ICCJ. Decizia nr. 438/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 438/2015
Dosar nr. 29267/3/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 20 aprilie 2011, reclamanta P.E. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin primar general, SC R. SA, P.F., P.L., V.M.I.R., V.A.L., SC O.I. SRL, SC M.D.V.C.G. SRL, SC T. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se constate nevalabilitatea Deciziei nr. 109 din 15 martie 1951 prin care terenul în suprafaţă de 28.000 mp situat în Bucureşti, sector 7, a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român; să fie obligaţi pârâţii de rang 3-8 să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 28.000 mp situat în Bucureşti, sectorul l; să se dispună intabularea dreptului său de proprietate asupra imobilului mai sus identificat în cartea funciară; cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că este singura moştenitoare a tatălui său I.P. Prin certificatul de moştenitor din 1956 eliberat la data de 6 noiembrie 1956, reclamanta împreună cu mama sa, P.N. au fost declarate singurele moştenitoare ale defunctului I.P.
La data de 10 august 1986 mama sa, P.N. a decedat aşa cum rezultă din certificatul de deces, anexat acţiunii (traducere legalizată). Prin certificatul de moştenitor din 13 mai 1997, reclamantei i-a fost stabilită calitatea de singur moştenitor după mama sa, P.N. În aceste condiţii, reclamanta a apreciat că justifică calitatea procesuală activă necesară în vederea formulării prezentei acţiuni.
Reclamanta mai arată că tatăl său I.P., a cumpărat suprafaţa de teren de 28.000 mp în anul 1934 prin acte autentice, respectiv, suprafaţa de 14.000 mp prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 aprilie 1934 de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat şi suprafaţa de 14.000 mp prin actul de vânzare cumpărare autentificat din 30 martie 1934 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat. Cele două suprafeţe de 14.000 mp formează o singură suprafaţă de 28.000 mp fiind poziţionate unul lângă celălalt.
Se mai arată că anterior încheierii acestor acte autentice, tatăl său a semnat împreună cu proprietarii din acea vreme a terenului, două chitanţe una din data de 12 ianuarie 1928, iar cealaltă din data de 21 martie 1934 din care rezultă că ambii proprietari, care au vândut terenul către tatăl său au prezentat în prealabil titluri de proprietate valabile şi necontestate.
Se susţine că până la începutul anului 1951, părinţii săi şi-au exercitat dreptul de proprietate asupra imobilului în deplină linişte, fără a fi tulburaţi prin acte materiale ori juridice de terţe persoane; fapt dovedit prin certificatul din 10 august 1948 din care rezultă că tatăl său, I.P. „figurează înscris la matricola nr. 2781 cu 1,5 hectare arabil şi 1,5 hectare fructifer situate în com. Băneasa, Ilfov", precum şi prin adeverinţa din 24 octombrie 1949 eliberată de Sfatul Popular al Oraşului Băneasa în care se menţionează că „d-l I.P. din această comună, Aleea F. (aleea F. este denumirea anterioară a Aleei T.) figurează înscris în registrul agricol cu suprafaţa de 3 hectare teren cu următoarele culturi: sfeclă, lucerna, livada şi diferite legume”.
Acest din urmă act, susţine reclamanta, nu numai că atestă proprietatea dar şi faptul că tatăl său utiliza terenul respectiv pentru diferite lucrări agricole.
La 6 martie 1951, societatea româno-sovietică S. a înaintat o cerere către Sfatul Popular al Capitalei, secţia Agricolă prin care îşi exprima dorinţa de a-i fi atribuit terenul aflat în proprietatea tatălui său pentru a construi o gospodărie model, motivat de faptul că tatăl său nu şi-ar fi îndeplinit angajamentele luate, însă nu au fost indicate exact care au fost acele angajamente şi mai ales care a fost actul prin care tatăl său şi-ar fi asumat anumite angajamente şi faţă de cine le-ar fi asumat.
Se arată că după doar 9 zile, la 15 martie 1951, Sfatul Popular al Raionului „Stalin” a emis Deciziunea nr. 105 prin care terenul situat în Aleea F., proprietatea lui I.P., se ia din exploatarea acestuia conform Deciziunii nr. 1533/1947 a M.A.D., decizie inexistentă chiar şi la Arhivele Naţionale ale României; deoarece susnumitul s-a făcut vinovat de neexecutarea lucrărilor (agricole, nota noastră); 2 Pe aceeaşi dată (...) terenul fiind astfel atribuit SC S. SRL care se obliga a o transforma în G.M.”
Reclamanta a mai arătat că posesia efectivă a fost pierdută la data de 23 martie 1951 când a fost încheiat un proces verbal de predare-primire a proprietăţii, pe care însă tatăl său a refuzat să-l semneze.
Reclamanta a mai învederat că tatăl său a fost obligat să plătească impozitul pe terenul $1 construcţia preluate abuziv, fapt ce rezultă din fişele matricole nr. 1 şi 2 anexate acţiunii din care rezultă că în ce priveşte construcţiile tatăl său a achitat impozitul până în 1952 când se face menţiunea că a intrat SC S. SRL. În ce priveşte impozitul pe teren, reclamanta a arătat că tatăl său nu a fost niciodată scos din evidente (matricola 1 - impozitul agricol).
Reclamanta a mai arătat că împreună cu mama sa a solicitat restituirea proprietăţii, începând cu anul 1956 şi până în prezent.
Se mai învederează că, la 6 aprilie 1994 şi 7 iulie 1995 M.A.A. a emis două certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea a două societăţi comerciale cu capital de stat şi anume SC R. SA şi SC R. SA fiecare dintre cele două certificate cuprinzând suprafeţe de teren în mai multe puncte ale oraşului Bucureşti cât şi în afara acestuia (ex. com. Pasărea) în care era inclus şi terenul revendicat de reclamanta. Ulterior emiterii acestor certificate s-a procedat la o serie de vânzări cumpărări şi tranzacţii prin care diferiţi terţi şi-au împărţit terenul proprietatea sa fără a avea în realitate nici un drept asupra acestuia. Mai mult, Anexa 4 a certificatelor indică pentru societăţile SC R. SA şi SC R. SA un teren ce se găseşte în Aleea T., lângă D.N. 1 Bucureşti - Ploieşti, într-o poziţie diferită faţă de terenul tatălui său.
Se susţine că eliberarea celor două certificate de atestare a proprietăţii s-a realizat în condiţiile în care reclamanta a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.
În ce priveşte primul petit al acţiunii, reclamanta în temeiul prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, a solicitat instanţei verificarea legalităţii titlului prin care terenul a fost luat din exploatarea tatălui său, prin raportare la art. 20 şi 41 din Constituţia României, la Constituţia din anul 1948, în vigoare la data preluării abuzive a terenului şi a construcţiilor aferente.
De asemenea, s-a arătat că art. 480 şi art. 481 C. civ. stau la baza unei acţiuni în revendicare, astfel că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în cauză. Conform prevederilor art. 8 din această lege „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991,republicată, cu modificările si completările ulterioare şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.
Reclamanta a învederat că aşa cum a arătat la pct. A.10, a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, care în final i-a fost respinsă pe motivul că nu avea domiciliul stabilit pe teritoriul României, condiţie stabilită de Legea nr. 18/1991. Ulterior prin Hotărârea nr. 899 din 22 ianuarie 2004 Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 18/1991 a decis respingerea contestaţiei sale pe motiv că au fost eliberate certificatele de atestare a dreptului de proprietate, şi că, la data preluării abuzive a terenului, acesta se afla pe raza com. Băneasa în extravilan, acest fapt reprezentând un motiv în plus în sensul neaplicării Legii nr. 10/2001.
Reclamanta susţine că având la bază o preluare abuzivă, fără nici un titlu legal, dreptul de proprietate al Statului nu a existat niciodată în mod legal în patrimoniul acestuia, motiv pentru care şi certificatele de atestare a proprietăţii sunt nule şi ele fiindcă nu pot atesta ceva ce nu exista.
În aceste condiţii pârâţii de rang 1. 2. 4. 5 şi 6 „au dobândit" imobilul de la doua societăţi cu capital de stat şi anume SC R. SRL şi SC R. SRL, care au vândut ceea ce nu au deţinut niciodată în mod legal, astfel că în aceste condiţii este evident că terţii subdobânditori din această cauză sunt de rea-credinţă, cunoscând problemele legate de situaţia juridică a imobilului.
În privinţa existentei unui bun în patrimoniu, reclamanta invocă Decizia nr. 611 din 7 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, arătând în aceeaşi idee că prin modul de redactare a dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție a oferit o şansă proprietarilor, în sensul că nu a respins în mod categoric posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, tocmai datorită faptului că în spatele principiului securităţii circuitului juridic civil nu se poate ascunde o stare absolut ilegală.
