ICCJ. Decizia nr. 597/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 597/2015
Dosar nr. 69146/3/2011*
Şedinţa publică din 26 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta S.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P., obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în municipiul Bucureşti, str. Păcii.
Prin sentinţa civilă nr. 1049 din 28 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, pe acest temei, a respins acţiunea reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 339/ A din 04 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 945 din 24 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6532 din 12 decembrie 1957, B.V. şi B.Şt. au dobândit în proprietate imobilul în litigiu; prin notificarea depusă în anul 2001 la P.M. Bucureşti, succesorul B.A. a solicitat restituirea în natură a imobilului; după decesul acestuia, succesorii săi au cesionat, reclamantei, drepturile referitoare la imobil, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 3465/2006; prin sentinţa civilă nr. 1351 din 17 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta P.M. Bucureşti să emită dispoziţie motivată, cu propunere de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 519 m.p, ulterior fiind emisă şi dispoziţia nr. 12782 din 04 august 2010 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent; dosarul, împreună cu dispoziţia primarului, a fost înaintat către A.N.R.P., fără ca reclamanta să primească până la momentul introducerii acţiunii, despăgubirile.
S-a reţinut totodată că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nu este contrară dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.A.D.O.L.F. Instanţa a avut în vedere şi caracterul obligatoriu al dezlegării date unei probleme de drept prin pronunţarea deciziei suscitate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia civilă nr. 443/ A din 10 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., corelativ faptului că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012.
S-a reţinut, totodată, că motivarea primei instanţei care face trimitere la această decizie în interesul legii este conformă dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
S-au avut în vedere dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, conform cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, de la data publicării lor, acestea fiind general obligatorii, având putere numai pentru viitor.
Prin decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013 (M. Of. nr. 365/19.06.2013), Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
Prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în exercitarea competenţei sale specifice de soluţionare a recursurilor în interesul legii, a dat dezlegare unei probleme de drept care nu se circumscrie unei veritabile operaţiuni de interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Curtea Constituţională a constatat că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu realizează o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci constituie o soluţie jurisprudenţială obligatorie pentru instanţele judecătoreşti care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Aşadar, această decizie a fost dată pentru a dezlega problema aplicării prevederilor titlului VII din legea criticată, lege derogatorie de la dreptul comun. Chiar în motivarea deciziei Curţii Constituţionale s-a reţinut că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 constituie o soluţie jurisprudenţială obligatorie pentru instanţele judecătoreşti.
Argumentele apelantei-reclamante prin care aceasta a criticat concluzia la care a ajuns Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, nu pot fi reţinute, faţă de prevederile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., care consacră obligativitatea dezlegării date problemelor de drept judecate într-un recurs în interesul legii.
Nu este admisibil ca, ulterior pronunţării unei decizii în interesul legii, soluţia jurisprudenţială să fie contrazisă de instanţe în cadrul proceselor pe care le judecă, un astfel de procedeu fiind contrar nu numai prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., ci şi principiilor rezultând din art. 6 al Convenţiei europene, care se aplică cu prioritate în temeiul art. 20 din Constituţie. Previzibilitatea modului în care o lege este aplicată este una din componentele dreptului la un proces echitabil şi, pe plan intern, ea este asigurată prin mecanismul recursului în interesul legii.
În ce priveşte procedura specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea Constituţională a statuat, prin deciziile nr. 5 din 08 ianuarie 2009 şi nr. 1.241 din 06 octombrie 2009, în sensul că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile criticate cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
Aceasta deoarece prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adiţional la Convenţie, reglementând dreptul persoanelor fizice şi juridice la respectarea bunurilor, lasă în competenţa statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative concrete şi a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri.
Soluţia tribunalului, de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii reclamantei, prin care aceasta a solicitat obligarea Statului român la plata despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, în temeiul art. 6 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeana este corectă.
Prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.A.D.O.L.F., sunt inadmisibile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, întrucât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. În ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză M.A. şi alţii împotriva României.
