ICCJ. Decizia nr. 712/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 712/2015
Dosar nr. 3579/1/2014
Şedinţa publică din 12 martie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 Bucureşti, sub nr. 20180/301 din 26 octombrie 2006, reclamanţii M.Z., T.E., V.F., V.P., V.G., Z.N. au chemat în judecată pe pârâtul G.N.S., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la demolarea şi ridicarea construcţiilor edificate pe terenul proprietatea lor situat în Bucureşti, str. Sold. Gheţu Anghel; să fie obligat pârâtul a le lăsa în deplină proprietate imobilul, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 30 noiembrie 2006, reclamanţii au precizat cererea de chemare în judecată în sensul că primul capăt de cerere îl reprezintă obligarea pârâtului a le lăsa în deplină proprietate imobilul, iar capătul 2 de cerere, obligarea pârâtului la demolarea şi ridicarea construcţiilor edificate pe terenul proprietatea lor.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 115 – art. 120 C. proc. civ., art. 1073, 1075, 1076, 1077 şi următoarele C. civ., art. 480, 481, 490, 494 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 10373 pronunţată în data de 29 noiembrie 2007, Judecătoria sector 3 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 615/ F din 26 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi; a obligat pârâtul să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren situat în Bucureşti, str. Sold. Ghetu Anghel, în suprafaţă de 3.700 m.p., precum şi la demolarea şi ridicarea construcţiilor edificate pe terenul menţionat. A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 11.945 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin Titlul de Proprietate nr. 100281 emis de C.J.S.D.P. eliberat în baza Hotărârii Comisiei Municipale nr. 890 din 12 noiembrie 2002, reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 4 ha şi 88000 m.p., iar prin procesul verbal de punere în posesie nr. 2155 din data de 17 decembrie 2002 au fost puşi în posesie asupra suprafeţei de 0,37 ha situată Bucureşti, str. Sold. Gheţu Anghel, parcela A1297/6 zona cadastrală 284.
Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert N.Ş.D., rezultă că terenul revendicat are o suprafaţă de 3798,44 m.p., se suprapune peste suprafaţa de teren ocupată de pârât, iar din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert O.C. rezultă că pe această suprafaţă de teren există construcţii edificate după anul 1990, reprezentate de hale de producţie.
Având în vedere că pârâtul ocupă suprafaţa de teren proprietatea reclamanţilor, că acesta nu a putut face dovada că foloseşte terenul în baza unui titlu, faţă de dispoziţiile art. 480 C. civ., potrivit cu care proprietarul are dreptul a se bucura şi dispune de bunul său în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege şi, reţinând că reclamanţii nu au posibilitatea a se bucura de prerogativele proprietăţii, a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acestora terenul situat în Bucureşti, str. Sold. Gheţu Anghel, în suprafaţă de 3.700 m.p.
Pârâtul a edificat pe acest teren construcţii constituite din hale de producţie, acesta recunoscând prin întâmpinare că nu a avut acceptul proprietarilor în a le edifica, astfel că, în condiţiile în care reclamanţii nu pot beneficia de liniştita posesie asupra terenului, acesta fiind ocupat de construcţiile pârâtului, în temeiul art. 494 C. civ., instanţa a obligat pârâtul la demolarea şi ridicarea construcţiilor edificate pe terenul proprietatea reclamanţilor, din Bucureşti, str. Sold. Gheţu Anghel.
Apărările pârâtului în sensul că acest teren a fost folosit încă din anul 1970 de către bunicii săi, că a edificat construcţiile fără a fi sancţionat de către autorităţile responsabile cu disciplina în construcţii nu pot fi reţinute, întrucât acestea nu au fost de natură a-i constitui un titlu asupra terenului şi construcţiilor, dreptul de proprietate aparţinând reclamanţilor.
Cum pârâtul a căzut în pretenţii în cererea reclamanţilor, acestuia aparţinându-i culpa procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligat la plata către reclamanţi a sumei de 11.945 lei, cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu expert, onorariu avocat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul G.N.S.