Invocând totodată legislaţia comunitară şi internaţională, respectiv, art. 1 al Protocolului 1 la C.E.D.O., Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 şi jurisprudenţa C.E.D.O., reclamanta a susţinut că dreptul de proprietate al familiei sale este perpetuu şi că însuşi titlul prin care organele Statului Român au iniţiat deposedarea, este lovit de nulitate absolută.
Astfel, reclamanta susţine încălcarea art. 948 pct. 4 C. civ. şi implicit art. l al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Referitor la compararea titlurilor de proprietate, reclamanta a arătat că pârâţii îi ocupă proprietatea în baza unor acte de dobândire care nu provin de la reclamanta sau de la autorul său, toate având la bază două Certificate de atestare a dreptului de proprietate, acte neoneroase, emise de Ministerul Agriculturii prin simplul fapt al posesiei exercitate de societăţile R. şi R. asupra terenului său. Majoritatea pârâţilor au dobândit terenul după anul 1991 când a formulat cerere de restituire a terenului pe Legea nr. 18/1991 şi respectiv după anul 2004 când a arătat public că este proprietara terenului situat în Bucureşti, sectorul 1, prin deschiderea unui proces de restituire în data de 25 februarie 2004, Mai mult, majoritatea pârâţilor au cumpărat terenul în anul 2006, în timp ce reclamanta se judeca chiar cu pârâţii şi vânzătorii lor pentru retrocedarea acestui teren la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Reclamanta a mai arătat, că titlul autorului său este din anul 1934.
Reclamanta a susţinut că prin prezenta cerere a sesizat instanţa cu o acţiune în revendicare şi că având în vedere că atât reclamanta, cât şi pârâţii deţin titluri urmează ca instanţa să stabilească care dintre titluri este mai preferabil, în condiţiile în care vechimea titlului, calitatea de proprietar a vânzătorului şi plata preţului sunt elemente esenţiale în stabilirea titlului mai bine caracterizat.
Titlul de proprietate al reclamantei, actul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 aprilie 1934 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat şi actul de vânzare cumpărare autentificat din 30 martie 1934 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat este mai vechi decât titlul pârâtelor. Prin compararea titlurilor de proprietate solicită a se constata că titlul reclamantei de proprietate este mai bine conturat, este mai vechi decât titlul pârâţilor, în condiţiile în care titlurile pârâţilor provin de la Statul român, care nu avea calitatea de proprietar la momentul atribuirii, iar potrivit principiului „nemo plus ad alium transferre potest quam ipse habet” nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi.
Reclamanta a precizat faptul că valoarea imobilului pe care îl revendica este de peste 500.000 lei, astfel încât competenţa în soluţionarea cauzei potrivit art. 2 pct. l lit. b) din C. proc. civ., revine la Tribunalul Bucureşti.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. l la C.E.D.O., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (2) şi 20 alin. (2) din Constituţia României, art. 480, 481, C. civ., art. 112, 274 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată SC T. SRL, s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că prin sentinţa nr. 400 din 03 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a comercială, definitivă şi irevocabilă, s-a anulat titlul său de proprietate asupra imobilului situat în sector 1, dreptul de proprietate aparţinând SC R. SA.
La 23 septembrie 2011, a formulat întâmpinare SC M.D.V.C.G. SRL, solicitându-se respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând în esenţă că reclamanta nu a întreprins demersuri judiciare în obţinerea dreptului de proprietate asupra terenului pe temeiul legilor fondului funciar, sau de desfiinţare a titlurilor de proprietate a deţinătorilor actuali ai imobilului, nu a parcurs procedurile oferite de legile speciale de reparaţie, pentru imobilele trecute în patrimoniul statului, astfel că aceasta nu poate pretinde existenţa în patrimoniul său a unui bun actual şi nici o speranţă legitimă în redobândirea dreptului de proprietate, deci dreptul său nu a fost reconfirmat.
A mai susţinut aceeaşi pârâtă că titlurile sale de proprietate reprezentate de contractul de vânzare cumpărare autentificat din 30 ianuarie 1998 pentru suprafaţa de 1.530 mp şi contractul de vânzare cumpărare autentificat din 25 mai 1999 pentru suprafaţa de 6.077,445 mp au fost încheiate cu bună credinţă, titlul autorului său constând în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 07 iulie 1995 fiind apreciat ca legal prin Decizia nr. 1067 din 23 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La data de 23 septembrie 2011, a formulat întâmpinare SC R. SA şi SC O.I. SRL, invocând excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind întabularea dreptului de proprietate al reclamantei.
Pe fondul cauzei, pârâta SC R. SA a susţinut că titlul său de proprietate constituit în baza H.G. nr. 834/1991 şi reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 06 aprilie 1994 este intabulat în C.F., fiind apreciat ca legal prin Decizia nr. 1067 din 23 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în urma contestaţiei reclamantei.
A susţinut pârâta că la 28 octombrie 1999 în calitate de unic asociat a înfiinţat SC O. SRL, aducând ca aport social în natură la constituirea capitalului social, terenul în suprafaţă de 4.587 mp situat în Bucureşti, numele societăţii fiind schimbat în SC O.I. SRL.
Au mai susţinut pârâtele că dreptul lor de proprietate a fost în mod legal constituit, a intrat în circuitul civil fiind protejate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Pârâţii P.L.C. şi P.F. au formulat întâmpinare la 12 decembrie 2011, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat în esenţă de faptul că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Asupra fondului cauzei, pârâţii au susţinut că sunt dobânditori de bună credinţă asupra imobilului, cumpărând de la numiţii G.F.M. şi G.E.G. suprafaţă de 2.000 mp, prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în data de 17 iulie 2006.
Pârâţii V.A.L. şi V.M.I.R. au formulat întâmpinare la 14 decembrie 2011, invocând excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentat a semnatarului cererii de chemare în judecată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată pe temeiuri de drept comun, iar pe fondul cauzei, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, titlul lor fiind confirmat pe cale judecătorească (titlu dobândit prin procedura insolvenţei, necontestat de reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 1835 din 24 octombrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca nefondată, a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanta P.E., împotriva pârâţilor Statul Român prin M.F.P. Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin primar general, SC R. SA, P.F., P.L., V.M.I.R., V.A.L., SC O.I. SRL, SC M.D.V.C.G. SRL, SC T. SRL.
Tribunalul a reţinut astfel că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 aprilie 1934 de Tribunalul Ilfov-Secţia Notariat şi actul de vânzare cumpărare autentificat din 30 martie 1934 de Tribunalul Ilfov-Secţia Notariat, numitul I.P. a cumpărat suprafaţă de 28.000 mp teren situat în Moşia Băneasa din com. Băneasa jud. Ilfov.
După decesul acestuia, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 06 noiembrie 1956 emis de Notariatul de Stat al Raionului „Grivita Roşie”,(fila 23 vol. I) reclamanta împreună cu mama sa, defuncta P.N. au devenit moştenitoare, iar urmare a decesului numitei P.N., intervenit la data de 10 august 1986, reclamanta a devenit unica moştenitoare, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din data de 13 mai 1997 emis de B.N.P., „M.”(fila 25 vol. I).
Instanţa de fond a reţinut că imobilul ce a purtat adresa în Moşia Băneasa din com. Băneasa jud. Ilfov şi care face obiectul prezentei cereri, a dobândit număr poştal pe str. F., aşa cum rezultă din adresa emisă de Sfatul Popular al Oraşului Băneasa din 24 octombrie 1949, iar ulterior pe Aleea I.P., respectiv Aleea T., aşa cum a rezultat din adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - D.P.E.P. - cadastru, din 12 martie 2003.
Imobilul a fost în posesia autorului reclamantei până la data de 15 martie 1951, când prin Decizia nr. 109 din 15 martie 1951 terenul a fost preluat din patrimoniul acestuia şi atribuit SC S. SRL, în temeiul art. 5 şi 6 din Deciziunea nr. 1533/1947 a M.A.D.
Astfel, tribunalul a apreciat că reclamanta a justificat legitimare procesuală activă în cauză, fiind unica moştenitoare a fostului proprietar al terenului ce face obiectul acţiunii, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă ca nefondată.
Cu privire la valabilitatea Deciziei nr. 109 din 15 martie 1951, tribunalul a constatat că din cuprinsul acesteia a rezultat că imobilul a fost preluat din patrimoniul autorului reclamantei în lipsa unei despăgubiri, cu titlu de sancţiune pentru neexecutarea lucrărilor agricole.
În această situaţie, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantei de a constata lipsa de valabilitate a Deciziei nr. 109 din 15 martie 1951, este nefondată câtă vreme preluarea imobilului ce face obiectul prezentei acţiuni se înscrie în ipotezele avute în vedere de disp.art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prin imobile preluate abuziv, în înţelesul acestei legi se înţeleg imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii, sau ale administraţiei de stat.
