ICCJ. Decizia nr. 436/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 436/2015
Dosar nr. 919/113/2008*
Şedinţa publică din 13 februarie 2015
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 22 ianuarie 2008, sub nr. 509/196/2008, reclamanta L.F. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Brăila, primarul Municipiului Brăila şi SC Î.T. SA Brăila, solicitând instanței să constate că este persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001 şi să dispună restituirea imobilului situat în Brăila.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că este fiica defuncţilor S.S. şi S., conform certificatului de moştenitor din 24 noiembrie 1977, că tatăl său a posedat fabrica de decorticat orez „A.”, situată Brăila, aflată în prezent în incinta pârâtei SC Î.T. SA Brăila iar, în baza Legii nr. 119/1949, fabrica a fost naţionalizată. În termenul legal, a depus notificarea înregistrată din 18 noiembrie 1999, adresată Consiliului local al municipiului Brăila care i-a comunicat că cererea a fost înaintată, spre competentă soluţionare, pârâtei SC Î.T. SA Brăila. Deşi s-a efectuat şi o expertiză cadastrală de identificare a imobilului, care îl situează în incinta SC Î.T. SA Brăila, această societatea i-a comunicat că imobilul revendicat pe calea legii speciale nu se află în posesia sa.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 1596 din 5 martie 2008, Judecătoria Brăila a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, Dosarul fiind înregistrat la această din urmă instanţă sub nr. 919/113/2008.
La termenul din 4 noiembrie 2008, reclamanta a precizat că înţelege să se judece cu Municipiul Brăila, prin primar, solicitând să nu mai fie citate Primăria Municipiului Brăila şi primarul Municipiului Brăila; solicitarea a fost încuviinţată de instanţa de judecată.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta SC Î.T. SA Brăila a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţie care a fost unită cu fondul.
În susţinerea excepţiei, pârâta a arătat, în esență, că A.V.A.S. este singura entitate în măsură să o despăgubească pe reclamantă cu suma de 62.800 lei, astfel că se impune introducerea acestei instituții în cauză.
Pe fondul acţiunii, această pârâtă a arătat că imobilul revendicat, respectiv construcţia, nu se află în incinta societăţii şi a fost demolată. În mod eronat s-a ajuns la concluzia că ochiul trei de magazie din Brăila, ar fi acelaşi cu fabrica de orez, deţinută de părinţii reclamantei. Mai mult, reclamanta nu a solicitat o magazie, ci o fabrică de decorticat orez. Or, din analiza actelor ataşate notificării şi din susţinerile reclamantei rezultă fără dubiu că imobilul revendicat se află în incinta SC D. SA Brăila.
Pe de altă parte, pârâta a susţinut că întrucât este o societate privatizată, care este supusă prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului revendicat, ci doar la despăgubiri.
Pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, nu a formulat întâmpinare, dar a invocat, cu ocazia dezbaterilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr. 945 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Brăila a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de cele două pârâte; a admis cererea de chemare în judecată, a anulat Dispoziţia nr. 16355 din 1 noiembrie 2005 emisă de pârâtul Municipiul Brăila şi a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului „M3” din Anexa 1 a raportului de expertiză efectuat de expert V.T., situat în Brăila, în incinta SC Î.T. SA Brăila, în suprafaţă de 479,95 mp.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Brăila, reprezentat prin primar, că, la data de 1 noiembrie 2005, înainte de formularea cererii de chemare în judecată, pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, a emis Decizia nr. 16355, prin care a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente pentru imobilele preluate în mod abuziv, reclamantei L.F., pentru imobilul situat în Brăila.
Constatându-se că imobilul nu a fost demolat, notificatoarea a fost anunţată că notificarea sa a fost înaintată pârâtei SC Î.T. SA Brăila, întrucât imobilul a fost identificat în posesia acesteia. Această dispoziţie nu a fost revocată de către pârâta emitentă, iar, în condiţiile în care se solicită restituirea în natură a imobilului revendicat, pentru care s-a stabilit dreptul reclamantei de a încasa despăgubiri, pârâtul Municipiul Brăila are calitate procesuală în cauză.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC Î.T. SA Brăila, s-a reţinut că aceasta este neîntemeiată raportat la dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, prin care au fost declarate neconstituţionale modificările aduse alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, modificări care, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul acestui alineat, încălcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Pe fond, tribunalul a reţinut că prin notificarea înregistrată din 30 mai 2001, reclamanta L.F., în calitate de moştenitoare a defuncţilor S.S. şi Secilia (astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 1977), a solicitat despăgubiri în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul fabrica de decorticat orez „A.”, situat în Brăila.
În susţinerea notificării, reclamanta a depus copie de pe certificatul din 11 aprilie 1997, eliberat de Direcţia Judeţeană Brăila a Arhivelor Naţionale, din care rezultă că, în registrul „firme” al Camerei de comerţ şi industrie Brăila, la fila nr. 3, se află menţionat jurnalul din 1 iunie 1929, în care s-a adnotat că autorul S.S. exercita comerţul de cojit orezul, cu sediul în Brăila, cu emblema „R.B.” La fila nr. 8 s-a regăsit cererea prin care acesta a solicitat desfiinţarea sediului secundar din Brăila, cu emblema „G.”, rămânând astfel cu F.C.O. din Brăila, care avea sediul principal al comerţului în exploatare, cu emblema „A.” La fila 22, s-a regăsit declaraţia de capital din 5 martie 1946, prin care S.S. declara că a învestit în întreprinderea sa un capital de 5 milioane lei, iar la fila 32 s-a regăsit Ordonanţa nr. 50 din 21 ianuarie 1948, prin care s-a radiat din oficiu firma S.S., înmatriculată în 1831.
Din certificatul din 6 septembrie 1990, eliberat de Primăria Municipiului Brăila, instanţa de fond a reţinut că, în perioada 1941-1948, S.A.R A. a funcţionat în Municipiul Brăila.
Din informarea privind situaţia unor construcţii situate în portul Brăila, a rezultat, urmare verificării arhivei deţinute şi a matricolelor privind naţionalizările efectuate în această zonă, existenţa următoarelor matricole pe numele S.S.: matricola în care sunt descrise trei ochiuri de magazie din cărămidă, situate în Brăila, conform procesului-verbal din 1942, până în anul 1948, matricola nr. 7072 cu trei ochiuri de magazie în Brăila, conform procesului-verbal din 1942, până în anul 1948 şi matricola cu patru ochiuri de magazie în Brăila, conform procesului-verbal din 1942, până în anul 1949 (procese-verbale care au fost depuse la dosarul cauzei).
Astfel, instanţa de fond a reţinut că imobilul format din patru ochiuri de magazie era deţinut în proprietate de S.S., soţul acesteia desfăşurând la adresa la care construcţia era situată, comerţul cu cojit orez; magazia a trecut în proprietatea statului ca efect al Legii nr. 119/1948, prin care au fost naţionalizate întreprinderile economice, astfel cum rezultă din adresa din 29 noiembrie 1999 eliberată de Consiliul local al Municipiului Brăila.
Notificarea formulată de reclamantă a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 16355 din 1 noiembrie 2005, emisă de pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Brăila, în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente pentru imobilele preluate în mod abuziv. Conform declaraţiei autentificate din 22 februarie 2006, despăgubirile nu au fost încasate de reclamantă.
Ulterior emiterii dispoziţiei, la data de 23 februarie 2006, s-a întocmit un raport de identificare în teren a imobilului din Brăila, constatându-se că imobilul revendicat nu a fost demolat și se află în posesia pârâtei SC Î.T. SA Brăila.
