ICCJ. Decizia nr. 402/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 402/2015
Dosar nr. 1648/3/2012
Şedinţa publică de la 11 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, disjunsă din Dosarul nr. 47700/3/2010, reclamantul B.G.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin M.F.P., Statul Român, prin A.D.S., Prefectura judeţului Prahova, prin prefect, Primăria Mizil, Comisia Funciară Locală Mizil, prin primar, SC T. SA, Primăria Gura Vadului, prin primar, şi Statul Român, prin Ministerul Agriculturii, restituirea proprietăţilor autorilor săi: ferma viticolă compusă din 8 hectare viţă nobilă şi 3 hectare anexe, vilă şi curte, situate în localitatea Gura. Vadului, jud. Prahova, precum şi a fermei viticole în suprafaţă de 6,04 hectare vie nobilă situată la marginea oraşului Mizil.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că ferma viticolă compusă din 8 hectare vie nobilă şi 3 hectare anexe, vilă şi curte, a fost preluată de la farmacistul G.A.
A mai arătat reclamantul, ca producţia medie era de 5.000 litri vin de Tohani la hectar, că ferma viticolă a fost revendicată în anul 2001 în baza Legii nr. 10/2001, fiind depuse, în anul 2003, toate dovezile care arătau dreptul de proprietate la I.A.S. Tohani.
A solicitat reclamantul restituirea în natură şi plata de către SC T. SA a contravalorii a 40 tone de vin începând cu anul 2003, a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, de 700,000 euro, precum şi, pentru teroarea la care au fost supuşi autorii săi, 1.000.000 euro. De asemenea, reclamantul a solicitat, pentru tăierea a 68 de pomi fructiferi, a doi nuci, 5 brazi, a liliacului de la poarta fermei în iarna 2002-2003, obligarea SC T. SA la plata sumei de 77.000 euro.
La termenul din 14 martie 2012, reclamantul a precizat că îşi întemeiază cererea pe dreptul comun şi pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005, precum şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care nu au fost respectate în sensul dispoziţiilor C.E.D.O.
Prin sentinţa civilă nr. 600 din 14 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi s~a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 1.648/3/2012.
La termenul de judecată din data de 11 septembrie 2012, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, prin C.C.S.D. - A.N.R.P., pentru tergiversare abuzivă şi suspiciune de plată către persoane tară drept a sumelor cuvenite acestuia.
Ulterior, reclamantul a formulat o nouă cerere precizatoare solicitând retrocedarea pe vechiul amplasament a fermei viticole de 8 ha vie nobilă şi casa fermei cu dotările de vinifîcaţie din Tohani, com. Gura Vadului, jud. Prahova; obligarea SC T. SA la achitarea a 30% din valoarea producţiei de vin anual începând cu anul 2003, adică 13 tone de vin nobil anual, 130 de tone, rezultând suma de 1.950.000 lei; plata despăgubirilor pentru naţionalizările abuzive din oraşul Mizil, a terenului şi caselor din centrul oraşului, în valoare de 600.000 euro terenul şi 450.000 euro casele cu etaj demolate, în suprafaţă de 460 mp.
Pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză, precum şi a întâmpinărilor formulate de pârâţi, prin sentinţa civilă nr. 1066 din 8 aprilie 2013, Tribunalul Prahova a respins excepţiile invocate prin întâmpinări şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că cererea de chemare In judecată cuprinde semnătura reclamantului, în conformitate cu dispoziţiile art. 112 pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată; că, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, chiar dacă aceasta se analizează pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr, 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte, şi că reclamantul a invocat ca temei juridic al acţiunii nu doar dispoziţiile art. 480 C. civ., ci şi prevederile Legii nr. 10/2001, precum şi pe cele ale Legii nr. 247/2005.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Agriculturii şi A.N.R.P., instanţa a constatat că reclamantul nu a chemat în judecată aceste instituţii în calitate de pârâte, ci Statul Român şi, prin urmare, a respins excepţia invocată.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut caprin adresa din 3 ianuarie 2006 emisă de Comisia Locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Gura Vadului, jud. Prahova, i s-a comunicat reclamantului că, în şedinţa Comisiei locale de Fond Funciar din data de 8 decembrie 2005, acestuia i-a fost admisă cererea înregistrată la Primăria com. Gura Vadului, în care a solicitat suprafaţa de 8 ha viţă de vie, conform actului de la Arhivele Naţionale nr. 47.018/2005 (fila 39, Dosar nr. 1648/3/2012 al Tribunalului Bucureşti).
Conform adresei Instituţiei Prefectului Judeţului Prahova, ca răspuns la scrisoarea reclamantului Legii nr. 180/2006, din verificările efectuate la Primăria com. Gura Vadului, s~a constatat că acesta a depus cerere de reconstituire la Comisia locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Gura Vadului, conform Legii nr. 247/2005, iar Comisia locală a aprobat suprafaţa de 8 ha în şedinţa din data de 8 decembrie 2005, urmând a înainta documentaţia la Comisia Judeţeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar pentru validare (fila 51, Dosarul nr. 1648/3/2012 al Tribunalului Bucureşti).
S-a mai reţinut, că, la data de 25 ianuarie 2000, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru societatea comercială eu capital de stat înfiinţată prin H.G. nr. 266/1991 sub denumirea de SC T. SA, cu sediul în localitatea Gura Vadului.
Prin certificatul sus-menţionat s-a atestat că suprafaţa de teren în proprietatea exclusivă a SC T. SA este de 423.032 mp., identificată în anexa 2 şi planurile topografice cuprinse în anexele 4 şi 5 din documentaţia de stabilire şi evaluare a terenurilor înregistrată sub nr. 281 din 25 iunie 1997 la Oficiul de Cadastru, Geodezie şi Cartografie al Judeţului Prahova (fila 54, Dosarul nr. 1648/3/2012 al Tribunalului Bucureşti).
