ICCJ. Decizia nr. 44/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Obligaţie de a face, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 44/2015
Dosar nr. 64159/3/2011
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a IV-a civilă, la data de 30 septembrie 2011, reclamanta îvanova D.V. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., în contradictoriu cu M.A.E., obligarea acestuia de a-i acorda daune morale de 2.000.000 euro, respectiv, 5.400.000 lei în echivalent lei, pentru prejudiciul produs prin discriminarea sa din anul 2008 şi până în prezent, şi din calomnierea sa; obligarea pârâtului de a întreprinde demersurile necesare către autorităţile poliţieneşti franceze pentru a; se relua cercetările începute în 2008, când a depus o plângere împotriva ;a două persoane despre care presupunea că se ocupau cu traficul de carne!vie şi obligarea aceluiaşi pârât de a monitoriza evoluţia cercetărilor.
În motivare, reclamanta a arătat că pârâtul a refuzat a-i acorda asistenţă în luna august 2008, când a solicitat conducerii Consulatului Român de ia Paris să fie asistată în faţa organelor de poliţie franceze de către ataşatul Ministerului de Interne, când urma să depună o plângere împotriva unei reţele de traficanţi de carne vie ce o aîrăseseră acolo.
De asemenea, reclamanta a învederat; instanţei refuzul consulatului României la Paris de a urmări şi comunica evoluţia cercetărilor pe care Ie efectua poliţia franceza ca urmare a plângerii sale; refuzul conducerii Consulatului României la Paris de a-i oferi cazare în incinta clădirii, cât şi refuzul de a o sprijini material, pentru a se putea reîntoarce în ţară; refuzul conducerii M.A.E. de a întreprinde cercetări în acest caz, de a lua măsuri sancţionatorii împotriva celor vinovaţi şi de a~i răspunde la nenumăratele memorii pe care ie-a adresat începând cu anul 2008; calomnierea sa, de către ataşatul Ministerului de Interne în corespondenţa purtată de către acesta cu un reprezentant al autorităţilor franceze, cât şi într-un răspuns presupus ca i-a fost trimis reclamantei, dar pe care nu l-a primit.
La 05 iunie 2012 tribunalul a luat act de modificarea cererii formulate de către reclamantă în sensul dei a chema în judecată, calitate de pârât, şi C.N.C.D.
Prin sentinţa nr. 1622 din 2 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a dedus judecăţii o situaţie de discriminare directă constând în înlăturarea sa de la beneficiul asistenţei legale din partea M.A.E. în faţa autorităţilor naţionale franceze, invocând în acest sens corespondenţa purtată cu reprezentant: ai României angajaţi ai Ambasadei României la Paris.
Analizând corespondenţa invocată de reclamantă şi depusă ia dosar, tribunalul a constatat că Ambasada României la Paris a răspuns memoriilor şi cererilor formulate de aceasta prin e-mail, în limita competenţelor. Consulul României la Paris a informat pe ataşatul M.I.R.A. din cadrul ambasadei, iar acesta a contactat Brigada pentru represiunea proxenetismului din Paris în vederea preluării plângerii. Ataşatul a încercat de mai multe ori să contacteze pe reclamantă pe telefonul mobil dar nu a reuşit. Consulul României la Paris a răspuns tuturor solicitărilor reclamantei trimise prin e-mail şi a lămurit-o în mai multe rânduri că Ambasada României nu are competenţe de organ de urmărire penală, fiind necesar să depună plângere la poliţia franceză.