În speţă, Decizia nr. 109 din 15 martie 1951 a fost emisă de Sfatul Popular al Raionului I.V. Stalin, deci de un organ local al administraţiei de stat.
Cu privire la acţiunea în revendicare, tribunalul a constatat că atât reclamanta cât şi pârâţii exibă titluri de proprietate asupra imobilului, situaţie în care instanţa trebuie să dea preferinţă unuia dintre ele.
S-a reţinut astfel că, pârâta SC T. SRL, figurează ca posesor al suprafeţei de 480,65 mp, aşa cum rezultă din concluziile raportului de expertiza întocmit de expert C.V.S.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 08 septembrie 2006 la B.N.P., R.H. și R.D.B., pârâtul V.M.I.R. a cumpărat suprafaţa de 15.432 mp din terenul situat în Bucureşti, sectorul 1. Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 iulie 2006 la B.N.P., A.M. pârâţii P.F., P.L.C. au cumpărat suprafaţa de 10.118,961 mp din terenul situat în Bucureşti, sectorul 1.
SC M.D.V.C.G. SRL, a cumpărat suprafaţa de 5.985,525 mp, din terenul situat în sector 1, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 30 ianuarie 1998 la B.N.P., L.G. (fila 167 vol. III), de la societatea SC R. SA, beneficiară a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 07 iulie 1995 emis de M.A.A.
SC R. SA, a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 77.601 mp situat în sector 1 în baza C.A.D.P. din 06 aprilie 1994 emis de M.A.A. SC R. SA, în calitate unic asociat al SC O. SRL aduce ca aport în natură la constituirea capitalului social, suprafaţa de 4.587 mp teren situat în sector 1, aşa cum rezultă din procesul verbal de predare primire din data de 28 octombrie 1999.
S-a reţinut astfel că, practic, suprafaţa de teren ce a aparţinut autorului reclamantei a fost transmisă în patrimoniul SC R. SA în baza C.A.D.P. din 06 aprilie 1994 emis de M.A.A. şi SC R. SA, în baza C.A.D.P. din 07 iulie 1995 emis de M.A.A.
Prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul Dosarului nr. 21566/299/2006, reclamanta P.E. a solicitat a se constată nelegalitatea C.A.D.P. din 06 aprilie 1994 şi din 07 iulie 1995 emise de M.A.A., cerere respinsă irevocabil, prin Decizia nr. 1067 din 23 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În această hotărâre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se că excepţia de nelegalitate invocată produce efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu însăşi anularea actului, iar în raport de data emiterii celor două certificate de atestare, 1991 şi respectiv 1995, aceste acte au intrat în circuitul civil, producând efecte juridice.
Astfel, tribunalul comparând titlurile de proprietate ale părţilor, a dat preferabilitate titlului pârâţilor din acţiunea în revendicare, ţinând cont de faptul că reclamanta a pierdut posesia, că pârâţii dobânditori au titluri de proprietate consolidate prin respingerea acţiunii în nelegalitatea acestora, în lumina disp. art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O., pârâţii fiind cei care se bucură de un „bun”, întrucât dreptul lor de proprietate le-a fost recunoscut prin Decizia nr. 1067 din 23 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
Dincolo de caracterul abuziv al preluării imobilului în patrimoniul statului, existenta în favoarea pârâţilor a unui titlu de proprietate nedesfiinţat, face ca acţiunea în revendicare să fie nefondată. Titlul pârâţilor s-a constituit în temeiul legii, lege care a fost respectată la momentul emiterii C.A.D.P. şi încheierii contractelor de vânzare cumpărare, câtă vreme reclamanta nu a răsturnat această prezumţie absolută de validitate, aceste acte nefiind desfiinţate.
Instanţa a apreciat că susţinerile reclamantei în sensul că pârâţii au fost de rea credinţă la cumpărare nu pot fi reţinute, atitudinea subiectivă a terţului dobânditor putând face obiect de analiză doar în ipoteza verificării valabilităţii actului, nu şi în aceea a revendicării.
Împrejurarea că eliberarea celor două certificate de atestare a proprietăţii s-a realizat deşi reclamanta a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, nu este de natură a crea consecinţe asupra preferabilităţii actului pârâţilor, câtă vreme demersul reclamantei întemeiat pe legea fondului funciar s-a finalizat irevocabil în sensul respingerii cererii de restituire a terenului.
Nu s-a putut reţine ca întemeiată susţinerea reclamantei că pârâţii de rang 1. 2. 4. 5 şi 6 „au dobândit” imobilul de la două societăţi care au vândut ceea ce nu au deţinut niciodată în mod legal, întrucât aşa cum s-a arătat C.A.D.P., au fost apreciate ca fiind legal emise.
În ce priveşte lipsa de identitate dintre terenurile deţinute şi vândute parţial de SC R. SA şi SC R. SA şi terenul reclamantei, s-a reţinut că această susţinere este contrazisă de răspunsul la obiectivele expertizei topografice, dat de expert C.V.S. în care se arată că terenul revendicat şi terenurile pârâţilor se suprapun.
Dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. pot fi aplicabile pârâţilor, aceştia fiind cei care pot justifica existenţa unui bun actual, întrucât Convenţia nu garantează dreptul de a redobândi un bun.
Instanţa de fond a reţinut că noţiunea de „bun” din perspectiva Protocolului nr. 1 la C.E.D.O. presupune ca reclamanta să fi avut cel puţin o speranţă legitimă cu privire la acest bun, situaţie ce nu se poate regăsi în speţă, întrucât reclamanta deşi beneficiara unor dispoziţii ale legilor speciale aplicabile imobilelor trecute abuziv în patrimoniul statului după 6 martie 1945, a stat în pasivitate, prezentul demers fiind ulterior momentului la care pârâţii au dobândit bunul, astfel că la momentul formulării prezentei acţiuni reclamanta nu mai putea invoca nici existenţa în patrimoniul său a unui bun actual nici speranţa legitimă că bunul îi aparţine.
În acelaşi context C.E.D.O. a apreciat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze prejudicii disproporționate, terţii dobânditori nu trebuie să suporte consecinţele abuzurilor statului.
Cum titlurile pârâţilor se bucură de prezumţia absolută de validitate acestea sunt preferabile titlului reclamantei care a pierdut posesia bunului, abuzul invocat ca modalitate de trecere a imobilului în patrimoniul statului neputând fi reţinut ca criteriu de preferabilitate în favoarea titlului sau câtă vreme aceasta nu a înțeles să-l valorifice în condiţiile legii speciale, astfel că pârâţii se pot bucura de prerogative proprietăţii conferite de art. 480 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe la 6 decembrie 2013 a declarat apel reclamanta P.E., apel care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 30 ianuarie 2014.
Prin motivele de apel în ce priveşte constatarea nevalabilității titlului statului, reclamanta arată că instanța de fond consideră nefondat capătul de cerere privind nevalabilitatea deciziei nr. 109 din 15 martie 1951, deşi constată în considerente nevalabilitatea acesteia.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Instanţa recunoaşte că imobilul preluat de stat în baza Deciziei nr. 109 din 15 martie 1951 este abuzivă, întrucât nu are la bază un act publicat în M. Of. al României, dar arată că este de notorietate acest lucru faţă de ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 2 lit. f) ale Legii nr. 10/2001.
În opinia reclamantei, întrucât nu există nicio Decizie cu nr. 1533/1947 emisă de Ministerul Agriculturii, iar procesul-verbal de predare între Sfatul Popular al Raionului Stalin şi societatea SC S. SRL nu a avut la bază nici un decret de preluare, nefiind semnat de proprietar, ocuparea abuzivă a proprietăţii s-a făcut fără nici un preaviz şi fără motiv de utilitate publică şi niciunul dintre pârâţii cauzei nu a produs în dosar vreo dovadă din care să reiasă un alt temei al preluării. Ca atare, menţionarea acestui imobil în Deciziunea nr. 109/1951 ca fiind preluat de stat în absenţa unui temei legal real de natură a preconstitui cel puţin o aparenţă de valabilitate a titlului statului, plasează instanţa în poziţia de a aprecia asupra acestei deposedări drept una de facto, caz în care, aprecierea asupra valabilităţii titlului statului din perspectiva art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, devine o analiză simplă.
Referitor la acţiunea în revendicare, apelanta, reiterând motivarea acţiunii şi expunând probele administrate în dosar, susţine că instanța de fond respinge acțiunea în revendicare fără a compara titlurile, reţine greşit situația dedusă judecății, actele dosarului nefiind analizate.
Astfel, se susţine că la pag. 20 alin. (7) greşit se retine că reclamanta a solicitat în Dosarul nr. 21566/299/2006 a se constata nelegalitatea Certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în favoarea SC R. SA şi SC R. SA, deoarece excepția de nelegalitate a fost invocată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul ce a avut ca obiect Legea nr. 18/1991, nulitate şi revendicare. De asemenea, tot greşit se retine şi că Înalta Curte s-a pronunțat pe valabilitatea certificatelor de atestare, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a constatat valabilitatea şi legalitatea certificatelor de atestare ale dreptului de proprietate, cauza nefiind analizată pe fond.
