ICCJ. Decizia nr. 687/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 687/2015
Dosar nr. 4126/3/2012
Şedinţa publică din 12 martie 2015
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 07 iulie 2005, sub nr. 9317/2005, pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamantul G.C. a chemat în judecată pe pârâţii D.D. şi D.E. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 4 din imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este proprietar al întregului imobil situat în sector 2, în calitate de moştenitor al autorilor G.A. şi G.E.E.
S-a argumentat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 decembrie 1921 de Tribunalul Ilfov, autorul reclamantului G.A. a cumpărat de la Z.C.I. un teren în Bucureşti, pe care ulterior a construit un imobil conform autorizaţiilor de construire din 20 octombrie 1927 şi din 27 decembrie 1927. Apartamentul din acest imobil a fost ulterior divizat în două apartamente ce au dobândit numerele 3 şi 4. Prin actul de donaţie autentificat din 25 octombrie 1944, G.E., soţia lui G.A., a dobândit apartamentul nr. 1, ulterior devenit apartamentele de la soţul său, G.A.
Prin Decretul nr. 92/1950 au fost preluate de la G.A. şi de la reclamant toate apartamentele din imobil.
La data de 28 iunie 1996 reclamantul a formulat acţiune în revendicare cu privire la apartamentul din imobil, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, proces în care au intervenit şi pârâţii, ambele cereri, principală şi de intervenţie fiind respinse ca neîntemeiate, printr-o sentinţă irevocabilă.
Reclamantul a arătat că pârâţii deţin apartamentul din sector 2, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 încheiat cu SC A. SA în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamantul a solicitat prin prezenta cerere compararea celor două titluri ale părţilor, avându-se în vedere că acestea provin de la autori diferiţi. Astfel, a arătat că reclamantul îşi justifică dreptul de proprietate în baza unor acte translative de proprietate necontestate, iar pârâţii au dobândit imobilul de la Primăria Municipiului Bucureşti care, la rândul său, a dobândit imobilul prin acte abuzive, Decretul nr. 92/1950 fiind neconstituţional.
Reclamantul a mai arătat că imobilul nu a fost preluat de la adevăratul proprietar cu ocazia naţionalizării, respectiv de la mama reclamantului, G.E.E., care era titulara dreptului de proprietate la acel moment, în baza actului de donaţie autentificat din 1944, aşadar preluarea s-a făcut fără titlu, iar autorul pârâţilor, la momentul vânzării, nu avea un titlu valabil asupra bunului vândut.
A mai arătat reclamantul că, pe de altă parte, prin sentinţa nr. 340/1995 s-a admis acţiunea sa în revendicare pentru apartamentul din acelaşi imobil, respectiv pentru o jumătate din fostul apartament nr. 1. Având în vedere că apartamentul ocupat de pârâţi reprezintă cealaltă jumătate, nu poate fi primită altă concluzie decât aceea că şi acest apartament a fost preluat fără titlu.
În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare al pârâţilor, acesta a fost încheiat cu rea-credinţă, având în vedere că reclamantul a adus la cunoştinţa vânzătorului intenţia sa de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului, iar pârâţii au avut cunoştinţă de faptul că bunul face obiectul unei acţiuni în revendicare, atâta timp cât în acel litigiu, aceştia au avut calitatea de intervenienţi.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
La data de 10 noiembrie 2005, pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată.
La data de 11 noiembrie 2005, pârâţii au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamantului să le lase în liniştită posesie imobilul situat la adresa din București, sector 2 şi amendarea reclamantului pentru exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor sale procedurale, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, pârâţii-reclamanţi au arătat că în ultima perioadă, reclamantul i-a chemat în judecată prin mai multe cereri similare, care au fost respinse de instanţă ca neîntemeiate. Având în vedere că exercită o posesie care îndeplineşte condiţiile cerute de art. 1847 C. civ. şi care la data tulburării era mai veche de un an, pârâţii au arătat că sunt îndreptăţiţi să solicite încetarea acestei tulburări.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 647 şi art. 119-120 C. proc. civ.
