ICCJ. Decizia nr. 437/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 437/2015
Dosar nr. 4154/1/2014
Şedinţa publică din 13 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 1820/2005 (nr. 436/118/2005), reclamanţii D.D.P.M. şi D.G. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimatul primarul municipiului Constanţa, să dispună anularea Dispoziţiei nr. 2024 din 07 iunie 2005 emisă de pârât în procedura Legii nr. 10/2001, precum şi obligarea acestuia să le restituie în natură imobilul teren în suprafaţa de 341,92 mp situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, lot. 5, careul 82.
În motivare s-a arătat că autorul reclamanţilor P.C.V., a cumpărat de la Primăria municipiului Constanţa un teren în suprafaţă de 341,92 mp, situat în Mamaia - zona plajă, lot 5, careul 82, actualmente situat la sud de restaurantul „E.”, afectat de spaţii verzi şi de circulaţie amenajate la intrarea în restaurant. Prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Sfatul Popular al oraşului Constanţa, imobilul în litigiu a fost preluat de stat.
Prin decizia contestată a fost respinsă cererea reclamanţilor privind restituirea în natură a terenului, cu motivarea că nu a aparţinut autorului reclamanţilor, ci a intrat în proprietatea statului în condiţiile în care nu a fost respectată obligaţia asumată de cumpărător privind edificarea unei construcţii pe teren.
Reclamanţii au precizat cererea de chemare în judecată şi au învederat că dispoziţia Primarului municipiului Constanţa este lovită de nulitate, întrucât susţinerile potrivit cărora autorul acestora nu ar fi respectat prevederile contractuale, în sensul de a edifica construcţii, sunt nefondate, fiind de notorietate că în acea perioadă a intervenit războiul, ce constituie o cauză de forţă majoră, perioadă urmată de instaurarea regimului comunist şi arestarea cumpărătorului V.P.C. între anii 1950-1955, astfel că operează exonerarea de răspundere contractuală.
Prin sentinţa civilă nr. 645 din 26 mai 2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor, reţinând că imobilul a fost preluat în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale ca efect al rezoluţiunii convenţionale în baza art. 1020 C. civ., urmare neîndeplinirii obligaţiei cumpărătorului de a construi o casă, iar nu prin Decizia nr. 22043/1958, situaţie care exclude ipoteza preluării abuzive a bunului şi aplicarea Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanţii nu se pot apăra de intervenţia rezoluţiunii nici sub motivul forţei majore, aceştia neadministrând dovezi referitoare la arestarea autorului lor în perioada 1950-1955; în plus, nu s-a dovedit nici preluarea bunului ca bun abandonat, în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, iar, prin Decizia civilă nr. 232/C din 15 octombrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a respins, ca nefondată, calea de atac exercitată.
Prin Decizia nr. 9501 din 20 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală (Dosar nr. 436/118/2005) a fost admis recursul declarat de reclamanţii, a fost casată Decizia civilă nr. 232/C din 15 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în apel.
Problema de drept dezlegată, care s-a impus instanţei în rejudecare în acord cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a fost aceea că, în contextul dat de ocupaţia sovietică a ţării de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi care a creat, cu referire particulară la plaja staţiunii Mamaia, imposibilitatea edificării de construcţii de către titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor cumpărate de la Primăria Constanţa (conform obligaţiei asumate prin contract) şi, de asemenea, circumstanţele personale ale autorului reclamanţilor P.V. - doctor în litere şi filozofie, profesor la Universitatea din Bucureşti, deputat şi ministru subsecretar de stat la Educaţia Naţională în perioada 1944-1945, arestat între 1950-1955 şi respectiv 1957-1958 pentru „activitatea contra clasei muncitoare şi pentru uneltire contra ordinii sociale” - configurează în mod obiectiv lipsa oricărei culpe în neexecutarea obligaţiei de a construi; pe cale de consecinţă, în prezenţa unei cauze de forţă majoră, debitorul obligaţiei este exonerat de caracterul imputabil al neexecutării ei, pactul comisoriu fiind inoperant.
Instanţa de recurs a reţinut că, în acest caz, activarea de către autoritatea locală, în noul regim comunist, a pactului comisoriu a constituit o măsură abuzivă, luată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1082-1083 C. civ., astfel că în mod greşit curtea de apel a statuat că reclamanţii nu mai pot supune procedurii Legii nr. 10/2001 situaţia juridică a acestui bun. Dimpotrivă, a arătat instanţa de recurs, terenul a fost preluat abuziv, fiind incidente dispoziţiile art. 2 lit. i) din legea specială.
S-a dispus ca, în raport de situaţia juridică actuală a imobilului şi de prevederile incidente din legea specială, în rejudecare să se stabilească forma concretă de reparaţie cuvenită reclamanţilor potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv restituirea bunului în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la 21 aprilie 2010, sub nr. 565/36/2010 şi, faţă de considerentele deciziei de casare, s-a procedat la completarea probatoriului în vederea stabilirii situaţiei juridice a imobilului în litigiu - lotul 5 careul 82 din fostul plan de parcelare al staţiunii Mamaia, precum şi a gradului de ocupare de clădiri şi spaţii publice, după cum s-a configurat prin expertiza tehnică topo N.I., efectuată în primul ciclu procesual.