Cu adresa din 2 martie 2006 a fost înaintată acestei pârâte notificarea formulate de reclamantă pentru restituirea imobilului situat în Brăila, reclamanta fiind încunoştinţată de această împrejurare cu adresa din 2 martie 2006.
Deoarece pârâta SC Î.T. SA Brăila nu a soluţionat notificarea, reclamanta a dedus judecăţii cererea de restituire în natură a imobilului revendicat pe calea legii speciale.
A mai arătat prima instanță că atât în expertiza extrajudiciară efectuată de expert V.M., cât şi în expertiza judiciară efectuată în cauză de expert V.T., au fost identificate magaziile situate în Brăila, ca fiind situate, în prezent, în incinta sediului pârâtei SC Î.T. SA Brăila.
Potrivit concluziilor celor două rapoarte de expertiză, fabrica revendicată de reclamantă corespunde cu adresa Brăila, fiind notată cu „M3” în anexa 1 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert V.T.; aceasta are o suprafaţă de 479,95 mp.
A reținut tribunalul că, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008, au fost declarate neconstituţionale modificările aduse acestui articol, prin Legea nr. 247/2005, în sensul abrogării sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul acestui alineat, prin raportare la dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 statuează că, în sensul acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi.
Având în vedere că imobilul revendicat a fost preluat abuziv de către stat (respectiv în baza Legii nr. 119/1948), şi prevederile legale invocate, declarate neconstituţionale, Tribunalul Brăila a apreciat că susţinerile pârâtei SC Î.T. SA Brăila, potrivit cărora reclamanta nu are dreptul la restituirea imobilului în natură ci doar la acordarea de despăgubiri, sunt nefondate. În consecință, a admis cererea de chemare în judecată dispunând restituirea în natură către reclamantă a imobilului revendicat pe calea legii speciale, potrivit identificării făcute prin raportul de expertiză judiciară efectuat de expertul V.T.
Reținând că dispoziţia emisă de pârâta Municipiul Brăila, prin primar, nu a fost revocată, deşi s-a constatat, ulterior emiterii sale, că imobilul nu a fost demolat şi că se află în posesia pârâtei SC Î.T. SA Brăila, tribunalul a dispus anularea acesteia.
Cererea pârâtei SC Î.T. SA Brăila de introducere în cauză a A.V.A.S. pentru a fi obligată la plata de despăgubiri către reclamantă, în condiţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu a fost primită; de asemenea, nu a fost primită nici cererea formulată, prin concluziile scrise, de aceeaşi pârâtă, de introducere în cauză a A.V.A.S., pentru a fi obligată la plata către pârâtă a sumei plătite de acţionarul principal pentru cumpărarea imobilului revendicat de reclamantă, cu motivarea că a fost formulată tardiv, nu a fost motivată în fapt şi în drept și nu a fost dovedită. În plus, aceasta poate fi formulată şi pe cale separată.
Împotriva sentinţei civile nr. 945 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Brăila au declarat apel reclamanta L.F. şi pârâta SC Î.T. SA Brăila criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanta a susţinut, în esenţă, că, deşi atât din expertiza extrajudiciară depusă la dosar cât şi din expertiza efectuată în cauză a rezultat că suprafaţa imobilului revendicat, fabrica de decorticat orez, situată, în prezent, în incinta SC Î.T. SA Brăila, este de 1.240,27 mp, în mod nejustificat instanţa de fond a dispus restituirea în natură doar a suprafaţei de 479,95 mp.
A solicitat, în consecinţă, admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul de a se dispune restituirea în natură a suprafeţei de teren de 1.240,27 mp.
Pârâta a criticat sentința arătând că a formulat o singură cerere de introducere în cauză a A.V.A.S., prin întâmpinarea depusă la primul termen de judecată la instanţa de fond, introducerea în cauză a acestei entităţi fiind, în opinia acestei părți, esenţială în soluţionarea cauzei întrucât A.V.A.S. Bucureşti este singura în măsură să precizeze în mod exact modalitatea în care imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului.
A mai arătat că, din probele administrate în cauză nu a rezultat cu certitudine că imobilul identificat de expert este unul şi acelaşi cu imobilul revendicat de reclamantă.
Pe de altă parte, această apelantă a mai susţinut că reclamanta nu a făcut nici dovada faptului că imobilul revendicat ar fi fost, la momentul exproprierii, în proprietatea tatălui său. Astfel, apelanta-pârâtă a arătat că, anterior exproprierii, imobilul în cauză ar fi aparţinut unei societăţi la care tatăl reclamantei era doar asociat, astfel că nu îi aparţinea acestuia din urmă, exclusiv, în calitate de persoană fizică.
Astfel, în extrasul din Tabelul întreprinderilor din Bucureşti naţionalizate conform Legii nr. 118/1948, la nr. 609 apare şi întreprinderea A., cu sediul în Bucureşti; nu rezultă, însă, din acest extras, că la momentul naţionalizării, întreprinderea respectivă îşi mai desfăşura activitatea şi în Brăila sau că, la momentul naţionalizării, imobilul din Brăila mai era în proprietatea acesteia. Conform certificatului din 06 septembrie 1990, emis de Primăria Municipiului Brăila, F.D.O. situată în Brăila, aparţinea Societăţii Române pentru comerţ şi industrie A. cu sediul central în Bucureşti iar S.S. avea doar calitatea de administrator delegat.
Pârâta a susţinut că, şi în situaţia în care imobilul revendicat s-ar afla în prezent în proprietatea sa, faţă de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 pot fi acordate doar măsuri reparatorii prin echivalent.
De asemenea, pârâta a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. A precizat, în acest sens, că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era o societate cu capital integral privat, astfel încât nu poate fi considerată nici unitate deţinătoare, nici entitate învestită cu soluţionarea notificării şi nu poate fi obligată, în cadrul raporturilor stabilite de Legea nr. 10/2001, la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu.
Împrejurarea că societatea deţine un titlu de proprietate asupra imobilului şi posesia acestuia nu este de natură a justifica eventuala calitate de pârâtă într-un litigiu promovat pe procedura Legii nr. 10/2001, deoarece nu are calitatea specială prevăzută de acest act normativ.
Pârâta a mai susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privitoare la procedura de restituire, din această perspectivă acţiunea reclamantei fiind inadmisibilă întrucât nu a fost respectată procedura instituită prin dispoziţiile art. 26. În esenţă, a arătat că, deşi societatea nu a emis efectiv o dispoziţie de respingere a notificării reclamantei, răspunsul transmis acesteia, prin care i se aducea la cunoştinţă că imobilul revendicat nu este în posesia SC Î.T. SA ci în posesia SC D. SA, poate fi calificat ca atare şi, prin urmare, reclamanta ar fi trebuit să îl conteste în termen de 30 de zile aşa cum prevede textul legal menţionat.
Au fost reiterate susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 precum şi cele referitoare la greşita apreciere a probelor şi la greşita reţinere a situaţiei de fapt, în sensul că nu s-a făcut dovada identităţii între imobilul identificat de expert şi cel revendicat de reclamant şi nici a faptului că, la momentul exproprierii, imobilul s-ar fi aflat în proprietatea autorului reclamantei.
Pentru aceste motive, pârâta a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acesteia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, ori, după caz, ca inadmisibilă sau nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 78 din 07 decembrie 2012, Curtea de Apel Galaţi a respins apelurile, ca nefondate.
Recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 78 din 07 decembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi de pârâta SC Î.T. SA Brăila a fost admis prin Decizia civilă nr. 3411 din 18 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; a fost casată decizia atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel nu a analizat motivele suplimentare de apel formulate de pârâtă, decizia astfel pronunţată fiind dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face imposibil exercitarea controlului judiciar în cadrul recursului.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Galaţi sub nr. 919/113/2008*.