La termenul de judecată din data de 28 noiembrie 2005, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, iar la termenul din 28 noiembrie 2005 şi termenul din 19 decembrie 2005 au fost soluţionate în sensul respingerii lor ca neîntemeiate, excepţia de netimbrare, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia inadmisibilităţii acţiunii introductive şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr. 1100 din 08 februarie 2006, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională şi s-a luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia civilă 1649/A din 10 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva deciziei pronunţată de Tribunalul Bucureşti a declarat recurs apelantul reclamant G.C., iar prin Decizia civilă nr. 744/R din 10 aprilie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul, a casat decizia civilă recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G nr. 138/2000, în vigoare la data introducerii acţiuni precum şi de modificarea competenţelor survenite ca efect al adoptării Legii nr. 219/2005 după această modificare, tribunalele erau competente să judece în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă, al căror obiect avea o valoare de peste 1.000.000.000 lei.
Faţă de raportul de expertiză extra judiciară aflat la dosar, în faza de apel, necontestat de părţile adverse, Curtea de Apel a apreciat că se impunea ca fondul cauzei să se judece de tribunal, în raport şi de dispoziţiile art. 725 pct. 1 C. proc. civ.
După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 4126/3/2012, la data de 10 februarie 2012.
Prin sentinţa civilă nr. 2075 din 21 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţiile autorităţii de lucru judecat, a inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâţi, s-a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamantul-pârât G.C., în contradictorii pârâţii-reclamanţi D.D. şi D.E. şi s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi D.D. Şi D.E., în contradictoriu cu reclamantul-pârât G.C.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul G.C. a chemat în judecată pe pârâţii D.D. şi D.E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să-i oblige pe aceştia să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul din imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
În ceea ce priveşte modul de dobândire a imobilului revendicat de reclamant s-a avut în vedere că la data de 28 decembrie 1921 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare dintre autorul reclamantului A.G. şi vânzătorul Z.C.I. pentru terenul în suprafaţă de 347 mp situat în Bucureşti, sector 2, fiind emise autorizaţiile de construcţie la data de 27 decembrie 1921 şi 20 octombrie 1927, pentru construirea unui imobil cu subsol, parter, 3 etaje şi mansardă pe terenul din București.
Imobilul teren şi construcţie din Bucureşti, a fost înscris în cartea funciară la data de 26 iulie 1940 pe numele autorului reclamantului, A.G., conform procesului verbal din 1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea C.F. Bucureşti. Ulterior acestui moment, cu actul de donaţie autentificat din 03 octombrie 1944, autorul reclamantului A.G. a donat reclamantului (fiul său) apartamentul din imobilul din București, împreună cu porţiunea de teren aferentă, o odaie de servitori de la mansardă şi dreptul de folosinţă asupra părţilor comune din imobil. La data de 25 octombrie 1944 G.A. a mai întocmit un act de donaţie, de această dată pe numele soţiei sale G.E.E. (mama reclamantului), prin care a donat acesteia întreg apartamentul al imobilului din București împreună cu porţiunea de teren aferentă şi o odaie de servitori la mansardă şi împreună cu dreptul de folosinţă asupra tuturor părţilor comune din imobil. Actul a fost autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 23432/1944 şi transcris sub nr. 6524/944.
Defunctul G.A. a decedat conform certificatului de deces de la fila 22, de pe urma acestuia fiind eliberat certificatul de moştenitor din 11 septembrie 1970 prin care unic moştenitor a fost stabilit reclamantul în calitate de fiu. La data de 01 martie 1990 a decedat şi defuncta G.E.E. (certificat de moştenitor fila 23), unic moştenitor al acesteia fiind G.C. căruia i-a revenit în calitate de fiu întreaga masă succesorală. Dovada calităţii procesuale pasive a reclamantului, respectiv dovada faptului că acesta este succesor în drepturi şi obligaţii al numiţilor G.A. şi G.E.E. este făcută de reclamant cu actele de stare civilă depuse la dosar la fila 24 şi cu declaraţia de notorietate dată de numitele N.C. şi O.I., conform căreia G.C. şi G.C. sunt una şi aceeaşi persoană.
Prin Decretul nr. 92/1950, au fost naţionalizate toate apartamentele din imobilul situat în Bucureşti, pe numele G.A. şi G.C.