Prin cererea înregistrată la SC T. SA sub nr. 549 din 13 mai 2003 (fila 56, Dosar nr. 1648/3/2012 al Tribunalului Bucureşti), reclamantul, a solicitat Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 restituirea („revendicarea") în natura a fermei viticole Gotsman, casă şi curte, situată în comuna Gura Vadului.
Prin adresa din 2012, emisă de Instituţia Prefectului Judeţului Prahova, fila 25, dos. Tribunal Prahova, se menţionează că, prin hotărârea Comisiei Judeţene de Aplicare a Legilor Fondului Funciar nr. 5823 din 17 decembrie 2007, reclamantului i-a fost stabilit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 7,5 ha vie, care, din cauza lipsei de teren disponibil la nivelul com. Gura Vadului, va fi atribuit prin stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent.
Prin urmare, constatând că reclamantului i s-a stabilit dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de teren situată în localitatea Gura Vadului, jud. Prahova, instanţa a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea In natură a acestui teren.
Cu privire la capetele de cerere având ca obiect restituirea fermei viticole în suprafaţă de 6,04 hectare vie nobilă situată la marginea oraşului Mizil şi plata despăgubirilor pentru naţionalizările abuzive din oraşul Mizil, a terenului şi caselor din centrul oraşului, în valoare de 600.000 euro terenul şi 450.000 curo casele cu etaj demolate, în suprafaţă de 460 mp., instanţa a constatat că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 23.399/3/2010, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin M.F.P., Primăria Mizil, Consiliul local Mizil şi Guvernul României, revendicarea terenului în suprafaţă de 6.000 mp, şi clădiri cu etaj compuse din 28 de camere, situate în centrul oraşului Mizil şi o fermă viticolă cu teren în suprafaţă de 6 ha viţă nobilă şî curte de 400 mp, situată la marginea Mizilului, aşa cum se vede din procesul-verbal de preluare existent la registrul chiaburilor - Arhivele Judeţene Prahova, depus la Primăria Mizil, pentru care a solicitat despăgubiri în valoare de 850.000 euro, precum şi pentru clădirile dărâmate abuziv şi nelegal.
Prin sentinţa civilă nr. 971 din 25 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului, reţinând că notificarea formulată de reclamant şi înregistrată din 14 noiembrie 2001 la Primăria Mizil, prin care solicita restituirea imobilului şi terenului ce a aparţinut bunicilor săi, E. şi A.G., din oraşul Mizil, care a fost evaluat la acea dată la suma de 100.000 dolari, a fost soluţionată prin Dispoziţia primarului Mizil nr. 548 din 28 martie 2007 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri calculate potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece construcţia a fost demolată, iar pe teren s-au ridicat construcţii noi.
A constatat instanţa, prin sentinţa civilă sus-menţionată, că această dispoziţie este legală şi temeinică potrivit Legii nr. 10/2001, art. 11 pct. 4.
Prin urmare, a reţinut prima instanţă că şi pentru bunurile sus-menţionate a fost stabilit dreptul reclamantului de a beneficia de măsuri reparatorii.
Referitor la cererea reclamantului, de obligare a pârâtei SC T. SA la plata de despăgubiri, instanţa a constatat că din probele administrate în cauză nu rezultă că ar fi fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru societatea comercială cu capitai de stat înfiinţată prin H.G. nr. 266/1991 sub denumirea de SC T. SA, cu sediul în localitatea Gura Vadului.
S-a concluzionat, că nu există temei legal pentru obligarea societăţii la despăgubiri către reclamant.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de fond a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin Decizia nr. 360 din 8 aprilie 2014, a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a probelor formulată de apelantului-reclamant şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.G.G., pentru următoarele considerente;
Prin acţiunea introductivă, astfel cum a adresat-o iniţial Tribunalului Bucureşti, reclamantul a solicitat restituirea proprietăţilor autorilor săi, ferma viticola compusă din 8 hectare viţă nobilă şi 3 hectare anexe, vilă şi curte situate în localitatea Gura Vadului, jud. Prahova, precum şi a fermei viticole în suprafaţă de 6,04 hectare vie nobilă situată la marginea oraşului Mizil.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că ferma viticolă, compusă din 8 hectare vie nobilă şi 3 hectare anexe, vilă şi curte, a fost preluată de la farmacistul G.A.
A susţinut reclamantul că producţia medie era de 5000 litri vin de Tohani la hectar, revendicată în. anul 2001 în baza Legii nr. 10/2001, fiind depuse, în anul 2003, toate dovezile care atestau dreptul de proprietate la I.A.S. Tohani.
A mai solicitat reclamantul restituirea în natură şi plata de călre SC T. SA a contravalorii a 40 tone de vin, începând cu anul 2003 şi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, de 700,000 euro, şi, pentru teroarea la care au fost supuşi autorii săi, 1.000.000 euro.
De asemenea, reclamantul a solicitat, pentru tăierea a 68 de pomi fructiferi, a doi nuci, 5 brazi, a liliacului de la poarta fermei In iarna 2002-2003, obligarea SC T. SA la plata sumei de 77.000 euro.
Pe parcursul judecării pricinii la prima instanţă, reclamantul a formulat mai multe precizări şi completări ale acţiunii, însă, contrar susţinerilor acestuia, nu există în dosarul instanţei de fond o cerere prin care să fi solicitat, astfel cum pretinde în apel, "obligarea Statului Român, prin Ministerului de Finanţe şi prin A.N.R.P., în a căror subordine se află C.C.S.D., la emiterea unor decizii de despăgubire" în favoarea apelantului pentru toate imobilele în litigiu situate în com. Gura-Vadului, respectiv, în oraşul Mizil, ce nu pot fi restituite în natură.