Prin încheierea de şedinţă din data de 22 ianuarie 2009 s-a dispus suspendarea cursului judecăţii apelului, în temeiul prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea prin hotărâre irevocabilă a litigiului ce formează obiectul dosarului nr. 4639/301/2008 al Judecătoriei sector 3 Bucureşti, litigiu în cadrul căruia apelantul pârât a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, prin efectul uzucapiunii.
La data de 02 iunie 2014, a fost înregistrată cererea intimaţilor reclamanţi de repunere a cauzei pe rol, cerere care a fost admisă în şedinţa publică din data de 02 septembrie 2014.
Nu au fost administrate înscrisuri noi în apel.
Prin decizia civilă nr. 328/ A din 2 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul – pârât G.N.S. împotriva sentinţei civile nr. 615 din 26 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, în dosarul nr. 3731/3/2008, în contradictoriu cu intimaţii – reclamanţi Z.N., V.G., M.Z., V.P., V.F. şi T.E.
A obligat apelantul să plătească intimaţilor T.E. şi M.Z. cheltuieli de judecată în sumă de 3800 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Critica prin care apelantul susţine că, la judecata cauzei în primă instanţă i-a fost încălcat dreptul la apărare ca efect al dispoziţiei instanţei de respingere a cererii de amânare formulată la termenul de judecată din 14 martie 2008, este formulată cu neobservarea exigenţelor art. 129 alin. (1) raportat la art. 156 alin. (1) C. proc. civ.
Art. 156 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare temeinic motivată”, instituie facultatea instanţei de a dispune amânarea, o singură dată, la cererea temeinic motivată a unei părţi pentru asigurarea prezenţei unui apărător calificat, iar art. 129 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., precum şi să-şi probeze cererile şi apărările”, reglementează obligaţia părţilor angajate în procedura judiciară de a-şi exercita drepturile procesuale cu bună credinţă şi în condiţiile stabilite de lege.
Din analiza lucrărilor dosarului constituit la instanţa de fond reiese că cererea de amânare pe care pârâtul apelant a formulat-o la data de 14 martie 2008 a fost respinsă pentru considerentul că aceeaşi parte mai beneficiase de o amânare a judecăţii pentru acelaşi motiv.
Or, această dispoziţie a instanţei constituie o judicioasă aplicare a prevederilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., normă procesuală în raport de care partea ce a formulat cererea de amânare nu mai era avea dreptul de a pretinde beneficiul unei astfel de măsuri procesuale pentru a-şi susţine apărările în cauză.
Ca atare, nu se poate reţine că dispoziţia criticată ar fi de natură a aduce vreo atingere dreptului la apărare al pârâtului apelant.
Critica prin care se susţine că preşedintele completului de judecată care a soluţionat pricina în fond se mai pronunţase „cu privire la o cauză care are legătură cu prezenta speţă”, şi pentru acest motiv ar fi trebuit să se abţină, este nefondată în contextul în care, în lumina prevederilor art. 26 C. proc. civ., instituţia abţinerii este una care se află exclusiv la îndemâna judecătorilor, aceştia fiind singurii în măsură să aprecieze dacă se impune sau nu întreprinderea unui astfel de demers menit a păstra aparenţa de imparţialitate în cauză.
Potrivit art. 29 – art. 30 C. proc. civ., părţile au la îndemână, în atingerea aceluiaşi scop, instituţia recuzării, care le permite să deducă judecăţii unui alt complet obiecţiunile privind aparenţa de imparţialitate a judecătorilor investiţi cu soluţionarea pricinii. Însă, o atare cerere de recuzare este supusă unui termen imperativ stabilit prin art. 29 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în sensul că trebuie formulată înainte de începerea dezbaterilor sau, dacă motivul de recuzare s-a ivit după începerea dezbaterilor, de îndată ce acesta îi este cunoscut.