Prin sentinţa civilă nr. 340 din 18 ianuarie 1995 a Judecătoriei sectorului 2, instanţa a obligat pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi SC A. SA să restituie acestuia în deplină proprietate apartamentele nr. 3 şi 5 al imobilului din sector 2, reţinând că preluarea de către stat a acestor apartamente s-a făcut fără titlu, autorii reclamantului fiind exceptaţi de la naţionalizare. Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă prin anularea apelului.
Reclamantul a fost pus în posesie cu privire la apartamentele al imobilului cu procesul verbal din 4 iunie 1996 aşa cum a fost acesta rectificat prin procesul verbal încheiat la 28 iunie 2000.
Ulterior reclamantul a solicitat restituirea în natură şi a apartamentului al imobilului, cererea acestuia fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998, în acest litigiu pârâţii D.D. şi D.E. având calitate de intervenienţi, solicitând constatarea calităţii lor de cumpărători ai apartamentului în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998 s-a respins atât acţiunea în revendicare a reclamantului, cât şi cererea intervenienţilor, reţinând în considerente că apartamentul a fost divizat încă din anul 1944 în două apartamente - şi, deşi reclamantul a susţinut că autorii săi erau exceptaţi de la naţionalizare, această susţinere este neîntemeiată, deoarece apartamentele erau folosite la momentul naţionalizării în scop de închiriere, astfel că proprietarii făceau parte din categoria exploatatorilor de locuinţe, motiv pentru care nu reprezentau categorie exceptată de la naţionalizare. Astfel, instanţa a constatat cu acea ocazie că statul a preluat apartamentul cu respectarea limitelor interne ale Decretului nr. 92/1950, respingând acţiunea în revendicare formulată de reclamantul G.C.
Apelul împotriva sentinţei menţionate anterior a fost respins prin Decizia civilă nr. 3619/A din 18 noiembrie 1998 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa de control reţinând că apartamentele din imobilul din București, inclusiv apartamentul, au trecut în proprietatea statului cu titlu. S-a mai reţinut că atât timp cât apartamentele în cauză, printre care şi apartamentul, erau închiriate la data naţionalizării, excepţia prevăzută de art. 2 din Decret nu era aplicabilă. Prin Decizia civilă nr. 1829 din 03 septembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţa a respins recursul reclamantului împotriva Deciziei nr. 3619/A din 18 decembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, reţinând că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au constatat în mod corect valabilitatea titlului statului cu privire la apartamentele naţionalizate din imobilul din București şi pe cale de consecinţă au respins acţiunea în revendicare a reclamantului G.C.
Pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului,excepţie apreciată de tribunal ca fiind neîntemeiată, având în vedere obiectul cererii deduse judecăţii, acţiune în revendicare formulată în temeiul art. 480, 481 C. civ., în contradictoriu cu pârâţii, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1997. Cum este vorba de o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, tribunalul a apreciat acţiunea ca fiind este admisibilă, în soluţionarea cauzei procedând la compararea titlurilor de proprietate invocate de fiecare parte, pentru a se da preferinţă celui al cărui titlu este mai bine caracterizat.
S-a apreciat că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 potrivit cărora imobilele - terenuri şi construcţii luate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare. Potrivit art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Procedura administrativă a fost concepută ca o rezolvare globală şi accelerată a tuturor cererilor de restituire în natură a imobilelor aflate încă în patrimoniul statului, motiv pentru care, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 109 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat în doctrină şi în practica judiciară că o cerere în revendicarea imobilului de la stat ori de la altă persoană juridică deţinută de acesta, întemeiată pe dreptul comun, nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Este evident că statul nu mai poate dispune restituirea imobilelor vândute fostului chiriaş întrucât ar însemna, prin reducere la absurd, să dispună de drepturile unor persoane fizice ori juridice de drept privat în beneficiul altora. Cu toate că Legea nr. 10/2001 se referă în mod expres şi la situaţia în care imobilele au fost înstrăinate unor terţi, acţiunile în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., de către persoanele îndreptăţite care se pretind proprietari, în contradictoriu cu terţii dobânditori de la statul pretins neproprietar, nu pot fi considerate inadmisibile, aplicarea legii speciale raporturilor juridice intră sub incidenţa ei reprezentând o chestiune de fond.,în acest sens fiind şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.