Prin Decizia civilă nr. 108 din 29 septembrie 2014, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta L.F. şi de pârâta SC Î.T. SA Brăila împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Brăila.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că nu este fondat apelul reclamantei care vizează întinderea suprafeţei de teren pentru care s-a dispus restituirea în natură.
Astfel, la baza susţinerilor apelantei-reclamante se află răspunsul la obiecţiuni formulat la instanţa de fond de expertul V., răspuns în cadrul căruia se precizează că suprafaţa totală a corpurilor M1, M2 şi M3 este de 1.254,70 mp, însă acelaşi expert a stabilit, prin expertiza efectuată în cauză, că, fabrica revendicată de reclamantă, corespunzător documentelor grafice prezentate, corespunde doar cu corpul M3 din Brăila, corp a cărui suprafaţă este de 479,95 mp.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a dispus restituirea doar cu privire la această din urmă suprafaţă de teren, diferenţa până la 1.254,70 mp, corespunzătoare corpurilor M1 şi M2, nefăcând parte din fabrica A..
Cu referire la apelul pârâtei, curtea de apel a reţinut că, sub un prim aspect, apelanta-pârâtă a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era o societate cu capital integral privat, astfel încât nu poate fi considerată ca fiind unitate deţinătoare sau entitate învestită cu soluţionarea notificării şi nu poate fi obligată, în cadrul raporturilor stabilite de Legea nr. 10/2001, la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu. Împrejurarea că societatea deţine un titlu de proprietate asupra imobilului şi posesia acestuia nu este de natură a justifica eventuala calitate de pârâtă într-un litigiu promovat pe procedura Legii nr. 10/2001, deoarece nu are calitatea specială prevăzută de acest act normativ.
Prin sentinţa apelată, tribunalul a respins excepţia invocată de pârâtă, reţinând, în acest sens, dispoziţiile Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale.
Curtea de apel a apreciat că această excepţie a fost corect soluţionată, pârâta SC Î.T. SA având calitate procesuală pasivă în cauză.
Astfel, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat restituirea imobilului ce a aparţinut autorilor ei, imobil care, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, a fost preluat abuziv de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948.
În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pârâta a făcut trimitere la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, care, în opinia sa, înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din acelaşi act normativ.
A reținut instanța de apel că, într-adevăr, potrivit textului legal invocat, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate, aceste dispoziţii fiind aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate. Alin. (3) al art. 29 stabileşte, mai departe, că, în situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Însă, apelanta - pârâtă omite faptul că, acest text legal a avut, înainte de modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005, un alt conţinut. Astfel, în forma sa iniţială art., care avea nr. 27, prevedea că „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.
Aşadar, în forma iniţială a Legii nr. 10/2001, anterioară modificării survenite prin Legea nr. 247/2005, obligaţia de a restitui în natură imobilele preluate în mod abuziv intra şi în sarcina societăţilor comerciale integral privatizate, cum este și cazul pârâtei din prezenta cauză, cu condiţia ca bunul imobil revendicat să fi fost preluat de stat fără titlu valabil.
În perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi data la care a expirat termenul de decădere pentru depunerea notificărilor, conţinutul dispoziţiilor care reglementau obligaţia societăţilor comerciale integral privatizate de a restitui în natură bunurile preluate de stat fără titlu nu a suferit nicio modificare. Prin urmare, toate persoanele care au depus cereri în termenul legal au dobândit dreptul la restituirea în natură a bunurilor respective.
Prin Decizia nr. 830/2008, dispoziţiile art. 29 au fost declarate în parte neconstituţionale, Curtea constatând că prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1), au fost încalcate prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
În consecinţă, apelanta-pârâtă - societate comercială privatizată, are calitate procesuală pasivă în cauză, excepţia invocată de aceasta nefiind întemeiată.
Cu referire la criticile prin care apelanta-pârâtă a susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privitoare la procedura de restituire, din această perspectivă acţiunea reclamantei fiind inadmisibilă, întrucât nu a fost respectată procedura instituită prin dispoziţiile art. 26, instanța de apel a apreciat că nu sunt fondate având în vedere că, odată ce notificarea a fost transmisă apelantei-pârâte spre soluţionare, de către Primăria Municipiului Brăila, aceasta era obligată să respecte, la rândul său, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în sensul de a răspunde printr-o dispoziţie/decizie.
Or, deşi apelanta-pârâtă recunoaşte că nu a făcut acest lucru, totuși pretinde ca răspunsul pe care i l-a comunicat reclamantei să fie calificat drept dispoziţie de respingere a notificării, în sensul Legii nr. 10/2001, dispoziţie care, în opinia sa, ar fi trebuit să fie contestată de către reclamantă în termenul şi cu respectarea procedurii reglementate de acest act normativ.
A apreciat instanța de apel că aceste susţineri nu pot fi primite deoarece câtă vreme nu şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de Legea nr. 10/2001, apelanta-pârâtă nu poate pretinde intimatei-reclamante o altă atitudine decât cea pe care aceasta din urmă a înţeles să o adopte. Practic, intimata-reclamantă s-a aflat în faţa unui refuz de soluţionare a notificării de către SC Î.T. SA, acesta fiind motivul pentru care s-a adresat direct instanţei de judecată.
Cum apelanta-pârâtă avea posibilitatea şi obligaţia legală de a emite efectiv o dispoziţie de respingere a notificării, dispoziţie care ar fi putut fi atacată pe calea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, răspunsul comunicat intimatei-reclamante nu poate fi calificat ca fiind o dispoziţie de soluţionare a notificării în sensul Legii nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, nu i se poate imputa reclamantei neatacarea acestuia şi, implicit nerespectarea procedurii legale de contestare a dispoziţiei. Pe cale de consecinţă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe acest considerent a fost găsită nefondată.
În ceea ce privește criticile prin care apelanta-pârâtă a susţinut că, din probele administrate în cauză nu a rezultat cu certitudine că imobilul identificat de expert este unul şi acelaşi cu imobilul revendicat de reclamantă instanța de apel a apreciat că nu sunt întemeiate întrucât toate expertizele efectuate cu privire la imobilul revendicat de reclamantă au stabilit fără nici un dubiu, că fosta fabrică de decorticat orez care a aparţinut autorului reclamantei, situată în Brăila, se află în incinta SC Î.T. SA.
Expertizele au stabilit că identificarea imobilului corespunde documentelor grafice pentru adresa din strada din Brăila, cu corpul M3, corpurile M1 şi M2 fiind magazii de cereale.
Astfel, expertiza efectuată în apel de expert B.M.D. concluzionează că, şi în raport de Certificatul emis de C.C.I. Bucureşti - O.R.C., societatea omonimă „A.” apare ca fiind înmatriculată cu sediul în Brăila, Suprafaţa măsurată de expert la fosta adresă din Brăila, este de 486 mp iar această construcţie se află în administrarea SC Î.T. SA Brăila.
