ICCJ. Decizia nr. 715/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 715 /2015
Dosar nr. 3317/99/2012
Şedinţa publică din 12 martie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 septembrie 2011 pe rolul Judecătoriei Iaşi, întemeiată de dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. proc. civ., reclamantul P.G. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, Ministerul Sănătăţii şi Spitalul U., solicitând obligarea acestora la plata daunelor morale şi materiale de 4.357.700 RON, pentru suferinţele la care a fost supus ca urmare a unor erori medicale ce au dus la decăderea sa fizică şi psihică.
A arătat că, în urma unei internări de urgenţă, la vârsta de 5 luni, a pierdut legătura cu mama sa, P.P. (în prezent T.P.), căreia, i s-a comunicat că a fost transferat la Spitalul U., iar la Spitalul U. că a decedat şi a fost incinerat. În consecinţă, a fost instituţionalizat şi crescut la centre de plasament.
Din actele din dosarul personal rezultă că mama lui s-ar fi numit P.L., că în anul 1982 nu mai locuia la adresa din str. V.L., că este căsătorită şi plecată în Libia cu soţul ei de circa 2 ani. În realitate, aceasta nu a fost niciodată în Libia. Poartă numele de P., deşi a fost declarat de mamă la momentul naşterii ca având numele de P.
Din cauza acestor date, întocmite total greşit de reprezentanţii dispensarului XX, ai Consiliului Popular al Municipiului Iaşi şi ai Direcţiei Sanitare, nu s-a putut integra în familia sa biologică. Mama sa nu l-a abandonat, ci l-a căutat tot timpul, dar nu a reuşit să îl găsească (el fiind înregistrat cu numele de P.).
În urma declinării prin sentinţa civilă nr. 1209 din 20 ianuarie 2012 a Judecătoriei Iaşi la Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 863 din 14 martie 2014 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul P.G. şi cererea de intervenţie formulată de T. (P.) P.
Tribunalul a reţinut că într-adevăr minorul a fost instituţionalizat imediat după naştere şi a fost crescut, atât în timpul copilăriei, cât şi al adolescenţei, în centre de plasament, aspect care şi-a pus amprenta asupra dezvoltării sale fizice şi psihice.
Reţine instanţa că nu s-a dovedit în cauză că mamei minorului P.G. i s-ar fi comunicat de către organele statului faptul că acesta ar fi decedat. Din actele depuse la dosarul cauzei rezultă în mod cert că instituţionalizarea minorului s-a datorat abandonului acestuia de către mamă imediat după naştere, iar nu unei erori de înregistrare sau comunicare a cadrelor medicale din spital.
Astfel, instituţionalizarea minorului a avut loc ca urmare a abandonului şi a lipsei de îngrijire a minorului de către mama acestuia, conform referatului de anchetă socială din anul 1980 întocmit de asistenta medicală de la Dispensarul nr. XX Tătărăşti la domiciliul bunicii materne unde locuise şi mama minorului.
Chiar dacă ulterior mamei i-a fost greu să localizeze minorul datorită diferenţei de nume, acest aspect nu este imputabil organelor statului ci abandonului şi confuziilor făcute de însăşi mama minorului cu privire la numele de familie.
În consecinţă, instanţa a apreciat că reclamantul nu a reuşit să dovedească faptul că instituţionalizarea sa a avut loc ca urmare a unor erori ale organelor statului şi nu ca urmare a abandonului acestuia de către mamă, aspect care rezultă din toate actele oficiale depuse la dosarul cauzei şi ca atare a respins acţiunea reclamantului, cât şi cererea de intervenţie accesorie.
Prin decizia civilă nr. 240 din 22 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond.
Curtea de apel a observat că, pentru a fi antrenată răspunderea unei persoane este necesar ca să existe o legătură între faptă invocată ca ilicită şi prejudiciu, în sensul că prejudiciul să fi fost provocat de acea faptă. Dacă această legătură de cauzalitate a fost stabilită, se impune repararea prejudiciului.