Pârâţii au invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998, excepţie apreciată de tribunal ca fiind neîntemeiată, nefiind îndeplinite cerinţele art. 1201 C. civ. S-a avut în vedere că în procesul soluţionat prin sentinţa menţionată pârâţii au avut calitate de intervenienţi în nume propriu şi nu deţineau un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, solicitând prin chiar cererea de intervenţie să se constate că sunt cumpărători ai apartamentului în litigiu, cerere care le-a fost respinsă. Or, în prezenta cauză, pârâţii au un titlu de proprietate, instanţa urmând să-l compare cu cel invocat de reclamant, astfel că între cele două pricini dacă există identitate de părţi, nu există identitate de obiect şi de cauză, motiv pentru care excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă că neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul a apreciat că şi această excepţie este neîntemeiată, în condiţiile în care atât reclamantul, cât şi pârâţii invocă un titlu de proprietate valabil asupra apartamentului revendicat, apartament care se află în posesia pârâţilor.
Or, calitatea procesuală pasivă este dată tocmai de identitatea existentă între persoana chemată în judecată şi cel faţă de care reclamantul justifică un interes în realizarea dreptului dedus judecăţii.
Pârâţii au dobândit apartamentul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 contract care a fost eliberat pârâţilor în urma rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 491 din 14 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare a reclamantului împotriva Statului Român şi s-a constatat valabilitatea titlului statului, când Judecătoria sector 2 prin sentinţa civilă nr. 6089 din 28 aprilie 1999 pronunţată în Dosar nr. 6056/1999 a obligat pe SC A. SA să elibereze pârâţilor D.E. şi D.D. contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 4 din Bucureşti. Pârâţii au depus cerere de cumpărare a acestui apartament încă de la data de 08 ianuarie 1996, din acea dată, cerere ce a fost formulată în baza Legii nr. 112/1995, având în vedere că pârâţii deţineau calitatea de chiriaşi ai apartamentului din Bucureşti, conform contractului de închiriere din 08 septembrie 1979, însă soluţionarea acesteia a fost finalizată abia după rămânerea irevocabilă a sentinţei prin care fostul proprietar a revendicat apartamentul.
Având în vedere că ambele părţi invocă titluri de proprietate ce emană de la autori diferiţi, tribunalul a comparat cele două titluri.
Astfel, în ceea ce-l priveşte pe reclamant, titlul acestuia este reprezentat de actul de donaţie autentificat din 1944 de Tribunalul Ilfov şi transcris din n944 prin care mama sa a dobândit proprietatea asupra apartamentul, ulterior divizat în apartamentele nr. 3 şi nr. 4, al imobilului din Bucureşti, sector 2, de actul de proprietate al donatarului asupra terenului şi autorizaţiile de construire a imobilului, certificatul de moştenitor de pe urma defunctei G.E.E. făcând dovada că este unic moştenitor al acesteia.
Pin sentinţa civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998 s-a constatat definitiv şi irevocabil că apartamentele fost preluate de Statul Român cu titlu, apartamentul nr. 4 făcând obiectul prezentei cauze. Cum această problemă de drept a fost deja dezlegată de instanţă, fiindu-i opozabilă reclamantului, tribunalul nu a mai analizat valabilitatea titlului Statului,fiind ţinut de sentinţa civilă pronunţată anterior, care produce efecte juridice pe acest aspect, cu atât mai mult cu cât cu acea ocazie au fost analizate aceleaşi aspecte invocate şi în prezenta cauză de reclamant.
În consecinţă, tribunalul a constatat că apartamentul din Bucureşti, sector 2 a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, aşa cum s-a stabilit în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 491/1998, astfel că nu se poate constata existenţa unei transmiteri a dreptului de proprietate din patrimoniul autoarei în patrimoniul reclamantului, ca urmare a decesului acesteia în 1990, atâta timp cât dreptul de proprietate a ieşit în mod valabil din patrimoniul defunctei G.E.E. şi a intrat în mod valabil în patrimoniul Statului.