Reclamanta a arătat că reţinerea instanţei nu este legală, mai ales că face o confuzie, deoarece există două dosare cu acelaşi nr. Dosar nr. 21566/299/2006 (Dosar depus cu nr. 3036/2004) dosarul iniţial de la Judecătoria sectorului 1 - contestaţie pe Legea nr. 18/1991, anulare acte şi revendicare imobiliară şi Dosarul nr. 21566/299/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, care a avut același număr şi s-a soluţionat numai pe excepţia nelegalităţii la curtea de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Reclamanta a mai susţinut că instanța retine greşit că doar pârâții sunt deținătorii unui bun, întrucât dreptul lor de proprietate le-a fost recunoscut prin Decizia nr. 1067 din 23 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Reclamanta a susţinut astfel că deține un bun aflat sub protecția art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., iar în concursul dintre ea şi pârâţi, instanţa nu observă că reclamanta se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.
În motivele de apel reclamanta a mai susţinut că instanţa de fond trebuia să constate că deţine un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, şi să constate preferabilitatea acestui titlu ca fiind originar şi mai bine caracterizat cu opozabilitate erga omnes, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate.
În aceeaşi idee reclamanta a mai arătat că instanţa de fond nu reţine nimic cu privire la vechimea titlului ei de proprietate, actul de vânzare cumpărare autentificat din 17 aprilie 1934 de Tribunalul Ilfov - secţia notariat şi actul de vânzare cumpărare autentificat din 30 martie 1934 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, care este mai vechi, decât titlul pârâtelor, titlul ei fiind primul transcris în registrul de transcripţiuni, fiind opozabil erga omnes.
S-a mai arătat în cererea de apel că instanţa de fond ignoră că toţi pârâţii au dobândit terenul după anul 1994, în timp ce în 1991 a formulat cerere de restituire a terenului pe Legea nr. 18/1991 şi, respectiv, după anul 2004 când a arătat public că este proprietara terenului situat în Bucureşti, sectorul 1, prin deschiderea unui proces de restituire în data de 25 februarie 2004. Mai mult, majoritatea pârâților au cumpărat terenul în anul 2006, în timp ce reclamanta se judeca chiar cu pârâții şi vânzătorii lor pentru retrocedarea acestui teren la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
În plus, arată reclamanta, instanţa nu reţine nimic cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului; cumpărarea terenului de la adevăratul proprietar este, de asemenea, un element esenţial în stabilirea preferabilităţii unui titlu.
Reclamanta a mai arătat că greşit s-a reţinut că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, nu este de natură a crea consecințe asupra preferabilităţii actului pârâților. Instanța trebuia să retină că emiterea de către stat a unor acte de proprietate pentru terenul său în timp ce Legea nr. 18/1991 îi garanta restituirea în natură, constituie o nouă ingerință în dreptul său de proprietate.
Reclamanta a mai învederat că instanţa reţine greşit că ar fi stat în pasivitate în condiţiile în care a demonstrat cu actele de la dosar faptul că ulterior deposedării abuzive a tatălui şi după decesul acestuia, împreună cu mama sa au solicitat restituirea proprietății începând cu cererile făcute în anul 1956.
Mai arată reclamanta că instanța de fond nu cercetează îndeplinirea obligațiilor indicate în actele de vânzare-cumpărare a fiecărui pârât din acest proces.
Potrivit prevederilor H.G. nr. 834/1991, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este condiționată de faptul deținerii în folosință a terenurilor în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, în măsura în care le sunt necesare desfăşurării activității conform obiectului de activitate declarat de acestea.
Or, susţine reclamanta, instanţa nu analizează situaţia juridică în ce priveşte actele de proprietate ce exhibă de la pârâți.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 08 septembrie 2006 la B.N.P., R.H. şi R.D.B., pârâtul V.M.I.R. a cumpărat suprafața de 15.432 mp din terenul situat in București sector. Instanța de fond nu retine faptul că actul a fost încheiat cu rea credință în anul 2006.
În ceea ce privește actul de vânzare-cumpărare din 08 septembrie 2006 prin care pârâtul Vasiliu ar fi cumpărat 15.432 mp din terenul revendicat, se susţine că nu se certifică de notar în actul autentic plata preţului pe acest teren, iar extrasul de cont depus de pârât la dosar nu demonstrează că acest cont exista în anul 2004 şi, nici faptul că au fost făcute cele două plăţi din anul 2006. Deci nu a fost demonstrat în nici un fel că V. a achitat prețul pentru cumpărarea de la SC R. SA a porțiunii de teren de 15.432 mp din terenul moștenit de la tatăl său. Instanţa nu menţionează că actul de vânzare cumpărare între SC R. SA vânzător şi V. cumpărător a fost încheiat în 2006, an în care procesul de revendicare al reclamantei era de mult în curs şi atât vânzătorul SC R. SA, cât şi cumpărătorul V. erau pârâţi în acel proces. Prin urmare, V.M.I.R., nu putea cumpăra nimic altceva decât drepturi litigioase.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 iulie 2006 la B.N.P., A.M., pârâţii P.F., P.L.C. au cumpărat suprafața de 10118,961 mp din terenul situat în Bucureşti, sectorul 1.
Din Extrasul de C.F. rezulta că P. a înscris un act de vânzare-cumpărare încheiat în 2006, an în care procesul de revendicare era în curs.
În actul de cumpărare, vânzătorii G. declară că terenul „nu este grevat de sarcini sau servituți așa cum rezultă din extrasul de C.F.”, dar această afirmație nu este reală, deoarece în cartea funciară au fost transcrise în repetate rânduri toate procesele reclamantei.
SC R. SA, a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 77.601 mp situat în sector 1 în baza C.A.D.P. din 06 aprilie 1994 emis de M.A.A.
SC R. SA, în calitate unic asociat al SC O. SRI, aduce ca aport în natură la constituirea capitalului social, suprafața de 4.587 mp teren situat în sector 1, așa cum rezultă din procesul verbal de predare primire din 28 octombrie 1999.
S-a mai arătat că transferând terenul societății SC O. SRL prin aport la înființare la 28 octombrie 1999, s-a încălcat obligația de a menține timp de 3 ani de la privatizare (ce a avut loc la 22 februarie 1999) a obiectului principal de activitate prevăzut in statut, nu a efectuat majorare de capital, nu a realizat investițiile de mediu, toate condiții obligatorii pentru a putea beneficia de posesia terenului necesar pentru desfășurarea activității.
SC M.O.V.C.G. SRL, a cumpărat suprafața de 5.985,525 mp, din terenul situat în sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1998 la B.N.P., L.G., de la societatea SC R. SA, beneficiara Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate din 07 iulie 1995 emis de M.A.A. Valabilitatea actului de proprietate pentru acest pârât este subordonată plății în timp de 45 de zile de la semnarea contractului în contul vânzătorului la B.A. Suc București, a prețului de 1.285.000.000 lei şi a efectuării la societatea comercială SC R. SA a investițiilor cuvenite şi prevăzute în caietul de sarcini si in anexa la contractul de vânzare-cumpărare. Nu a fost dovedită îndeplinirea acestor condiții şi, nu a fost depusă nici o documentație şi nici la dosarul proceselor.
Reclamanta a susţinut că actul pe care instanța l-a folosit pentru compararea titlului de proprietate se referă la o suprafață de 1.530 mp amplasată în vecinătatea C.F.R. spre nord şi nu în vecinătatea Aleii T.
Mai mult, în ce privește suprafața de 1530 mp din extrasul de carte funciară din 2013 rezultă că înscrierea SC M.D.V.C.G. SRL a fost făcută la 26 octombrie 2007 dar a fost şi o scriere provizorie a dreptului de proprietate din actul de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1998 notar L.G.
Toate aceste titluri nu erau opozabile reclamantei până la data înscrierii definitive în C.F. în 2006, iar titlul SC M.D.V.C.G. SRL pentru 1.500 mp nu este opozabil nici în prezent, fiind încă provizoriu.
Reclamanta a mai susţinut în motivele de apel că titlul pârâţilor nu se poate bucura de „prezumția absolută de validitate” din moment ce aceștia nici măcar nu au demonstrat că plata prețului declarat în actele de vânzare-cumpărare a fost efectiv achitat şi că existau titluri de proprietate a autorilor lor reale şi legale.
Faţă de apelul reclamantei intimata-pârâtă SC R. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
La 6 mai 2014 intimata-pârâtă SC M.D.V.C.G. SRL a depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului formulat de reclamantă, menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.
