ICCJ. Decizia nr. 585/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 585/2015
Dosar nr. 4364/1/2014
Şedinţa publică din 25 februarie 2015
Asupra contestaţiei în anulare, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, ulterior precizată, reclamanţii P.I. şi P.L. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, s-o oblige pe pârâta SC V. SRL Galaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile situate în comuna Miroslava, în suprafaţă totală de 29.544 mp precum şi să le plătească daune constând în lipsa de folosinţă evaluate iniţial la 1.116.763,2 lei actualizată (majorată până la închiderea dezbaterilor) pentru perioada mai 2008 - decembrie 2010, actualizată şi plata dobânzii medii bancare aferentă sumei practicată de B.N.R.
Prin Sentinţa civilă nr. 2401 din 03 octombrie 2012, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de obiect şi lipsei de interes invocate de pârâta SC V. SRL.
A respins cererea formulată de reclamanţii P.I. şi P.L. în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL.
A anulat, ca netimbrată, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de M.C.
Prin Încheierea de şedinţă din 13 iunie 2012 şi Încheierea nr. 652 din 3 octombrie 2012 de îndreptare a erorii materiale, tribunalul a luat act de renunţarea pârâtei SC V. SRL la judecarea cererilor de chemare în garanţie, arătarea titularului dreptului şi chemarea în judecată a altor persoane.
Prin Decizia civilă nr. 139 din 13 noiembrie 2013, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanţii P.I. şi P.L. împotriva Sentinţei civile nr. 2401/2012 din 03 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.
A luat act de declaraţia C.N.A.D.N.R. SA - Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Iaşi, de renunţare la judecata apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 13 iunie 2012, dată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în Dosarul nr. 11356/99/2011.
A admis apelul formulat de pârâta SC V. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 2401/2012 din 03 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC V. SRL.
A respins cererea formulată de reclamanţii P.I. şi P.L. în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A păstrat celelalte dispoziţii ale Sentinţei civile nr. 2401/2012 din 03 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, care nu sunt contrare deciziei.
Apelul reclamanţilor a fost analizat de instanţa de apel numai prin prisma criticilor vizând capătul de cerere al despăgubirilor, legal timbrat, întrucât reclamanţii nu au mai susţinut capătul de cerere privind revendicarea.
Instanţa de apel a reţinut că, la originea litigiului se află exproprierea dispusă de Statul Român şi acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat, identificat în Hotărârea nr. 8/2010 emisă de C.N.AD.N.R. - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004; că în raportul juridic dedus judecăţii sunt solicitate despăgubiri pentru terenul pretins ocupat suplimentar de la SC V. SRL care este antreprenor şi executantul lucrării şi nu de la expropriator şi că în cauză s-a dovedit că posesorul în sarcina căruia se naşte obligaţia de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului nu poate fi decât autoritatea abilitată în procedura exproprierii ce a predat amplasamentul pârâtei. SC V. SRL este un detentor precar ce nu se află într-un raport juridic direct cu reclamanţii şi nu poate răspunde pentru eventuale prejudicii produse prin afectarea altor suprafeţe de teren din proprietatea acestora. Răspunderea poate reveni numai celui ce a stabilit „ amplasamentul” şi l-a transmis prin efectul legii, a hotărârii, ordinului şi procesului verbal de predare - primire atât pentru suprafaţa de teren expropriată, cât şi pentru suprafaţa de teren ocupată suplimentar.
Cu privire la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că admiterea apelului declarat de pârâtă şi respingerea acţiunii faţă de aceasta pentru lipsa calităţii procesuale pasive face de prisos analiza criticilor formulate pe fondul cererii. A statuat că nu se poate reţine încălcarea art. 129 C. proc. civ. în condiţiile în care părţile aveau mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le apreciau că sunt utile în cauză, cereri de probe supuse unor termene şi sancţiuni procedurale şi că rolul activ al judecătorului trebuie exercitat în echilibru cu principiile procesului civil, disponibilitatea şi contradictorialitatea. În încheierile de şedinţă, la două termene de judecată sunt consemnate declaraţiile părţilor de a nu solicita probe, acestea având opţiunea cu privire la modul de exercitare a drepturilor lor procesuale,inclusiv a dreptului la apărare, care nu le-a fost limitat de instanţă.