În ceea ce priveşte titlul pârâţilor, acesta este reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Statul care, aşa cum s-a stabilit irevocabil prin sentinţa anterior menţionată, avea titlu valabil la data înstrăinării bunului. De asemenea, pe parcursul judecării cererii în revendicare a imobilului formulată de reclamant în contradictoriu cu Statul român, pârâţii au avut calitatea de intervenienţi, iar acestora nu le-a fost eliberat contractul decât în momentul în care s-a stabilit, irevocabil, că Statul are titlu valabil de proprietate asupra imobilului. În această situaţie nu se poate vorbi despre reaua-credinţă a pârâţilor în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care au aşteptat clarificarea situaţiei juridice a imobilului înainte de a obţine acest titlu. S-a avut în vedere totodată că pârâţii invocă un contract de vânzare-cumpărare ce a fost eliberat tot în baza unei hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr. 6089/28 aprilie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti), prin care SC A. SA a fost obligat să elibereze contractul cumpărătorilor, după clarificarea situaţiei juridice a imobilului, buna credinţă a cumpărătorilor fiind analizată de o instanţă, care a constatat definitiv şi irevocabil cu ocazia judecării cererii reclamantului în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, că acest contract a fost întocmit cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorii au fost de bună credinţă (sentinţa civilă nr. 17269/1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti).
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului cu privire la faptul că la momentul cumpărării apartamentului nr. 4 pârâţii mai aveau în proprietate un imobil, s-a avut în vedere că respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost analizată prin sentinţa civilă nr. 17269/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, intrată în puterea lucrului judecat, prin care a fost respinsă acţiunea reclamantului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare pentru lipsa bunei credinţe şi pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel că apariţia unor înscrisuri noi putea fi valorificată de reclamant prin exercitarea căii extraordinare de atac, a revizuirii, în baza art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că titlul de proprietate al pârâţilor este preferabil, aceştia contractând cu o persoană ce deţinea titlu valabil şi au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, convinşi fiind că au contractat cu adevăratul proprietar.
Tribunalul a avut în vedere şi Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în conformitate cu care s-a apreciat că dispoziţiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale şi derogatorii faţă de dreptul comun privitor la acţiune a în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opţiune al reclamantului între aceste norme, şi cele care reprezintă dreptul comun.
Această interpretare duce la concluzia potrivit cu care acţiunile în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi împotriva terţelor persoane care au cumpărat imobilele, cu bună-credinţă, de la statul neproprietar sunt neîntemeiate, legiuitorul instituind altă soluţie de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietăţii imobiliare înseşi, şi a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului.
Totodată, tribunalul a avut în vedere că prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, instanța supremă a statuat că: „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."
Prin raportare la considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamant, întrucât pentru situaţia dedusă judecăţii, legea specială prevede altă soluţie decât restituirea imobilului în natură, respectiv restituirea prin echivalent. Dacă s-ar proceda în alt mod, s-ar aduce atingere "dreptului de proprietate" al pârâţilor, şi implicit stabilităţii raporturilor juridice privitoare la imobilul revendicat. S-a mai reţinut şi faptul că decizia instanţei supreme respectă, ea însăşi, exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O., prin aplicarea acestei decizii fiind respectate şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională a pârâţilor, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată.
Astfel, pârâţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 674 C. proc. civ. care reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii în complângere, acţiunea posesorie putând fi exercitată de posesor pentru a apăra posesia ca stare de fapt, împotriva unei tulburări, pentru a menţine această stare ori pentru a redobândi posesia.
În cauza dedusă judecăţii, promovarea de către reclamant a unor acţiuni în justiţie nu au reprezentat o tulburarea a posesiei exercitată de pârâţi ca stare de fapt, reclamantul exercitându-şi drepturile sale legitime, solicitând recunoaşterea de către instanţă a drepturilor pretinse asupra imobilului ocupat de pârâţi. Tribunalul a mai avut în vedere şi faptul că pârâţii se află în posesia imobilului revendicat de reclamant,iar acţiunile reclamantului nu au avut caracter abuziv de natură a tulbura în fapt posesia exercitată de pârâţi asupra imobilului în condiţiile în care cererile de chemare în judecată au fost formulate în conformitate cu prevederile legale.
În ceea ce priveşte pretenţiile pârâţilor ce fac obiectul capătului doi de cerere, prin care au solicitat amendarea reclamantului pentru introducerea cu rea-credinţă a unei cereri vădit netemeinice, tribunalul le-a respins întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1081 pct. 2 lit. a) C. proc. civ. Respingerea cererii reclamantului nu are semnificaţia formulării cu rea-credinţă a unei cereri vădit netemeinice în condiţiile în care acesta a formulat cererea şi a depus înscrisuri în susţinerea acesteia, nefiind formulată pur formal, în scop şicanatoriu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul G.C., reprezentat de mandatar C.C., fiind menționat faptul că reclamantul a decedat la data de 07 decembrie 2012, după pronunţarea sentinţei apelate, în apel fiind introduşi moştenitorii, C.C. şi N.G.D.
