ICCJ. Decizia nr. 614/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 614/2015
Dosar nr. 831/339/2013
Şedinţa publică din 27 februarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 831/339/2013 la 12 februarie 2013 la Judecătoria Zimnicea reclamantele B.A.D. şi B.E. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.A.D.R. - A.D.S., să-l oblige să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa totală de 307,53 ha teren extravilan, în teritoriul cadastral al oraşului Zimnicea, teren individualizat astfel: în tarlaua 17/3 - suprafaţa de 42 ha; în tarlaua 159 - suprafaţa de 73,65 ha; în tarlaua 167 - suprafaţa de 48,95 ha; în tarlaua 164 - suprafaţa de 19,12 ha; în tarlaua 166 - suprafaţa de 23,83 ha; în tarlaua 165 - suprafaţa de 63,98 ha; în tarlaua 162 - suprafaţa de 36 ha.
În motivarea acţiunii reclamantele au arătat că sunt moştenitoarele proprietarului terenului pe care-l revendică, acesta fiind defunctul C.D. (decedat).
Acest defunct a avut ca moştenitori legali pe soţia sa F.D., precum şi pe fratele său A.D., pe sora sa S.M. şi trei nepoţi de soră predecedată -. V.P. și I.B. (copiii sorei predecedate A.B., născută D.), aşa cum atestă şi copia Jurnalului din 23 septembrie 1946 dat de Tribunalul Ilfov, secţia a VII-a civilă.
F.D., recăsătorită B., decedat, moştenitori fiind cei trei copii ai săi – B.B., B.H. şi A.R.M., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 29 mai 1984, eliberat de notariatul de Stat sector 2 Bucureşti. La 15 august 2004, a decedat B.B., moştenitoarele sale fiind reclamanta B.A.D. (fiică) şi reclamanta B.E. (soţie supravieţuitore), situaţie ce rezultă din certificatul de moştenitor din 28 septembrie 2004, eliberat de B.N.P. ,I.D.
Terenul în cauză a fost „expropriat” pentru prima dată de la defunct în anul 1922, făcând parte dintr-o suprafaţă mai mare, de 5.742 ha.
Reclamantele au arătat că proprietarii terenului de 5 742 ha, printre care şi defunctul C.D.,” nu au pierdut însă posesia terenurilor, fiind astfel o dovadă că exproprierea a fost de facto, formală şi abuzivă, motiv pentru care au hotărât să înfiinţeze o asociaţie de amelioraţiuni funciare „Z.B.” Această asociaţie, cu bani proprii, a făcut numeroase lucrări de ameliorarea solului, ca de exemplu: îndiguiri, desecări etc. Ca urmare a acestor lucrări, s-a constatat că sunt îndeplinite obligaţiile impuse de art. 14 din legea agrară de la acea dată. Astfel, Administraţia Generală a P.A.R.I.D. - R.P.C., cu adresa din 31 martie 1937 comunică unei familii că în şedinţa din 23 februarie 1937 a dat aviz că lucrările sunt bune. Tot prin această adresă se comunică că, prin adresa din 1937 terenul a fost scos definitiv de sub expropriere. P.A.R.I.D. cu adresa din 02 martie 1937 precizează că sunt îndeplinite condiţiile de a primi titlu de proprietate. Asociaţia a fost înfiinţată prin Statutul tip publicat în M.Of. din 15 noiembrie 1929, având la bază un „Tablou” de suprafeţe aflate în posesia membrilor „A.A.F.Z.N.” Posesorii acestor suprafeţe de teren au reintrat în exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate şi au lucrat terenurile până în 1945 când prin Legea nr. 187 din 23 martie 1945 (M. Of. 68/bis din 23 martie 1945), aceste terenuri au fost din nou expropriate intrând în patrimoniul statului, respectiv „G.A.S.” până în 1989, apoi s-a înfiinţat A.D.S.
Reclamantele au mai arătat că terenul din speţă a intrat abuziv în patrimoniul statului prin încălcarea Constituţiei din anul 1944 prin care a fost repusă in vigoare parţial Constituţia din 1923, prin Decretul constituţional nr. 1623 din 31 august 1944. Constituţia din 1923 care prin art. 16 prevedea că proprietatea este inviolabilă şi că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Or, susţin reclamantele, această condiţie a fost încălcată prin dispoziţiile abuzive ale Legii nr. 187/1945, care la art. 7 prevedea: „toate bunurile arătate în art. 3 şi 6, trec imediat, fără nici o despăgubire, pe deplin, în proprietatea statului”.