Cert este că, în măsura în care s-ar fi formulat, cu respectarea dispoziţiilor legale procesuale, o asemenea cerere, împrejurare ce nu poate fi, însă, reţinută în speţă, competenţa de soluţionare a unei asemenea cereri nu aparţinea în primă instanţă tribunalului - secţia civilă, ci curţii de apel - secţia de contencios administrativ şi fiscal, fiind vorba de o cerere de contencios administrativ, iar calea de atac formulată împotriva unei sentinţe pronunţate în primă Instanţă, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, este recursul, potrivit dispoziţiilor art. 21 din acest act normativ.
Chiar şi practica judiciară invocată în apel de către apelant cu privire la cereri având un asemenea obiect constă într-o decizie pronunţată ca instanţă de recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv, Decizia nr. 508 din data de 28 noiembrie 2011 (filele 48-51 dosar apel).
Nu s-a pus însă în cauza o asemenea problemă având în vedere conţinutul acţiunii introductive, precum şi al precizărilor şi completărilor aduse pe parcursul judecării pricinii, iar tocmai reţinând că în speţă este vorba de o acţiune fundamentată, în principal, pe dreptul comun şi având în vedere "valoarea, litigiului dedus judecăţii", acţiunea a fost soluţionată în prima instanţă de Tribunalul Prahova, secţia civilă, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac promovată în asemenea acţiuni fiind apelul şi nu recursul.
Reclamantul nu a învestit instanţa de fond cu soluţionarea unei plângeri sau contestaţii formulate în baza Legilor speciale nr. 18/1991, a fondului funciar, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv, nr. 10/2001, cu. modificările şi completările ulterioare. Plângerea, respectiv, contestaţia, se formulează, de altfel, cu respectarea unor termene şi a unei proceduri speciale instituite de fiecare din aceste legi, chiar şi competenţa materială de soluţionare a acestora diferind, în sensul că în cazul plângerilor formulate în temeiul legii fondului funciar competenţa în primă instanţă, aparţine judecătoriei, iar în cazul contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 competenţa în primă instanţă aparţine tribunalului, calea de atac fund, în ambele cazuri, exclusiv recursul.
Terenul situat în com. Gura Vadului, care a format obiectul cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de reclamant, conform Legii nr. 247/2005, prin care s-au adus, printre altele, modificări şi completări Legii nr. 18/1991, a fost în suprafaţă de 8 ha. Prin adresa din 3 ianuarie 2006 emisă de Comisia locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Gura Vadului, jud. Prahova, i s-a comunicat reclamantului că, în şedinţa Comisiei locale de Fond Funciar din data de 8 decembrie 2005, acestuia i-a fost admisă cererea înregistrată la Primăria com. Gura Vadului, în care a solicitat suprafaţa de 8 ha. viţă de vie, conform actului de la Arhivele Naţionale din 8 ianuarie 2005 (fila 39, Dosar nr. 1648/3/2012 al Tribunalului Bucureşti).
De asemenea, potrivit adresei Instituţiei Prefectului Judeţului Prahova, răspuns la scrisoarea reclamantului din 2006, din verificările efectuate la Primăria com. Gura Vadului, s-a constatat că acesta a depus cerere de reconstituire la Comisia locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Gura Vadului, conform Legii nr. 247/2005, iar Comisia locală a aprobat suprafaţa de 8 ha în şedinţa din data de 8 decembrie 2005, urmând a înainta documentaţia la Comisia Judeţeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar pentru validare (fila 51, Dosar nr. 1648/3/2012 al Tribunalului Bucureşti).
Totodată, în cuprinsul adresei din 2012 , comunicată de Instituţia Prefectului Judeţul Prahova către apelantul-reclamant (fila 25, dosar Tribunal Prahova), se menţionează că, prin hotărârea Comisiei Judeţene de Aplicare a Legilor Fondului Funciar nr. 5823 din 17 decembrie 2007, reclamantului i-a fost stabilit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 7,5 ha vie, care, din cauza lipsei de teren disponibil la nivelul com. Gura Vadului, va fi atribuit prin stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent.
În măsura în care reclamantul era nemulţumit de hotărârea Comisiei Judeţene Prahova de Aplicare a Legilor Fondului Funciar nr. 5823 din 17 decembrie 2007, acesta avea la îndemână, astfel cum s-a arătat mai sus, calea legii speciale a fondului funciar pentru formularea unei plângeri în instanţă vizând această hotărâre - atât cu privire la suprafaţa de teren reconstituită, cât şi cu privire la modalitatea efectivă de reconstituire, demers pe care, din actele dosarului, nu rezultă că I-a promovat.
În privinţa fermei viticole situată tot în com. Gura Vadului, la care face referire apelantul-reclamant, s-a constatat că acesta avea la dispoziţie tot calea legilor speciale, trebuind, în primul rând, să formuleze cereri în temeiul acestor legi, cu respectarea termenelor şi a celorlalte dispoziţii speciale, iegî care sunt cu mult anterioare acţiunii de faţă formulată pe calea dreptului comun, având în vedere că legea specială derogă de la dreptul comun, putând, în cadrul procedurilor speciale, să conteste, în caz de nemulţumire, şi modalitatea de soluţionare a cererii.
Ca atare, în contextul sus-arătat, s-a concluzionat că nu poate fi primită o acţiune pe calea dreptului comun privind imobile ce făceau, incontestabil, obiectul unor legi speciale anterioare de reparaţie.