Expertul a precizat, în răspunsul la obiecţiunile formulate, că identificarea s-a efectuat prin compararea amplasamentului construcţiilor existente, cu planul din anul 1932 depus la dosar şi notat în expertiză ca fiind Anexa 3, cu planul fotogrammetric din anul 1988 (şi notat în expertiză ca fiind anexa 2) pentru aceeaşi zonă şi vizualizarea construcţiilor din aceste planuri pe teren.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantei - pârâte în sensul că nu s-a fi făcut dovada faptului că, la data exproprierii, imobilul se afla în proprietatea tatălui reclamantei, curtea de apel a reţinut că, din copia certificatului din 11 aprilie 1997 eliberat de Direcţia Judeţeană Brăila a Arhivelor Naţionale, a rezultat că, în registrul „firme” al Camerei de comerţ şi industrie Brăila, la fila nr. 3, se află menţionat jurnalul din 1 iunie 1929, în care s-a adnotat că autorul reclamantei, S.S., exercita comerţul de cojit orezul, cu sediul în Brăila, cu emblema „R.B.” La fila nr. 8 există cererea prin care acesta a solicitat desfiinţarea sediului secundar din Brăila, cu emblema „G.”, rămânând, astfel, cu F.C.O. din Brăila, care avea sediul principal al comerţului în exploatare, cu emblema „A.” La fila 22, există declaraţia de capital din 5 martie 1946, prin care S.S. declara că a învestit în întreprinderea sa un capital de 5 milioane lei, iar la fila 32 s-a regăsit Ordonanţa din 21 ianuarie 1948, prin care s-a radiat din oficiu firma S.S., înmatriculată în 1831.
Din certificatul din 6 septembrie 1990 eliberat de Primăria Municipiului Brăila, rezultă că, în perioada 1941-1948, S.A.R A. a funcţionat în Municipiul Brăila, iar din informarea privind situaţia unor construcţii situate în portul Brăila, rezultă că, urmare a verificării arhivei deţinute şi a matricolelor privind naţionalizările efectuate în această zonă, pe numele de Secilia Saraga, au fost înscrise următoarele matricole: matricola în care sunt descrise trei ochiuri de magazie din cărămidă, situate în Brăila, conform procesului-verbal din 1942, până în anul 1948, matricola cu trei ochiuri de magazie în Brăila, conform procesului-verbal 1942, până în anul 1948 şi matricola cu patru ochiuri de magazie în Brăila, conform procesului-verbal din 1942, până în anul 1949 (procese-verbale care au fost depuse la dosarul cauzei).
Este evident, astfel, că imobilul format din patru ochiuri de magazie era deţinut în proprietate de Secilia Saraga, soţul acesteia desfăşurând la adresa la care construcţia era situată, comerţul cu cojit orez; magazia a trecut în proprietatea statului ca efect al Legii nr. 119/1948, prin care au fost naţionalizate întreprinderile economice (adresa din 29 noiembrie 1999 eliberată de Consiliul local al Municipiului Brăila).
Mai mult, din adresa din 18 mai 2006 a Arhivelor Naţionale - Direcţia Judeţeană Brăila, prin care se comunică documentele existente la dosarul firmei individuale „S.S.”, rezultă, de asemenea, că întreprinderea a aparţinut autorului reclamantei.
În copia extrasului de pe Tabelul Întreprinderilor din Bucureşti naţionalizate conform Legii nr. 119/1948, eliberat la 2 aprilie 1997 de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului, apar 3 imobile naţionalizate în 1948, din care 2 în Brăila şi unul în Bucureşti acestea aparţinând lui S.S. şi Secilia. Reclamanta este moştenitoarea acestora, conform certificatului de moştenitor din 24 iunie 1977.
Prin urmare, curtea de apel a apreciat că în cauză s-a făcut cu prisosinţă dovada faptului că la data naţionalizării imobilul se afla în proprietatea autorilor reclamantei.
Cu privire la restituirea în natură a imobilului revendicat, măsură care, în opinia apelantei-pârâte contravine dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reţinut că potrivit textului legal invocat, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate, aceste dispoziţii fiind aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate. Alin. (3) al art. 29 stabileşte, mai departe, că, în situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Aşa cum s-a arătat şi în precedent, acest text legal a avut, iniţial, înainte de modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005, un alt conţinut. Astfel, în forma sa iniţială art., care avea nr. 27, prevedea că „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.
Aşadar, în forma iniţială a Legii nr. 10/2001, anterioară modificării survenite prin Legea nr. 247/2005, obligaţia de a restitui în natură imobilele preluate în mod abuziv intra şi în sarcina societăţilor comerciale integral privatizate, cum este cazul şi al pârâtei din prezenta cauză, cu condiţia ca bunul imobil revendicat să fi fost preluat de stat fără titlu valabil.
În aceste condiţii, curtea a apreciat că, în soluţionarea cauzei, prezintă importanţă valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat, acest lucru influenţând atât competenţa de soluţionare a notificării cât şi natura măsurilor reparatorii care pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001.
În raport de valabilitatea titlului statului, era necesar a se face aplicarea sau nu a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a legii şi a formulării notificării, atât din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cât şi a Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale.
Curtea de apel a apreciat că, din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reclamanta avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data formulării notificării, o speranţă legitimă de redobândire a imobilului în natură și că modificarea legislativă a reprezentat o ingerinţă în dreptul de proprietate al acesteia, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu respectă cerinţa proporţionalităţii între scopul urmărit şi mijloacele folosite.
De altfel, aşa cum s-a arătat, prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-au încălcat dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Curtea a reţinut că legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea în vigoare.
Prin urmare, legea nouă are ca unic domeniu temporal de acţiune faza iniţială de constituire a situaţiei juridice, modificând în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea notificării în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum şi a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) referitoare la neretroactivitate.
Mai mult, s-a apreciat de către Curtea Constituţională că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia de despăgubiri prin echivalent. Or, simpla soluţionare cu întârziere a notificărilor de societăţile comerciale integral privatizate sau chiar şi nesoluţionarea notificărilor, nu pot fi calificate drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, astfel încât nu poate justifica, pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură, aflate în situaţii identice; s-a încălcat astfel şi egalitatea în drepturi a cetăţenilor, consacrată de art. 16 alin. (1) din legea fundamentală.
Prin urmare, în condiţiile în care imobilul în litigiu ar fi fost preluat fără titlu valabil, este înlăturată aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma de la data intrării legii în vigoare), neprezentând relevanţă întrunirea celorlalte condiţii impuse de textul legal.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înţeleg, între altele, imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948.
Prin urmare, câtă vreme imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat în baza Legii nr. 119/1948, având în vedere dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, curtea de apel a apreciat că măsura restituirii în natură a imobilului către reclamantă nu încalcă prevederile legale mai sus menţionate.
Faţă de modalitatea de soluţionare a pretenţiilor reclamantei, introducerea în cauză a A.V.A.S. nu se justifică, eventualele pretenţii ale pârâtei în raport cu această entitate putând fi solicitate şi obţinute pe cale separată.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a respins ca nefondat şi apelul pârâtei, menţinând sentinţa atacată ca fiind temeinică şi legală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC Î.T. SA, solicitând, admiterea acestuia, modificarea, în parte, a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului său, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.
Recurenta-pârâtă a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, iar în drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea primei critici de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legea nr. 10/2001 privitoare la sfera unităților deținătoare care pot fi obligate la restituire.
Astfel, în mod greșit instanța de apel a apreciat că are calitatea de unitate deținătoare, respectiv că sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 deoarece imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
Recurenta a susținut că nu are calitate procesuală pasivă având în vedere că, în raport de dispozițiile legii speciale, nu are calitate de unitate deținătoare. Aceasta a evocat prevederile art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001 și a concluzionat că aplicabilitatea art. 29 este condiționată de preluarea cu titlu valabil a imobilului de către stat, condiție care în speță este îndeplinită, neavând relevanță caracterul abuziv al preluării.
A arătat, de asemenea, recurenta-pârâtă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era societate cu capital integral privat și că nu contestă împrejurarea că imobilul a fost preluat abuziv, ci susține că preluarea, deși abuzivă, s-a făcut cu titlu valabil, astfel că nu sunt edificatoare considerentele deciziei de apel referitoare la forma inițială a art. 29 din Legea nr. 10/2001 și la Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale.