În susţinerea acţiunii r eclamantele au mai arătat că pârâta refuză să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile ocupate abuziv şi că, nerestituirea terenului constituie în accepţiunea C.E.D.O., o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, ingerinţa constând în refuzul retrocedării terenului.
În susţinerea acţiunii, reclamantele au depus la dosar copii de pe următoarele înscrisuri: proces - verbal din 23 iulie 1946; jurnalul din 13 august 1946; copie de pe jurnalul din 23 septembrie 1946, cerere pentru deschiderea succesiunii, certificat de moştenitor din 29 mai 1984; certificat de moştenitor din 28 septembrie 2004; copie de pe jurnalul din 23 septembrie 1946; statut tip; adresele P.A.R.I.D; proces-verbal datat 19 decembrie 1936; deciziune din 03 martie 1937, monitoare oficiale; tablou de suprafeţe aflate în posesia membrilor Asociaţiunii de amelioraţiuni Funciare Zimnicea - Bragadiru.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563 C. civ. (art. 480 C. civ. din 1864) coroborate cu art. 1 din C.E.D.O.
Prin sentinţa civilă nr. 1044 din 19 aprilie 2013 Judecătoria Zimnicea a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.
A reţinut în esenţă, că în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b C. proc. civ., competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Teleorman, având în vedere valoarea obiectului cererii deduse judecăţii, care depăşeşte suma de 1.000.000 lei.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Teleorman la 08 mai 2013, iar la 09 decembrie 2013 reclamanta B.A.D. a modificat obiectul acţiunii, solicitând revendicarea suprafeţei de 460,66 ha faţă de suprafaţa de 307,53 ha cât solicitase iniţial.
Astfel reclamantele au susţinut că urmare a eliberării unor documente de la Arhivele Statului - Biroul Judeţean Teleorman - la 28 noiembrie 2013, a constatat că autorului său, C.D., i-a fost expropriată suprafaţa de 460,66 ha din moşia în suprafaţă totală de 613,16 ha, anexând în acest sens procesul-verbal din 25 august 1945 al Comitetului local de expropriere al com. Bogdana; procesul-verbal de verificare din 29 ianuarie 1946 al Comisiunii de îndrumare a aplicării reformei agrare din judeţul Teleorman; procesul-verbal din 07 iulie 1946 al Comisiei de reformă agrară a Plasei Zimnicea.
Prin sentinţa civilă nr. 72 din 10 februarie 2014, Tribunalul Teleorman a respins acţiunea formulată de reclamantele B.A.D. şi B.E., prin moştenitor B.A.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de M.A.D.R. - A.D.S., ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Reclamantele au solicitat revendicarea întregii suprafeţe de 460,66 ha care a aparţinut antecesorului lor C.D., în calitate de moştenitoare, susţinând că deposedarea proprietarului terenului s-a făcut în baza procesului-verbal de expropriere din 25 august 1945 şi viza suprafaţa de 425,50 ha.
Temeiul de drept al exproprierii a fost art. 5 din Legea nr. 187/1945, care prevedea următoarele: „Se consideră o singură proprietate agricolă în ce priveşte aplicarea art. 3, pct. h : a) terenurile agricole aparţinând aceluiaşi proprietar, aflate în diferite părţi ale ţării; b) proprietăţile agricole ale soţului şi soţiei. În cazul când soţia are proprietate separată de a soţului, moştenită sau primită ca zestre înainte sau după căsătorie şi dovedită cu acte, va rămâne asupra soţiei 10 ha, cu latitudinea din partea soţilor de a-şi rezerva cotele legale din una sau ambele proprietăţi, după buna lor învoială; c) proprietăţile agricole ale părinţilor şi copiilor minori; d) bunurile agricole aflate în coproprietate”.
Instanţa de fond a reţinut că prevederea legală în baza căreia a fost expropriat terenul, contravenea art. 481 C. civ., dar şi Constituţiei din 1948 în materia ocrotirii proprietăţii particulare (art. 8 si 10), precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului la care România era parte şi care stipula că, cedarea proprietăţii nu poate fi făcută decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Titlul de proprietate al statului asupra imobilului este astfel fondat pe un act abuziv, iar preluarea de către stat s-a făcut în mod abuziv.