Referitor la imobilul situat în centrul oraşului Mizil, ce a făcut obiectul notificării adresate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a reţinut că în privinţa acestuia a fost emisă Dispoziţia primarului Mizil nr. 548 din data de 28 martie 2007, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Reclamantul a promovat şi o acţiune în instanţă, ce a format obiectul Dosarului nr. 23399/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţionat prin sentinţa nr. 971 din 25 iunie 2010, prin care a fost respinsă acţiunea reclamantului, formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin M.F.P., Primăria Mizil, Consiliul local Mizil şi Guvernul României, concluzionându-se în finalul considerentelor acestei sentinţe că Dispoziţia primarului Mizil nr. 548 din 28 martie 2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri calculate potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece construcţia a fost demolată, iar pe teren s-au ridicat construcţii noi, este legală şi temeinică, potrivit Legii nr. 10/2001 - art. 11 pct. 4.
De menţionat, că, din considerentele sentinţei respective, rezultă că acţiunea reclamantului ce a format obiectul respectivului dosar a vizat şi ferma viticolă situată la marginea oraşului Mizil, în suprafaţă de 6,04 ha.
Or, reclamantul nu poate repune în discuţie, în prezenta cauză, aceeaşi problemă de drept care a fost soluţionată deja, în modalitatea sus-arătată, prin hotărâre judecătorească, soluţie de care acesta este, în mod evident, nemulţumit.
Oricum, referitor la terenul de la marginea oraşului Mizil, esie aplicabil acelaşi principiu, potrivit căruia legea specială anterioară, derogatorie, în temeiul căreia se putea solicita restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, primează în raport cu dreptul comun, astfel încât, ţinând cont şi de aspectele mai sus reţinute, acţiunea de faţă privind acest teren nu poate fi primită.
În doctrina juridică românească este unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele operante în speţă, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială. Astfel, principiul specialia generalibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 din vechiul C. civ. (norma generală în materie de revendicare), şi a celor dîn Legea fondului, funciar, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv, din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar pentru a fi aplicat principiul respectiv nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme, pentru imobilele - terenuri şi construcţii preluate abuziv de stat, s-au adoptat legi speciale, ce au suferit în timp modificări şi completări, şi care prevăd în ce condiţii şi limite aceste imobile se pot restitui persoanelor îndreptăţite sau se acordă măsuri reparatorii, nu se poate susţine că legile speciale, derogatorii de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii fondului funciar, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv, ale Legii nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de actele normative cu caracter special şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura legii speciale nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare.
Ca atare, aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant - recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi C.E.D.O., în jurisprudenţă - exclude ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii fondului funciar, respectiv, ale Legii nr. 10/2001, să mai poată ii fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul Român pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.
Legile speciale sus-menţionate, cu modificările şi completările ulterioare, se impun pe principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situaţiilor juridice privitoare la imobile de genul celor în cauză pentru care nu a fost iniţiată, anterior intrării legilor speciale în vigoare, procedura de drept comun.
Cu privire la problema concursului dintre legea specială şi cea generală, şi prevalenta legii speciale, s-a arătat că pe acest aspect s-a pronunţat, de altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care se referea şi la problema de principiu rezolvată neunitar de instanţe, respectiv, a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, C. civ., iar prin decizia sus-menţionată, care este obligatorie pentru instanţe, s-a statuat (pct. 1), cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, că în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus deroganţ, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Or, în cauza, de faţă, acţiunea, având în mod incontestabil ca obiect material imobile care cad sub incidenţa dispoziţiilor legii speciale, a fost promovată de reclamant cu mult după intrarea în vigoare a prevederilor legii speciaîe.
S-a mai reţinut, că nu se poate susţine că se încalcă accesul la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei nonne speciaîe şi care înlătură aplicarea normei cu caracter general, şi că a considera că după intrarea în. vigoare a legii speciale orice acţiune în revendicare a unor imobile de genul celor în cauză este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme, şi a C.E.D.O., care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă, cu trimitere ia jurisprudenţa C.E.D.O., potrivit căreia nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenta legii speciaîe de restituire faţă de dispoziţiile generale ale C. civ., chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, nr. 15574 din 04 şi nr. 13803 din 05 din 3 iunie 2008).
C.E.D.O. a statuat că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şî nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective" (cauza Păduraru contra României, 2005),
După intrarea în vigoare a legilor speciale sus-arătate, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv", situaţie ce nu se regăseşte în prezenta cauză.
Pentru considerentele ce preced, s-a concluzionat că proba cu expertiză la care face referire apelantul nu este concludentă în cauză şi că nu se impune, pe cale de consecinţă, nici completarea probelor în apel conform solicitărilor apelantului de la termenul din 01 aprilie 2014, mai sus arătate, şi a notei de probe depuse la termenul respectiv de judecată, după cum nu se justifică nici solicitarea de către instanţă, în apel, conform cererii apelantului, de a se depune la dosarul cauzei istoricul de rol fiscal al fiecăruia din imobilele revendicate, precum şi solicitarea de către instanţa a dosarelor administrative în urma cărora au fost emise dispoziţiile privind măsurile reparatorii, respectiv, Dispoziţia nr. 548 din 28 martie 2007 a primarului Mizil şi Hotărârea Comisiei Judeţene de Aplicare a Fondului Funciar nr. 5823 din 17 decembrie 2007, întrucât apelantul încearcă, practic, în apel, să schimbe parţial obiectul şi temeiul juridic al acţiunii adresate primei instanţe. Or, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Referitor la cererile reclamantului formulate în contradictoriu cu pârâta SC T. SA, s-a reţinut că M.A.A. a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 25 ianuarie 2000 pentru SC T. SA, cu sediul în localitatea Gura Vadului, prin care se atestă că suprafaţa de teren în proprietatea exclusivă a SC T. SA este de 423.032 mp, identificată în anexa 2 şi planurile topografice cuprinse în anexele 4 şi 5 din documentaţia de stabilire şi evaluare a terenurilor înregistrată din 25.06,1997 la Oficiul de Cadastru, Geodezie şi Cartografie al Judeţului Prahova (fila 54, Dosarul nr. 1648/3/2012 al Tribunalului Bucureşti), iar atâta vreme cât nu s-a racut dovada anulării respectivului certificat, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada că deţine vreun titlu valabil de proprietate eliberat acestuia potrivit prevederilor legii speciale pentru terenul despre care a susţinut că este deţinut de societatea pârâtă, apare ca fiind corecta şi soluţia de respingere a cererii de despăgubiri formulată faţă de această societate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.G.G., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele;
Instanţa de apel nu a administrat o probaţiune completă pentru a observa care dintre proprietăţile a căror restituire a solicitat-o puteau fi, într-adevăr, restituire în natura; că aceasta a respins eronat acţiunea reclamantului care era întemeiată şi pe Legea nr. 10/2001, şi că unul dintre capetele de cerere deduse judecaţii greşit a fost respins, respectiv, cel prin care s-a solicitat emiterea unor decizii de către Ministerul de Finanţe, prin intermediul C.C.S.D., decizii care să conţină titlurile de despăgubire şi de plată pentru reclamant.
