ICCJ. Decizia nr. 401/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 401/2015
Dosar nr. 28952/3/2010**
Şedinţa publică din 11 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii primarul general al Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, să se constate nulitatea absolută a Hotărârii nr. 2755 din 19 iunie 1999 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie din data de 9 decembrie 2002 emis de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin A.F.I., privind restituirea a două apartamente către fostul proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995.
În cauză au formulat cerere de intervenţie principală intervenienţii S.T.M. şi L.E., care au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii, anularea actelor juridice indicate în acţiunea introductivă.
Prin Încheierea din 4 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a înaintat cauza conducerii instanţei, în vederea repartizării către una dintre secţiile civile ale acesteia.
Prin Decizia civilă nr. 1242 din 30 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienţi împotriva încheierii din 4 noiembrie 2010 a tribunalului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ulterior, atât reclamantul cât şi intervenienţii depunând precizări la cererile formulate. De asemenea, în cursul judecăţii la această instanţă, au fost introduşi în cauză, în calitate de pârâţi, moştenitorii defunctei N.I.E. (beneficiara actelor juridice a căror nulitate s-a solicitat a se constata), respectiv: P.L.A., L.D.a, M.E. şi P.F.
Prin sentinţa civilă nr. 814 din 22 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, astfel cum a fost lămurită prin sentinţa civilă nr. 1384 din 5 iulie 2013 a aceleiaşi instanţe, s-au respins excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, tardivitatea cererii de intervenţie şi prescripţia dreptului la acţiune, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi în parte cererea de intervenţie în nume propriu formulată de intervenienţi, în contradictoriu cu pârâţii primarul general al Municipiului Bucureşti, P.F., P.L.A., L.D.a şi M.E. şi s-a constatat nulitatea absolută parţială a Hotărârii nr. 2755/1999 emisă de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în legătură cu apartamentele 2, cu terenul aferent de sub construcţie, situate în Bucureşti, sector 5.
S-a reţinut că, prin hotărârea menţionată, au fost restituite cele două apartamente, în proprietate şi posesie, fostei proprietare N.E.I., în condiţiile în care la momentul adoptării hotărârii, cele două apartamente se aflau în proprietatea intervenienţilor şi nu a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul, pârâtul primarul general al Municipiului Bucureşti, pârâţii moştenitori P.L.A., L.D.a şi M.E. şi intervenienţii S.T.M. şi L.E.
Prin încheierea din 13 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a calificat căile de atac declarate de părţi ca fiind recursuri, reţinând, în raport de obiectul litigiului (anularea unei hotărâri de restituire şi a procesului verbal de punere în posesie emise în temeiul Legii nr. 112/1995), că sunt incidente prevederile art. 2821 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţie publice cu activitate jurisdicţională nu sunt supuse apelului.
Prin Decizia civilă nr. 396/R din 24 februarie 2014, aceeaşi instanţă a constatat nulitatea recursului declarat de recurenţii L.D.a şi M.E., a respins excepţia nulităţii recursului declarat de primarul general al Municipiului Bucureşti şi a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul prefectul Municipiului Bucureşti, pârâţii P.L.A., primarul general al Municipiului Bucureşti şi recurenţii intervenienţi L.E. şi S.T.M.
În privinţa recursului declarat de pârâţii M.E. şi L.D.a, s-a constatat că acesta nu a fost motivat, astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost constatat nul.
Cu privire la recursul declarat de intervenienţii S.T.M. şi L.E., curtea de apel a reţinut că, prin contractele de vânzare-cumpărare din 1998 încheiate în baza Legii nr. 112/1995, intervenienţii au cumpărat apartamentul în litigiu. Cu toate acestea, prin Hotărârea nr. 2755/1999, ulterior înstrăinării apartamentului, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a restituit defunctei N.E.I., în proprietate, aceleaşi apartamente, deşi acestea nu se mai aflau în patrimoniul său şi în pofida faptului că un demers al defunctei în revendicarea imobilului fusese respins irevocabil prin sentinţa civilă nr. 9639/1997 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, constatându-se regularitatea titlului statului.