În decizia în interesul legii s-a stabilit că exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Conform art. 13 din C.A.D.O.L.F., „orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei. În baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat că nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.
Controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în cauza M.A. şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Împotriva deciziei civile nr. 443/ A din 10 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a formulat cerere de recurs, reclamanta S.I., prin care a criticat-o pentru pretinsă nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, s-au invocat două argumente în combaterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii: 1. decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu interpretează conţinutul normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, motiv pentru care „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” nu este obligatorie, argument întemeiat pe deciziile Curţii Constituţionale nr. 202/2013, nr. 212/2013, nr. 466/2013, coroborate cu decizia Curţii Constituţionale nr. 206/2013; 2. decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 contravine C.A.D.O.L.F., interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii Europene în cauzele M.A. şi alţii c. România şi V. c. Belgia, transformându-se într-o formă de control a hotărârilor Curţii Europene.
Recurenta-reclamantă a solicitat astfel instanţei să înlăture aplicarea Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 şi să analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia.
Instanţa de apel a reţinut că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 ar fi obligatorie, invocând argumentul că aceasta „constituie o soluţie jurisprudenţială obligatorie pentru instanţele judecătoreşti”, însă reţinând prevederile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., care „consacră obligativitatea dezlegării date problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii”. Aceste argumente sunt contradictorii, de vreme ce există evidente diferenţe de regim juridic între soluţiile jurisprudenţiale şi hotărârile date în recursurile în interesul legii.
Curtea Constituţională însăşi reţine că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” la care trimit textele în materia recursului în interesul legii nu pot privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, numai în aceste condiţii „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” este obligatorie.
S-a susţinut şi că, în sistemul de drept românesc, precedentul judiciar nu reprezintă izvor de drept, iar textele legale care privesc hotărârile date în recursul în interesul legii nu-şi pot extinde aplicarea şi la simplele „soluţii jurisprudenţiale”.
Neurmărind interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 poate fi supusă criticilor, în special celor întemeiate pe dispoziţii din tratatele internaţionale în materia drepturilor omului la care Statul român este parte, care au, conform art. 11 şi art. 20 din Constituţie, forţă supra-legislativă, fiind evident că nicio „soluţie jurisprudenţială” nu poate deroga sau contraveni de la asemenea dispoziţii obligatorii.
Prin urmare, întrucât sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, şi numai în aceste condiţii poate fi obligatorie, aspect statuat explicit prin decizia nr. 206/2013, iar prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu s-a intervenit asupra dispoziţiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005 „în vederea interpretării şi stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcţie de situaţii şi soluţii jurisprudenţiale diferite”, aspect statuat explicit prin Decizia nr. 212/2013, rezultă evident că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu este obligatorie.
Întrucât conform art. 99 lit. ţ) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară şi nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar potrivit jurisprudenţei constante a acesteia au caracter obligatoriu nu doar dispozitivul deciziilor, ci şi considerentele acestora, rezultă că instanţele judecătoreşti au obligaţia să verifice dacă o decizie dată într-un recurs în interesul legii este obligatorie, respectiv dacă dezlegarea dată problemelor de drept lipseşte de efecte hotărârile Curţii Europene, care nu doar că sunt obligatorii, dar se bucură de prioritate, conform principiului constituţional prevăzut la art. 20 din Constituţie.
Or, prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că sunt inadmisibile acţiunile formulate împotriva S.R. în temeiul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, cu motivarea că, Curtea Europeană nu a constatat că soluţiile legislative sunt inadecvate, ci doar că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Această concluzie este evident contrară jurisprudenţei Curţii Europene care a constatat, prin aplicarea procedurii hotărârii-pilot, existenţa unei disfuncţionalităţi sistemice generată de „redactarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate şi din aplicarea sa defectuoasă de autorităţile administrative” şi a arătat că una din măsurile care ar trebui luate este „modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a constatat anumite lipsuri, şi implementarea urgentă a unor măsuri simplificate si eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă”.