Astfel, în rejudecare, prin Decizia civilă nr. 88 din 26 iunie 2012 a Curţii de Apel Constanţa s-a admis apelul reclamanţilor şi s-a schimbat în tot hotărârea instanţei de fond, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi anulării Dispoziţiei din 07 iunie 2005 a primarului Municipiului Constanţa; a fost obligat pârâtul să restituie reclamanţilor în echivalent terenul de 341,92 mp identificat conform suplimentului la raportul de expertiză judiciară topografică depus de expertul P.G. la 14 aprilie 2012 şi delimitat prin notaţiile A-B-C-D-E-F-D şi s-a respins cererea de restituire în natură a terenului de 341,92 mp constituind lotul 5, careul 82 din Mamaia, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză depus la 12 septembrie 2011.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Clădirea Restaurant ,,E.” a intrat în patrimoniul SC M. SA conform Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 1041/1990 şi Ordinului Min. Turismului nr. 154/1991, prin reorganizarea fostei Întreprinderi de Hoteluri şi Restaurante M., pe structura sa fiind încheiat ulterior contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare din 2000 cu SC E. SRL în calitate de utilizator; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 septembrie 2007, SC M. SA a transmis către utilizator dreptul de proprietate asupra activului.
Terenul aferent acestei construcţii a fost cumpărat de SC M. SA conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 11 decembrie 2003 la B.N.P., D.R.L. şi ulterior înstrăinat cumpărătorului activului, SC E. SRL, prin acelaşi contract din 17 septembrie 2007.
Construcţia notată C4 de pe acest teren în planul expertizei topografice N. constituie un activ (grup sanitar Tabără Nord) achiziţionat de SC A.G. SRL de la SC M. SA conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 octombrie 2001, autentificat din 8 noiembrie 2001 la B.N.P., G.P.; în cuprinsul contractului se arată că acest activ a fost dobândit de societatea vânzătoare conform Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 1041/1990 şi Ordinul Min. Turismului nr. 154/1991, având aceeaşi situaţie juridică cu clădirea restaurantului. Această construcţie (grup sanitar Tabără Nord) este indicată în planul cadastral al municipiului Constanţa întocmit între anii 1994-1997, existând aşadar pe acest amplasament anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (adresa din 19 octombrie 2010 a Direcţiei Patrimoniu).
SC A.G. SRL a solicitat şi obţinut certificatul de urbanism din 15 iunie 2001 şi autorizaţia de construire din 15 iunie 2001 privitoare la efectuarea unor lucrări de amenajare la activul cumpărat.
Întrucât expertiza topografică efectuată în primul ciclu procesual a relevat că din terenul de 341,92 mp reprezentând lotul 5, careul 82 ar mai fi liber, prin înlăturarea suprafeţelor ocupate de construcţii, un teren de 289,30 mp, care însă nu a fost evidenţiat ca un lot compact şi care, la rândul său, era afectat spaţiilor verzi, platformei betonate din apropiere şi aleilor de acces, cu ocazia reluării judecăţii s-a dispus administrarea unei noi expertize.
Noua expertiză topografică, întocmită de expert P.G., a configurat în aceeaşi modalitate limitele terenului revendicat, arătându-se punctual suprafaţa fiecărui lot astfel regăsit şi gradul de ocupare cu clădiri şi amenajări de utilitate publică.
Ca atare, suprafaţa de 341,92 mp nu poate face obiectul măsurii reparatorii a restituirii în natură, întrucât este în prezent integral afectată construcţiilor cu caracter definitiv existente pe teren la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aflate în proprietate privată, cât şi de amenajările de utilitate publică din zonă.
Astfel, corpul de construcţie C2 (cu terenul aferent) identificat atât de expertiza N.I., cât şi de expertul P.G. constituie parte integrantă a corpului clădirii Restaurant „E.”, având caracter definitiv şi făcând parte integrantă din activul intrat în patrimoniul unui terţ în baza contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare din 2000, urmat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 septembrie 2007, pentru care nu s-a probat că s-a constatat nulitatea. Acest corp de construcţie ocupă 8,98 mp din terenul în litigiu (S1 în planul de situaţie al expertizei P.).
Spaţiul verde aflat în imediata vecinătate a restaurantului reprezintă 125,63 mp (S2), pe acesta regăsindu-se un cămin de vizitare pentru reţelele subterane, iar 23,25 mp sunt afectaţi de platforma betonată care asigură intrarea pe terasa restaurantului (S3).
Aleea care permite accesul dinspre b-dul M. către plajă ocupă la rândul său o suprafaţă de teren de 103,10 mp (alee asfaltată pentru acces pietonal şi auto - S4).
Activul construcţie şi teren aparţinând SC A.G. SRL ocupă suprafeţele de 17,87 mp (S5) şi, respectiv, de 26,38 mp (S6), în speţă fiind făcută dovada transferului dreptului de proprietate asupra acestei construcţii conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 octombrie 2001. Pe suprafaţa de teren situată lângă această construcţie se află trotuarul de acces şi spaţiu verde (28,13 mp - S7), cu instalaţie de iluminat public, iar o ultimă suprafaţă de 7,58 mp este acoperită de dale de beton (S8).