În opinia recurentei-pîrîte, împrejurarea că ar avea titlu de proprietate și/sau posesia asupra imobilului în litigiu (aspecte pe care le apreciază ca nefiind dovedite în speță), nu sunt de natură să-i confere legitimare procesuală pasivă deoarece nu are calitatea specială cerută de Legea nr. 10/2001. În plus, în măsura în care pretinde un drept de proprietate asupra imobilului sus-menționat, intimata-reclamantă trebuia să formuleze acțiune în revendicare potrivit dreptului comun, în vederea comparării titlurilor de proprietate după criteriile de preferabilitate.
Or, intimata-reclamantă nu a promovat o asemenea cerere de chemare în judecată (în contradictoriu cu recurenta), ci a înțeles să uzeze de calea specială a Legii nr. 10/2001, care îi dă însă dreptul la numai la „despăgubiri în echivalent”, despăgubiri ce urmează a fi propuse de unitatea publică care a fost implicată în privatizarea SC Î.T. SA, în condițiile art. 29 din actul normativ sus-menționat.
În consecință, soluția instanței de apel prin care au fost menținute dispozițiile din sentința apelată de obligare a pârâtei SC Î.T. SA la restituirea în natură a imobilului ce face obiectul cererii de chemare în judecată este nelegală, fiind rezultatul unei confuzii între noțiunea de unitate deținătoare prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 și persoana juridică ce are proprietatea și posesia actuală a bunului și aceasta deoarece în sensul Legii nr. 10/2001, nu pot avea calitate procesuală pasivă persoanele juridice cu capital integral privat ci numai cele la care statul este acționar.
Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că pentru a pronunța soluția de respingere a apelului său, instanța de apel a apreciat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul a fost preluat abuziv de Statul român în temeiul Legii nr. 119/1948.
Prin Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepța de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi a constatat că abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Prin urmare, în forma actuală a legii, interesează sub aspectul modalităţii de restituire (în natură sau prin acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent) dacă imobilul evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, a fost sau nu preluat cu titlu valabil.
A susținut, în continuare, recurenta-pârâtă că din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la Decizia nr 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, rezultă că, prin excepţie de la regula restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 (consacrată expres de art. 7 din Lege), pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.
per a contrario, imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură persoanei îndreptățite, în aplicarea principiului priorităţii acestei modalităţi de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecință, aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 10/2001 este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv: preluarea proprietăţii cu titlu valabil şi evidenţierea acesteia în patrimoniul unei societăţi privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale.
A arătat recurenta-pârâtă că, în ceea ce priveşte prima condiţie, textul citat distinge preluările făcute cu titlu valabil de cele făcute fără titlu valabil, ambele forme de preluare făcând parte din categoria mai largă de „imobile preluate abuziv”.
Invocând o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, (Decizia nr. 2118 din 17 martie 2005), recurenta a susținut, cu referire la actul normativ în temeiul căruia s-a făcut preluarea imobilului de către Statul Român - Legea nr. 119/1948, că preluarea s-a făcut cu titlu valabil atunci când au fost respectate întocmai dispoziţiile acelei legi şi fără titlu valabil când s-au încălcat înseşi prevederile acesteia
Distincţia arătată prezintă importanţă în sfera măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 întrucât în cazul preluării abuzive fără titlu, persoanele foste proprietare își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, în vreme ce pentru imobilele preluate abuziv, dar cu titlu valabil, art. 29 alin (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că persoana îndreptăţită nu are dreptul decât la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate, nefiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privitoare la restituirea în natură.
Or, în speţă, intimata - reclamantă nu a susţinut că naţionalizarea imobilului s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 119/1948, solicitând doar constatarea calităţii sale de persoană îndreptățită şi restituirea în natură a imobilului, astfel că nu are beneficiul acestei măsuri reparatorii, ci doar dreptul la despăgubiri potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, recurenta-pârâtă a susținut că, fiind o societate privatizată integral cu respectarea dispoziţiilor legale încă din anul 1998, şi aceasta este îndeplinită. În sensul art. 29 din Legea nr. 10/2001, nu este necesar ca imobilul în sine să fi făcut obiectul actelor juridice încheiate pe parcursul privatizării, ci ca unitatea în patrimoniul căreia se află să fi fost privatizată conform cerinţelor legale.
În raport de argumentele expuse mai sus, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, considerând că intimata-reclamantă L.F. are dreptul la restituirea în natură a imobilului ce face obiectul cererii de chemare în judecată deși, în realitate, aceasta are dreptul doar la despăgubiri ce pot fi propuse de către A.V.A.S., ca instituţie publică implicată în procesul de privatizare.
Prin cea de-a treia critică de recurs, recurenta-pârâtă SC Î.T. SA a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privitoare la procedura de restituire în sensul că s-a apreciat că acțiunea este admisibilă cu motivarea că unitatea deținătoare nu a emis o dispoziție de respingere a notificării; în opinia recurentei, în acest mod i s-a permis intimatei-reclamante să eludeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001.
S-a arătat, de asemenea, că în realitate notificarea intimatei-reclamante a fost soluționată de recurenta-pârâtă, în sensul respingerii soluția nefiind contestată de reclamantă în condițiile prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În opinia recurentei, decizia de respingere a cererii de restituire formulată de L.F. constând în răspunsul transmis de societate notificatoarei prin care s-a respins cererea acesteia de a-i fi restituit imobilul în discuţie, ar fi trebuit să fie contestată în instanţă în termen de 30 de zile de la comunicare, conform dispoziţiilor art. 26 alin (3) din Legea nr. 10/2001, ceea ce nu s-a întâmplat; în realitate, intimata - reclamanta s-a adresat instanţei direct cu cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar civil, demersul judiciar pe care îl apreciază a fi inadmisibil.
Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a arătat că raționamentul expus de instanța de apel este total eronat, modalitatea în care aceasta s-a pronunţat asupra criticilor sale de apel fiind rezultatul unor evidente greşeli de apreciere a probatoriului administrat şi de interpretare a normelor legale incidente în cauză.
Astfel, Curtea de Apel Galaţi a soluţionat cauza luând în considerare doar concluziile raportului de expertiză specialitatea topografie şi pe cele ale raportului de expertiză specialitatea arhitectură, ignorând înscrisurile depuse de către părți la dosarul cauzei, ceea ce a condus la o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Soluţionarea cauzei s-a făcut doar în temeiul expertizelor judiciare efectuate în cauză, fără a se avea în vedere şi înscrisurile depuse la dosar, ceea ce a condus la o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Or, atât timp cât instanţa de fond şi instanţa de apel s-au pronunţat în sensul încuviinţării administrării pentru ambele părți a probei cu înscrisuri, acestea aveau obligaţia de a se pronunţa asupra cererilor cu care a fost investită ținând cont inclusiv de mijloacele de probă administrate de către recurenta-pârâtă.
Astfel, din documentele depuse la dosarul cauzei rezultă în mod evident că anterior naţionalizării, imobilul în discuţie s-a aflat în patrimoniul unei societăţi comerciale, respectiv F.D.O., „A.” şi nu în proprietatea autorului intimatei - reclamante.
În ceea ce priveşte Fabrica de decorticat orez „A.”, conform certificatului din 06 septembrie 1990 emis de Primăria Municipiului Brăila, aceasta aparţinea S.R.C.I. „A.", cu sediul central în Bucureşti, iar persoanele care angajau societatea erau G.A.I. în calitate de preşedinte al Consiliului de administraţie, C.G. şi S.S. în calitate de administratori delegaţi.
Conform Ordonanţei nr. 50 din 21 ianuarie 1948, emisă de C.C.I. Brăila „firma S.S. (.) pentru comerţul de comision la vânzarea rezidurilor din fabricațiunea orezului (...)" a fost radiată din oficiu, întrucât nu mai exercita activitatea.