De asemenea, Înalta Curte arată că „nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii pilot în cauza M.A. şi alţii împotriva României”, din moment ce S.R. a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 1 Primul Protocol adiţional la Convenţie conform principiilor consacrate de Convenţie. Această concluzie este evident contrară jurisprudenţei Curţii Europene, care, în cauza V. c. Belgia, a arătat că o reformă globală, destinată să modifice în profunzime într-o manieră coerentă legislaţia internă, nu poate constitui o problemă prealabilă respectării Convenţiei, iar libertatea de alegere recunoscută statului cu privire la mijloacele de a-si executa obligaţia în temeiul art. 53 (actualul art. 46) nu trebuie să permită suspendarea aplicării Convenţiei în aşteptarea finalizării unei asemenea reforme.
Totodată, Înalta Curte a arătat că „raţionamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun”, iar „în prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială; este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant”.
Or, prin decizia nr. 33/2008, aplicând art. 20 alin. (2) din Constituţie, Înalta Curte a reţinut că „este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. (..); cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are un bun în sensul Convenţiei (..)”. Concluzionând, Înalta Curte arată că „în vederea aplicării unitare a legii, va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun (..) şi aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin C.E.D.O.”.
Raportat la aceste trei aspecte, rezultă evident că prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, recursul în interesul legii s-a transformat într-o formă de control a hotărârilor Curţii Europene, Înalta Curte statuând expres în sensul contrar celor reţinute de instanţa europeană. Având în vedere că decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 contravine jurisprudenţei Curţii Europene, s-a solicitat înlăturarea şi constatarea, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, că prezenta acţiune este admisibilă.
A susţinut existenţa unui „bun” sub forma unei „speranţe legitime”, invocând sentinţa civilă nr. 930 din 29 iunie 2009, irevocabilă, prin care instanţa a dispus obligarea M. Bucureşti să emită dispoziţie cu privire la imobilul în litigiu, respectiv jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor, în sensul că numitul B.A., autorii şi succesorii acestuia sunt persoane îndreptăţite cu privire la imobilele de care au fost deposedaţi abuziv. Prin urmare, există „speranţa legitimă”, ca „valoare patrimonială” ce relevă noţiunea de „bun”, în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi face aplicabil textul convenţional.
Nesoluţionarea notificării nr. 1824 din 14 noiembrie 2001 timp de peste 10 ani reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantei de a se bucura de „bunul” său, care, deşi este prevăzută de lege şi urmăreşte în abstract un interes general, totuşi nu îndeplineşte criteriul proporţionalităţii, aspect constatat de Curtea Europeană în numeroase hotărâri, culminând cu hotărârea pronunţată în Cauza pilot M.A. şi alţii c. România.
Prin această hotărâre, Curtea Europeană a realizat „controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent” şi a constatat că legislaţia internă contravine Convenţiei europene. Faţă de această concluzie, nu se poate invoca la nivel intern, în respingerea acţiunii reclamantei, tocmai legislaţia internă respectivă.
Acceptând acest raţionament s-ar putea ajunge la concluzia încălcării Deciziei nr. 33/2008, conform căreia aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O. , art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Cauza M.A. şi alţii c/ România). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate, într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Cauza M.A. şi alţii c/ România, § 136).
Pe de altă parte, statele dispun de o marjă de apreciere extinsă pentru determinarea întinderii interesului public, în special atunci când este vorba despre adoptarea şi aplicarea măsurilor de reformă economică sau de justiţie socială (Cauza V. c. România §69). Totuşi, această marjă de apreciere nu este absolută şi niciodată nu poate transforma drepturile garantate de Convenţia Europeană din concrete şi efective în teoretice şi iluzorii. Şi niciodată marja de apreciere nu poate fi invocată în scopul justificării nerespectării drepturilor recunoscute deja persoanelor îndreptăţite tocmai prin legislaţia internă adoptată în exercitarea dreptului la marja de apreciere.