La 12 mai 2014 intimaţii-pârâţi V.M.I.R., V.A.L., au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiat şi nefondat a apelului, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 235 din 2 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul reclamantei ca nefundat, reţinând următoarele:
În ce priveşte situaţia juridică a imobilului revendicat, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a calificat acest imobil ca făcând parte din categoria celor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, având în vedere modalitatea prin care acesta a trecut în proprietatea statului.
Astfel, având în vedere şi critica adusă de apelantă referitoare la modul de soluţionare a capătului de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului revendicat, s-a constatat că instanța de fond a analizat această chestiune reţinând, indirect, că aceste aspecte supuse judecăţii se circumscriu întrutotul analizei acţiunii în revendicare a imobilului preluat abuziv, astfel încât la respingerea solicitării de a se pronunţa distinct asupra valabilităţii titlului statului prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 s-a reţinut, faţă de aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001 că este suficientă calificarea ca abuzivă a preluării imobilului în litigiu în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În raport însă de această calificare a bunului imobil revendicat, contrar celor susţinute de reclamantă, tribunalul trebuia să determine în ce măsură pretenţiile reclamantei pot fi valorificate pe calea dreptului comun, respectiv, dacă există norme speciale cuprinse în acte normative cu caracter reparatoriu adoptate după anul 1989 care au reglementat cererile de restituire a unor astfel de bunuri în ipoteza de faţă.
În faţa primei instanţe reclamanta a susţinut cu privire la terenul revendicat că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât acest imobil, care în prezent se află în intravilan, se afla în extravilanul localității la momentul preluării de către stat şi, că a formulat anterior cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991, (modificată şi completată prin Legea nr. 1/2000), cerere respinsă prin Hotărârea nr. 899 din 22 ianuarie 2004 a Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legilor fondului funciar.
Instanţa de apel a constatat că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin imobile în sensul acestei legi speciale de reparaţie „se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii”.
Din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 (pct. 6.1.) rezultă că incidenţa acestei legi intervine pentru: a) imobilele construcţii cu destinaţia de locuinţă; b) imobilele construcţii cu destinaţie comercială (imobile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă); c) terenurile din intravilan. Textul altfel interpretat trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege conform cărora „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare”.
Instanţa de apel a mai reţinut că potrivit art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată. numai „terenurile fără construcţii, neafectate de lucrări de investiţii aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităţilor, aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 712/1966 şi a altor acte normative speciale, se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, după caz, la cerere”.
Prin urmare, reţine instanţa de apel, din interpretarea acestor norme speciale, care trebuie corelate şi cu cele din art. 34 al Legii nr. 1/2000, rezultă fără echivoc că puteau beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate conform Legilor fondului funciar persoanele (ori moştenitorii acestora) ale căror terenuri au fost preluate de stat în orice mod, dar considerate proprietate a statului ori unităților administrative-teritoriale prin aplicarea unor acte normative speciale, cu condiţia să fie terenuri situate în intravilan şi libere, fără construcţii şi neafectate de lucrări de investiţii, aprobate potrivit legii, sau, chiar dacă sunt afectate de asemenea lucrări, acestea din urmă să fi fost deteriorate sau distruse şi să nu mai prezinte nicio valoare de întrebuinţare.
Or, în condiţiile în care pe terenul solicitat de reclamantă conform Legii fondului funciar fuseseră emise alte titluri de proprietate unor terţe persoane (certificatele de atestare a dreptului de proprietate), apreciindu-se că imobilul nu se afla la dispoziţia comisiei locale de fond funciar, neputându-se da curs, aşadar, cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, erau pe deplin incidente normele sus-menţionate care consacrau faptul că, în situaţia în care terenurile din intravilan nu au fost restituite persoanelor îndreptăţite până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, 14 februarie 2001, caracterul reparatoriu al noii legi viza şi această situaţie.
Având în vedere cele expuse anterior privind situaţia juridică a terenului revendicat, instanţa de apel a constatat că, în condiţiile în care imobilul în litigiu este un imobil preluat de stat în perioada regimului politic comunist, tribunalul trebuia să aibă în vedere regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu toate consecinţele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamantă.
De altfel, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Instanţa de apel a reţinut că prin Hotărârea pilot pronunţată de C.E.D.O. în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010 s-a arătat că: „în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile civile de drept comun, Curtea apreciază că respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor reparatorii nu ridică de una singură o problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiţie garantat de art. 61 al Convenţiei, cu condiţia ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciara eficientă”.
Chiar dacă, prin aceeaşi decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală, iar pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun ca şi un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, singura ipoteză vizată pentru a se permite astfel reclamantei să iniţieze un asemenea demers în justiţie este aceea în care aceştia s-ar putea prevala de un bun protejat conform art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Prin urmare, pe de o parte, contrar susţinerilor reclamantei, se remarcă faptul că prin decizia sus-menţionată s-a exclus posibilitatea ca acţiuni în revendicare similare celei de faţă să mai fie soluţionate după regulile de comparare şi preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispoziţiilor speciale de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, singurele aspecte relevante faţă de pretenţiile reclamantei fiind, aşadar, dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv şi intră ca atare în domeniul reglementat de legea specială de reparaţie şi dacă reclamanta se poate prevala de un bun actual într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun.
Instanţa de apel a reţinut că acest raţionament este pe deplin aplicabil şi în ipoteza în care reclamanta solicita valorificarea dreptului de proprietate pretins printr-o acţiune reală petitorie vizând un imobil ce ar fi făcut obiectul altor legi speciale de reparaţie. Or, reţine instanţa de apel, reclamanta a înţeles să invoce lipsa de finalitate a demersului său anterior iniţiat în temeiul Legii fondului funciar în vederea restituirii imobilului.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că în speţa de faţă, indiferent că imobilul revendicat ar fi intrat în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991 sau în cel al Legii nr. 10/2001 - aspectul esenţial care trebuie determinat este dacă reclamanta a probat că este beneficiara unui bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi jurisprudenţei C.E.D.O. relevante în această materie.
Astfel s-a reţinut că tribunalul a apreciat în mod corect asupra inexistenţei unui bun actual în patrimoniul reclamantei pe care să îl invoce prin intermediul unei acţiuni în revendicare, motiv pentru care criticile din apel referitoare la această reţinere sunt vădit neîntemeiate.
S-a mai constatat că dreptul de proprietate care s-ar fi aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa C.E.D.O., fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Ca atare, s-a observat că, în acelaşi context, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Cu referire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că este relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reţinut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (parag. 134-140).
Instanţa a mai reţinut, faţă de susţinerile apelantei referitoare la faptul că preluarea imobilului de către stat fără un titlu ar încălca prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană, că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că privarea de proprietate sau de orice alt drept real reprezintă, în principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă (Malhous c. Republicii Cehe, decizia din 13 decembrie 2000, Mayer şi alţii c. Germaniei, decizia din 4 martie 1996, Constandache c. României, etc.), iar art. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Van der Mussele c. Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983, paragraf 48). Astfel, în materia bunurilor pe care statele semnatare ale Convenţiei le-au confiscat înainte de data ratificării Convenţiei, C.E.D.O. a statuat că articolul 1 din Primul Protocol Adiţional nu poate fi interpretat ca impunând în sarcina statelor membre o obligaţie generală de restituire a bunurilor pe care le-au preluat sub orice formă înainte de ratificarea Convenţiei (Jantner c. Slovaciei, § 34, 4 martie 2003, Pincova şi Pinc, par. 58, Raicu c. României, Zich ş.a c. Cehiei, 18 iulie 2006). Nu este garantat de Convenţie un drept la reparaţie pentru prejudicii a căror cauză iniţială nu constituie o încălcare a Convenţiei (Constandache c. României).
Având în vedere considerentele aceleiaşi hotărâri C.E.D.O. pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, faţă de susţinerea reclamantei referitoare la preferabilitatea titlului său asupra imobilului preluat abuziv de stat, instanţa de apel a observat că s-a constatat şi de către C.E.D.O. că „de la intrarea in vigoare a Legilor nr. 1/2001 si 10/2000 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui sa conducă fie la restituirea bunului fie la acordarea unei despăgubiri.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat ca transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezulta din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigenţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”. (parag. 141-142).
Întrucât reclamanta a înțeles să invoce iniţierea şi parcurgerea procedurilor de restituire prevăzute de Legea fondului funciar ca argument în stabilirea „preferabilităţii” dreptului de proprietate, instanţa de apel a arătat că stabilirea (ori restabilirea) dreptului de proprietate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, s-a realizat prin recunoaşterea în patrimoniul celor îndreptăţiţi a unui drept la reconstituire sau constituire, după caz, drept pe care titularul a fost liber să îl exercite, în termenul de decădere şi cu respectarea procedurilor speciale impuse de legiuitor, proceduri a căror finalizare putea duce la dobândirea unui drept de proprietate sau a unui drept de creanţă având ca obiect despăgubirile prevăzute de lege ca măsură reparatorie în echivalent.