Asupra regimului juridic al terenului, adresa din 11 mai 2012 a Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanta confirmă apartenenţa sa la domeniul privat al municipiului, în mod evident cu excepţia părţilor de teren regăsite în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 11 decembrie 2003, prin care municipiul le-a înstrăinat către SC M. SA ca teren aferent activului Restaurant „E.”
În aceste condiţii, măsura reparatorie care s-a impus (cu prevalentă faţă de cea a propunerii de despăgubiri) a fost cea de atribuire a unui bun în echivalent, iar, în speţă, faţă de caracterul abuziv al preluării şi de împrejurarea că terenul aparţine domeniului privat al municipiului Constanţa, s-a solicitat primăriei - în considerarea opţiunii exprimate de reclamanţii - dacă este posibilă atribuirea unui alt teren, în compensare, cu aceleaşi caracteristici privind amplasamentul şi echivalenţa valorică.
Prin adresa din 10 octombrie 2011, Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanta a comunicat că lista cu terenuri ce ar putea face obiectul atribuirii în compensare conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru luna octombrie 2011, nu a fost întocmită, pentru ca prin adresa din 30 octombrie 2011 acelaşi departament să comunice că terenurile înscrise pe această listă aferentă lunii octombrie au fost deja atribuite şi, deci, documentul „nu mai prezintă relevanţă în cauză”.
Ulterior, s-a solicitat Direcţiei Patrimoniu din cadrul primăriei să indice situaţia juridică a terenului alăturat celui litigios, identificat de către expertul P.G. prin suplimentul de expertiză depus la termenul din 09 aprilie 2012, care înglobează lotul alăturat nr. 4, dar şi o parte din lotul 5 revendicat.
Astfel, pentru terenul identic în suprafaţă (341,92 mp), notat prin pct. A-B-C-D-E-F în raportul de expertiză, adresa din 11 mai 2012 a Direcţiei Patrimoniu a confirmat susţinerile reclamanţilor referitoare la apartenenţa acestui lot învecinat, nr. 4 careu 82, numitului P.C., care s-ar fi aflat în relaţii de rudenie cu autorul reclamanţilor, teren pentru care însă nu s-a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001. Direcţia Patrimoniu a precizat că din verificările efectuate asupra situaţiei juridice a acestui teren nu au reieşit alte date, imobilul fiind parte a domeniului privat al municipiului. Demersurile efectuate ulterior către autorităţile locale (Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, S.P.S.C. din cadrul Primăriei Constanţa, O.C.P.I. Constanţa) nu au relevat împrejurări de natură a împiedica atribuirea acestui bun în compensare, iar existenţa traseului conductei de apă în subteran, conform planului de situaţie comunicat prin adresa din 28 iunie 2012, nu a fost apreciată ca un impediment în acest sens.
În aceste condiţii, faţă de lipsa dovezilor pârâtului privind inexistenţa unor bunuri ce ar fi putut fi atribuite în compensare (nefiind administrate înscrisuri care să ateste în mod transparent veridicitatea conţinutului adreselor înaintate) şi având în vedere că lotul învecinat nu a fost la rândul său supus procedurii Legii nr. 10/2001, putând fi atribuit în compensare, s-a dispus admiterea în parte a acţiunii reclamanţilor, anularea Dispoziţiei nr. 2024 din 07 iunie 2005 a primarului municipiului Constanta. Pârâtul a fost obligat să restituie reclamanţilor, în echivalent, terenul de 341,92 mp identificat conform suplimentului la raportul de expertiză judiciară topografică depus de expert P.G. la 04 aprilie 2012 şi delimitat prin notaţiile A-B-C-D-E-F-A.
Prin decizia nr. 1511 Din 20 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtului şi a casat hotărârea instanţei de apel, cauza fiind trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Constanţa.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut că din expertiza - supliment efectuată în cauză rezultă că pe terenul din litigiu este într-adevăr amplasat un cămin de vizitare a reţelelor de apă şi un stâlp pentru iluminatul public, aspect menţionat şi de instanţa de apel în considerente.
Cu privire la acest aspect, instanţa de apel s-a limitat doar să afirme că existenţa canalului şi a stâlpului de iluminat nu reprezintă un impediment la restituire, dar nu a analizat în ce măsură această amenajare serveşte unor scopuri de utilitate publică sau unor servituţi în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată şi nici nu a stabilit ca obiectiv al expertizei dispuse verificări în vederea lămuririi acestui aspect.
Deşi canalul de apă este evidenţiat pe schiţa anexă la expertiză, totuşi situaţia faptică, efectivă a acestuia nu este clarificată în condiţiile în care nu se arată dacă este unul funcţional, dacă este conectat la eventuale reţele subterane sau dacă este dezafectat.
Or, este de reţinut că nu a fost clarificată situaţia juridică a terenului în ce priveşte afectarea sau neafectarea acestuia de utilităţi publice şi posibilitatea restituirii lui ca teren liber în raport de dispoziţiile art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie a apreciat că se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanţa de apel este ţinută să efectueze fie un supliment la raportul de expertiză, fie o nouă expertiză topografică care să clarifice aspectele legate de situaţia juridică a terenului raportat la existenţa căminului de apă, dacă acest cămin este unul funcţional, dacă deserveşte reţele de canalizare subterane sau este dezafectat, precum şi în ceea ce priveşte stâlpul de iluminat.