În continuare, după ce s-a expus istoricul cauzei, s-a arătat că instanţa nu a efectuat o probaţiune completă, întrucât, având în vedere că reclamantul a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a mai multor imobile ce au aparţinut autorilor săi, aceasta trebuia să administreze neapărat o expertiza topo care să identifice aceste imobile şi să stabilească dacă acestea mai pot fi revendicate, cu atât mai mult instanţa a reţinut că acţiunea reclamantului este motivată atât pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cât şi pe cele ale art 480 C. civ.
În aceste condiţii, instanţa de apel greşit a stabilit faptul că cererea reclamantului ar fi întemeiată pe dreptul comun, respectiv, pe dispoziţiile art. 480 din fostul C. civ., deoarece reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual în care înţelege să se judece şi temeiul de drept - Legea nr. 10/2001.
În acest sens, s-a arătat că, încă din data de 28 ianuarie 2014, reclamantul a solicitat în temeiul art. 2 din Legea nr. 10/2001, care instituie principiul restituirii în natură a imobilelor în măsura în care acest lucru este posibil, efectuarea unei expertize topografice care să identifice cele 3 imobile revendicate, comunicarea istoricul de rol fiscal al imobilelor revendicate, precum şi ataşarea dosarele administrative în care au fost emise dispoziţiile privind masurile reparatorii.
Or, probele solicitate, deşi obligatorii potrivit Legii nr. 10/2001, al cărei principiu primordial al restituirii în natura a imobilelor revendicate a fost preluat de către Legea nr. 165/2013, au fost respinse de către instanţa de apel cu o motivare eronată, întrucât, aşa cum a susţinut şi în apel, măsurile reparatorii reţinute de către Tribunalul Ploieşti nu sunt efective.
Astfel, măsurile reparatorii dispuse în favoarea reclamantului pentru suprafaţa de 8 ha viţă de vie în temeiul legilor fondului funciar nu au fost efective şi nu s-au materializat sub nicio formă prin emiterea unei decizii de despăgubire, deşi de la data la care s-a demarat procesul administrative au trecut 9 ani.
În ceea ce priveşte restituirea terenului în suprafaţa de 6.000 mp, şi clădirile cu etaj compuse din 28 de camere situate în centrul oraşului Mizil, instanţa a apreciat că şi această cerere trebuie respinsă, deoarece s-ar fi emis o dispoziţie a primarului din Mizil prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, însă nici In acest caz nu s-a tăcut dovada transmiterii acestui dosar către A.N.R.P., cu atât mal puţin a emiterii unei decizii de despăgubire pentru reclamant, aspect care probează că masurile reparatorii nu sunt efective.
De asemenea, s-a mai arătat că instanţa de apel a respins eronat unul dintre capetele de cerere deduse judecaţii prin care s-a solicitat emiterea unor decizii de către Ministerul de Finanţe, prin intermediul C.C.S.D., decizii care să conţină titlurile de despăgubire şi de plată ale reclamantului, întrucât, la fond, acţiunea reclamantului s-a respins, ca neîntemeiată, cu motivarea că, în fapt, s-au dispus măsuri reparatorii şi că acesta nu mai este în drept să obţină restituirea în natură a imobilele revendicate, deşi reclamantul a formulat, în subsidiar, în contradictoriu cu Ministerul de Finanţe, reprezentat, potrivit Legii nr. 165/2013, de C.N.C.I., obligarea acestuia să emită deciziile de despăgubire.
Această solicitare a reclamantului a fost respinsă eronat, deoarece acest capăt de cerere nu a fost introdus în apel, ci la fond, iar instanţa de apel trebuia cel mult sa disjungă acest capăt de cerere nu să-I respingă.
Mai mult, excepţia tardivităţii modificării cererii trebuia invocată de părţi şi nu de către instanţă, fiind, în opinia doctrine, o excepţie relativă.
Prin întâmpinările formulate, pârâtele A.D.S. şi C.N.C.I. au invocat excepţiile nulităţii recursului şi prematurităţiî cererii de emitere a titlului de despăgubire,
Aceste excepţii sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente;
Prin întâmpinarea formulată, pârâta A.D.S. a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul reclamant B.G.G., cu motivarea că, potrivit legislaţiei în vigoare, recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate a deciziei atacate, care se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar neindicarea motivelor de casare sau de modificare atrage sancţiunea nulităţii cererii de recurs.