În acest context, instanţa de apel a constatat că, printr-o jurisprudenţă constantă, şi Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile constituţionale privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii se aplică numai după dobândirea dreptului de proprietate. S-a arătat astfel că: „Chiar dacă naționalizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naştere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituţiei, (…) dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naşte în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care ii reconstituie acest drept, iar prevederile privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii, potrivit art. 41 din Constituţie se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 184/2004 în cuprinsul căreia este citată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/1998).
Or, chiar recurenta recunoaşte prin motivele de apel, că în anul 2004 i-a fost respinsă cererea de retrocedare a terenului, printr- o hotărâre a Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 18/1991, republicată, şi a Legii nr. 1/2000, iar ulterior, în Dosarul nr. 21566/299/2006 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, ce a avut ca obiect plângerea formulată de reclamantă împotriva respectivei hotărâri, aceasta a înțeles să renunţe la judecată.
De asemenea, s-a constatat că reclamanta nu a formulat nici o notificare vizând imobilul revendicat în speţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, pentru aceste argumente, instanţa de apel a constatat că, în cauză reclamanta ar avea o speranţă legitimă la restituirea bunului în litigiu, pe care să o poată valorifica prin acţiunea de drept comun.
Instanţa de apel a mai reţinut că în mod corect tribunalul a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate şi în cazul pârâţilor care deţin în prezent imobilul revendicat şi, prin urmare, aceştia din urmă nu pot fi lipsiţi de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Reclamanta nu se poate prevala de un bun actual în cadrul acestei acţiuni, fiind deci esenţială împrejurarea că în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanta ori autorul său nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi prin care să se fi dispus restituirea acestuia.
Or, în aceste condiţii reţine instanţa de apel sunt lipsite de orice relevanţă în ce priveşte actual demers judiciar, susţinerile reclamantei vizând nevalabilitatea titlurilor de proprietate exhibate de pârâţi ori cele privind reaua lor credinţă, precum şi criticile aduse hotărârii apelate referitoare la stabilirea acestor împrejurări, inclusiv în ceea ce priveşte modul de transmitere a dreptului de proprietate către cei care deţin în prezent imobilul revendicat.
De altfel, reţine instanţa de apel prin repunerea în discuţie în acest cadru procesual a legalităţii unor titluri iniţiale, cum ar fi certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 6 aprilie 1994 şi din 7 iulie 1995 emise de M.A.A. s-ar ignora cele statuate, în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 1067 din 23 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că aceste acte au intrat deja în circuitul civil, producând efecte juridice, fiind totodată incidentă jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, conform căreia atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei cereri, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acestui act, nici pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, solicitând în principal casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii în revendicare astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.:
Reluând aspectele de fapt invocate atât în acţiunea introductivă cât şi în motivele de apel, reclamanta învederează că prin primul petit al acţiunii a solicitat în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 verificarea legalităţii titlului prin care terenul şi construcţiile aferente au fost preluate din proprietatea tatălui său prin raportare la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Constituţia din 1948, în vigoare la data preluării abuzive şi respectiv prin raportare la dispoziţiile C. civ.
În ce priveşte revendicarea imobilului, reclamanta arată că în condiţiile unei preluări abuzive dreptul de proprietate al Statului nu s-a născut niciodată în mod valabil şi că prin interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană rezultă că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, iar prin admiterea acţiunii în revendicare nu se aduce atingere niciunui alt drept de proprietate în condiţiile în care pârâţii nu au un astfel de drept legal nici asupra casei şi nici asupra terenului.
De asemenea, reclamanta a învederat că dispoziţiile art. 480- 481 C. civ. stau la baza acţiunii în revendicare, iar în situaţia în care ambele părţi deţin bunuri aflate sub protecţia C.E.D.O. instanţa are obligaţia de a compara aceste titluri.
Reclamanta arată că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu sunt aplicabile în prezenta cauză câtă vreme dispoziţiile art. 8 din această lege prevăd că: „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000.
În acest sens se învederează că a formulat în 1991 şi 1998 cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în condiţiile Legii nr. 18/1991, că la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001 cererea pe legea fondului funciar nu era soluţionată, motiv pentru care nu putea solicita terenul pe Legea nr. 10/2001 din moment ce aştepta soluţionarea cererilor formulate pe Legea nr. 18/1991. În 2003 cererea i-a fost respinsă, iar prin Hotărârea nr. 899 din 22 ianuarie 2004, Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 18/1991 a decis respingerea contestaţiei întrucât au fost eliberate certificate de atestare a dreptului de proprietate.
În plus, arată reclamanta, la data preluării abuzive a terenului, acesta se afla pe raza com. Băneasa, în extravilan, acest fapt reprezentând un motiv în plus, în sensul neaplicării Legii nr. 10/2001.
Cu toate acestea, instanţele de fond şi de apel au considerat că motivele pe care se sprijină cererea subsemnatei nu sunt suficiente pentru a conduce la admiterea ei, nedând prioritate legii mai favorabile, astfel cum s-a stabilit prin art. 20, alin. (2) din legea fundamentală, prin care se prevede că „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Reclamanta susţine că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel, nu s-au pronunţat pe primul capăt de cerere din acţiune, ce priveşte nevalabilitatea titlului statului.
Reclamanta învederează că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura acestuia, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În ce priveşte motivarea hotărârii instanţei de apel, se susţine că este ambiguă şi superficială, fără o analiză completă a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Se mai arată că instanţa de apel nu ţine cont de înscrisurile depuse la pag. 100 - 117 în apel, din care rezultă că autorii mei au depus cereri în anii 1951, 1956, 1957, 1968, 1969 şi 1990 fostelor unităţi statale Sfatului popular Stalin, Sfatului popular al Capitalei, Comitetului pentru problemele administraţiei locale, Inspectoratul raional Stalin Regiunea Bucureşti, preşedintele Consiliului de Stat al R.S.R., Direcţia agricola a Judeţului Ilfov, prin care au solicitat redobândirea posesiei asupra terenului şi, chiar anularea Deciziei nr. 109 din 15 martie 1951.
Reclamanta mai arată că examinarea valabilităţii titlului statului, se impunea şi datorită faptului că a formulat pe capătul 2 de cerere revendicarea imobilului. Or, analiza acestei acţiuni se face diferit în funcţie de modalitatea de preluare, valabilă sau nevalabilă, cu titlu sau fără titlu. Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora. Faţă de acestea, refuzul de a judeca cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu negarea accesului la instanţă şi implicit încălcarea art. 6 din Convenţie care garantează dreptul la un proces echitabil.
Ca atare, nici instanţa de apel şi nici cea de fond, susţine reclamanta, nu s-au pronunţat pe capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului şi nici în ce priveşte nevalabilitatea Deciziei nr. 109 din 15 martie 1951 deşi constată în considerente nevalabilitatea acesteia.
În concluzie, arată reclamanta, faţă de faptul că instanţa de apel nu se pronunţă pe primul capăt de cerere se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, deoarece instanţa de recurs nu poate hotărî asupra fondului, măsură posibilă conform art. 314 C. proc. civ. numai în cazul în care împrejurările de fapt ale cauzei au fost stabilite pe deplin.
Pe fondul analizei nevalabilităţii titlului statului, mai arată reclamanta, imobilul preluat de stat în baza Deciziei nr. 109 din 15 martie 1951 este preluat abuziv, întrucât preluarea nu are la bază un act publicat în M. Of. al României, lucru dovedit cu actele de la pag. 145 -150 din dosarul de apel.
Pe de altă parte, preluarea imobilului de către stat fără un titlu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului potrivit căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Reclamanta mai susţine că hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens se susţine că, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin încheierea din data de 13 aprilie 2012 aflată la pag. 96 din vol. II., însă instanţa de apel în motivarea hotărârii reţine incidenţa principiului specialia generatibus derogant reluând inadmisibilitatea acţiunii,motiv pentru caree se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. Se mai învederează, că în pag. 22 alin. (4) a deciziei recurate, instanţa interpretează greşit actul dedus judecăţii şi schimbă natura acestuia când reţine: „tribunalul trebuia să ţină seama în prealabil în analiza pretenţiilor deduse judecăţii de regula de drept conform căreia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu toate consecinţele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamantă.”
Or, susţine reclamanta aceste aspecte sunt contrare art. 296 C. proc. civ., întrucât se creează o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată, în propria cale de atac, referitoare la reţinerea instanţei de apel că acţiunea ar fi inadmisibilă conform principiului specialia generalibus derogant.
Se mai arată că acţiunea în revendicare nu mai poate fi respinsă pe ideea că a formulat o cerere pe Legea nr. 18/1991 sau Legea nr. 10/2001, deoarece există autoritate de lucru judecat întrucât instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin încheierea din data de 13 aprilie 2012, excepţie care a avut în vedere şi aceste aspecte.