Faptul că judecătorul fondului a antamat aspecte ce implică efectul legii speciale de reparaţie în raport cu dreptul comun este justificat de specificul speţei în raport de încheierea de declinare a competenţei funcţionale, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1242/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
În cauză, nu s-au încălcat prevederile privind autoritatea de lucru judecat, în raport de dispozitivul sentinţei civile nr. 9639/1997, în condiţiile în care prin sentinţa amintită s-a statuat în legătură cu drepturile părţilor implicate prin raportare la normele de drept comun, spre deosebire de prezenta speţă în care se verifică legalitatea unei proceduri prevăzută de legea specială de reparaţie - Legea nr. 112/1995.
Aceleaşi considerente au fost reţinute de curte şi în legătură cu drepturile defunctei N. asupra imobilului.
Critica referitoare la terenul aferent apartamentelor în litigiu a fost lămurită prin sentinţa nr. 1384/2013, în cuprinsul căreia s-a clarificat întinderea drepturilor aferente proprietăţii asupra apartamentelor.
În ce priveşte recursul declarat de pârâta P.L., instanţa a reţinut că prevederile generice invocate de recurentă în legătură cu dreptul prefectului de a ataca hotărâri ale consiliilor judeţene şi locale şi competenţa de soluţionare a acestora, sunt corecte la nivel de principiu. În speţă însă, calea de urmat pentru soluţionarea cererii formulate de prefect este instituită de art. 18 din Legea nr. 112/1995, fapt certificat şi prin Decizia irevocabilă a Curţii de Apel Bucureşti nr. 1242/2011.
Excepţia tardivităţii cererii de intervenţie a fost corect soluţionată de judecătorul fondului, prin respingere, apreciindu-se că momentul de la care urmează a fi calculat termenul de atacare a unei hotărâri este determinat prin actul procedural de comunicare a respectivei hotărâri, act care în speţă nu s-a dovedit a se fi efectuat.
Cererea de suspendare a fost legal şi just respinsă prin încheierea din data de 15 aprilie 2013 cu motivarea pertinentă că un litigiu între moştenitorii defunctei N. nu este relevant asupra prezentei cauze.
În legătură cu existenţa sau nu a unui titlu valabil al statului asupra apartamentelor în litigiu, curte a de apel a apreciat că aspectul este nerelevant în condiţiile în care judecătorul prezentei cauze nu a fost învestit cu analiza legalităţii celor două contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Pentru aceleaşi argumente au fost respinse şi recursurile formulate de prefectul Municipiului Bucureşti şi primarul general al Municipiului Bucureşti.
Împotriva Deciziei civile nr. 396/R din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs S.T.M. şi L.E., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea primului motiv de recurs se arată că în mod nelegal instanţa a calificat calea de atac ca fiind recursul.
De asemenea, s-a reţinut în mod greşit că în cauză s-a contestat un act administrativ, în condiţiile în care, potrivit art. 18 din Legea nr. 112/1995, judecarea cauzei este supusă strict normelor de drept civil.
Conform practicii judiciar unitare şi fără excepţie, toate actele emise în baza Legii nr. 112/1995 sunt supuse controlului judecătoresc pe calea dreptului comun, sentinţa primei instanţe fiind atacabilă pe calea apelului şi, ulterior, a recursului.
Recurenţii mai susţin şi faptul că în mod legal cauza ar fi trebuit să fie soluţionată de un complet format din doi judecători, însă, prin greşita calificare a căii de atac, s-a soluţionat de către trei judecători.
Decizia pronunţată de către curtea de apel în aceste circumstanţe încalcă normele legale imperative privind compunerea instanţei, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. l C. proc. civ.
Instanţa a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 2821 alin. (2) C. proc. civ., text care se referă la litigiile soluţionate în baza legii contenciosului administrativ, sau la alte acte administrative care de drept nu se supun Legii nr. 112/1995.
Raportat la obiectul şi cauza dosarul cu care a fost învestită instanţa, recurenţii consideră că instanţa de "recurs" a pronunţat o hotărâre criticabilă din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa a interpretat greşit actele a căror nulitate se solicită, schimbând natura acestora.
Intimata pârâtă P.L.A. a invocat excepţia tardivităţii recursului, faţă de împrejurarea că acesta a fost depus la data de 23 mai 2014, deşi recurenţii aveau cunoştinţă de hotărâre din data de 24 martie 2014, când au formulat cerere de revizuire împotriva aceleiaşi decizii.