Pe de altă parte, reţine instanţa de fond, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a statuat în ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, acţiuni în revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/200, următoarele: „concursul dintre legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială expres. Cu toate acestea, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Astfel, s-a reţinut că potrivit deciziei sus evocate, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiune în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se respecte accesul la justiţie.
S-a mai reţinut că de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptul comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ. Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Instanţa de fond a mai reţinut că, Legea nr. 10/2001, constituie dreptul comun în materia retrocedărilor imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare.
Persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001. În cadrul acestui control partea interesată putând deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a stabilit că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de către stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza Poenaru contra României).
Prin urmare, s-a reţinut că imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile acestui act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun, cu excepţia celor pendinte la data de 14 februarie 2001, în caz contrar s-ar ajunge la situaţia în care Legea nr. 10/2001 ar fi golită de conţinut şi nu ar produce consecinţe juridice.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prevede că pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantele nu deţin o hotărâre judecătorească prin care li s-ar fi recunoscut dreptul de proprietate, iar art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 invocat de reclamante, a fost abrogat de pct. 2 al art. 1 din Legea nr. 1/2009.
Prin urmare,instanţa de fond a reţinut că în conformitate cu decizia dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, reclamanţii nu pot opta între procedura de drept comun a revendicării si cea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, acţiunea în revendicare de drept comun fiind inadmisibilă şi respinsă ca atare.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta a declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 339 din 9 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind admis apelul, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, s-a constatat că din punct de vedere teleologic, finele de neprimire, în rândul cărora se înscrie şi cel din prezenta cauză, a fost calificat ca având o natură mixtă, fiind o categorie intermediară între excepţiile de procedură şi apărările de fond. S-a reţinut că finele de neprimire se aseamănă cu excepţiile de procedură prin aceea că nu contrazic direct pretenţia şi se apropie de apărările de fond pentru că au ca efect respingerea definitivă a cererii, în timp ce excepţiile de procedură doar întârzie examinarea acesteia. Aşadar, aceste „mijloace de inadmisibilitate” nu atacă nici procedura, nici dreptul material pretins, ci se îndreaptă împotriva dreptului la acţiune.
Din această perspectivă, a concepţiei „trilogiei procedurale”, instanţa de apel a reţinut că mijloacele de apărare vor fi repartizate „tripartit”: excepţii de procedură, fine de neprimire şi apărări de fond, fiecare integrându-se perfect, în structura logică a procesului.
În consecinţă, în temeiul considerentelor expuse, vizând în mod predilect efectul juridic al acestor mijloace de apărare analizate în ce priveşte finele de neprimire, instanţa de apel a constatat caracterul lor esenţial în proces.
Sub un al doilea aspect, instanţa de apel a reţinut că în virtutea principiului subsidiarităţii care rezultă din coroborarea art. 1, 13 şi 35 din Convenţie şi care atribuie judecătorului intern rolul de „judecător de drept comun al Convenţiei” sau de „prim judecător al Convenţiei”, chemat să aplice dispoziţiile convenţionale şi jurisprudenţa C.E.D.O. dezvoltată cel puţin în cauzele împotriva României, instanţa este obligată să ţină seama de acestea şi să realizeze aplicarea lor directă în speţa dedusă judecăţii.
Din această perspectivă, s-a reţinut că este de necontestat că art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră într-o largă accepţiune, recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, în materie de procedură civilă, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
Curtea Europeană, definind principiul contradictorialităţii ca o componentă a garanţiilor unui proces echitabil, a statuat că sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi, lipsa unei asemenea dezbateri contradictorii, determinând încălcarea principiului contradictorialităţii şi deci, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia E.D.O. Astfel, în cauza Cimolino contra Italiei, nr. 12532 din 05, hotărâre din 22 septembrie 2009, instanţa de contencios european a arătat că nu orice chestiune juridică trebuie să fie pusă în discuţia părţilor, ci doar cele care pot influenţa soluţionarea litigiului.
Sub un al treilea aspect, în temeiul art. 127, art. 128 şi art. 129 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că inclusiv din perspectivă internă, principiile oralităţii, al contradictorialităţii şi cel al dreptului la apărare, reprezintă principii fundamentale ale procesului civil, consacrate expres legislativ.
Într-adevăr, analiza exegetică a textelor de lege enunţate relevă faptul că în procesul civil, părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii, cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune.
