ICCJ. Decizia nr. 711/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 711/2015
Dosar nr. 4269/3/2014
Şedinţa publică din 12 martie 2015
Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 314 A din 15 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 564/2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că motivul de apel prin care apelantul pârât invocă greşita respingere de către instanţă a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive este neîntemeiat, faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conform cu care, restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, precum şi restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Această dispoziţie legală stabileşte calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor în procesele pentru restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate, sau, respectiv, a preţului de piaţă. Astfel, Ministerul Finanţelor este partea obligată în cadrul raporturilor juridice avute în vedere de textul menţionat. Nu se poate susţine că în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile generale în materie de evicţiune prevăzute de C. civ. în situaţia în care au fost adoptate dispoziţiile speciale derogatorii menţionate.
În consecinţă, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a apreciat că, în baza acestei dispoziţii legale, calitatea procesuală pasivă în cadrul acţiunilor prevăzute de textul legal aparţine Ministerului Finanţelor Publice.
Motivul de apel prin care apelantul pârât a susţinut că reclamanta nu a făcut dovada unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de anulare a contractului lor de vânzare cumpărare, situaţie în care nu ar fi îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului este, de asemenea, nefondat.
Art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Noţiunea de „desfiinţare” la care se referă art. 50 alin. (2) şi (21), respectiv, art. 501 din Legea nr. 10/2001, include atât anularea contractului, cât şi situaţia în care contractul este lăsat fără efect prin admiterea acţiunii în revendicare. Astfel, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale şi pentru cazul în care cumpărătorul a pierdut imobilul prin admiterea acţiunii în revendicare, efectele fiind aceleaşi ca în cazul anulării contractului de vânzare–cumpărare, şi anume, cumpărătorul este lipsit de proprietatea bunului.
În consecinţă, chiriaşii cumpărători au dreptul la restituirea preţului de piaţă în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor. Aceasta este situaţia din speţă, reclamanţii fiind evinşi prin admiterea acţiunii în revendicare, fără ca titlul lor de proprietate să fi fost anulat.
Criticile referitoare la expertiza efectuată la fond nu au putut fi, de asemenea, reţinute. Curtea a constatat că expertiza a fost depusă la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti la data de 27 noiembrie 2013, iar sentinţa pe fondul cauzei a fost pronunţată la data de 15 aprilie 2014, situaţie în care apelantul pârât nu poate invoca o încălcare a dreptului său la apărare rezultând din faptul că raportul de expertiză nu i-a fost comunicat. Astfel, raportul de expertiză nu se comunică părţilor din proces, conform regulilor procedurale civile, ci acestea sunt obligate să ia cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză din dosarul instanţei, care putea fi consultat oricând la arhivă.
De asemenea, instanţa nu are nicio obligaţie procedurală de a acorda părţilor un termen pentru a formula obiecţiuni la expertiză, nici un text de lege neprevăzând această îndatorire. Întrucât apelantul pârât a avut la dispoziţie o perioadă mai mare de 4 luni pentru a studia raportul de expertiză aflat la dosarul cauzei, însă acesta nu a făcut-o şi nu s-a prezentat la niciunul din termenele de judecată pentru a invoca o eventuală nulitate, nu se poate reţine o încălcare a dreptului la apărare.
Mai mult, neregularităţile în efectuarea expertizei trebuie invocate la primul termen care a urmat depunerii raportului de expertiză, sub sancţiunea decăderii din drept, iar în cauză apelantul nu a invocat nicio neregularitate în termen în faţa primei instanţe, fiind incidentă sancţiunea decăderii în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.
Susţinerile apelantului referitoare la necesitatea refacerii expertizei administrate la prima instanţă, având în vedere că s-a stabilit o valoare exagerat de mare a imobilului, nu au putut fi reţinute. Astfel, Curtea a constatat că, prin expertiza efectuată în cauză, a fost evaluat apartamentul nr. 1 parter din Bucureşti str. A.M., sector 1. Expertul a stabilit că valoarea întregului imobil este de 150.908 euro, aplicând indicii de actualizare conform legislaţiei în vigoare, precum şi coeficienţii de majorare şi cei de diminuare, luând în calcul şi actuala conjunctură a pieţei imobiliare, astfel cum s-a menţionat în raportul de expertiză. În consecinţă, Curtea a constatat că susţinerea apelantului, în sensul că, la stabilirea valorii imobilului, nu s-ar fi ţinut cont de actualul blocaj al pieţei imobiliare, nu poate fi reţinută, fiind contrazisă de expertiza efectuată în cauză, a cărei refacere nu se impune în acest context, nefiind reţinute neregularităţi în efectuarea acesteia.
Susţinerea apelantului în sensul îmbogăţirii fără justă cauză a reclamanţilor prin acordarea preţului de piaţă nu au putut fi reţinute, temeiul acordării acestor despăgubiri, în cuantumul care reflectă preţul de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, fiind legea, şi anume, art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Motivul de apel referitor la greşita aplicare a art. 274 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, întrucât partea care a căzut în pretenţii este pârâtul, situaţie în care prima instanţă a reţinut în mod corect culpa procesuală a acestuia şi l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată.
2. Recursul
2.1. Motive
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:
În mod greşit a apreciat instanţa de apel că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.
Nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti nu are obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337 şi art. 1341 C. civ. s-ar fi putut pune în discuţie problema răspunderii vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Tulburarea de drept suferită de reclamanţi este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului.