Cu alte cuvinte, la data de 21 ianuarie 1948, înainte de naţionalizare, societatea comercială în patrimoniul căreia se afla Fabrica de decorticat orez „A.” a fost radiată. De asemenea, în raportul de expertiză judiciară întocmit de către expert N.D.M. se reţine că în conformitate cu actele de impozitare pe clădiri (anexate raportului de expertiză) SC A. SA a achitat impozit în ceea ce priveşte imobilul din strada P. (F.D.O.) între anii 1942-1947.
La dosarul cauzei nu există documente din care să rezulte faptul că fabrica de decorticat orez ar fi trecut, ulterior radierii societăţii comerciale „A.” în proprietatea persoanei fizice S.S.
Astfel, instanţa de apel a concluzionat în mod greşit că la data naţionalizării imobilul din strada P. s-a aflat în proprietatea lui S.S., întrucât la dosarul cauzei nu există niciun document care să ateste în perioada ianuarie1948 - iunie 1949 dreptul de proprietate al acestuia din urmă în ceea ce priveşte fabrica de decorticat orez.
Mai mult, instanţa de apel și-a însușit în totalitate concluziile rapoartelor de expertiză judiciară efectuate în cauză (expertiză în specialitatea topografie şi arhitectură) deşi, în principiu, raportul de expertiză judiciară nu are valoarea unui mijloc absolut de probă, concluziile expertului putând fi cenzurate atunci când constatările expertizei sunt combătute prin ale probe.
De asemenea, s-a plecat de la premisa greşită că imobilul identificat de către expertul topograf B.M. este unul şi acelaşi cu imobilul revendicat.
Conform documentelor eliberate de A.N.S., serviciul judeţean Brăila privind recensământul mijloacelor fixe din anul 1941, la adresa situată în strada P. nu este identificată nicio construcţie, ci teren viran.
Acest aspect este confirmat şi de adresa din 24 septembrie 2012 eliberată de către Arhivele Naţionale în care se menţionează faptul că „în urma cercetării efectuate s-a constatat că numitul S.S., nu a fost înscris în calitate de proprietar, în documentul întocmit în anul 1941 de Primăria Municipiului Brăila intitulat Revizuirea numerotării clădirilor în oraşul Brăila. Lucrări în vederea recensământului general al României din 1941 - strada P.”
Instanța de judecată a ignorat faptul că, astfel cum rezultă din documentele (adresa din 24 septembrie 2012) existente la A.N.S. la adresa din Brăila nu a fost înscris atelierul de decorticat orez A.
Mai mult la dosarul cauzei nu există niciun înscris care să emane de la autorul intimatei - reclamante şi în care să fie descris/identificat imobilul (fabrica de decorticate orez) care face obiectul cererii de chemare în judecată. În plus, înscrisurile depuse la dosar de către L.F. nu conţin nicio menţiune cu privire la suprafaţa de teren pe care se află fabrica de decorticat orez. Or, restituirea în natură a unei construcţii presupune o atentă analiză a poziţiei respectivei construcţii pe parcela de teren şi în raport cu construcţiile învecinate și de calea publică la care ar putea avea acces.
A concluzionat recurenta-pârâtă că, în raport de circumstanţele particulare ale speţei nu s-a făcut dovada că autorii reclamantei ar fi fost proprietarii imobilului aflat în incinta sa și că, pronunțându-se în sensul înlăturării probelor sale (fără însă a se menţiona argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în acest sens), instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin (5) C. proc. civ. conform cărora ”judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului (...) în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”.
Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Intimata-reclamantă și intimatul-pârât nu au depus întâmpinări la recurs; în faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor de la dosar și a dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte, în majoritate, constată că recursul este nefondat și urmează să-l respingă pentru considerentele ce succed:
Criticile prin care recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată a fost data cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește entitățile care pot fi considerate unități deținătoare și care pot fi, în consecință, obligate la restituire nu pot fi primite.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (după numerotarea din forma actuală a legii), astfel cum au fost amendate prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, au legitimare procesuală pasivă în ceea ce privește cererile de restituire în natură, dacă imobilele au fost preluate fără titlu valabil, societățile comerciale privatizate, care nu se încadrează în dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2).
Or, recurenta-pârâtă înseși a învederat că este o societate comercială privatizată integral înainte de apariția Legii nr. 10/2001; pe cale de consecință, dispozițiile art. 21 din acest act normativ nu îi sunt aplicabile.
Însă, instanța de apel nu a apreciat că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive învocată de această pârâtă este legală ca efect al incidenței art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci față de dispozițiile art. 29 (fost art. 27), în forma pe care acest articol a avut-o anterior modificărilor efectuate prin Legea nr. 247/2005.
Înalta Curte reține că raționamentul riguros al instanței de apel cu referire la interpretarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu aplicarea deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, nu a fost contestat de recurentă, aceasta susținând doar că aceste considerente ale instanței de apel “nu sunt de natură să schimbe în vreun fel datele problemei“ și aceasta deoarece, în speță, preluarea s-a făcut abuziv, dar cu titlu valabil.
Pentru a putea răspunde criticilor recurentei privitoare la calitatea procesuală pasivă a acesteia în cauza dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că este necesar să analizeze, cu prioritate, dacă în cauză s-a stabilit modalitatea în care imobilul a fost preluat de către stat, deoarece numai în ipoteza în care se apreciază că preluarea bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil se justifică legitimarea procesuală pasivă a recurentei-pârâte (societate comercială privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001).
Instanța constată că recurenta-pârâtă a susținut că nu contestă că imobilul a fost preluat abuziv, dar consideră că această preluare abuzivă s-a făcut cu titlu valabil, afirmație care conține o contradicție în termeni deoarece nu se poate aprecia că o preluare poate fi concomitent și abuzivă și cu titlu valabil.
În realitate, art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu introduce o noțiune juridică nouă, respectiv o însușire a caracterului titlului cu care un bun este deținut (titlu care poate fi valabil sau nevalabil) ci instituie o prezumție legală de preluare abuzivă a imobilelor care au trecut în proprietate statului în perioada de referință a acestui act normativ, rolul acesteia fiind de a inversa sarcina probei sub acest aspect.
Astfel, față de caracterul reparator al actului normativ menționat și de dificultățile inerente în ceea ce privește dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile preluate de statul român în timpul regimului comunist (06 martie 1945 - 22 decembrie 1989), legiuitorul a instituit mai multe prezumții, care nu sunt însă absolute putând fi răsturnate prin dovezi contrare, una dintre acestea fiind prezumția de preluare abuzivă a bunurilor imobile menționate de art. 2 din Legea nr. 10/2001. O altă prezumție similară este, de exemplu, cea reglementată de art. 24.
Conform dispozițiilor art. 1202 alin. (1) C. civ. de la 1864: “Prezumția legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.”
Așa cum s-a arătat în mod constant în doctrina de specialitate, beneficiarul prezumției legale este scutit de dovada faptului generator de drepturi, însă este ținut să dovedească faptul vecin și conex pe care se întemeiază prezumția.
Cu referire la cazul dedus judecății se reține că art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, incident în speță, instituie o prezumție de preluare abuzivă a imobilelor preluate în temeiul Legii nr. 119/1948, act normativ în baza căruia imobilul a fost preluat de la autorii reclamantei, astfel cum au reținut, pe baza înscrisurilor de la dosar, instanțele de fond.
Prin urmare, s-a făcut dovada faptului vecin și conex pe care se sprijină prezumția de preluare abuzivă a imobilului, respectiv trecerea acestuia în proprietatea statului în intervalul 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în temeiul Legii nr. 119/1948.