În raport de aceste probe ce se impun a fi administrate în rejudecare pentru a se stabili incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, inclusiv înscrisuri de la instituţiile cu competenţă în domeniu, respectiv în administrarea reţelelor de canalizare şi electrice, instanţa de trimitere va evidenţia şi care este suprafaţa efectivă care s-ar putea restitui în natură şi s-ar circumscrie astfel noţiunii de teren liber.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 17 iunie 2013 sub nr. 565/36/2010.
În conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi faţă de limitele casării, instanţa de apel a dispus completarea materialului probator cu înscrisuri şi expertiză topografică, pentru lămurirea regimului juridic al terenului în suprafaţă de 341,92 mp atribuit în compensare.
Cu adresa din 08 octombrie 2013, SC E.D.D. SA, C.E.D.D. societate specializată în administrarea reţelelor electrice în municipiul Constanţa - staţiunea Mamaia a comunicat instanţei că în urma verificărilor efectuate la imobilul în litigiu, zona Restaurant „E.”, această societate nu deţine instalaţii electrice şi nici reţele electrice aeriene şi subterane de joasă sau medie tensiune.
Cu adresa din 17 octombrie 2013, SC R. SA, unitate specializată în administrarea reţelelor de apă şi canalizare, a comunicat instanţei că în zona amplasamentului terenului în litigiu există un colector public de canalizare menajeră, iar, potrivit Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, bunurile aferente realizării serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare (bunuri mobile, imobile inclusiv terenuri) aparţin domeniului public. De asemenea, potrivit Regulamentului serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare al SC R. SA, culoarul de teren de 3 m stânga - dreapta de la generatoarele exterioare ale colectorului menajer ce cuprinde zona de protecţie şi siguranţă nu se va betona, pe acesta nu se vor realiza construcţii provizorii sau definitive. În aceste zone terenul va fi acoperit cu material demontabil (dale, pavele). În caz de avarii la conductele existente pe amplasament şi în zonă, SC R. SA va interveni de urgenţă cu utilaje, fără o prealabilă anunţare şi nu va plăti despăgubiri în situaţia producerii unor pagube materiale.
Prin expertiza tehnică judiciară realizată de expert G.A. s-a răspuns obiectivelor stabilite de instanţa de apel, în raport cu limitele casării şi îndrumările date de instanţa de recurs, şi anume - identificarea porţiunii de teren liberă de amenajări de utilitate publică, respectiv terenul neocupat de conducte SC R. SA, din terenul în suprafaţă de 341,92 mp atribuit în compensare reclamanţilor în ciclul procesual anterior; identificarea unei porţiuni libere de teren echivalentă terenului ocupat de conducta SC R. SA, ce ar putea fi acordată în compensare în imediata vecinătate a terenului identificat în ciclul procesual anterior, din fostul lot 5 din parcelarea Mamaia.
Conform concluziilor raportului de expertiză G.A., din întreaga suprafaţă de teren de 341,92 mp identificată prin expertiza P.G. şi delimitată prin notaţiile A-B-C-D-E-F-A, teren atribuit în compensare, reprezintă teren „liber” în sensul Legii nr. 10/2001 numai o suprafaţă de 235 mp identificată în Planul de situaţie, anexa 2 la raport prin pct. a, 4, 5, 6, 7, c şi b. Diferenţa de teren este afectată de detalii de sistematizare, constituind teren aferent conductei de apă şi canalizare subterană, administrată de SC R. SA.
Referitor la obiectivul nr. 2, expertul a identificat în imediata vecinătate a terenului de 235 mp o altă suprafaţă de teren de 83 mp, liberă de construcţii şi de utilităţi publice, apreciind că aceasta este echivalentă terenului ocupat de conducta SC R. SA şi care nu poate fi atribuită în compensare.
Prin Decizia civilă nr. 91/C din 24 octombrie 2014, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul reclamantei D.D.P.M., unica succesoare a reclamantului D.G., decedat, în cursul procesului, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantei, a anulat Dispoziţia nr. 2024 din 07 iunie 2005 a primarului municipiului Constanţa, a obligat pârâtul să restituie reclamantei, în echivalent, terenul în suprafaţă de 235 mp identificat prin expertiza G.A. şi delimitat în Planul de situaţie, anexa 2 la raport, prin pct. a, 4, 5, 6, 7, c şi b (filele 93-95 dosar apel), a obligat pârâtul să propună C.N.C.I. acordarea de măsuri reparatorii prin puncte, conform Legii nr. 165/2013, pentru diferenţa de teren de 106,92 mp ce nu poate fi restituită reclamantei în natură sau prin compensare, a respins cererea de restituire în natură a terenului de 341,92 mp constituind lotul nr. 5, careul 82 din staţiunea Mamaia, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză depus la 12 septembrie 2011, a obligat intimatul pârât către apelanta reclamantă la 4.300 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Deciziile de casare nr. 9501/2009 şi nr. 1511/2013 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat în mod irevocabil că reclamanta este persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii, prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 341,92 mp situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, lot 5, careul 82, imobil preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie1989 şi afectat integral de detalii de sistematizare ale staţiunii Mamaia, terenul fiind imposibil de restituit în natură.