Or, apelantul a cunoscut compunerea completului de judecată care a pronunţat sentinţa apelată chiar înainte de începerea dezbaterilor, în condiţiile în care numele membrilor completului de judecată se regăsesc în lista care se afişează la uşa sălii de şedinţă înainte de începerea şedinţei, conform art. 125 C. proc. civ. şi art. 103 din R.O.I.I.J. aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, astfel încât acesta avea posibilitatea de a formula o cerere de recuzare înainte de începerea dezbaterilor, iar omisiunea de a formula o astfel de cerere are drept consecinţă decăderea sa din dreptul de a invoca în faţa instanţei de control judiciar pretinsa incompatibilitate a preşedintelui completului ce a judecat cauza în fond.
În ce priveşte argumentele expuse în cadrul celui de-al doilea motiv de apel, prin care apelantul susţine că în mod eronat s-a reţinut calitatea sa de constructor de rea credinţă, Curtea constată că nu sunt fondate.
Astfel cum apelantul însuşi precizează, constructorul este de bună credinţă dacă a construit având convingerea că este proprietar al terenului.
Or, niciuna dintre probele administrate în cauză nu reliefează existenţa vreunui titlu de natură a fundamenta o credinţă a apelantului în sensul că ar avea calitatea de proprietar al terenului pe care a edificat construcţiile în litigiu.
Posesia invocată asupra terenului nu este echivalentă unui drept de proprietate, pentru că posesia reprezintă numai unul dintre atributele acestui drept real, respectiv o stare de fapt ce constă în exercitarea unei puteri de fapt asupra acestuia. Spre deosebire de aceasta, starea de drept a proprietăţii include şi atributul esenţial al dispoziţiei, atribut pe care apelantul nu l-a avut.
Mai mult, din considerentele hotărârilor pronunţate în procesul iniţiat de apelantul pârât având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii (sentinţa civilă nr. 303/2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a şi decizia civilă. nr. 111A/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, reiese că apelantul a avut numai un drept de folosinţă asupra terenului revendicat de reclamanţi, proprietar al acestuia fiind statul până la data la care a fost atribuit reclamanţilor în procedura reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991. Ca atare, nu a fost vorba nici chiar de o posesie utilă, aptă a crea o aparenţă de proprietate în favoarea sa.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că în mod judicios prima instanţă a reţinut calitatea apelantului de constructor de rea credinţă, iar o atare calitate nu poate susţine, din perspectiva dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza finală, pretenţia acestuia de a fi reţinută obligaţia reclamanţilor (proprietari ai terenului) să păstreze construcţiile şi să îl despăgubească pe constructor.
Cu atât mai mult, calitatea de constructor de rea credinţă nu poate genera o obligaţie a reclamanţilor intimaţi de a păstra construcţiile astfel edificate de apelant, şi de a-l despăgubi pe acesta din urmă atâta vreme cât, potrivit art. 494 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., proprietarul terenului are un drept de opţiune între a păstra respectivele construcţii şi a cere desfiinţarea lor.
În condiţiile în care reclamanţii intimaţi şi-au exercitat acest drept de opţiune în sensul de a solicita desfiinţarea edificiilor ridicate de apelantul pârât, apare ca fiind lipsită de temei legal solicitarea apelantului în sensul obligării celor dintâi la a păstra lucrările şi la a plăti apelantului preţul muncii.
În ce priveşte beneficiul uzucapiunii de lungă durată invocat de apelant în finalul motivelor de apel, Curtea reţine că această chestiune a fost tranşată pe calea unui litigiu distinct, care a format obiectul dosarului nr. 1554/3/2010 constituit la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, soluţionat prin hotărâre irevocabilă în sensul respingerii, ca nefondată, a acţiunii cu acest obiect. Soluţia astfel pronunţată în respectivul litigiu se impune cu putere de lucru judecat în speţă, astfel că se constată lipsa de temei a argumentului astfel susţinut de apelant.
Faţă de considerentele expuse şi de prevederile legale menţionate, Curtea a constatat caracterul nefondat al criticilor aduse de apelant sentinţei atacate şi a dispus în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., respingerea ca atare a apelului astfel susţinut.