Or, în prezenta cauză, recurentul a susţinut doar formal că motivul de recurs este cel prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., întrucât criticile formulate nu permite circumscrierea acestora normelor legale arătate, având în vedere că argumentele invocate de reclamant constituie motive de netemeinicie, astfel că recursul este nul, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Această excepţie este nefondată, pentru ceie ce urmează;
În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a indicat ca temei de drept al criticilor formulate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În speţă, se constată că dezvoltarea criticilor formulate de reclamant prin cererea de recurs face posibilă încadrarea lor în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., astfel că excepţia nulităţii recursului invocată de pârâta A.D.S., potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor formulate în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pctl-9 C. proc. civ., este neîntemeiată, urmând a se dispune respingerea acesteia în consecinţă.
În ceea ce priveşte excepţia prematuri taţii cererii de emitere a titlului de despăgubire formulată de pârâta C.N.C.I., cu motivarea că, în perioada 15 martie 2012 - 15 mai 2013, procedura de evaluare şi emitere a deciziilor reprezentând titluri de despăgubire a fost suspendată în temeiul O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, şi că practica judiciară a statuat, cu caracter de principiu, că solicitările având ca obiect obligarea la emiterea titlurilor de despăgubire de către C.CS.P. sunt premature, întrucât dreptul la soluţionarea dosarului de despăgubiri este afectat de un termen suspensiv până la împlinirea căruia obligaţia corelativă acestui drept nu se poate executa, se constată că este, de asemenea, nefondată, urmând a se dispune respingerea sa în consecinţă, deoarece litigiul pendinte are ca obiect cererea reclamantului de restituire în natură a imobilelor în litigiu pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 - 481 C. civ. şi nu obligarea pârâtei C.N.C.I. la emiterea titlului de despăgubire, astfel că această excepţie este străină de natura pricinii.
Examinând recursul declarat de reclamantul B.G.G. în limitele criticilor de neiegaiitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Criticile potrivit cărora greşit instanţa de apel a stabilit că cererea reclamantului ar fi întemeiată pe dreptul comun, respectiv, pe dispoziţiile art. 480 C. civ., deşi a reţinut că acţiunea reclamantului este motivată atât pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cât şi pe cele ale art. 480 C. civ., iar reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual în care înţelege să se judece; ca reclamantul a solicitat, în temeiul art. 2 din Legea nr. 10/2001, administrarea unor probe, respectiv, a unei expertize topo care să identifice imobilele în litigiu, a istoricului de roî fiscal ai imobilelor revendicate, cât şi ataşarea dosarelor administrate în care au fost emise dispoziţiile privind măsurile reparatorii, probe ce au fost, însă, respinse eronat de către instanţa de apel, câtă vreme măsurile reparatorii reţinute de Tribunalul Ploieşti nu sunt efective, şi că, eronat, a fost respinsă de către instanţa de apel cererea reclamantului formulată în subsidiar, de obligare a C.N.C.I. să emită deciziile de despăgubire pentru reclamant, cu motivarea că acest capăt de cerere a fost formulat în apel, deşi acesta a fost formulat la fond iar instanţa de apel trebuia cel mult să disjungă acest capăt de cerere şi nu să îl respingă, se constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Deşi nu a arătat expres, prin aceste critici, reclamantul a susţinut nelegaliîatea deciziei recurate ca fiind dată cu încălcarea art. 84 C. proc. civ., art. 129, art. 130 C. proc. civ. şi art. 294 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 84 C. proc. civ. „Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită".
Potrivit acestei dispoziţii legale, pentru a caracteriza acţiunea introdusă, instanţa nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după cel pe care reclamantul a înţeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea acţiunii.
în speţă, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat să reintre în posesia imobilelor în litigiu, respectiv, restituirea în natură a acestora, ca efect al preluărilor abuzive a acestora de către Statul Român şi al inexistenţei dreptului de proprietate al statului.
Însă, chiar dacă cererea de chemare în judecată nu a fost calificat ca fiind o acţiune în revendicare, din conţinutul acesteia şi din precizările făcute ulterior de reclamant, inclusiv cu ocazia dezbaterilor la termenul din 14 martie 2012 în Dosarul nr. 1648/3/2012 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rezultă că reclamantul a revendicat, pe calea dreptului comun, imobilele în litigiu, respectiv, că a promovai o acţiune în revendicare, potrivit art,480 C. civ., aceasta deoarece acţiunea prin care reclamantul pretinde că este proprietarul imobilelor în litigiu este o acţiune în revendicare, de valorificare a unui drept real principal, şi deci trebuie soluţionată pe calea dreptului comun.
În ceea ce priveşte critica formulată de reclamant potrivit căreia instanţa de apel nu a respectat cadrul procesual cu care acesta a investit prima instanţă prin cererea, de chemare în judecată, în sensul că nu s-a ţinut seama că acţiunea s-a întemeiat în drept atât pe dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C. civ., cât şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, se constată că este nefondată.
Deşi nu se indică expres, se invocă pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., text de lege ce consacră principiul disponibilităţii.
Principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii, respectiv, a obiectului procesului şi a persoanelor cu care reclamantul înţelege să îşi dispute respectivul obiect, instanţa neavând posibilitatea lărgirii cadrului procesual prin modificarea obiectului acţiunii şi prin introducerea în cauză, din oficiu, a altor persoane decât cele cu care reclamantul înţelege că îşi dispute raportul juridic litigios.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii, se constată că deşi reclamantul prin cererea de chemare în judecată a pretins că este proprietarul imobilelor în litigiu şi a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea în natură a acestora pe calea dreptului comun, ca temei juridic a invocat atât art. 480 C. civ., cât şi Legea nr. 10/2001.