Pentru asigurarea contradictorialităţii în procesul civil, instanţa de judecată are în temeiul art. 129 C. proc. civ., obligaţia de a pune în discuţia părţilor, toate aspectele de fapt şi de drept pe baza cărora va soluţiona litigiul. Nerespectarea acestei obligaţii, care asigură implicit şi respectarea dreptului la apărare, este sancţionată cu nulitatea hotărârii, în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (1) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii absolute intervenind ca urmare a caracterului fundamental al principiilor astfel încălcate.
Aplicând toate aceste considerente de ordin doctrinar, cauzei pendinte, instanţa de apel a reţinut că deşi la termenele de judecată când au avut loc dezbaterile, prima instanţă în mod expres a acordat cuvântul asupra fondului, partea prezentă formulând concluzii în aceste limite circumscrise, totuşi tribunalul s-a pronunţat asupra finelui de neprimire constând în alegerea unei greşite căi procesuale, pentru protejarea drepturilor şi pretenţiilor reclamantei - calea acţiunii de drept comun, faţă de procedura specială a Legii nr. 10/2001, mijloc de apărare invocat de intimat prin întâmpinarea formulată.
Or, acest fine de neprimire vizează dreptul la acţiune şi nu fondul cauzei, înţeles ca raport juridic configurat între persoanele indicate ca reclamant şi pârât, dedus judecăţii instanţei.
Sub acelaşi aspect, s-a mai reţinut că pledoaria avocatului ales al reclamantei de la primul termen de dezbateri din faţa tribunalului, s-a circumscris fondului şi finelui de neprimire dedus din principiul specialia generalibus derogant, în raport de legile funciare de reparaţie - Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000, fine de neprimire distinct de cel în temeiul căruia s-a pronunţat prima instanţă de judecată.
Procedând astfel, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a soluţionat procesul în baza unui fine de neprimire ce, potrivit considerentelor expuse, reprezintă un aspect esenţial care a fost omis a fi pus în dezbaterea contradictorie a părţilor şi că această omisiune determină concluzia că în soluţionarea cauzei, instanţa nu a respectat cu rigurozitate spiritul european, dar şi naţional al echităţii juridice, neţinând cont de toate garanţiile conferite individului, privitoare la exercitarea dreptului la apărare şi contradictorialitate.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că se impune anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Având în vedere că soluţia de admitere a apelului şi anulare cu trimitere spre rejudecare, s-a impus în virtutea motivului de ordin procedural evocat, instanţa de apel a reţinut că nu poate proceda la analiza celorlalte motive de apel arondate (ne)legalităţii soluţiei de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, inclusiv din perspectiva argumentelor primei instanţe de judecată vizând conformitatea soluţiei cu Convenţia Europeană şi cu jurisprudenţa dezvoltată pe tărâmul acesteia, în acord cu exigenţele Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, această analiză reprezentând o operaţiune juridică subsecventă cronologic celei a dezbaterii contradictorii, a finelui de neprimire.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.D.S.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care a fost admis apelul formulat de B.A.D. pe considerentul că, aspectul inadmisibilităţii acţiunii, fiind un fine de neprimire, ce vizează un aspect esenţial al cauzei, trebuia pus în dezbaterea contradictorie a părţilor.
Ca atare, recurenta susţine că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât nepunerea în discuţia părţilor a inadmisibilităţii acţiunii, nu reprezintă o încălcare a formelor de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105, alin. (2) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 137 C. proc. civ.
Ca atare se susţine că în cauză, nu au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil, consacrate expres legislativ, respectiv principiul dreptului la apărare şi al contradictorialităţii.
Se arată astfel că potrivit art. 297. alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe. Potrivit acestui text de lege, instanţa de apel poate dispune desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, numai în cele două situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege.
Or, susţine recurenta faptul că prima instanţă nu a apus în discuţia părţilor inadmisibilitatea acţiunii, nu se încadrează între situaţiile reglementate de art. 297, alin. (1) C. proc. civ., astfel că în mod greşit s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
În aceeaşi idee, recurenta mai arată că pentru a admite calea de atac a părţii adverse, instanţa de apel a emis o serie de considerente de ordin doctrinar, cu privire la instituţia „finelui de neprimire”, instituţie juridică care însă nu s-a impus în doctrina şi jurisprudenţa română, pentru că, în sistemul intern existau deja instituţii juridice, care acopereau toate cazurile posibile.