Prin Decizia civilă nr. 129/A din 27 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi - moştenitori ai defunctului G.C., decedat după pronunţarea hotărârii instanţei de fond, C.C. şi N.G.D., împotriva sentinţei civile nr. 2075 din 21 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi D.D. şi D.E.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Instanța de apel a reținut în mod corect situația de fapt, din perspectiva criticilor formulate fiind relevante următoarele aspecte:
Prezenta acțiune în revendicare, introdusă pe rolul instanței în anul 2005 are ca obiect revendicarea apartamentului (rezultat în urma divizării apartamentului nr. 1 în apartamentele 3 și 4), situat în București, sector 2. Întreg imobilul din București, ce fusese dobândit de autorii apelantului reclamant, a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.
Prin sentinţa civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 3619/A din 18 noiembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1829 din 03 septembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, (filele 57-65 Dosar judecătorie nr. 9317/2005), s-a respins acțiunea în revendicare a apartamentului nr. 1, formulată de autorul apelanților reclamanți, G.C., reținându-se că acest apartament a fost divizat în apartamentele 3 și 4 și constatându-se că trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu titlu, deoarece apartamentele erau folosite în scop de închiriere, astfel că decretul a fost aplicat cu respectarea limitelor sale interne.
În cadrul acestui proces, intimații pârâți D.E. și D.D. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând să se constate că sunt cumpărătorii apartamentului în litigiu, achitând prețul acestuia.
Cererea a fost respinsă, reținându-se că vânzarea bunului nu se putea face cât timp a fost promovată acțiunea în revendicare, art. 1 pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, republicată prin H.G. nr. 20/1996 impunând suspendarea de drept a vânzării apartamentelor revendicate de foștii proprietari. După soluționarea irevocabilă a acțiunii în revendicare, prin decizia menționată mai sus, a fost pronunțată sentința civilă nr. 6089 din 28 aprilie 1999 a Judecătoriei sectorului 2, București, prin care SC A. SA a fost obligat să elibereze pârâţilor D.E. şi D.D. contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul din Bucureşti.
Ca urmare a pronunțării acestei sentințe, la data de 14 mai 1999 a fost eliberat intimaților pârâți contractul de vânzare cumpărare din 17 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Prin sentința civilă nr. 17269/1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, București, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul G.C., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 17 ianuarie 1997.
Ulterior, autorul apelanților reclamanți, G.C. a mai formulat o cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare menționat, în temeiul dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 9430/2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, București, s-a respins acțiunea pentru autoritate de lucru judecat.
Prin Decizia civilă nr. 748/A din 01 aprilie 2003, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul, a anulat sentința, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare.
Prin Decizia civilă nr. 341 din 08 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost modificată decizia tribunalului, în sensul că s-a respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 9430/2002.
În motivarea acestei decizii s-a reținut că „în litigiul anterior, soluția respingerii cererii de constatare a nulității absolute a actului juridic de înstrăinare a fost argumentată tocmai în sensul bunei credințe a părților contractante și a respectării dispozițiilor legale aplicabile la data încheierii contractului, aspecte care, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea de față exclud de la sancțiunea nulității absolute contractele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Cauzele pentru care s-a solicitat constatarea nulității prin cele două acțiuni nu sunt diferite, chiar dacă în primul litigiu reclamantul a invocat și alte motive de nulitate, esențial fiind faptul că în primul proces s-a statuat cu putere de lucru judecat că pârâții, părți contractante au încheiat contractul cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu bună credință, rezolvând aspectele litigioase pe care reclamantul tinde să le repună în discuție în actualul proces.”
Față de cele reținute mai sus, Curtea de Apel a constat ca fiind nefondată critica apelanților pârâți în sensul că în mod greșit instanța a dat eficiență sentinței civile irevocabile nr. 491/1998, iar nu sentinței civile nr. 340 din 18 ianuarie 1995 (prin care s-a admis acțiunea în revendicare a reclamantului cu privire la apartamentul nr. 3 și în care s-a reținut că în mod greșit au fost naționalizate imobilele conform Decretului nr. 92/1950), deoarece această din urmă hotărâre nu se referă la apartamentul în litigiu, așadar nu are legătură cu cauza.