De asemenea, prin Decizia nr. 1511/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că măsura adoptată de instanţa de apel în sensul atribuirii în compensare a unui teren ce prezintă aceleaşi caracteristici tehnice - edilitare cu terenul preluat de stat din proprietatea autorilor reclamantei este justificată în raport de conduita manifestată de unitatea deţinătoare, care nu a înţeles să se conformeze dispoziţiilor instanţei de a depune la dosar lista cu bunuri disponibile la momentul soluţionării apelului în al doilea ciclu procesual, măsura acordării de bunuri în compensare fiind preferabilă măsurii de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale - Legea nr. 247/2005 în vigoare la acel moment.
Referitor la terenul acordat în compensare reclamantei, în schimbul terenului preluat abuziv, în suprafaţă de 341,92 mp, reprezentând lotul 5, careul 82 din parcelarea Mamaia, instanţa de recurs a reţinut că nu s-a lămurit situaţia juridică a imobilului identificat prin expertiza P.G., cauza fiind trimisă spre rejudecare exclusiv pentru lămurirea acestei probleme de drept, instanţei de trimitere incumbându-i obligaţia de a stabili în urma completării probatoriului, cu înscrisuri şi expertiză, dacă acest teren este „liber” în sensul art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, iar, în măsura în care este afectat de amenajări de utilitate, să se determine aceste amenajări şi suprafaţa de teren liberă, rămasă neafectată şi care poate face obiectul atribuirii în compensare.
Dovezile administrate au relevat faptul că din suprafaţa de teren de 341,92 mp, identificată prin expertiza P.G. la data de 4 aprilie 2012 şi delimitată prin notaţiile A-B-C-D-E-F-A, numai o suprafaţă de 235 mp este liberă, diferenţa de teren fiind afectată de amenajări de utilitate publică, respectiv de reţele de apă şi canalizare aflate în administrarea SC R. SA şi care sunt funcţionale, situaţie în care restituirea acestui teren este interzisă de lege. Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea refuzului restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa acestei legi, în cazurile prevăzute de art. 10 şi 11, când terenul este ocupat de construcţii noi, autorizate, sau când este afectat uzului public, respectiv este ocupat de amenajări de utilitate publică.
În speţă, din concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul G.A. rezultă că o parte din terenul în suprafaţă de 341,92 mp atribuit în compensare reclamantei (106,92 mp) este afectat de utilităţi de amenajări publice, terenul fiind ocupat de reţele de apă şi canalizare, aflate în administrarea SC R. SA, reţele care sunt funcţionale şi deservesc comunitatea. Suprafaţa de teren aparţine domeniului public al municipiului Constanţa, conform dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 şi nu poate fi atribuită reclamantei, măsura fiind contrară art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001.
Diferenţa de teren de 235 mp atribuit în compensare reclamantei prin Decizia civilă nr. 88/C din 26 iunie 2012 a Curţii de Apel Constanţa şi identificată în expertiza G.A. efectuată în apel, după casarea cu trimitere, prin pct. a, 4, 5, 6, 7, c şi b este liberă de construcţii şi nu este afectată uzului public, putând fi atribuită reclamantei în compensare pentru o parte din terenul ce nu mai poate fi restituit în natură, teren ce a constituit lotul nr. 5 din careul 82 din parcelarea Mamaia.
Referitor la pretenţiile reclamantei de acordare în compensare şi a altei suprafeţe de teren de 80 mp identificată în expertiza G.A. prin pct. 1, 2, 3, a, b, c, 9, teren aflat în patrimoniul municipiului Constanţa şi care are destinaţia de spaţiu verde în staţiunea Mamaia, instanţa de apel a constatat că această pretenţie este nefondată în raport cu dispoziţiile Legii nr. 165/2013, act normativ adoptat pe parcursul soluţionării prezentului dosar şi aplicabil şi în prezenta speţă conform dispoziţiilor art. 4 din lege.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, modificată, „În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 (...), precum şi măsuri compensatorii prin puncte prevăzute în cap. III”.
Prin urmare, în cazul compensării cu alte bunuri entitatea învestită cu soluţionarea notificării are plenitudine de competenţă în stabilirea măsurilor reparatorii.
Acordarea în compensare de alte bunuri este lăsată la latitudinea unităţii deţinătoare, iar includerea unor bunuri proprietatea unităţii administrativ-teritoriale în categoria bunurilor disponibile, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este o atribuţie a Consiliului Local al municipiului Constanţa, conform art. 26 alin. (2) lit. a din Legea nr. 215/2013, singura autoritate care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietatea unităţii administrativ-teritoriale trebuie să fie menţinut sau nu în proprietatea sa, fiind necesar satisfacerii intereselor administrativ - teritoriale.
În aceste condiţii, instanţa de judecată nu poate dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile peste voinţa titularului dreptului, cu excepţia cazului în care reclamantul dovedeşte că refuzul unităţii administrativ-teritoriale de a include un astfel de bun în lista bunurilor disponibile este abuzivă sau ilegală.