Faţă de faptul că această încheiere în care s-a tranşat problema inadmisibilităţii, nu a fost atacată de nici una dintre părţi, soluţia de respingere a inadmisibilităţii acţiunii are autoritate de lucru judecat şi nici nu mai putea fi reţinută ca argument de instanţa de apel în motivarea deciziei.
Reclamanta mai arată că instanţa de apel reţine greşit că nu este beneficiara unui bun actual în sensul art. 1 din primul protocol adiţional la C.E.D.O.
Sub acest aspect se arată că, constatând nevalabilitatea titlului statului, instanţa trebuia să observe că imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul familiei sale şi prin cererile de redobândire a posesiei formulate din 1951 - la zi, a reactivat noţiunea de „speranţă legitimă” în sensul art. 1 din primul protocol adiţional la C.E.D.O.
Or, instanţa de apel nu reţine că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate şi că a încercat prin numeroase cereri obţinerea posesiei terenului, în suprafaţă de 28.000 mp, care au aparţinut tatălui său, Peţanca Ion, în jurisprudenţa C.E.D.O., intrând în această categorie atât „bunul actual”, constând într-un titlu de proprietate necontestat sau o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului, dar şi „speranţa legitimă” care decurge din „interesul patrimonial”, născut din prevederea expresă şi neechivocă a legii speciale, în sensul că proprietarul nu şi-a pierdut niciodată calitatea avută la data preluării imobilului de către stat. Astfel, rexclamanta arată că prin hotărârile C.E.D.O. s-a statuat că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunul altuia (emiterea de certificate în cazul de faţă), chiar dacă este anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate a reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie (cauza Străin c. României).
Reclamanta susţine că hotărârea este lipsită de temei legal, deoarece instanţa de apel nu reţine în sprijinul acţiunii în revendicare şi cauzele C.E.D.O. prin care se constată că subsemnata are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
În acest sens se invocă cauza Czaran şi Grofcsik c. Roma, prin care C.E.D.O. a explicat în ce a constat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie. În privinţa aplicării acestui text în speţă, C.E.D.O. a arătat că instanţele interne au reţinut în motivare că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă şi cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamanţilor.
„Faptul că dreptul reclamanţilor nu a fost recunoscut în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanţă şi nu poate conduce la concluzia că aceştia nu ar avea un „bun” în sensul Convenţiei (a se vedea în acelaşi sens Reichardt c. României, filele 17-20 şi Popescu şi Dimeca c. României, filele 22-24).
Prin urmare, reclamanta arată că situaţia preluării de către stat a imobilului său, fără un titlu valabil, este constatată de către instanţa de apel la pag. 21 din decizia recurată, reţinându-se că: „în ce priveşte situaţia juridică a imobilului revendicat, acesta face parte din categoria celor preluate în mod abuziv în perioada regimului politic comunist, având în vedere modalitatea prin care acesta a trecut în proprietatea statului, respectiv fără un titlu valabil”.
Ca atare, mai arată reclamanta, hotărârea este lipsită de temei legal deoarece reţine greşit că nu sunt deţinătorul unui bun în sensul de „speranţă legitimă”, care decurge din „interesul patrimonial”, născut prin cererile formulate ca urmare a faptului că proprietarul nu şi-a pierdut niciodată calitatea avută la data preluării imobilului de către stat.
Astfel, reclamanta susţine că beneficiază de protecţia art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O. chiar dacă nu există o hotărâre anterioară în sensul confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri.
Din această perspectivă reclamanta arată că, reţinând greşit că nu deţine un bun aflat sub protecţia C.E.D.O., instanţa de apel refuză să judece acţiunea în revendicare şi să compare titlurile de proprietate exhibate de părţi.
În această idee, reclamanta arată că aplicarea greşită a legii este dată de faptul că ambele părţi din revendicare se află sub protecţia C.E.D.O. şi că ambele părţi prezintă titluri care provin de la autori diferiţi, situaţie în care instanţa de apel avea la îndemână două soluţii: fie să se dea prioritate părţii care invocă un titlu cu data cea mai veche, cu motivarea ca titlurile stabilesc o prezumţie legală (a se vedea A. Weill, Droit civil. Les biens, Deuxieme edition, Dalloz, Paris 1974); fie să se dea prioritate celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, în urma comparării drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, acesta fiind o expresie a principiului „ nemo plus juris ad alium trensferre potest quam ipse habet „ soluţie care este majoritară în literatura juridică. (a se vedea în acest sens C. Hamangiu, I. Rosetti- Balanescu, Al. Băicoianu Tratat de Drep civil vol. II, Ed. AII, Bucureşti, 1998, E. Chelaru, curs 2000, p.134, Tr. Ionaşcu, S. Bârlădeanu - Drepturi reale principale, Ed. Academiei 1978, p.197; C. Birsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, Drepturi reale, Institutul european, Iaşi 1997 pag.127,
Or, susţine reclamanta, instanţa de apel nu reţine că autorul ei a avut un drept preferabil.
Se mai arată că prin compararea titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare nu se încalcă nici art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie. Dacă ambele părţi deţin bunuri aflate sub protecţia art. 1 din protocolul adiţional la C.E.D.O., titlul preferabil se stabileşte nu în raport de cine posedă bunul sau cine plăteşte impozitele aferente acestuia, ci în raport de drepturile autorilor de la care provin, urmând a se da eficienţă titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Această soluţie este o aplicaţie a principiului „nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet”, potrivit căruia nu se poate transmite mai mult decât s-a dobândit. Ca atare, şi în situaţia în care se poate reţine că unul dintre pârâţi ar deţine titluri de proprietate recunoscute ca valabile în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O., reclamanta susţine că se impune preferabilitatea titlului său deoarece este cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării de la un proprietar autentic.
Mai arată reclamanta că evaluarea de legalitate presupusă de speţă este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorului său la momentul emiterii certificatelor de atestare pe numele pârâţilor (anul 2004 - 2005), care are natura unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul, act juridic al cărei legalitate ar trebui cercetată în perspectiva reglementării interne si aderării la C.E.D.O.
În acest sens se critică practica unanimă a C.E.D.O. în cauzele Czaran şi Grofcsik c. României, Reichardt c. României, şi Popescu şi Dimeca c. României, Străin şi alţii c. României, Viaşu c. României, Katz c. României, Denes c. României şi Elias c. României, prin care C.E.D.O. a explicat în ce constă ingerinţa în dreptul de proprietate şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
În aceeaşi idee mai arată că protecţia dreptului său de proprietate, garantat din 2004 de C.E.D.O. este asigurată ulterior şi de dispoziţiile din Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobilele preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepţia celor dobândite cu bună-credinţă.
Or, instanţa de apel a exclus raportarea la raţionamentul C.E.D.O. care, în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existenţa unei „ingerinţe” în exerciţiul dreptului de proprietate ca titular căruia i-au fost recunoscute prerogativele de restituire, când a avut loc emiterea de certificate de proprietate pe teren şi înstrăinarea acestuia cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării sale de proprietate.
În concluzie, arată reclamanta, faptul ca hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, mai rezultă din ignorarea aderării României la C.E.D.O. în anul 1994 şi 1995 când a avut loc emiterea certificatelor de atestare, deşi era singurul proprietar cu act de proprietate valabil şi necontestat pe teren, având o speranţă legitimă cu o bază suficientă în dreptul intern (Legea nr. 18/1991) că va redobândi bunul în natură, în temeiul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
Reclamanta arată că, în situaţia în care nu se va dispune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, solicită compararea titlurilor exhibate de părţi, reţinând că titlul său este preferabil faţă de actele existente la dosar.
Din perspectiva celor expuse reclamanta solicită admiterea recursului în principal, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel în baza art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (2) şi (5) C. proc. civ., iar în subsidiar, în baza art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., modificarea în tot a deciziei civile recurate în sensul admiterii apelului şi pe fondul cauzei, admiterea acţiunii în revendicare astfel cum a fost formulată, urmând a se constata nevalabilitatea Deciziei nr. 109 din 15 martie 1951 prin care terenul în suprafaţă de 28.000 mp situat în Bucureşti, sector 7, a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român; să fie obligaţi intimaţii - pârâţi SC R. SA, P.F., P.L., V.M.I.R., V.A.L., SC O.I. SRL, SC M.C.G. SRL şi SC T. SRL, să îmi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 28.000 mp situat în Bucureşti, sectorul 1 şi să se dispună intabularea dreptului său de proprietate asupra imobilului mai sus identificat în cartea funciară.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În ce priveşte criticile legate de refuzul instanţei de apel de a soluţiona acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, de incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, de faptul că nu s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, de nepronunţarea instanţei pe capătul de cerere de constatare a nevalabilităţii titlului statului, precum şi cele legate de neincidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi, respectiv criticile ce vizează nereţinerea existenţei unui bun în patrimoniul reclamantei prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Protocol I adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în raport şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, Înalta Curte reţine că aceste critici sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Fiind învestite cu o acţiune în revendicare promovată la 20 aprilie 2011 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Deciziei nr. 109/1951, instanţele au avut de analizat dacă reclamanta P.E. justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.