Împotriva acestei decizii reclamanţii P.I. şi P.L. au declarat recurs.
În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) teza a II - a C. proc. civ., respectiv obligaţia de a dispune completarea probatoriului, în situaţia în care aprecia că dovezile produse nu sunt îndestulătoare şi că argumentele pentru care instanţa de apel şi-a însuşit motivarea primei instanţe, în sensul că nu s-ar fi solicitat probe în prima fază procesuală, la două termene de judecată, nu justifica respingerea cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât apelul este o cale de atac devolutivă.
Recurenţii au susţinut că au solicitat administrarea probelor menţionate de către prima instanţă, prin cererea de apel şi, de asemenea, la 13 noiembrie 2013 au depus o cerere de repunere pe rol a cauzei, care însă a fost soluţionată ulterior, în data de 2 decembrie 2013, după ce instanţa s-a pronunţat prin decizia menţionată.
Recurenţii au precizat că înţeleg să atace şi hotărârea prin care instanţa le-a respins cererea de repunere pe rol, întrucât aceasta a fost formulată în data de 13 noiembrie 2013 şi nu după pronunţarea hotărârii recurate.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că este nelegală soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC V. SRL, instanţa de apel fiind obligată să administreze dovezi cu privire la suprafaţa ocupată în prezent, întinderea exactă şi amplasamentul acesteia şi care sunt construcţiile ce se solicită a fi ridicate de pe teren.
Au susţinut că prin administrarea probatoriilor menţionate s-ar fi constatat că pârâta ocupă o suprafaţă de teren care nu face obiectul lucrărilor de expropriere efectuate de C.N.A.D.N.R.
S-a învederat că pârâta SC V. SRL nu este un detentor precar şi că, în vederea soluţionării cauzei, se impunea ca instanţa de apel să unească excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul şi, după administrarea probatoriilor, să se pronunţe în consecinţă, inclusiv cu privire la excepţie.
Prin Decizia nr. 1922 din 17 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.L. şi P.I. împotriva Deciziei nr. 139 din 13 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că prin cererea de apel, apelanţii-reclamanţi au solicitat proba cu înscrisuri, expertiză şi orice alte probe a căror necesitate va reieşi din dezbateri dar că, ulterior precizării obiectului apelului, la 12 iunie 2013 - în sensul că solicită obligarea intimatei-pârâte la plata lipsei de folosinţă din momentul ocupării terenului şi până la eliberare -apelanţii-reclamanţi nu au insistat în propunerea şi administrarea altor probe.
Aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul din 6 septembrie 2013, apelanţii-reclamanţi au fost absenţi şi nici nu au formulat vreo cerere de amânare a cauzei justificată de necesitatea administrării unor probe noi.
E adevărat că, prin cererea de repunere pe rol a cauzei, reclamanţii au solicitat efectuarea unei expertize topo în construcţii. Cererea de repunere pe rol a fost înregistrată la 13 noiembrie 2013, însă după pronunţarea soluţiei, astfel că, în mod corect instanţa de apel, a respins-o prin încheierea de la 2 decembrie 2013, raportat la dispoziţiile art. 151 C. proc. civ., având în vedere că prin soluţia pronunţată la 13 noiembrie 2013, Curtea de Apel Iaşi s-a dezinvestit şi nu mai putea dispune alte măsuri procesuale.
Instanţa de recurs a reţinut că este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că rolul activ al judecătorului trebuie exercitat în echilibru cu principiile care guvernează procesul civil, disponibilitatea şi contradictorialitatea.
La două termene de judecată, aşa cum rezultă din încheierile de şedinţă, s-au consemnat declaraţiile părţilor în sensul că nu solicită probe, astfel că nu se poate susţine că instanţa ar fi trebuit să se substituie în poziţia procesuală a reclamanţilor şi să ordone probele menţionate.