Cum în speţă nu s-a făcut dovada că terenul de 80 mp solicitat de reclamantă a-i fi acordat în compensare în locul terenului ocupat de reţelele de apă şi de canalizare aflate în administrarea SC R. SA Constanţa se află înscris în lista bunurilor disponibile întocmită de unitatea administrativ-teritorială conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau că refuzul înscrierii acestui teren în această listă este abuziv sau ilegal, văzând şi dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 165/2013, referitoare la interdicţia restituirii spaţiilor verzi, astfel cum a fost stabilită prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilan, instanţa de apel a respins ca nefondată pretenţia apelantei de atribuire în compensare a terenului în suprafaţă de 80 mp identificat de expertiza G.A. în imediata vecinătate a lotului de 253 mp.
Conform art. 274 C. proc. civ., intimatul pârât a fost obligat la plata sumei de 4.300 lei cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.D.P.M. şi pârâtul Primarul municipiului Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta D.D.P.M. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, obligarea pârâtului să restituie în echivalent şi suprafaţa de 83 mp identificată de expertiza efectuată în cauză de expert G.A. prin pct. 1, 2, 3, a, b, c, 9, urmând a se acorda măsuri reparatorii prin puncte pentru diferenţa de teren ce nu poate fi restituită în natură, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, pronunţând o hotărâre nelegală şi netemeinică în parte. Astfel, în mod greşit a reţinut că nu s-a făcut dovada faptului că terenul în suprafaţă de 83 mp mai sus menţionat este inclus în lista bunurilor disponibile sau că refuzul înscrierii acestui teren ca bun disponibil ar fi abuziv sau ilegal. Pe de altă parte, instanţa a apreciat greşit că acordarea în compensare a altor bunuri este lăsată la latitudinea unităţii deținătoare, iar includerea unor bunuri în categoria bunurilor disponibile este o atribuţie a Consiliului Local.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 368/2013, „ În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările si completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III”.
Prin urmare, rezultă dincolo de orice dubiu că voinţa legiuitorului a fost aceea de a se restitui în natură şi de a se acorda în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, inclusiv alte bunuri. Doar în cazul în care nu există această posibilitate, urmează să se acorde puncte în compensare, măsură justificată de raţiuni financiare.
În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că, în cazul în care se probează existenţa unor bunuri pe care în mod nejustificat unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanţa de judecată poate să aprecieze că o atare conduită a unităţii notificate reprezintă un abuz şi să sancţioneze acest abuz, dispunând ea însăşi acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent în soluţionarea contestaţiei intentate împotriva dispoziţiei emise sau a refuzului emiterii acesteia. Instanţa de judecată apreciază asupra corectei aplicări a legii prin raportare la situaţia de fapt, la regimul juridic al bunului şi poate să dispună fără îndoială şi asupra categoriei de măsuri reparatorii ce urmează a fi acordată, cu atât mai mult cu cât are dreptul de a soluţiona chiar în fond o contestaţie împotriva refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea sau de a restitui imobilul deşi condiţiile legale o permit (Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
În cauză, în situaţia în care a rezultat că suprafaţa de 83 mp teren, astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză efectuat de expert G.A., poate fi restituită în echivalent, neexistând niciun impediment în acest sens, în mod greşit instanţa de apel a respins cererea de restituire în echivalent a acestei suprafeţe.
Recurenta a mai arătat că deţine un bun sau cel puţin o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., fiindu-i recunoscut efectiv dreptul de proprietate şi calitatea de persoana îndreptăţită, potrivit deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție, care a statuat cu autoritate de lucru judecat asupra acestui aspect. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, or, în speţă, exista o decizie judecătorească definitivă prin care se recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantei.
Acordarea punctelor în compensare, în condiţiile în care există posibilitatea reală şi efectivă de a acorda teren în compensare, echivalează de fapt cu lipsa unei juste reparaţii pentru pierderea dreptului de proprietate, ceea ce, de plano, conduce la crearea unui prejudiciu incomparabil mai mare decât cel iniţial, născut din intervalul îndelungat de timp în care persoana îndreptăţită a fost lipsită de exerciţiul dreptului garantat sau de o compensare echitabilă.
Prin recursul formulat, pârâtul primarul municipiului Constanţa a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate şi respingerea acţiunii ca nefondată.
Recurentul a arătat că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală în condiţiile în care terenul în suprafaţă de 341,92 mp, constituind lotul nr. 5, careul 82 din staţiunea Mamaia, pentru care autorul reclamantei a deţinut titlu de proprietate, nu este liber în sensul cerut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru a putea fi restituit în natură.
Suprafaţa de teren de 341,92 mp, alăturată celei deţinute de autorul reclamantei, din care 235 mp sunt propuşi pentru a fi atribuiţi în compensare, a fost identificată de către instanţa de apel în ciclul anterior, deşi acest teren nu s-a aflat înscris în lista bunurilor disponibile întocmită de către unitatea administrativ-teritorială conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Or, potrivit dispoziţiilor legale, acordarea în compensare de alte bunuri este lăsată la latitudinea unităţii deţinătoare, iar includerea unor bunuri proprietatea acesteia în categoria bunurilor disponibile este atribuţia exclusivă a consiliului local al municipiului respectiv, singura unitate care are dreptul să dispună dacă un bun proprietatea sa trebuie să fie menţinut sau nu în proprietatea sa.