Este real că, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în condiţiile dreptului comun, dar numai dacă nu există o lege specială de reparaţie, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogării".
Conţinutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele instituţii în care operează noima specială.
Or, din această perspectivă, este de reţinut că Legea nr. 10/2001, reprezintă actul normativ special în materie de obţinere, de către foştii proprietari, a bunurilor preluate în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, în perioada comunistă şi, că Legea nr. 10/2001 nu închide în toate situaţiile calea acţiunii în revendicare la instanţa de judecată, numai că în soluţionarea unei asemenea acţiuni, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege.
Ca atare, sunt nefondate criticile reclamantei legate admisibilitatea acţiunii prin raportare doar la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, este de observat că soluţionarea unei acţiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, aşa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480-481 C. civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogam”, precum şi cu respectarea celorlalte criterii prevăzute în Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casațieși Justiție, secţiile unite, dată în recurs în interesul legii.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Finalitatea procedurilor în baza legilor speciale şi a acţiunii în revendicare, este aceeaşi şi anume recuperarea imobilului solicitat, astfel că existând suprapunere între câmpul de reglementare al legilor speciale şi cel al dispoziţiilor de drept comun ale art. 480 C. civ., se pune problema concursului dintre legea specială şi legea generală.
Conform principiului sus-enunţat, acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, care înlătură de la aplicare norma generală.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008, statuând, în ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.”
Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei acţiunii în revendicare deduse judecăţii şi, legea aplicabilă acestei operaţiuni, în mod corect şi legal, prin decizia recurată s-au recunoscut efectele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţiile unite.
Astfel, în condiţiile în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Deciziei nr. 109/1951, ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă la data de 20 aprilie 2011, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,în mod legal s-a reţinut de instanţa de apel că, în soluţionarea acestei acţiuni nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Soluţia este în acord cu Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Nu există posibilitatea pentru reclamantă, de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a deciziei în interesul legii sus evocate.
Cu toate acestea, după cum rezultă din decizia dată în recurs în interesul legii sus evocată, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 ar exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un „bun” în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, dacă admiterea acţiunii în revendicare, nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Rezultă astfel că, în măsura în care reclamanta se prevalează de un „bun” în sensul art. l din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul acesteia.
Or, tocmai în acest sens a procedat şi instanţa de apel, care a verificat dacă reclamanta deţine un „bun" în sensul Convenţiei.
De aceea, este de reţinut că, aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Din această perspectivă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, se constată o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care C.E.D.O. le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicata în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a drepturilor Omului a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă, s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).
Astfel, este de reţinut că în hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a statuat că: „art. 134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cei puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Art. 140. (...) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Art. 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Art. 142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Art. 143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a Ii se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată ca naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
Art. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
Art. 145. Totuşi, dacă constatarea judi ci ară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite."
Din perspectiva celor expuse, este de reţinut că prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului, relevanţa urmărită de reclamantă.
„Simpla speranţă de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Astfel, este de reţinut că, urmare a hotărârii C.E.D.O. din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă, nu mai permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificatul doar în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual”, respectiv ohotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce este şi cazul în speţă.
Or, este de reţinut că instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, a analizat dacă reclamanta deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., reflectată în cauza Măria Atanasiu ş.a. contra României, iar în cadrul acestei analize s-a referit şi la dreptul la care dă naştere simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului, motiv pentru care sunt nefondate susţinerile reclamantei legate de refuzul instanţei de apel de soluţionare a acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun şi cele legate de nepronunţarea instanţei asupra capătului de cerere ce viza nevalabilitatea titlului statului.
Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamanta ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convenţional menţionat.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul, în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-au conturat câteva principii.
Astfel, este de reţinut că dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv.
În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.
Noţiunea de „bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa C.E.D.O. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate. Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În speţă însă, reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu a încât dovada că demersurile tăcute pentru retrocedarea imobilului s-ar fi finalizat cu o hotărâre judecătorească de restituire a imobilului, sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), motiv pentru care acesta nu are un „bun actual” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din această perspectivă, este de reţinut că întrucât reclamanta nu este titulara unui „bun actual”, nu poate invoca nici o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală.
Cum, recurenta nu are un „bun” în sensul Convenţiei, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinţei statului în dreptul lui de proprietate şi nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporţionalităţii între interesul general al comunităţii şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.
În concluzie, este de reţinut că în absenţa unui „bun actual”, în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a C.E.D O., reclamanta nu are un drept la restituirea imobilelor, care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care în mod legal instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată şi, nu ca inadmisibilă, cum greşit susţine reclamanta.
Din perspectiva celor expuse sunt nefondate şi susţinerile reclamantei legate de încălcarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. precum şi criticile legate de încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Pentru a confirma soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a avut în vedere aplicarea prioritară a legii speciale faţă de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogam
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare, în speţă, a principiului specialia generalibus derogant, care nu mai permite obţinerea imobilului în natură, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât în condiţiile acestui act normativ, iar nu potrivit art. 480-481 C. civ., cum greşit susţine reclamanta.
Cum, imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamantă după intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv la 20 aprilie 2011, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie, reţinând că nu există posibilitatea pentru reclamantă, de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.
În ce priveşte susţinerile recurentei prin care invocă aplicarea regulilor specifice acţiunii în revendicare de drept comun, respectiv compararea titlurilor exhibate de părţi şi, acestea sunt nefondate, întrucât, aşa cum s-a arătat deja, dreptul comun este înlăturat de dispoziţiile legii speciale, incidente în cauză, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
în concluzie, urmează a se reţine că hotărârea recurată dă o dezlegare pe fond acţiunii în revendicare, iar această dezlegare este conformă Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, precum şi jurisprudenţei actuale a C.E.D.O. privind noţiunea de „bun ce intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Nefondate sunt şi criticile reclamantei în ce priveşte neanalizarea cererii privind nevalabilitatea titlului statului în condiţiile în care acţiunea în revendicare reprezintă o cale de realizare a dreptului, ce însumează analiza temeiniciei ei şi nevalabilitatea preluării de către stat a imobilelor în litigiu. Fiind o acţiune petitorie, ea tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în discuţie.
Or, cererea de constatare a nevalabilităţii preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la restabilirea încălcării dreptului de proprietate, vizând obţinerea unei reparaţii în natură sau în echivalent, pentru bunul preluat de stat.
Astfel, contextul în care trebuie analizat acest capăt de cerere este că, el este comun acţiunii în revendicare pe care tinde să o sprijine, motiv pentru care el nu poate fi analizat distinct de acţiunea în revendicare, cum de altfel în mod legal şi corect a reţinut şi instanţa de apel.
Nefondate sunt şi criticile legate de încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ce priveşte dreptul ia un proces echitabil.
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a stabilit că : „Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate";, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 28 aprilie 2005, cauza Albina contra României).
Din această perspectivă este de reţinut că, fiind investite cu o acţiune în revendicare promovată la 20 aprilie 2011 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Deciziei nr. 109/1951, instanţele au analizat în mod concret în raport de susţinerile reclamantei şi probele administrate în cauză, dacă aceasta justifică un drept de proprietate posibil a fi valorificat pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia unor astfel de imobile fuseseră adoptată ca act normativ special, Legea nr. 10/2001, raportat şi la jurisprudenţa actuală a C.E.D.O. a Drepturilor Omului, motiv pentru care nu pot fi primite susţinerile reclamantei legate de încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nefondate sunt şi criticile legate de motivarea hotărârii în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivarea unei hotărâri constă în stabilirea în concret, clar şi concis, a stării de fapt urmând o ordine cronologică. Ea înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.
Astfel, faţă de cele expuse, Înalta Curte verificând considerentele expuse de instanţa de apel, reţine că hotărârea recurată are în vedere cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că aceasta redă clar şi concis atât motivele de fapt cât şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, situaţie în care motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 306 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.
În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de reclamantă, este de observat că, invocarea acestor prevederi legale este pur formală, câtă vreme instanţa nu a fost învestită cu analiza vreunui act juridic al cărui înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic să fi fost interpretat greşit.
Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile reclamantei nu se circumscriu dispoziţiilor art 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a se respinge ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligată reclamanta la plata sumei de 5.580 lei către intimata SC R. SA şi a sumei de 2480 lei către intimata SC O.I. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva Deciziei nr. 235/A din 2 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 5.580 lei către intimata SC R. SA şi a sumei de 2.480 lei către intimata SC O.I. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 437/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 44/2015. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