Tribunalul a constatat că întreaga corespondentă a reclamantei nu relevă nicio proba privind producerea unei situaţii discriminatorii âm partea autorităţilor române ori din partea vreunui reprezentant al M.A.E. Personalul Ambasadei României la Paris şi-a îndeplinit obligaţia de a o îndruma pe reclamantă potrivit cu faptele pe care le învedera, de a depune plângere la organele de poliţie franceze, singurele care aveau jurisdicţie pe teritoriul francez. Pretenţiile reclamantei că Amabasada României la Paris să se asigure ;de depistarea făptuitorilor pe care îi indica, să îi asigure cazare şi să o asiste în faţa organelor franceze nu erau susţinute de vreun temei legal, Ambasada României la Paris nefimd obligată să îndeplinească atribuţii de organ de urmărire penală, de autoritate care să asigure cazare şi nici să fie mandatarul ori avocatul vreunei resortisant al statului român care se plânge de o faptă penală săvârşită împotriva sa pe teritoriul statului francez. Atribuţiile Amabasadei României de a acorda sprijin şi asistenţă resortisânţilor români se constituie în activitatea de îndrumare a acestora privind acţiunile pe care le pot întreprinde în faţa organelor locale franceze, ceea ce Ambasada României la Paris a şi făcut. Cât priveşte calomnia pretinsă de reclamantă, opiniile exprimate de ataşatul Ministerului de Interne nu constituie o situaţie de discriminare, ci un punct de vedere personal şi exprimat într-un spațiu privat.
Tribunalul a constatat că nu sunt incidente nicîunul din cazurile de discriminare indicate de O.G. nr. 137/2000; astfel că cererea reclamantei vizând existenţa unui prejudiciu şi a unei pagube sunt nefondate.
De asemenea, au fost respinse şi cererile de obligare a M.A.E. de a întreprinde demersurile necesare către autorităţile poliţieneşti franceze în a se relua cercetările începute in 2008, ministerul neavând aceste atribuţii reglementate de lege şi nedeţinând jurisdicţie pe teritoriul statului francez pentru a solicita autorităţilor franceze să întreprindă ori să reia cercetări penale.
Prin Decizia nr. 115/A din 26 martie 2012, Cartea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apeiul reclamantei împotriva sentinţei mai sus menţionate.
Referitor la critica privind necomunicarea, către reclamantă, a înscrisurilor depuse prin registratură de către-pârâtul M.A.I., instanţa de ape! a reţinut că aceasta este nefondată, în condiţiile în care reclamanta avea termen în cunoştinţă şi avea obligaţia de a urmări desfăşurarea procesului, neexistând nicio dispoziţie legală care să oblige instanţa să amâne judecata pentru a comunica din oficiu înscrisurile către partea lipsa.
Instanţa de apel a înlăturat şi critica privind nepronunţarea tribunalului asupra cererii reclamantei de administrare de înscrisuri, constatând că în realitate, din încheierea din 04 septembrie 2012 rezultă că tribunalul a admis pentru reclamantă această probă şi a pus în vedere pârâtului să depună la dosar toată corespondenţa purtată cu autorităţile poliţieneşti franceze.
Instanţa de apei a constatat că în mod corect a reţinut tribunalul că autoritatea consulară de la Paris a răspuns memoriilor şi mesajelor din partea reclamantei, fiind neîntemeiată susţinerea contrară a reclamantei, aceste răspunsuri fiind dovedite cu înscrisurile depuse la dosar. Faptul că reclamanta a adresat Consulatului astfel de mesaje şi memorii în mod insistent şi, eventual im s-a răspuns ia fiecare dintre acestea, nu are relevanţă, întrucât o autoritate nu poate fi obligată să răspundă, punctual, fiecărui astfel de memoriu, dacă acestea sunt de fapt reveniri la|memorii şi mesaje anterioare şi dacă s-a răspuns deja problemei pusă în discuţie.
În mod corect a reţinut tribunalul că pretenţiile reclamantei referitoare la modaliîatea de asistare în faţa autorităţilor franceze în sensul reprezentării şi însoţirii de către un reprezentant al consulatului, nu erau susţinute de vreun temei legal, Ambasada României la Paris nefiind obligată să îndeplinească atribuţii de mandatar ori avocat al vreunei resortisant ai statului român care se plânge de o faptă penală săvârşită împotriva sa pe teritoriul statului francez.
Din corespondenţa existentă la dosar rezultă că Ambasada României la Paris a răspuns memoriilor şi cererilor formulate de reclamantă prin e-mail, în limita competenţelor, iar autorităţile române âu acordat întreaga asistenţă la care erau obligate, în raport de atribuţiile lor legale.