Prin urmare, susţine recurenta, aspectul în litigiu trebuie privit doar din perspectiva modului şi gradului în care inadmisibilităţile se delimitează sau nu de excepţiile de procedură. În acest context se arată că, în C. proc. civ., se prevăd excepţii de procedură şi excepţii de fond, astfel încât s-a agreat în doctrină că, prin acceptarea unei alte clasificări, aceea a inadmisibilităţilor, se încalcă nu numai litera, dar şi spiritul textului.
Excepţiile de fond constituie mijloace de apărare specifice, caracterizate prin trăsături care le apropie şi în acelaşi timp le deosebesc atât de apărările de fond, cât şi de excepţiile de procedură. Prin intermediul lor, pârâtul, fără a contesta direct dreptul invocat de adversarul său, se opune acţiunii acestuia, declarând-o inacceptabilă.
Recurenta a mai arătat că în doctrină, s-a apreciat că este artificială încercarea de a consacra o instituţie distinctă a inadmisibilităţilor, cu atât mai mult cu cât, C. proc. civ. rezultă doar o clasificare a excepţiilor procesuale, dar nu în excepţii de procedură şi inadmisibilităţi. Noţiunea de inadmisibilitate vizează nu excepţia, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii.
În consecinţă, susţine recurenta, soluţia de trimitere spre rejudecare adoptată de instanţa de apel este cu atât mai greşită cu cât inadmisibilitatea, este un mijloc de apărare.Pe de altă parte, apărările nu trebuie puse obligatoriu în discuţia părţilor, iar procedând în acest fel, instanţele nu încalcă formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105, alin. (2) C. proc. civ. sau principiile fundamentale ale procesului civil.
Din perspectiva celor expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Este real că art. 297 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe".Raţiunea celor două cazuri de desfiinţare cu trimitere stă în ideea de a nu fi prejudiciate părţile de un grad de jurisdicţie atunci când procesul a fost soluţionat pe baza unei excepţii sau în lipsa unei părţi care nu a avut cunoştinţă de litigiu. Din această perspectivă faţă de înscrisurile de la dosarul instanţei de fond filele 71-75 şi respectiv notele scrise din 13 ianuarie 2014 depuse de reclamanta B.A.D. la filele 80- 81, este de reţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a textului legal sus evocat în condiţiile în care anulând hotărârea apelată a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare motivat de nepunerea în discuţia părţilor a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii pe care instanţa de fond s-a pronunţat, reţinând greşit că în această modalitate au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Astfel, este de reţinut că prin „ Notele de şedinţă” depuse la 24 decembrie 2013 comunicate reprezentantului reclamantei, pârâta A.D.S., a ridicat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prin raportare la dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008.
Faţă de această excepţie, reclamanta prin reprezentantul său a depus la 13 ianuarie 2014 „Note scrise”, arătând că :„ respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare (…) ar avea drept efect privarea ei de orice posibilitate rezonabilă de a-şi recupera bunul preluat abuziv”. Or, faţă de această situaţie, în condiţiile în care reclamanta a luat cunoştinţă de excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu privire la care a depus şi note scrise, filele 80-81 dosarul instanţei de fond, rezultă fără posibilitate de echivoc că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Principiul contradictorialităţii vizează într-adevăr dreptul părţilor de a participa în mod egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, precum şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare dintre ele, în scopul stabilirii adevărului. În virtutea principiului sus evocat, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în litigiu, prin cererile scrise adresate instanţei.
Or, în cauză în condiţiile în care reclamanta a luat cunoşţinţă de excepţia ridicată, a pus concluzii pe aceasta arătând că „respingerea acţiunii ca inadmisibilă, ar avea drept efect privarea de orice posibilitate rezonabilă de a-şi recupera bunul preluat abuziv”, nu se poate reţine că a fost încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Faptul că reprezentantul reclamantei a pus concluzii orale pe finele de neprimire a acţiunii în raport doar de legile funciare şi nu în raport de excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ridicată de pârâtă, în raport de Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de care instanţa de fond a analizat cauza, nu poate fi apreciat ca o încălcare a principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, neputând determina nici incidenţa dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Din perspectiva celor expuse, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., urmează a fi admis recursul pârâtei, a se casa hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta A.D.S. împotriva Deciziei nr. 339/A din 9 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 605/2015. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 638/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