Pe cale de consecință, până la dovada contrară, intimata-reclamantă beneficiază de prezumția legală instituită de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care îi obliga pe intimați să probeze că, la data preluării bunului de către stat, au fost respectate prevederile cuprinse în Legea nr. 119/1948. Cum în speță nu s-a făcut o asemenea dovadă, în mod corect instanța de apel a constatat că preluarea bunului s-a făcut fără titlu valabil, nefiind necesar a expune considerente suplimentare sub acest aspect.
Din perspectiva obligației instanței de apel de a face o analiză distinctă a condițiilor prevăzute în Legea nr. 119/1948, pentru a conchide că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil, Înalta Curte reține, pe baza considerentelor expuse, că întrucât intimații nu au încercat la judecata în fond să răstoarne prezumția legală de preluare abuzivă (aceea că preluarea s-a făcut cu nerespectarea condițiilor prevăzute în însuși actul de preluare) o asemenea analiză nu era necesară, fiind suficient să se dea eficiență prezumției sus-menționate.
Pe de altă parte, se constată că recurenta-pârâtă nici nu a susținut că instanța de apel nu a analizat modalitatea de preluare, aceasta criticând numai concluzia la care instanța de apel a ajuns, însă dintr-o altă perspectivă.
Astfel, se constată că în susținerea valabilității titlului statului, recurenta-pârâtă a arătat că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu valabil deoarece din modalitatea de redactare a cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta nu a învederat instanței că preluarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 119/1948, ci a solicitat doar constatarea calității sale de persoană îndreptățită și restituirea în natură a imobilului, astfel că nu se poate dispune restituirea în natură ci doar despăgubiri, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Aceste susțineri sunt în mod vădit greșite, fiind în contradicție cu prevederile Legii nr. 10/2001, care nu condiționează restituirea în natură a bunului în sensul celor învederate de recurentă ci prevede ca principală măsură reparatorie, restituirea în natură, acordarea măsurilor reparatorii în echivalent fiind subsidiară și condiționată de imposibilitatea restituirii bunului în materialitatea lui din considerente de ordin material sau juridic.
Se impune a se sublinia că, în reglementarea Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii nu au un drept de opțiune în a solicita măsuri reparatorii în echivalent dacă restituirea în natură este posibilă.
Cu referire la cererea de chemare în judecată dedusă judecății, Înalta Curte reține că prin însuși demersul judiciar inițiat reclamanta înțeles să conteste valabilitatea modalității de preluarea a imobilului, solicitând restituirea în natură a acestuia.
În consecință, sunt nefondate criticile prin care s-a susținut că recurenta-pârâtă nu are legitimare procesuală în cauză, dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 fiind în mod corect aplicate în cauză.
Astfel, nefiind răsturnată prezumția de preluare abuzivă se apreciază că titlul statului nu a fost valabil; pe cale de consecință recurenta-pârâtă are calitate procesuală pasivă și poate fi obligată, în calitate de unitate deținătoare, la restituirea imobilului dacă se află în posesia acestuia, art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma sa iniţială neprevăzând vreo condiție suplimentară în privința societăților comerciale, în sensul invocat de această parte.
Susținerile recurentei privitoare la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în ipoteza bunurilor preluate cu titlu valabil exced analizei de față, deoarece în speță nu s-a făcut dovada unei asemenea preluări.
Sunt, de asemenea, vădit nefondate criticile prin care recurenta a susținut că intimata-reclamantă ar fi trebuit să promoveze o acțiune în revendicare de drept comun împotriva SC Î.T. SA în vederea comparării titlurilor de proprietate exhibate.
Astfel, conform dezlegărilor obligatorii cuprinse în Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, pentru restituirea imobilelor preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se aplică conform principiului specialia genelalibus derogant, dispozițiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001.
Având în vedere că imobilul intră sub incidența legii speciale de reparație, în mod corect reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Pentru considerentele expuse, sunt nefondate criticile prin care s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 sub aspectul entităților care pot fi obligate la restituire în calitate de unități deținătoare, la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte și a acțiunii pe care reclamanta o avea la dispoziție pentru a solicita, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, restituirea în natură a imobilului.
Și criticile prin care recurenta a arătat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât răspunsul pe care i l-a comunicat intimatei-reclamante cu adresa din 05 aprilie 2006 are valoarea unei veritabile decizii de respingere a notificării, care trebuia contestată în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/20001, sunt nefondate.
Astfel, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel intimata-reclamantă, care a formulat în termenul legal o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a aflat în fața unui refuz de soluționare a acesteia de către recurenta-pârâtă, care nu a emis formal o decizie/dispoziție conform art. 25 din acest act normativ.
Cu toate acestea, prevalându-se de propria turpitudine, recurenta-pârâtă solicită respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de restituire a bunului, întrucât nu a fost respectat termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte apreciază că aceste susțineri nu pot fi primite, și aceasta deoarece nu poate invoca nerespectarea termenului și a celorlalte condiții de contestare a deciziilor/dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 partea care, având obligația de a emite un asemenea înscris, nu s-a conformat prescripțiilor legale.
Pe de altă parte, conform Deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii, reclamanta avea la îndemână formularea cererii pendente împotriva refuzului de soluționare a notificării de către recurenta-pârâtă. În consecință nu au fost eludate dispozițiile Legii nr. 10/2001 ori cele ale art. 480 C. civ., așa cum în mod greșit susține recurenta.
În ceea ce privește celelalte critici, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a dezvoltat critici de netemeinicie care vizează interpretarea probatoriului și stabilirea situației de fapt.
Distinct de faptul că în faza procesuală a recursului exercitat în condițiile art. 304 C. proc. civ., controlul hotărîrii atacate se face numai sub aspectul legalității (adică a identificării normelor de drept incidente și a corectei lor interpretări și aplicări în cauza dedusă judecății), nu și sub aspectul temeiniciei, Înalta Curte subliniază că obiectul căii de atac este hotărârea atacată, în speță, Decizia nr. 108/2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă; prin urmare, criticile trebuie să vizeze în mod particular această hotărâre.
Or, recurenta-pârâtă care în cuprinsul motivelor de recurs (pag. 4 și 5) a arătat în mai multe rânduri că hotărârea primei instanțe este cea care a fost data cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în vreme ce în dezvoltarea criticilor a făcut trimitere la decizia instanței de apel, a reiterat la pag. 7 - 9 din motivele de recurs criticile pe care le-a formulat în recurs și în primul ciclu procesual când obiectul recursului l-a reprezentat Decizia civilă nr. 78 A/2012, pronunțată de Curtea de Apel Galați.
Înalta Curte constată că nu se impune analiza criticilor care privesc interpretarea probatoriului și stabilirea situației de fapt, critici care au vizat, în esență identificarea imobilului și dovada calității de proprietar al autorilor intimate-reclamante.
Față de dispozițiile art. 314 C. proc. civ., se reține că astfel cum rezultă din decizia ce face obiectul controlului judiciar, împrejurările de fapt au fost pe deplin lămurite, curtea de apel pronunțând hotărârea nu doar prin raportare la rapoartele de expertiză întocmite în cauză ci și pe baza înscrisurilor depuse la dosar și a prezumțiilor legale instituite de Legea nr. 10/2001.
Cu referire la dovada titlului de proprietate se constată că instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea mamei reclamantei, Secilia Saraga, iar soțul acesteia desfășura acolo comerț cu cojit orezul, înscrisurile fiind concordante cu copia extrasului de pe Tabelul Întreprinderilor Naționalizate conform Legii nr. 119/1948.