Referitor la opiniile persoanele exprimate înlr-o corespondenţă privată de ataşatul M.I. şi la răspunsul în: care pârâtul arată că reclamanta se deplasase în Franţa pentru a juca în ftlmerpentru adulţi, instanţa de apel a constatat ca însăşi reclamanta recunoaşte, în mod explicit, în memoriile adresate autorităţilor române că s-a deplasat în Franţa în urma deciziei de a „intra în industria pornografică", „acceptând să facă fotografii erotice şi nud" ele, astfel că afirmaţia ataşatului M.I. în acest sens nu poate fi considerată calomniatoare.
În raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, instanţa de apel a constatat că nu poate fi îndentificatâ nicio situaţie de tratament discriminatoriu, autorităţile române de la Paris acordând reclamantei tot sprijinul corespunzător în raporfde atribuţiile şi obligaţiile lor legale.
Referitor la suferinţele şi .neajunsurile îndurate de reclamantă pentru a se întoarce în România şi ulterior, instanţa de apel a constatat că, atâta timp cât nu rezultă că a existat o faptă de discriminare a reclamantei, acestea nu au relevanţă în cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.D.V., arătând că decizia atacată reţine, în mod greşit, că „susţinerile părţilor" au fost consemnate în .încheierea de şedinţă din 19 martie 2013, dată la care reclamanta nu a fost prezentă în sală şi nu a avut cunoştinţă despre faptul că se amânase pronunţarea, pentru a depune concluzii scrise.
Având în vedere că instanţa de judecată nu a luat în considerare cererea reclamantei formulată la data;de 19 martie 2013 prin care solicita proha cu înscrisuri, în special cu înscrisuri provenind de la pârât, dreptul de apărare al acesteia a fost grav încălcat.
Mai arată că ambele instanţe au judecat cauza în lipsa reclamantei, refuzând să dea curs solicitărilor acesteia privind o serie de înscrisuri pe care pârâtul ar fi trebuit să Ie depună în apărare. Pe de altă parte, atunci când anumite înscrisuri sunt depuse la dosar de către una din părţi între termene, instanţa de judecată este obligată să îe comunice celeilalte părţi, lucru care nu s-a întâmplat în cazul reclamantei.
Deşi se menţionează că Instanţa de fond a impus pârâtei să depună înscrisuri, acestea nu se regăsesc la dosarul cauzei în forma cerută de reclamantă, respectiv, un raport:privind stadiul cercetărilor penale din Franţa, răspunsul în original, dovada; expedierii aşa-zisului răspuns ai pârâtului, precum şi alte înscrisuri.|
În mod greşit instanţa de;apel a reţinut că pârâtul ar fi răspuns la toate memoriile reclamantei, în cauză nefacându-se nicio dovadă în acest sens.
Mai mult, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile, făcând susţineri jignitoare la adresa reclamantei, unele dintre ele marcate cu majuscule, situaţie faţă de care aceasta a înţeles sa se adreseze cu o plângere C.S.M.
În hotărârea pronunţată nu se face vorbire despre vreo opinie a C.N.D., a cărui prezenţă este obligatorie, conform dispoziţiilor art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.
În mod greşit s-a reţinut, prin decizia recurată, că pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile legale răspunzând solicitărilor reclamantei, lucru care nu este susţinut de probatoriile administrate în cauză.
Analizând recursul Înalta Curte constată următoarele:
Recursul declarat de reclamanta I.D.V. împotriva Deciziei nr. 115/A din 26 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curji de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 16 mai 2013, judecata cauzei fiind suspendată la data de 6 noiembrie 2013, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dată de la care nici una din părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art 252 alin. (1) C. proc. civ. la data de 2 decembrie 2014, părţile fiind legal citate pentru termenul din 14 ianuarie 2015,
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestâruinţei vreme îndelungată în j udecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii Sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
În speţă, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv 6 noiembrie 2013 şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume, 2 decembrie 2014, nici una din părţi nu a întrerapt cursul suspendării, lăsând în nelucrare recursul.
Faţă de cele ce preced, având în vedere pă lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, în baza art. 248 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte constată perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimat recursul declarat de reclamanta I.D.V., împotriva Deciziei nr. 115/A din 26 martie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 438/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 440/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