Nu se poate susţine nici că legislaţia internă ar fi conformă dispoziţiilor convenţionale, nici că existând neconcordanţe legislaţia internă se poate aplica cu prioritate, nici că reclamanta ar fi ţinută să urmeze căile prevăzute de o legislaţie neconvenţională şi nici că nu ar avea deschisă calea urmată în prezenta cauză.
Reclamanta a invocat astfel inexistenţa unei căi efective în dreptul intern, arătând că, potrivit unei jurisprudenţe constante, culminând cu hotărârea pronunţată în cauza pilot, Curtea Europeană reţine că, deşi Legea nr. 10/2001 deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul şi de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor îndreptăţite. Caracterul teoretic şi iluzoriu al drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 rezultă şi din faptul că reclamanta şi autorii săi au urmat procedura specială prevăzută de această lege, obţinând, după un timp lung, sentinţa civilă nr. 930/29 iunie 2009, prin care P.M. Bucureşti a fost obligată să soluţioneze notificarea formulată la data de 14 noiembrie 2001.
Faptul că, nici în urma unei executări silite, autoritatea publică locală nu a recunoscut dreptul reclamantei la despăgubiri sau la restituirea imobilului, reprezintă dovada evidentă a ineficientei sistemului prevăzut de legea specială. Susţinând că dreptul reclamantei de proprietate este violat prin ingerinţa neproporţională şi că nu există altă cale în dreptul intern de înlăturare a violării şi de reparare a prejudiciului, aceasta a solicitat admiterea recursului şi constatarea admisibilităţii acţiunii formulate.
Recursul este nefondat.
Hotărârea instanţei de apel nu este nelegală, respectiv aceasta nu a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii (M. Of. nr. 120/17.02.2012), s-a statuat în mod neechivoc că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.A.D.O.L.F. şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Decizia instanţei supreme s-a întemeiat nu numai pe considerente de drept intern, ci şi pe considerente de drept internaţional ale C.A.D.O.L.F.. în esenţă, reţinându-se următoarele argumente:
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ce priveşte strict chestiunea concordanţei dintre legea specială şi Convenţia europeană, instanţa supremă a constatat că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, în acest sens fiind avută în vedere Cauza P. împotriva României.
În această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D. Cu privire la acest aspect, s-a subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, pe acest aspect, fiind avută în vedere hotărârea-pilot pronunţată în Cauza M.A. şi alţii împotriva României (paragraful 115).
Exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
În ceea ce priveşte acţiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispoziţiile art. 13 din C.A.D.O.L.F., Înalta Curte, în temeiul jurisprudenţei C.E.D.O., respectiv Cauza R. împotriva României, Cauzele K. împotriva Poloniei, R. împotriva Ucrainei, K. împotriva Slovaciei, Cauzele J. şi alţii împotriva Regatului Unit, R. împotriva Regatului Unit, M. împotriva Regatului Unit etc., a statuat că garanţiile prevăzute de acest articol nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale.
Art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
S-a statuat în termeni foarte clari că, în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei, ci acesta este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.
Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.
Conform dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. - Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 120/17.02.2012).
În egală măsură, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, care consfinţesc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
În acest context normativ, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia argumentele reţinute de instanţa de apel ar fi contradictorii, pe ideea unei diferenţe de regim juridic între soluţiile jurisprudenţiale şi hotărârile date în recursurile în interesul legii, întrucât nesocoteşte scopul instituţiei recursului în interesul legii, interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, condiţia indispensabilă pentru demararea unei astfel de proceduri fiind tocmai existenţa unor hotărâri judecătoreşti irevocabile care consfinţesc jurisprudenţa neunitară.
Prin urmare, cât timp există într-adevăr o relaţie între soluţiile jurisprudenţiale şi decizia pronunţată în interesul legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în privinţa unei anumite probleme de drept, pe care însuşi legiuitorul a valorificat-o pentru demararea unui mecanism procedural cu un scop clar definit, asigurarea interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, simpla afirmaţie referitoare la diferenţa de regim juridic, necontestată de altfel, nu poate fi acceptată.