Instanța de apel a constat că preluarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950, are caracter abuziv, definit ca atare prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, la care chiar apelanții reclamanți au făcut referire prin cererea de apel.
Imobilul în litigiu intră așadar în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că valorificarea drepturilor pe care apelanții reclamanți le pretind cu privire la acesta nu se poate realiza decât în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. În acest context, în mod corect a făcut referire prima instanță în cauză la decizia pronunţată în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Contrar susținerilor apelanților reclamanți, instanța de apel a avut în vedere că decizi în interesul legii este aplicabilă în cauză chiar dacă a fost pronunțată în timp ce procesul de față era în curs de desfășurare, deoarece rolul său este acela de a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de toate instanțele judecătorești, iar potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.
S-a arătat că, în aplicarea principiului de drept potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală, apelanții reclamanţi nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 (pe care, de altfel, au urmat-o, formulând notificare) şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Legea specială reglementează şi raporturile dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilul în anumite condiţii expres prevăzute de lege.
Astfel, articolul 18 din lege dispune că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, art. 46 (actual art. 45) din lege instituind un termen de prescripţie de 1 an pentru dreptul la acţiune în nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de cauza acesteia.
De asemenea, potrivit art. 7 alin. (1)1, nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condiţiilor cerute de lege.
Dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (în actuala reglementare) au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului în baza Legea nr. 112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele ce se consideră îndreptăţite nu au formulat acţiune în anulare sau dacă, formulând o astfel de acţiune, aceasta a fost respinsă (cum este cazul în speţă).
Criticile apelanților reclamanți referitoare la nulitatea contractului de vânzare cumpărare deținut de intimații pârâți nu mai pot fi analizate, având în vedere că, prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a constatat că respectivul contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar pârâții au fost de bună credință la încheierea actului. Cele statuate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă menţionată, se impun cu putere de lucru judecat şi nu mai pot fi repuse în discuţie în cauza de faţă, întrucât s-ar nesocoti prezumţia de lucru judecat a hotărârii pronunţate, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis de cea ulterioară.
Așadar, apelanții reclamanți își pot valorifica pretențiile doar în procedura și condițiile prevăzute de legea specială, în virtutea căreia au dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv.
Pe de altă parte, raportat la decizia în interesul Legii nr. 33/2008, instanța de apel a constat că apelanții reclamanţi nu deţin un “bun”, care să se bucure de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. În acest sens, Curtea de Apel a avut în vedere că în jurisprudenţa C.E.D.O., semnificaţia noţiunii de “bun” se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât şi la valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici creanţa condiţională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiţiei (cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c. Slovaciei, Mătieş c. Romaniei).
În cauză, apelanții reclamanţi nu deţin un bun actual, în sensul Convenţiei, deoarece nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea în natură a imobilului litigios, în acest sens statuându-se cu privire la semnificaţia noţiunii de ”bun” în cauza pilot Atanasiu şi alţii c. României.
Dimpotrivă, printr-o hotărâre judecătorească anterioară (sentința civilă nr. 491/1998, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1829 din 03 septembrie 1999) s-a respins acțiunea în revendicare a imobilului în litigiu, astfel cum s-a arătat mai sus. Raportat la această hotărâre judecătorească, s-a apreciat a fi nefondată critica apelanților reclamanți în sensul că motivarea sentinței este contradictorie, pe motiv că, deși tribunalul a respins autoritatea de lucru judecat, a preluat concluzia din hotărârea anterioară în sensul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu.
Astfel, în mod corect a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, având în vedere că între cele două cereri de chemare în judecată nu există identitate de cauză, înțeleasă ca fundament al raportului juridic litigios, respectiv ca situaţie de fapt calificată juridic, în condițiile în care acțiunii de față îi sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute din Legea nr. 10/2001, care nu era în vigoare la momentul pronunțării hotărârilor judecătorești din litigiul anterior(soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 1829 din 03 septembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă).