Or, criticile recurentei tind să dovedească împrejurarea că imobilul nu a aparținut tatălui reclamantei; în aceste condiții instanței de apel, care nu a reținut calitatea de proprietar al lui S.S., nu i se poate reproșa că ar fi făcut, în sens general, o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv că omițând importante elemente care tind să conducă la o altă situație de fapt decât cea reținută în speță, nu a creat practic cadrul necesar pentru exercitarea controlului de legalitate sau că ar fi încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
De altfel, instanța de judecată nu are obligația de a da un răspuns fiecărui argument adus de părți sau de a examina, în scris, fiecare înscris în parte ci, ca printr-o interpretare coroborată a probatoriului să arate argumentele de fapt și de drept care justifică soluția adoptată; în speță, hotărârea atacată corespunde acestor exigențe de ordin procedural.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC Î.T. SA împotriva Deciziei nr. 108 din 29 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2015.
Cu opinia separată:
Admite recursul declarat de pârâta SC Î.T. SA împotriva Deciziei nr. 108 din 29 septembrie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Opinia separată
Contrar opiniei majoritare, apreciez că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
În speţă, instanţa de apel reţine că măsura restituirii în natură a imobilului către reclamantă nu încalcă prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu referire concretă la Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale câtă vreme imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat în baza Legii nr. 119/1948. Aceeaşi instanţa de apel face trimitere la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care defineşte noţiunea de imobil „preluat abuziv”, fără însă a statua asupra modalităţii de preluare a imobilului, cu titlu sau fără titlu valabil.
Or, în condiţiile în care s-a verificat că imobilul în litigiu face obiectul legii speciale, instanţa de apel trebuia să determine unitatea deţinătoare a acestuia, iar, dacă era vorba de o societate comercială integral privatizată, în sensul art. 29 din Legea nr. 10/2001, la data intrării în vigoare, pentru a hotărî asupra naturii măsurilor reparatorii la care era îndreptăţită reclamanta, respectiv restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, trebuia să stabilească modalitatea de preluare a imobilului de către stat, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, întrucât, potrivit acestui act normativ, toate preluările făcute de stat în această perioadă au caracter abuziv, cu atât mai mult cu cât atât prin criticile formulate în apel pârâta SC Î.T. SA Brăila a susţinut, cu privire la preluarea imobilului de către stat, că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.
Este necontestat în cauză că pârâta SC Î.T. SA Brăila este o societate comercială privatizată integral înainte de apariţia Legii nr. 10/2001.
Înainte de modificarea operată prin dispoziţiile art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 reglementa în art. 27 alin. (1) următoarele: „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.
În urma modificării Legii nr. 10/2001, art. 27 alin. (1) a devenit art. 29 alin. (1), cu un conţinut diferit sub aspectul modului de restituire a bunurilor imobile preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989 şi care fac parte din patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate. Dacă în art. 27 se făcea distincţie între imobilele preluate cu titlu şi cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispoziţiile art. 29 prevăd că persoanele îndreptăţite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a acestora.
Astfel, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, „pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”; în cazul acestor imobile, „măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea”.
Prin Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Faţă de prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie, astfel încât în prezenta cauză se impune a se avea drept premisă neconstituţionalitatea textului de lege menţionat în sensul celor reţinute prin decizia instanţei de control constituţional.
Prin urmare, interesează sub aspectul modalităţii de restituire (în natură sau prin acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent) dacă imobilul evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate a fost sau nu preluat cu titlu valabil.
Din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, rezultă că, prin excepţie de la regula restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 consacrată expres de art. 7 din lege, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent. În această ipoteză, în baza alin. (3) al art. 29 din lege, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea.
Per a contrario, imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură persoanei îndreptăţite, în aplicarea principiului priorităţii acestei modalităţi de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
În cauză, analiza modalităţii de preluare a imobilului în litigiu nu a fost efectuată de instanţa de apel, care a aplicat prevederile art. 29 din lege prin raportare la decizia nr. 830/08 iulie 2008 a Curţii Constituţionale doar formal, statuând asupra caracterului abuziv al preluării, deşi o astfel de analiză avea relevanţă sub aspectul stabilirii modalităţii de restituire a bunului şi a determinării titularului obligaţiei de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.
În lipsa verificării acestor aspecte prin hotărârea recurată, instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar de legalitate cu care a fost învestită. Dezlegarea chestiunii de drept privind preluarea imobilului de către stat, ca fiind abuzivă, nu este suficientă pentru soluţionarea cauzei, în cauză nefiind pe deplin stabilită situaţia de fapt.
În opinie majoritară se susţine că, întrucât intimații (implicit pârâta SC Î.T. SA) nu au încercat la judecata în fond să răstoarne prezumția legală de preluare abuzivă (aceea că preluarea s-a făcut cu nerespectarea condițiilor prevăzute în însuși actul de preluare), o asemenea analiză nu era necesară, fiind suficient să se dea eficiență prezumției instituite de art. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv prezumției legale de preluare abuzivă a imobilelor care au trecut în proprietate statului în perioada de referință a acestui act normativ. Totodată, s-a arătat că rolul acestei prezumţii este acela de a inversa sarcina probei sub acest aspect, cât priveşte respectarea condițiilor prevăzute în însuși actul de preluare. Pe cale de consecință, până la dovada contrară, intimata-reclamantă beneficiază de prezumția legală instituită de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care îi obliga pe intimați să probeze că, la data preluării bunului de către stat, au fost respectate prevederile cuprinse în Legea nr. 119/1948. Cum în speță nu s-a făcut o asemenea dovadă, în mod corect instanța de apel a constatat că preluarea bunului s-a făcut fără titlu valabil, nefiind necesar a expune considerente suplimentare sub acest aspect.
Consider că, astfel cum rezultă din dispoziţiile legii, dar şi din Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, în speţă sarcina probei nevalabilităţii titlului statului, necondiţionată de stabilirea caracterului abuziv al preluării, date fiind prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, revenea reclamantei, în condiţiile în care aceasta a susţinut prin cererea de chemare în judecată că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948 şi că este persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în natură.
Atunci când se invocă de către solicitant împrejurarea că titlul statului nu este valabil, acestuia îi incumbă sarcina de a dovedi nevalabilitatea titlului, adică faptul că statul a preluat bunul cu încălcarea Constituției şi a legilor în vigoare la data preluării. Astfel, cel care cere aplicarea măsurilor reparatorii specifice bunurilor preluate fără un titlu valabil (în speţa de faţă restituirea în natură a imobilului în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001), va trebui să dovedească că bunul nu se încadra în categoria celor care puteau fi naţionalizate conform Legii nr. 119/1948.
În cauza de faţă însă, reclamanta nu a arătat că titlul statului nu există, ceea ce ar fi condus la dovedirea unui fapt negativ, pentru a se susţine de către instanţă că în mod greşit i s-ar cere părții reclamante să facă o astfel de dovadă. Într-adevăr, sarcina probei de această dată este inversată, deţinătorul bunului trebuie să dovedească existența titlului statului, situaţie care nu se regăseşte în litigiul pendinte.
Constatând, pentru argumentele de mai sus, că modul de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel echivalează cu necercetarea fondului, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de pârâta SC Î.T. SA împotriva Deciziei nr. 108 din 29 septembrie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, pentru a statua asupra incidenţei în cauză a prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în raport de criteriile impuse prin Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curţii Constituţionale.
În legătură cu celelalte critici aduse deciziei recurate, precizez că mă raliez punctului de vedere exprimat prin opinia majoritară, în măsura în care mai este necesară analizarea acestora faţă de soluţia minoritară adoptată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 412/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1109/2015. Civil → |
|---|