Or, din verificarea probatoriului administrat în cauză, Curtea a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada unei acţiuni ilicite a organelor statului care să fi condus la instituţionalizarea minorului reclamant şi la consecinţele care decurg din acest fapt.
Astfel, Curtea de apel a reţinut că, din întreg materialul probator administrat în cauză, rezultă că reclamantul nu a făcut dovada faptului că instituţionalizarea sa în diverse centre de plasament s-a făcut dintr-o eroare săvârşită de instituţii şi organisme ale statului, ci această măsură s-a impus ca urmare a abandonului său de către mama biologică, intervenienta din cauză, imediat după naşterea sa, nu a dorit niciodată să-şi reia fiul în familie, cum corect a reţinut şi tribunalul.
S-a reţinut că nu sunt fondate criticile apelantului referitoare la faptul că instanţa de fond nu a analizat în întregime probatoriul administrat în cauză şi nici nu şi-ar fi exercitat rolul său activ în aflarea adevărului, fiind contrazise de motivarea amplă şi argumentată a sentinţei de fond.
Prin recursul declarat la data de 28 noiembrie 2014, reclamantul a criticat hotărârea primei instanţe, motivat de faptul că, prin decizia recurată, s-a reţinut greşit că nu a făcut dovada unei acţiuni ilicite a organelor statului care sa fi condus la instituţionalizarea sa, întemeiat de faptul că prin Hotărârea nr. 1168 din 16 august 1983 a Consiliului Popular al Judeţului, s-a dispus internarea sa întrucât a fost abandonat de mama, că ancheta socială din data de 27 noiembrie 1980 a reţinut că mama sa nu a putut fi depistată, fiind plecată din ţară, iar adeverinţa emisă de Parohia Sf. P.I. a fost anulată de instituţia emitentă.
Faţă de argumentele invocate de instanţa de apel, apreciază că decizia nu este motivată, iar probele administrate nu au fost analizate fiind incidente pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 din C. proc. civ.
În sinteză, recurentul mai susţine că nu au fost analizate următoarele apărări:
Ancheta socială a fost efectuată la o altă adresă, nu acolo unde locuia mama şi nici la domiciliul bunicii subsemnatului.
Domiciliul reţinut în Hotărârea nr. 1168 din 16 august 1983 a Consiliului Popular al Judeţului este greşit, mama sa nelocuind niciodată în Iaşi, str. C.
Aspectul privind plecarea mamei în Reşiţa şi/sau în Libia l-a demonstrat ca fiind nelegal prin înscrisuri şi prin martori.
Adeverinţa emisă de Parohia Sf. P.I., deşi iniţial anulată, a fost reconfirmată în data de 12 februarie 2014 (ulterior adresei de anulare a adeverinţei emise de Parohia Sf. P.I.), de către Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, prin secretarul Eparhial C.M.
Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 240, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, intervenienta T. (fosta P.) P. a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii reclamantului, aşa cum a fost formulată.
În sinteză s-a invocat faptul că decizia nu este deloc motivată, iar probele administrate nu au fost analizate fiind incidente pct. 7, 8 şi 9 ale art. 340 C. proc. civ.
S-a mai invocat faptul că, din întregul probatoriul administrat cauză, rezultă că sunt îndeplinite cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
Analizând prioritar posibilitatea încadrării criticilor formulate în dispoziţiile limitative ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, cu respectarea termenului legal, imperativ, de decădere pentru motivarea recursului.
Dispoziţiile legale stipulează, în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi expus şi dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor veritabile critici de nelegalitate, conform celor statuate de art. 304 pct. 1–9 C. proc. civ.
Totodată, instanţa este obligată să verifice dacă nu devin aplicabile dispoziţiile înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora: „indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.
Sancţiunea nerespectării acestor exigenţe legale este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.