În aceste condiţii, în mod greşit s-a procedat la obligarea primarului municipiului Constanta la restituirea terenului în suprafaţa de 235 mp, în compensare, bun care nu se afla pe listele cuprinzând bunuri ce pot fi atribuite în compensare.
Prin întâmpinare, reclamanta a invocat excepţia tardivităţii formulării recursului pârâtului primarul municipiului Constanţa, iar, pe fond, a solicitat respingerea căii de atac exercitate.
În esenţă, a arătat că hotărârea prin care instanţa de apel a propus în compensare suprafaţa de teren de 235 mp a mai fost odată analizată de instanţa de recurs prin Decizia nr. 1511 din 20 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât efectul pozitiv al hotărârii nu mai poate fi pus în discuţie.
Totodată, a susţinut reclamanta, criticile pârâtului potrivit cărora acordarea în compensare a altor bunuri este lăsată la latitudinea exclusivă a unităţii deţinătoare sunt nefondate. Or, atât practica judiciară, cât şi literatura de specialitate au statuat că atribuirea unui teren în compensare sau echivalent nu poate fi lăsată la latitudinea discreţionară a pârâtului.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte recursul exercitat de reclamanta D.D.P.M., Înalta Curte constată că se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a legii cu referire la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, modificată prin Legea nr. 368/2013, în opinia acestei părţi, potrivit textului de lege citat, voinţa legiuitorului fiind aceea de a se restitui în natură şi de a se acorda în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, inclusiv alte bunuri şi, numai în cazul în care nu există această posibilitate, să se acorde puncte în compensare.
Înalta Curte mai reţine că reclamanta contestă şi faptul că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că suprafaţa de 83 mp nu se află înscrisă în lista bunurilor disponibile întocmită de pârât sau că nu s-a probat că refuzul înscrierii acestui teren în listă ar fi unul abuziv sau ilegal.
Înalta Curte observă că, în speţă, prin prima decizie de casare - Decizia nr. 9501 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a statuat în mod irevocabil că imobilul deţinut de autorul reclamantei a fost preluat în mod abuziv şi că în cauză sunt incidente dispoziţiile legii speciale, urmând ca, în raport de situaţia juridică a terenului în litigiu, să se stabilească forma concretă de reparaţie cuvenită, respectiv restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent.
Ulterior, prin Decizia nr. 1511 din 20 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, instanţa de casare a apreciat că reclamanta este persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 341,92 mp situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, lot 5, careul 82, afectat integral de detalii de sistematizare. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod irevocabil că se justifică atribuirea în compensare a unui teren ce prezintă aceleași caracteristici tehnico-edilitate cu terenul preluat de stat din proprietatea autorului reclamantei, acest imobil fiind identificat în vecinătatea celui preluat, prin raportul de expertiză întocmit de expert P.G.
În legătură însă cu terenul acordat în compensare, instanța de recurs a reţinut că nu a fost pe deplin lămurită situaţia juridică a imobilului în raport de dispoziţiile art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, astfel încât se impune administrarea de noi probe pentru a se evidenţia şi care este suprafaţa efectivă ce s-ar putea restitui în natură şi care s-ar circumscrie astfel noţiunii de teren liber.
Potrivit dovezilor administrate în rejudecare, astfel cum reţine instanţa de apel, din suprafaţa de 341,92 mp propusă a fi dată în compensare, identificată prin expertiza întocmită de expert G.A., numai o suprafaţă de 106,92 mp este afectată de amenajări de utilitate publică, diferența de teren de 235 mp fiind liberă de construcţii şi neafectată uzului public, putând fi restituită în natură.
În cauză, identificarea de către expert G.A. a unei alte suprafeţe de teren de 83 mp (pct. 1, 2, 3, a, b, c, 9 în raportul de expertiză), aflată în patrimoniul municipiului Constanţa, ce poate fi dată în compensare - echivalentă porţiunii de teren ocupată de conducta R.A.J.A. (de 106,92 mp), a fost făcută la cererea reclamantei, conform obiectivelor propuse şi încuviinţate prin încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă (Dosar nr. 565/36/2010).
După depunerea raportului de expertiză, reclamanta nu a solicitat administrarea de noi probe pentru a se verifica regimul juridic al suprafeţei de teren nou identificate, iar instanţa de apel, deşi a încuviinţat administrarea expertizei judiciare în sensul solicitat de reclamantă, a procedat la judecarea apelului în raport de noile dispoziţii adoptate, intervenite după pronunţarea celei de-a doua decizii de casare, prin Legea nr. 165/2013 (necontestată de părţi în legătură cu aplicarea imediată în cauză a acestui act normativ faţă de dispoziţiile art. 4 din Lege), fără însă a lămuri pe deplin situaţia de fapt nou dedusă judecăţii.
Aşadar, deşi instanţa de apel a încuviinţat reclamantei proba privind identificarea unei alte suprafeţe de teren ce ar putea fi restituită în natură prin compensare, considerând admisibilă o astfel de cerere, totuşi nu a mai cercetat pe fond pretențiile părţii în cauză, a întrerupt cursul judecăţii şi a pronunţat o hotărâre nelegală.