Or, câtă vreme formularea obiectului cererii de chemare în judecată este determinat clar - ca fiind o acţiune în revendicarea imobilelor în litigiu, instanţa nu este ţinută de temeiul de drept invocat de reclamant, întrucât restituirea în natură a imobilelor în litigiu pe calea dreptului comun se poate face numai pe baza dispoziţiilor C. civ. de la 1864 şi nu în baza Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, potrivit căruia se pot acorda măsuri reparatorii, cu respectarea procedurii speciale reglementate de acesta, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada de referinţă prevăzută de acest act normativ.
Mai. mult decât atât, spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat şi nici depăşit, şi de părţile raportului juridic litigios pe care reclamantul le precizează prin cererea de chemare în judecată, temeiul juridic al acţiunii invocat de reclamant nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant -art. 129 şi art. 130 C. proc. civ.
Prin urmare, câtă vreme reclamantul a precizat că revendică imobilele în litigiu pe dreptul comun, se constată că legal instanţele de fond şi apel nu au soluţionat cauza şi în raport de dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, şi nici nu au încuviinţat probatoriul solicitat de reclamant în apel în temeiul art. 11 din acest act normativ.
Critica formulată de reclamant potrivit căreia a solicitat instanţei, în subsidiar, obligarea C.N.C.I., să emită deciziile de despăgubire, însă, în mod eronat, această cerere a fost respinsă, întrucât acest capăt de cerere nu a fost formulat în apel ei la fond, se constată că este nefondată.
Astfel, deşi nu rezultă expres, prin această critică reclamantul a susţinut nelegaîîtatea deciziei recurate, în sensul că s-a dat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".
În accepţiunea acestei dispoziţii legale, cererea este noua când diferă prin obiect sau cauză de cererea iniţială sau când nu este prezentată în aceeaşi calitate sau când atribuie intimatului o altă calitate decât aceea pe care o avea la prima instanţă.
În speţă, reclamantul susţine că această cerere nu este o cerere nouă făcută pentru prima dată direct în apel, deoarece acesta deja o formulase în faţa primei instanţe ca şi capăt de cerere subsidiar.
Însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, în faţa primei instanţe reclamantul a formulat mai multe precizări şi completări ale acţiunii fără a exista la dosarul de fond o cerere prin care acesta să fi solicitat obligarea M.F.P., prin A.N.C.I., la emiterea unor decizii de despăgubire, astfel că instanţa de apel, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., nu a analizat această cerere, deoarece acesta era o cerere nouă formulată direct în apel, având altă cauză şi alt obiect decât cererea dedusă judecăţii în primă instanţă.
În ceea ce priveşte motivul, de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamantul a arătat că a promovat acţiunea pendinte, deoarece măsurile dispuse în favoarea sa pentru suprafaţa de 8 ha viţă de vie, în temeiul legilor fondului funciar, „nu au fost efective", respectiv, nu s~au materializat sub nicio formă prin emiterea unei decizii de despăgubire deşi de la data la care s-a demarat „procesul administrativ" au trecut 9 ani, şi că, în ceea ce priveşte suprafaţa de 6.000 mp, şi clăirea cu etaj compusă din 28 de camere, situate în centrul oraşului Mizil, instanţa a respins cererea cu motivarea că primarul oraşului Mizil a emis dispoziţie prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, însă nici în acest caz nu s-a făcut dovada transmiterii dosarului către A.N.R.P., aspect ce probează că măsurile reparatorii nu sunt efective.
Deşi nu a arătat expres, se constată că reclamantul a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate ca fiind dată cu încălcarea art. 480 C. civ., în sensul că deşi i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Legilor speciale, nr. 18/1991 şi nr. 10/2001, acestea nu sunt efective, şi, prin urmare, se impune restituirea în natură a imobilelor în litigiu.
Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed;
Instanţele de fond şi apel au analizat acţiunea formulată de reclamant pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, iar soluţiile pronunţate sunt legale, întrucât instanţele de fond au analizat acţiunea formulată de reclamant atât în raport de dreptul intern, cât şi în raport de normele convenţionale.
Astfel, în ceea ce priveşte regimul juridic al imobilelor în litigiu, se constată că pentru suprafaţa de 8 ha. teren, instanţele de fond şi apel au constatat, în raport de probatoriul administrat în cauză, că reclamantului i s-a stabilit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 8 ha. în temeiul Legilor fondului funciar, însă, din cauza lipsei de teren disponibil la nivelul com. Gura Vadului, jud. Prahova, prin Hotărârea nr. 5.823 din 17 decembrie 2007 emisă de Comisia Judeţeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Prahova, i s-a atribuit măsuri reparatorii în echivalent, Iară ca reclamantul să formuleze plângere în instanţă împotriva acestei hotărârii.
Cu privire la imobilul situat în centrul oraşului Mizil, ce a făcut obiectul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a reţinut că în privinţa acestuia a fost emisă Dispoziţia nr. 548 din 28 martie 2007 de către primarul oraşului Mizil, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii.
Prin urmare, s-a stabilit că regimul judiciar al imobilelor In litigiu este reglementat de legile speciale de reparaţie, fără ca reclamantul să formuleze critici pe calea prezentului recurs asupra acestor statuări ale instanţelor de fond.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Faţă de aceste dispoziţii legale, se constată că odată cu apariţia Legilor speciale, nr. 18/1991 şi nr. 10/2001, bunurile preluate de stat fără titlu valabil puteau fi solicitate în condiţiile acestor legi. în art. 2, din Legea nr. 10/2001, se menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv în sensul acestei legi, iar în scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuiau să formuleze notificare în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 22 din legea (art. 21 din Lege, la data intrării acesteia în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, la 14 august 2002.