De aceea, atunci când se constată de către instanţă imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., se aplică sancţiunea nulităţii recursului, întrucât nu orice nemulţumire a părţii poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.
În materia nulităţii recursului, astfel cum este reglementată această sancţiune de art. 306 C. proc. civ., există, deci, numai excepţia care priveşte motivele de ordine publică, ce pot fi puse în dezbaterea părţilor ex officio, în ipoteza de principiu, instanţa de recurs putând examina numai criticile privitoare la decizia atacată, formulate de părţile interesate, care fac posibilă încadrarea în motivele expres prevăzute de art. 304.
În speţă însă, reclamantul, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori de casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea hotărârii.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel raţionamentul instanţei de apel şi să formuleze astfel de critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul s-a raportat numai la probele reţinute de instanţă în legătură cu caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în judecată.
Or, în calea de atac a recursului, care are natura unei căi de atac de reformare, nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ., care sunt de strictă interpretare.
Astfel recurentul-reclamant, deşi reprezentat de un avocat ales, nu a reuşit să demonstreze în baza unui raţionament juridic, întemeiat pe dispoziţii legale, care sunt argumentele de nelegalitate ale deciziei recurate.
În acest context, în ipoteza în care se invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în oricare dintre tezele descrise în cuprinsul acestui text legal, (când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii), recurentul era dator să argumenteze raţiunea pentru care consideră că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi să indice în mod expres care sunt dispoziţiile legale încălcate sau aplicate în mod greşit.
În acelaşi sens, indicarea ca temei juridic a art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziţii, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat şi nu se susţine de către recurent, în baza unei argumentaţii juridice, o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, ci se invocă, în esenţă, o interpretare greşită a probelor administrate în cauză, ce constituie o chestiune de fapt care excede controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanţa de recurs.
În ceea ce priveşte indicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate constata, de asemenea, că nici acestui temei juridic nu îi este circumscrisă nicio argumentaţie juridică, indicarea unui alt mod de interpretarea a probelor, neputându-se substitui motivele de drept invocate.
În acelaşi sens, potrivit normei ce reglementează acest caz de nelegalitate, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate solicita când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor legale menţionate sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
Or, recurentul nu dezvoltă acest pretins motiv de nelegalitate, putându-se constata, de altfel, că, în cauză, instanţa de apel a expus într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele de fapt şi de drept ce au stat la baza adoptării hotărârii pronunţate.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte reţine că susţinerile reclamantului, din cuprinsul cererii de recurs, nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să vizeze soluţia pronunţată prin decizia instanţei de apel, chiar dacă, în mod formal, au fost indicate, ca temei de drept, dispoziţiile înscrise în art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Examinând excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de intervenienta T. (fostă P.) P., împotriva deciziei civile nr. 240 din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, invocată din oficiu de instanţă, Înalta Curte o va admite, pentru considerentele care succed.
Înalta Curte reţine că prin încheiere din data de 16 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a fost admisă cererea de intervenţie în interes alăturat reclamantului formulată de numita T. (fostă P.) P. Totodată se reţine că intervenienta în interesul altei persoane nu a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 863 din 14 martie 2014 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 299 cu cele ale art. 377 C. proc. civ., rezultă că hotărârile date în primă instanţă şi care nu au fost atacate cu apel, nu pot fi atacate cu recurs.
Altfel spus, recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel, omisso medio.
Principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului.
Atribuţiile instanţei de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel şi, cât timp intervenienta nu a declarat apel, criticile sunt formulate omisso medio şi nu pot fi primite de această instanţă.
În cauza supusă analizei, intervenenta a formulat critici care nu pot fi analizate de instanţa de recurs, fără să fi fost ridicate şi în faţa instanţei de apel, motiv pentru care calea de atac astfel exercitată, cu încălcarea principiului respectării gradelor de jurisdicţie, este inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei civile nr. 240 din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienta T. (fostă P.) P. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 714/2015. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 716/2015. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