Prin pronunţarea Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a desfăşurat o activitate inerentă procesului de aplicare a legii, care a implicat, aşa cum era şi firesc, operaţia logică de interpretare. Şi aceasta pentru că în analiza coroborată a dispoziţiilor legale care au generat practica neunitară, instanţa supremă a pornit chiar de la argumentele instanţelor de judecată care au pronunţat hotărârile judecătoreşti irevocabile, anexate sesizării în vederea pronunţării recursului în interesul legii, soluţia finală reprezentând în esenţă o alegere între diversele variante conclusive la care a condus interpretarea.
Nu este întemeiată nici critica conform căreia precedentul judiciar nu ar reprezenta izvor de drept, cât timp scopul exercitării recursului în interesului legii, dar şi efectele deciziilor prin care se soluţionează un asemenea recurs, redate deja în paragrafele anterioare, sunt foarte clar reglementate de legiuitor şi nu pot fi ignorate.
S-a susţinut şi că textele legale care privesc hotărârile date în recursul în interesul legii nu-şi pot extinde aplicarea şi la simplele „soluţii jurisprudenţiale”.
O astfel de critică este evident nelegală, întrucât din expunerea de motive a unei decizii pronunţate în interesul legii sau a unei decizii pronunţate de instanţa de contencios constituţional nu se pot desprinde fragmente de frază, cu rol doar de circumstanţiere a realităţilor dintr-un dosar, pentru a se ajunge la concluzii total străine de contextul învestirii, de rolul şi finalitatea recursului în interesul legii, de semnificaţia juridică evidentă a deciziilor pronunţate într-un asemenea demers.
Curtea Constituţională, prin deciziile evocate de însăşi recurenta-reclamantă, deciziile nr. 202/2013, nr. 212/2013, nr. 466/2013, nr. 206/2013, a statuat foarte clar că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în exercitarea competenţei sale specifice de soluţionare a recursurilor în interesul legii, reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituţie şi transpusă în cadrul legislaţiei infraconstituţionale în cuprinsul art. 329 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările şi completările ulterioare, a dat dezlegare unei probleme de drept, respectiv că această decizie nu realizează o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci constituie o soluţie jurisprudenţială obligatorie pentru instanţele judecătoreşti care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Susţinerea că decizia instanţei supreme nu ar fi realizat o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi că, din acest motiv, dezlegarea dată problemei de drept nu ar fi obligatorie pentru instanţe, este neîntemeiată, întrucât reprezintă o simplă speculaţie a recurentei-reclamante, sustrăgând dintr-o frază un simplu element de circumstanţiere, ignorând însă ceea ce era esenţial, şi anume faptul că decizia constituie o soluţie jurisprudenţială care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, cu menţiunea că aceasta este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti.
Curtea Constituţională a mai reţinut că dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art. 44, Dreptul de proprietate privată, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol la C.A.D.O.L.F., deciziile nr. 801 din 3 iulie 2008 (M. Of. nr. 575/30.07.2008), nr. 5 din 8 ianuarie 2009, (M. Of. nr. 203/31.03.2009), sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009 (M. Of. nr. 749/4.11.2009) ocazie cu care a statuat că titlul VII cuprins în Legea nr. 247/2005 conţine prevederi privind organizarea Fondului „Proprietatea” şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind reglementate procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, valorificarea titlurilor de despăgubire, stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul “Proprietatea”, căi de atac împotriva deciziilor C.C.S.D.
În legătură cu această procedură specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea Constituţională a statuat, prin deciziile nr. 5 din 8 ianuarie 2009 sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
Prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adiţional la Convenţie, reglementând dreptul persoanelor fizice şi juridice la respectarea bunurilor, lasă în competenţa statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative concrete şi a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri.