Aşa cum s-a arătat mai sus, pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, reclamantul a uzat de procedurile prevăzute de Legea nr. 18/199 şi de Legea nr. 10/2001, iar prin deciziile emise în baza acestor act normative s-a stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent, întrucât nu a fost posibilă restituirea în natură a acestora.
În speţă, inaplicarea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept şi anume „specialia generali bus derogant". Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic litigios, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
în acest sens, cu privire ia imobilele ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit, în urma admiterii recursului, că, „potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale."
S-a reţinut, că acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură, legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie în care aceasta din urmă are aplicabilitate.
Se reţine, că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titluri în raporturile juridice create între foştii proprietari şi actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.
Astfel, Înalta Curte, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau principiului securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în. revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cei puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vederea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, par.23, etc).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp prin neexercitare, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza lonescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, parag. 29, etc).
În speţă, nu sunt incidente prevederile art480 C.c iv., iar norma de protecţie instituită prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, nu este incidenţă situaţiei reclamantului, întrucât, pentru a se impune prevalenta dreptului subiectiv afirmat de către reclamant, acesta trebuia să facă dovada că are un „bun actual" cu privire la imobilele în litigiu, iar calitatea de titular al dreptului de proprietate a acestuia trebuia să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor decizii administrative de restituire a bunurilor în materialitatea lor.
Reclamantul, care nu deţine un "bun actual" eu privire la bunurile ce au aparţinut autorilor săi sub forma dreptului de proprietate şi căruia i s-a recunoscut un bun sub forma uneî valori patrimoniale în baza legilor speciale, nu poate revendica imobilele în litigiu şi pentru că, aşa cum s-a arătat, dreptul de proprietate din patrimoniul autorului său asupra imobilelor în litigiu s-a stins prin înlocuirea acestuia cu măsuri reparatorii în echivalent prin deciziile emise în temeiul legilor speciale, nr. 18/1991 şi nr. 10/2001, pe care reclamantul nu Ie-a contestat sau, deşi au fost contestate în justiţie, demersul judiciar făcut de reclamant a fost respins, ca nefondat, sentinţa civilă nr. 971/2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În această situaţie, reclamantul nu poate valorifica, în baza dreptului comun, dreptul de proprietate ce a aparţinut autorului său şi care s-a stins prin înlocuirea sa cu masuri reparatorii în echivalent, în baza legilor speciale de reparaţie.
Soluţia instanţei de apel este legală şi în raport de dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevăd că „orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta
Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe" pentru cele ce succed;
Curtea Europeană a arătat că art. 13 din Convenţia Europeană garantează existenţa în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie, cu alte cuvinte garantează în dreptul intern existenţa imui recurs care sa permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat de Convenţie, cauza Rotaru contra României.
Potrivit acestei dispoziţii convenţionale, se constată că se impune o cale internă de atac în faţa unei „autorităţi naţionale competente", care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma dispoziţiilor Convenţiei.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului şi oferirea unui remediu corespunzător constituie ceea ce se numeşte a fi un „recurs efectiv" în jurisprudenţa C.E.D.O., în sensul art. 13 din Convenţie.
Or, atât jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi doctrina, cu privire la natura acestui „ recurs intern", au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi naţionale pe motiv că este contrară Convenţiei sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale.
De aceea, art. 13 din Convenţie, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalîtate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
Cu alte cuvinte, în baza acestei dispoziţii convenţionale, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretext că nu corespunde Convenţiei, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalîtate, întrucât deschiderea unei căi paralele legii speciale existente, în speţă Legile nr. 18/1991 şi nr, 10/2001, tară nicio garanţie a oferirii remediuiui celui mai adecvat, nu reprezintă o soluţie compatibilă cu exigenţele ari. 13 din Convenţie.
De aceea, faţă de această dispoziţie convenţională, se constată că în dreptul intern au fost adoptate de către stat soluţii pentru restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către acesta sau, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, cum este cazul în speţă, acordarea de măsuri reparatorii printre care şi măsurile reparatorii în echivalent, respectiv, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005, legi cu caracter special ale căror dispoziţii nu contravin dispoziţiilor Convenţiei, întrucât, aşa cum rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O., aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau pentru acordarea de despăgubiri, soluţii ce trebuie implementate cu o claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestor soluţii.
În ceea ce priveşte sistemul naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se constată că a fost deja realizat controlul de convenţionalitate de Curtea Europeană în hotărârea pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, şi s-a stabilit în sarcina statului român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O., în jurisprudenţa sa, în ceea ce priveşte măsurilor reparatorii în echivalent pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, sa respecte regulile stabilite prin legile speciale pentru acordarea acestora.
În acest sens, dacă prin normele naţionale în materie, Legea nr. 18/199 şi Legea nr. 10/2001, modificate, nu s-a putut dispune restituirea în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa acestor acte normative, se constată că Statul român a adoptat mecanismul de acordare a măsurilor reparatorii pentru aceste imobilele, ce reglementează procedurile de urmat şi stabileşte instituţiile abilitate cu soluţionarea acestora, prin Legilor nr. 247/2005 şi nr. 165/2013, iar existenţa acestuia, chiar perfectibil, nu atrage în dreptul intern posibilitatea analizei acţiunii promovate de reclamant pe calea dreptului comun pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, aşa cum greşit susţine acesta.
Pentru considerentele expuse, instanţa va respinge excepţiile de prematuritate a cererii de emitere a titlului de despăgubire şi a nulităţii recursului, iar în bazaart. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia de prematuritate a cererii de emitere a titlului de despăgubire, invocată de intimata pârâtă C.N.C.I.
Respinge excepţia de nulitate a recursului, invocată de intimatul pârât Statul Român prin A.D.S.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G.G. împotriva Deciziei nr. 360 din 8 aprilie 2014 a Curţii de Apei Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 401/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 418/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