Raportat la datele prezentate, Înalta Curte observă că instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., a lămurit doar situaţia juridică a terenului identificat ca posibil a fi acordat în compensare prin expertiza P.G., fără însă a mai administra probe privind regimul juridic al suprafeței de teren de 83 mp, identificată de către expert G.A. drept echivalent al porţiunii de teren ocupată de 106,92 mp afectată de amenajări de utilitate publică, care nu poate fi restituită în natură.
Avându-se în vedere dezlegările date prin Decizia de casare nr. 1511 din 20 martie 2013 care vizează atribuirea în compensare a unui teren ce prezintă aceleași caracteristici tehnico-edilitate cu terenul preluat de stat din proprietatea autorului reclamantei, obligatorii pentru instanţa de rejudecare sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că, în cauza de faţă, pentru a se statua în mod legal asupra măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptăţite, era necesar a se verifica dacă suprafaţa de 83 mp, solicitată a fi acordată în locul terenului identificat ca fiind ocupat de reţele de apă şi canalizare, se circumscrie noţiunii de teren liber, în raport de prevederile art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, modificată, respectiv dacă poate fi atribuită în compensare.
Ca atare, p entru identificarea corectă şi neechivocă a imobilului ce face obiectul litigiului, în situaţia de faţă suprafaţa de 83 mp, instanţa de apel trebuia să stabilească destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu fi afectate căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea, după caz destinaţia actuală a terenului care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin art. 10.3, explicitează sintagma „amenajări de utilitate publică” ale localităţilor urbane şi rurale, cu referire la acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoilor comunităţii, şi anume căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
În conformitate cu dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., „Înalta Curte hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite”.
În cauză, nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate cu referire la incidenţa dispoziţiilor mai sus citate, întrucât, cu prilejul rejudecării, nu au fost lămurite aspecte de fapt esenţiale pentru soluţionarea cauzei.
În concluzie, faţă de incompleta stabilire a situaţiei de fapt, în temeiul dispoziţiilor art. 314 şi art. 312 alin. (1), (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta D.D.P.M., va casa Decizia nr. 91/C din 24 octombrie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va reevalua probatoriul administrat şi va dispune orice altă probă pe care o va aprecia necesară pentru a lămuri aspectele mai sus sesizate.
În ceea ce priveşte recursul exercitat în cauză de primarul municipiului Constanţa, Înalta Curte reţine că prin motivele formulate de acest pârât împotriva deciziei civile nr. 88/26 iunie 2012 a Curţii de Apel Constanţa s-a susţinut, printr-o primă critică, că municipiul Constanţa nu dispune de teren care să poată fi dat în compensare, astfel cum reiese din adresele emise cu referire la perioada octombrie - noiembrie 2011 privind lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare în condiţiile legii speciale, astfel că, prin măsura adoptată în apel au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar, printr-o altă critică, că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a normelor legale în vigoare în situaţia în care terenul în litigiu este afectat de utilităţi publice, fiind traversat de o conductă de apă în subteran, caz în care nu este susceptibil de restituire în natură.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin Decizia nr. 1511 din 20 martie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtului şi a casat hotărârea instanţei de apel, cauza fiind trimisă spre rejudecare în condiţiile în care nu a fost clarificată situaţia juridică a terenului propus a fi acordat în compensare în ce priveşte afectarea sau neafectarea acestuia de utilităţi publice şi posibilitatea restituirii lui ca teren liber în raport de dispoziţiile art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Aşadar, prin soluţia adoptată instanţa de casare a considerat implicit că nu pot fi primite criticile ce vizau inexistenţa unor terenuri înscrise pe listele cu bunuri disponibile a fi acordate în compensare întocmite de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, respectiv imposibilitatea atribuirii de teren în compensare din această perspectivă.
În acest sens, Înalta Curte reţine că în măsura în care instanţa de recurs ar fi găsit întemeiate aceste critici nu ar fi dispus prin decizia de casare trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se lămuri situaţia juridică a terenului ce urma a acordat în compensare.
Ca atare, faţă de dezlegările date prin cea de-a doua decizie de casare şi în raport de considerentele dezvoltate prin prezentul recurs, care se referă la faptul că aceeaşi suprafaţă de teren de 341,92 mp, alăturată celei deţinute de autorul reclamantei, din care 235 mp propuşi a fi atribuiţi în compensare, nu poate fi atribuită în compensare pentru că nu s-a aflat înscrisă în lista bunurilor disponibile întocmită de către unitatea administrativ-teritorială conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile formulate de pârâtul primarul municipiului Constanţa. Hotărârea prin care instanţa de apel a propus în compensare suprafaţa de teren de 235 mp a mai fost odată analizată de instanţa de recurs prin Decizia nr. 1511 din 20 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât se reţine că problema în cauză a primit o dezlegare în drept obligatorie.
Având însă în vedere soluţia ce urmează a fi dată în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta D.D.P.M., cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, Înalta Curte va admite în mod formal şi recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanţa împotriva Deciziei nr. 91/C din 24 octombrie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta D.D.P.M. şi de pârâtul primarul municipiului Constanţa împotriva Deciziei nr. 91 C din 24 octombrie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 418/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 438/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