Examinând cu prioritate excepţia invocată, Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiată, deoarece hotărârea recurată nu a fost comunicată recurenţilor, astfel încât termenul pentru exercitarea căii de atac nu a început să curgă.
Potrivit art. 284 alin. (1) C. proc. civ., text aplicabil şi în recurs, conform art. 316 din acelaşi cod, termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la comunicarea hotărârii. Luarea la cunoştinţă a unei hotărâri în alt mod decât cel prevăzut de lege nu echivalează cu o comunicare în vederea curgerii termenului de exercitare a căii de atac, în afara cazurilor de excepţie (echipolenţă) limitativ prevăzute de art. 284 alin. (2) şi (3), care nu pot fi extinse prin analogie.
Sub aspectul admisibilităţii recursului, se constată că recurenţii invocă greşita calificare a căii de atac de către curtea de apel, ceea ce a condus la soluţionarea cauzei de către un complet format din 3 judecători, cu consecinţa răpirii unei căi de atac prevăzute de lege, această critică încadrându-se în prevederile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. O astfel de critică nu ar putea fi soluţionată şi pretinsa greşeală a instanţei nu putea fi îndreptată decât prin recunoaşterea admisibilităţii în principiu a recursului.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Din analiza de ansamblu a prevederilor Legii nr. 112/1995 reiese fără dubiu concluzia că legiuitorul a înţeles să caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătură cu aplicarea acestui act normativ, chiar dacă actele emise în acest sens de organele abilitate să aplice legea specială ar putea fi calificate, într-o interpretare mai largă a legii, ca fiind acte administrative.
Această concluzie se bazează pe prevederile exprese ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora: ”Hotărârile comisiilor judeţene, ale comisiei municipiului Bucureşti şi ale comisiei sectorului agricol Ilfov sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile, şi pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare”.
Din moment ce legiuitorul a stabilit expres că legea civilă este cea care se aplică în această materie, nu se mai poate considera că ar fi incidente alte norme de drept material sau procesual, neavând nicio relevanţă sub acest aspect aprecierile ce s-ar putea face asupra naturii activităţii comisiilor constituite pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, asupra modului de constituire sau a competenţei lor.
Având în vedere regula instituită de art. 18 din Legea nr. 112/1995, concluzia ce se impune este aceea că hotărârile pronunţate în primă instanţă în exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor emise de comisiile de aplicare a Legii nr. 112/1995 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să limiteze numărul căilor de atac la una singură, respectiv cea a recursului, ar fi prevăzut-o expres şi nu ar fi utilizat sintagma generică „potrivit legii civile”.
În materia analizată nu sunt incidente prevederile art. 2821 alin. (2) C. proc. civ., deoarece actele contestate, respectiv hotărârea de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 şi procesul-verbal de punere în posesie nu sunt acte administrative cu caracter jurisdicţional. Aceste acte nu constituie rezultatul unei activităţi jurisdicţionale, nu sunt emise în soluţionarea unui conflict juridic în care să fie parte un alt organ administrativ, ci reprezintă rezultatul verificării cererii de restituire şi a actelor doveditoare depuse de persoana interesată, procedura de soluţionare a acestei cereri neavând caracter contencios în faţa comisie de aplicare a Legii nr. 112/1995.
În plus, se constată că textul legal menţionat, în partea finală, exclude aplicarea sa în ipoteza în care prin lege se prevede altfel. Astfel, textul prevede că: „Hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel”. Or, art. 18 din Legea nr. 112/1995 cuprinde dispoziţii speciale cu privire la exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor emise în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce exclude incidenţa normei procedurale menţionate.
Ca atare, instanţa a aplicat greşit prevederile art. 2821 alin. (2) C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Calificând greşit calea de atac exercitată în cauză, ca fiind recurs, în loc de apel, curtea de apel a pronunţat hotărârea în complet format din trei judecători, în loc de doi, cum prevede art. 54 alin. (2) teza I din Legea nr. 304/2004 (potrivit cărora apelurile se judecă în complet de 2 judecători), încălcând normele imperative privind compunerea instanţei.
În raport de cele constatate, se impune, în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 1 şi 9 C. proc. civ., casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ca instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimata pârâtă P.L.A.
Admite recursul declarat de intervenienţii L.E. şi S.T.M. împotriva Deciziei nr. 396/R din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ca instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 56/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 402/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