S-a susţinut, totodată, că decizia instanţei de apel ar fi nelegală din perspectiva idei că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 ar contraveni C.A.D.O.L.F., interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii Europene în cauzele M.A. şi alţii c. România şi V. c. Belgia, transformându-se astfel într-o formă de control a hotărârilor Curţii Europene. Recurenta-reclamantă a solicitat astfel instanţei să înlăture aplicarea Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 şi să analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia.
Critica nu poate fi primită, întrucât recurenta-reclamanta readuce în dezbatere chestiuni de principiu, tranşate deja prin puterea unor decizii obligatorii ale Curţii Constituţionale, respectiv ale Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
Instanţele judecătoreşti sunt ţinute să respecte efectivitatea justiţiei consituţionale, dat fiind jurisprudenţa constanţă a Curţii Constituţionale care subliniază necesitatea respectării efectului general obligatoriu al deciziilor pronunţate, nu numai în privinţa dispozitivului acestora, ci şi a considerentelor acestora.
Însăşi instituţia recursului în interesul legii a fost cercetată de Curtea Constituţională, deciziile nr. 1.338 din 11 octombrie 2011 (M. Of. nr. 895/16.12.2011), decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009 (M. Of. nr. 395/11.06.2009), decizia nr. 360 din 25 martie 2010 (M. Of. nr. 317/14.05.2010), şi decizia nr. 1.027 din 14 iulie 2011 (M. Of. nr. 703/5.10.2011), ocazie cu care s-a statuat că această instituţie a fost creată în vederea eliminării posibilelor erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată.
Potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti”, astfel încât instituirea recursului în interesul legii s-a realizat pentru a transpune în legislaţie conţinutul acestei dispoziţii constituţionale.
Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.
Curtea Constituţională a statuat totodată că prevederile criticate din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigenţelor statului de drept.
Toate celelalte susţineri ale recurentei-reclamante privind existenţa unui „bun” ce relevă noţiunea de „bun”, în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, invocând în acest sens sentinţa civilă nr. 930 din 29 iunie 2009, irevocabilă, prin care instanţa a dispus obligarea Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie cu privire la imobilul în litigiu, respectiv faptul nesoluţionării notificării nr. 1824 din 14 noiembrie 2001 timp de peste 10 ani, sunt chestiuni ce urmează a fi valorificate după regulile şi procedurile adoptate prin legile speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii, urmare a pronunţării hotărârii în Cauza pilot M.A. şi alţii c. România.
Chiar şi în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun”, în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite. O astfel de dezlegare punctuală a fost dată de instanţa supremă prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
Redarea în expunerea de motive a cererii de recurs a considerentelor unor decizii pronunţate de C.E.D.O., referitoare la marja de apreciere extinsă pentru determinarea întinderii interesului public, la inexistenţa unei căi efective în dreptul intern, la caracterul teoretic şi iluzoriu al drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu este relevantă situaţiei cauzei pendinte, întrucât recurenta-reclamantă ignoră dezlegările obligatorii ale instanţei de contencios constituţional, respectiv ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, neluând în calcul nici faptul că jurisprudenţa C.E.D.O. constituie cadrul de referinţă obligatoriu pentru ambele instanţe, în raport de propriile competenţe.
Toate instanţele judecătoreşti, inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt subordonate soluţiilor Curţii Constituţionale, cuprinse în deciziile acesteia, prin care instanţa s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate.
Există, prin urmare obligaţia respectării supremaţiei Constituţiei, nu numai de către instanţele judecătoreşti, indiferent de poziţia acestora în sistemul judiciar, ci şi de către toate celelalte persoane fizice sau juridice angajate în raporturi juridice litigioase, date fiind dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţia României - (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
Este important de subliniat şi faptul că în cuprinsul deciziei nr. 29 din 12 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a apreciat că atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate.
Prin deciziile invocate, instanța de contencios constituțional a realizat o verificare a dispozițiilor respective atât din punctul de vedere al compatibilității cu Legea fundamentală (în raport cu criticile formulate), cât și sub aspectul compatibilității cu C.E.D.O.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.I. împotriva deciziei nr. 443/ A din data de 10 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 584/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 603/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