Având în vedere că, faţă de soluţia astfel pronunţată, apelantul are calitatea de parte căzută în pretenţii în sensul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat că este întemeiată cererea intimatelor T.E. şi M.Z. de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.800 lei, ocazionate de judecarea prezentului apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul G.N.S., formulând următoarele critici:
1) Prin hotărârea dată instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În acest sens se arată că, deşi în decizia atacată se precizează că procedura de citare a fost legal îndeplinită, recurentul pârât nu a primit citaţie şi de aceea nu s-a putut prezenta la termenul de judecată din data de 2 septembrie 2014.
În mod superficial instanţa de apel a apreciat şi că motivul de apel prin care arăta că i-a fost încălcat dreptul la apărare este neîntemeiat, deoarece mai beneficiase de un termen pentru lipsă de apărare. Ceea ce nu a observat instanţa de apel este faptul că a solicitat un termen pentru a-şi putea angaja un apărător în faţa tribunalului, iar un alt termen pentru acelaşi motiv îl obţinuse în faţa Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti. Prin urmare, nu se putea aprecia că a formulat în mod repetat cereri pentru acelaşi motiv, deoarece solicitase termen pentru lipsă de apărare după declinarea competenţei, astfel încât solicită să se constatate că cererea sa era îndreptăţită şi se încadra în dispoziţiile art. 156 C. proc. civ.
Faţă de cele învederate, recurentul pârât arată că în faţa instanţei fondului i-a fost încălcat dreptul la apărare, iar în faţa instanţei de apel nu a fost legal citat pentru termenul din 02 septembrie 2014, motive pentru care, solicită casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
2. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a apreciat că pârâtul nu poate face dovada bunei credinţe, deoarece nu există la dosarul cauzei niciun înscris care să fundamenteze „o credinţă a apelantului în sensul că ar avea calitatea de proprietar al terenului” şi, mai mult chiar, a reţinut faptul că între recurent şi intimaţi a existat un proces ce a avut ca obiect uzucapiunea de 30 de ani, dar concluzionează: „ca atare, nu a fost vorba nici chiar de o posesie utilă, aptă a crea o aparenţă de proprietate în favoarea sa”.
Însăşi faptul că s-au judecat într-o cauză ce a avut ca obiect uzucapiunea indică faptul că s-a considerat un adevărat proprietar al terenului. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că a achitat impozit pentru terenul pe care l-a construit încă din anul 1968, în condiţiile în care numai proprietarul achită impozite.
Martorii audiaţi au afirmat că recurentul pârât a folosit cu bună credinţă terenul şi a edificat construcţia a cărei demolare se solicită pe cheltuiala sa. Acesta a avut întotdeauna credinţa că terenul îi aparţine. Chitanţa de la bunica sa, pe care a depus-o în original la primăria capitalei, departamentul pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 i-a format această convingere. Dacă nu ar fi avut acel înscris nu s-ar fi considerat proprietar şi nu ar fi iniţiat cereri împotriva intimaţilor.
De asemenea, nu este lipsit de importanţă faptul că intimaţilor nu li s-a reconstituit dreptul de proprietate pe fostul amplasament.
În sentinţa civilă nr. 303/2012 a Tribunalului Bucureşti, se menţionează aceste aspecte, iar instanţa de apel ar fi putut constata buna sa credinţă. Având în vedere faptul că şi-a dovedit buna credinţă, intimaţii nu puteau opta în a-l obliga la demolarea construcţiei pe cheltuiala sa, ci ei ar fi trebui să fie obligaţi la a-i achita o sumă de bani egală cu contravaloarea materialelor şi a mâinii de lucru folosite la edificarea construcţiei.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât G.N.S., Înalta Curte a constatat că nu este fondat pentru considerentele ce succed:
1. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul pârât invocă faptul că pentru termenul de judecată din data de 02 septembrie 2014 acesta nu a fost legal citat, întrucât nu a primit citaţia, aspect care ar rezulta din împrejurarea că s-a prezentat întotdeauna la proces şi nu ar fi putut lipsi la acest termen, având în vedere „miza” cauzei.