Obligaţia de a-şi proba pretenţiile revenea reclamanţilor în condiţiile art. 1169 C. civ., astfel că nerespectarea acesteia în sensul propunerii probelor nu poate rămâne fără consecinţe procedurale.
Înalta Curte a mai constatat că reclamanţii au avut apărare calificată, omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care părţile nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii neputând constitui, şi din acest considerent, motiv de recurs, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 129 alin. (5)1 introdus prin art. 1 pct. 14 din Legea nr. 202/2010.
La data de 11 decembrie 2014, P.L. (L.) şi P.I. au formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 1922 din 17 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
În motivarea contestaţiei în anulare, întemeiată în drept pe art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatorii au susţinut că instanţa de recurs a reţinut că nu se poate face confuzie între calitatea procesuală pasivă şi temeinicia acţiunii şi că, pornind de la cadrul procesual fixat de reclamanţi prin acţiune, în aplicarea principiului disponibilităţii, s-ar fi impus administrarea unei probe cu expertiză topografică şi evaluatorie având ca obiect stabilirea suprafeţei de teren ocupate de pârâtă ca urmare a executării lucrării pentru care s-a dispus exproprierea şi a contravalorii prejudiciului produs prin ocuparea acestui teren fără temei legal.
Cu toate acestea, instanţa de recurs a motivat că recursul este nefondat pentru că reclamanţii nu au insistat în propunerea şi administrarea de probe iar instanţa de apel nu a încălcat principiul rolului activ în soluţionarea cauzei cu care a fost învestită.
Contestatorii au mai susţinut că, prin cererea de recurs au atacat şi încheierea prin care, nelegal, instanţa de apel a respins cererea de repunere pe rol, întrucât această cerere a fost formulată în data de 13 noiembrie 2013 şi nu după pronunţarea hotărârii recurate.
Din cuprinsul deciziei instanţei de recurs nu rezultă motivele pentru care a fost respins recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol, ceea ce echivalează cu omisiunea de a analiza unul dintre motivele de casare, instanţa de recurs luând act de conţinutul încheierii pronunţate în data de 2 decembrie 2013 şi reţinând numai conţinutul acesteia, respectiv că cererea a fost înregistrată după pronunţarea soluţiei.
Contestatorii au susţinut că neobservarea de către instanţa de recurs a datei şi orei când a fost trimisă prin e-mail cererea de repunere pe rol (respectiv 13 noiembrie 2013, ora 10.06) echivalează cu o eroare materială săvârşită de instanţa de recurs, în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. şi că soluţia ar fi fost diferită dacă s-ar fi constatat că această cerere nu a fost formulată după pronunţarea sentinţei.
Astfel, instanţa de apel nu ar mai fi avut nicio justificare în respingerea cererii de repunere pe rol pentru administrarea unor probatorii care ar fi fost utile, pertinente şi concludente atât soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi soluţionării cauzei.
Contestatorii au susţinut că, atâta timp cât adresa de e-mail a Curţii de Apel Iaşi este o adresă postată şi folosită pentru comunicarea actelor de procedură, nu se poate reţine vreo culpă în sarcina lor dacă cererea trimisă prin e-mail-ul: c.i.@just.ro a fost trimisă la dosar mai târziu, dovada trimiterii echivalând cu dovada comunicării iar instanţa de apel era ţinută să se pronunţe mai întâi asupra cererii de repunere pe rol şi apoi asupra apelului cu care fusese învestită.
Contestatorii au solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea Deciziei nr. 1922 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi rejudecarea cauzei.
Contestaţia în anulare va fi respinsă, pentru considerentele care succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. invocat de contestatori ca temei de drept, contestaţia în anulare specială poate fi promovată în două situaţii: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În jurisprudenţă au fost considerate greşeli materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. teza I, respingerea greşită a unui recurs, ca tardiv, anularea greşită a recursului, ca netimbrat sau ca declarat de un mandatar fără calitate.
Greşelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. teza I vizează aspecte formale ale judecăţii, care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanţa de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poştă, înăuntrul termenului legal ori dovada că recursul a fost formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, respectiv greşeli cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate.
Totodată, statuând că hotărârea instanţei de recurs poate fi retractată când instanţa „ a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare” , textul art. 318 teza II C. proc. civ. are în vedere acele situaţii în care partea, prin recursul declarat , fie sub forma enunţiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înţeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanţa, din greşeală, a analizat doar o parte dintre acestea.
În atare situaţie, partea este îndreptăţită ca, pe calea contestaţiei în anulare, să obţină răspuns şi la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanţa de recurs a omis a le examina prin decizia pronunţată.
Contestaţia în anulare specială este o cale de retractare şi nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunţată de o instanţă de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestaţie în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie nelegalitatea hotărârii pronunţate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs sau al invocării unor greşeli materiale care, în fapt, vizează greşeli de judecată, relative la dezlegarea dată de instanţă raportului juridic dedus judecăţii.
În speţă, contrar susţinerilor contestatorilor, instanţa de recurs a analizat toate criticile formulate prin cererea de recurs cu soluţionarea căreia a fost învestită, care vizau atât Decizia nr. 139 din 13 noiembrie 2013, cât și, marginal, încheierea din 2 decembrie 2013 ale Curţii de Apel Iaşi, critici pe care le-a apreciat ca fiind nefondate, pentru considerentele expuse în redarea lucrărilor cauzei.
Astfel, cu privire la încheierea menţionată, instanţa de recurs a reţinut că, de vreme ce cererea de repunere pe rol a cauzei a fost înregistrată la 13 noiembrie 2013, dar după pronunţarea soluţiei, în mod corect instanţa de apel, a respins-o prin încheierea de la 2 decembrie 2013, raportat la dispoziţiile art. 151 C. proc. civ., având în vedere că prin soluţia pronunţată la 13 noiembrie 2013, Curtea de Apel Iaşi s-a dezînvestit şi nu mai putea dispune alte măsuri procesuale.
Mai mult, se poate observa că instanţa de apel a respins cererea de repunere pe rol a cauzei în temeiul art. 151 C. proc. civ., care prevede că „ Pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri ”,considerându-se lămurită cu privire la toate aspectele cauzei.
Cum instanţa de recurs a validat soluţia de respingere a apelului, considerând nefondat ansamblul criticilor de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi, este evident că repunerea pe rol a cauzei nu ar fi fost necesară şi nu a fost privită ca o vătămare procesuală de către instanţa de recurs, care să determine reformarea hotărârii atacate.
Referitor la susţinerea contestatorilor potrivit căreia instanţa de recurs, în soluţionarea recursului, nu ar fi observat data şi ora când a fost trimisă, prin e-mail, cererea de repunere pe rol, se constată, pentru temeiurile expuse, că nu vizează o greşeală materială în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., aşa cum neîntemeiat afirmă contestatorii, deoarece tinde să pună în discuţie elemente ale cauzei care, departe de a fi greşeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecăţii, ţin de dezlegarea dată de către instanţa de recurs aspectelor pricinii, aşa încât nu poate fi primită.
Astfel, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina pretinsa „greşeală materială” ce se impută instanţei de recurs, din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un „recurs la recurs”.
Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse şi constatând că, prin criticile formulate, contestatorii îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea cu privire la modul în care instanţa de recurs a judecat recursul pe care l-au declarat împotriva Deciziei nr. 139 din 13 noiembrie 2013 şi încheierii din 13 noiembrie 2013, ale Curţii de Apel Iaşi, critici care, vizând fondul cauzei, nu se circumscriu motivelor prevăzute de art. 318 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii P.L. (L.) şi P.I. împotriva Deciziei nr. 1922 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 11356/99/2011.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 754/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 616/2015. Civil → |
|---|