În cauză nu este aplicabil art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru că atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Contractul nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, imobilul neputând fi vândut în temeiul acestei legi pentru că a fost preluat de stat fără titlu.
În al doilea rând, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, astfel încât Ministerul Finanţelor Publice să fie obligat la plata despăgubirilor.
La data introducerii acţiunii, respectiv la 12 decembrie 2012, dreptul material la acţiune era prescris. Decizia nr. 58A din 31 februarie 2008, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare a imobilului situat în Bucureşti, str. A.M., sectorul 1, a fost pusă în executare la 2 octombrie 2008.
În mod greşit a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice la cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON deoarece nu i se poate reţine culpa procesuală în cauză, câtă vreme nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă.
2.2. Întâmpinarea
Intimaţii au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.
Au arătat că Ministerul Finanţelor Publice are legitimare procesuală pasivă legală, în condiţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001 întrucât reclamanţii au pierdut proprietatea ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, iar nu a anulării contractului de vânzare-cumpărare.
Motivul de recurs privitor la prescripţia dreptului la acţiune a fost invocat omisso medio, el nefiind invocat şi ca motiv de apel.
În mod corect a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, instanţa ținând cont de atitudinea procesuală a pârâtului.
2.3. Analiza recursului
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Motivul de recurs vizând lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice nu este întemeiat.
Astfel, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar conform art. 50 alin. (21), cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
Alin. (3) al textului stabileşte că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
La rândul său, art. 501 alin. (1) nu prevede decât că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, fără să facă nicio altă precizare sub aspectul celui obligat la restituirea preţului.
În speţă, prin hotărâre irevocabilă dată în acţiunea în revendicare promovată de fosta proprietară a imobilului cumpărat de autoarea reclamanţilor în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a acordat preferinţă titlului foştilor proprietari, considerându-se că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al autoarei reclamanţilor au fost eludate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 care nu permiteau înstrăinarea imobilelor preluate fără titlu.
Faţă de prevederile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, în concepţia legiuitorului „desfiinţarea” contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 se poate produce fie urmare a unei acţiuni în anulare, fie urmare a unei acţiuni în revendicare, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză.
Pe cale de consecinţă, calitate procesuală pasivă pentru restituirea preţului plătit de către chiriaşii cumpărători are Ministerul Finanţelor Publice, iar nu primăria care a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare prin mandatarul său. Se poate spune, aşadar, că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 particularizează instituţia răspunderii pentru evicţiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995.
Faţă de cele ce preced, instanţele de fond au făcut aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, criticile formulate neîntrunind cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Motivul de recurs privind prescripţia dreptului la acţiune a fost formulat omisso medio, în condiţiile în care, deşi prima instanţă respinsese excepţia corespunzătoare invocată de către pârât, Ministerul Finanţelor Publice nu a apelat sentinţa şi sub acest aspect. Prin urmare, consecinţă a regulii tantum devolutum, quantum apellatum, partea neapelată din sentinţă a trecut în puterea lucrului judecat, de natură a nu mai permite analiza în recurs.
Este însă întemeiat motivul de recurs vizând aplicarea greşită, în cauză, a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Premisa acestui text este dată de respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, desfiinţate ulterior fie urmare a admiterii acţiunii în revendicare, fie a acţiunii în anularea contractului.
În considerentele deciziei civile nr. 58A din 31 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a reţinut că imobilul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996 a fost preluat abuziv în proprietatea statului, „ceea ce înseamnă şi inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995”.
Câtă vreme autoarea reclamanţilor, parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea sus-menționată, nu a exercitat recurs, pentru casarea/modificarea deciziei, aceste considerente au dobândit putere de lucru judecat, iar hotărârea este opozabilă moştenitorilor săi.
Cum contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, înseamnă că în mod eronat a fost reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 501, iar nu a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce justifică temeinicia criticilor ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept urmare, în raport cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. recursul va fi admis şi hotărârile pronunţate de instanţele de fond vor fi modificate, respectiv schimbate în parte, reţinându-se că suma cuvenită reclamanţilor, cu titlu de preţ actualizat plătit de chiriaşul al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat, este de 24.170 euro, (echivalent în RON la data plăţii), astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Consecinţă a admiterii apelului, apelantul Ministerul Finanţelor Publice nu a căzut în pretenţii, astfel încât obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi nu se mai justifică. Pe cale de consecinţă, va fi înlăturată această obligaţie stabilită în apel.
Nu va fi înlăturată însă şi obligarea la cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţă, întrucât Ministerul Finanţelor Publice a pierdut procesul, deci a căzut în pretenţii, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 274 C. proc. civ. Ca atare, nu a fost considerat întemeiat motivul de recurs prin care au fost formulate critici sub acest aspect.
În raport cu temeinicia motivelor de recurs, astfel cum au fost analizate anterior, şi în raport cu aspectele deduse analizei instanţei superioare de fond, vor fi menţinute şi soluţiile date excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive, prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv tardivităţii apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 314A din 15 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că:
Admite apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 564 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că obligă pârâtul la plata sumei de 24.170 euro către reclamanţi (echivalent în RON la data plăţii), reprezentând preţul actualizat al imobilului situat în Bucureşti, str. A.M., sectorul 1.
Respinge cererea intimaţilor-reclamanţi de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 710/2015. Civil. Reexaminare anulare cerere.... | ICCJ. Decizia nr. 713/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