Critica de recurs astfel formulată nu este întemeiată, întrucât în apel, apelantul pârât G.N.S. a fost citat încă din data de 10 iunie 2014, pentru termenul de judecată din 02 septembrie 2014, la adresa din str. Doamnei. Conform „dovezii de îndeplinire a procedurii de citare conform Legii nr. 202/2010” aflată la dosarul instanţei de apel, recurentul pârât a fost citat în mod legal la adresa indicată în dosar, agentul făcând menţiune că a afişat actul pe uşa principală a locuinţei destinatarului aşa cum prevede legea în situaţia în care persoana destinatară a actului nu a fost găsită [(art. 92 alin. (4) C. proc. civ.)].
Critica nu poate fi primită nici din perspectiva dispoziţiilor art. 98 C. proc. civ., deoarece apelantul pârât nu a notificat o eventuală schimbare de domiciliu, situaţie în care actele de procedură se îndeplinesc valabil la domiciliul indicat în dosar, cu care s-a legat instanţa.
Dar recurentul pârât nu face critici sub acest aspect, ci arată doar că „acesta nu a fost legal citat, întrucât nu a primit citaţia”, ceea ce nu corespunde realităţii, procedura de citare fiind legal îndeplinită prin afişarea citaţiei la adresa indicată, conform dispoziţiilor legale procedurale mai sus-menţionate.
În ceea ce priveşte critica recurentului pârât potrivit căreia instanţa de apel nu a observat că acesta ar fi solicitat în faţa tribunalului un termen pentru a-şi angaja apărător, iar un alt termen pentru acelaşi motiv îl obţinuse în faţa Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, astfel încât nu se putea aprecia că a formulat în mod repetat cereri pentru acelaşi motiv, Înalta Curte constată că nu este fondată.
Astfel, curtea de apel a reţinut că cererea de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător pe care pârâtul apelant a formulat-o la data de 14 martie 2008 a fost respinsă de tribunal pentru considerentul că pârâtul a primit citaţia în data de 15 februarie 2008, aşa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare, precum şi faţă de faptul că aceeaşi parte a mai beneficiat de o amânare a judecăţii pentru acelaşi motiv.
Susţinerea recurentului pârât în sensul că, nu se putea aprecia că a formulat în mod repetat cereri pentru acelaşi motiv, deoarece solicitase acest termen pentru lipsă de apărare după declinarea competenţei, nu poate fi primită atâta timp cât, în faţa Judecătoriei sectorului 3 şi, deci, în aceeaşi fază procesuală, cea a judecăţii în fond, a mai beneficiat de un termen pentru lipsa de apărare.
Exercitarea drepturilor procesuale trebuie să se facă cu bună-credinţă, iar dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., sunt exprese, pe de o parte, că instituie o posibilitate, nu o obligaţie a instanţei de judecată să acorde un astfel de termen, pe de altă parte, se acordă o singură dată şi numai pentru motive bine întemeiate.
Aşadar, Înalta Curte consideră în acelaşi sens cu instanţa de apel că, dispoziţia instanţei, de respingere a cererii, constituie o judicioasă aplicare a prevederilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., normă procesuală în raport de care partea ce a formulat cererea de amânare nu mai avea dreptul de a pretinde beneficiul unei astfel de măsuri procesuale pentru a-şi susţine apărările în cauză.
Ca atare, nu se poate reţine că dispoziţia criticată ar fi de natură a aduce vreo atingere dreptului la apărare al pârâtului apelant.
2) Motivul de recurs pe care recurentul pârât îl întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi care se referă la stabilirea greşită a faptului că a fost constructor de rea credinţă, nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, astfel cum impune art. 304 C. proc. civ., condiţie esenţială pentru cercetarea cauzei în recurs.
Această critică relativă la greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nici nu poate reprezenta un argument juridic de natură să schimbe soluţia fondului cauzei.
În consecinţă, se constată că nu sunt incidente în recurs motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, situaţie în care Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârât în cauză.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât, va obliga pe acesta la plata sumei de 6000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul G.N.S. împotriva deciziei civile nr. 328/ A din 2 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 6000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 706/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 730/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