S-a reținut aplicabilitatea în cauză a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, care derivă din obligativitatea acesteia, ceea ce face ca părţile să se supună hotărârii judecătoreşti. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat, când se pune în discuţie obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Din această ultimă perspectivă s-a dat eficienţă sentinței civile nr. 491/1998, fiind corectă aprecierea instanței de fond în sensul că cele statuate prin hotărârea irevocabilă menţionată nu mai pot fi repuse în discuţie în cauza de faţă, impunându-se cu putere de lucru judecat și fără ca o astfel de constatare să vină în contradicție cu soluția respingerii excepției autorității de lucru judecat.
Relativ la cauza Lungoci contra României, invocată de apelanții reclamanți, instanța a apreciat că nu are în vedere o situație similară cu cea din speța de față. În cauza respectivă, reclamantei i s-a respins o a doua acțiune pentru autoritate de lucru judecat, deși cauza celei de-a doua cereri era diferită, iar Curtea europeană a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Or, în speța de față, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat și a analizat cererea din perspectiva temeiului juridic aplicabil (Legea nr. 10/2001) ce impunea soluția respingerii cererii de chemare în judecată, chiar independent de cele reținute cu putere de lucru judecat prin hotărârea judecătorească anterioară referitoare la valabilitatea titlului statului.
S-a apreciat a fi nefondată și critica în sensul că instanța nu a respectat decizia de casare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece prin această decizie s-a statuat doar faptul că tribunalul este competent să soluționeze cauza în primă instanță, ceea ce s-a și întâmplat, fără a fi date alte dezlegări de drept cu privire la soluționarea în fond a litigiului.
Critica referitoare la faptul că instanța a dat o interpretare greșită principiului securității raporturilor juridice, a fost respinsă ca nefondată, în condițiile în care pârâții sunt singurii care dețin un „bun” în sensul art. 1 parag. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, raportarea apelanților reclamanți la hotărârea prin care s-a admis acțiunea în revendicare cu privire la apartamentul 3 neputând fi avută în vedere, deoarece nu se referă la apartamentul în litigiu, fiind fără relevanță faptul că cele două apartamente au fost divizate din același apartament, câtă vreme, din punct de vedere juridic, situația acestora este diferită.
Referirea la cauza Străin contra României din perspectiva faptului că statul a vândut imobilul în timpul procesului de revendicare, este contrară situației de fapt existente în cauză, deoarece, intimaților pârâți li s-a eliberat contractul de vânzare cumpărare după soluționarea acțiunii în revendicare inițiale formulate de autorul apelanților reclamanți.
În ceea ce privește invocarea pe cale de excepție a nulității contractului de vânzare cumpărare din perspectiva art. 44 din O.U.G. nr. 44/1999, Curtea de Apel a constat că o asemenea solicitare este nefondată, având în vedere că respectivul contract a fost eliberat în urma soluționării irevocabile a acțiunii în revendicare și în baza unei hotărâri judecătorești care a stabilit cu putere de lucru judecat obligația vânzătorului de a elibera contractul de vânzare cumpărare. Pe de altă parte, valabilitatea contractului de vânzare cumpărare a fost stabilită prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în litigiile anterioare desfășurate între părți, considerente în temeiul cărora, potrivit art. 296 C. proc. civ., a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamanți.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.C. şi G.D.N. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii şi a obligării pârâţilor să predea în deplina proprietate şi posesie apartamentul din sect. 2, Bucureşti.
Dezvoltând motive comune de recurs, reclamanţii au formulat critici de nelegalitate a deciziei atacate prin prisma art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs, s-a susținut că decizia recurată conține o motivare vădit contradictorie şi nelegală întrucât reține, pe de o parte, că sentinţa civilă nr. 491/1998 are eficienţă şi este corectă aplicarea ei în cauză, deși în hotărârea respectivă s-a reţinut că preluarea imobilului s-a făcut în mod legal, iar titlul statului este valabil. Pe de altă parte, alăturat acestei concluzii, instanţa a reţinut că preluarea imobilului, prin Decretul nr. 92/1950, are caracter abuziv, ceea ce denotă că motivarea realizată este contradictorie, solicitând a fi înlăturată.
Recurenţii invocă nelegalitatea deciziei atacate şi prin prisma reţinerii greşite a efectului pozitiv în raport de sentinţa civilă nr. 491/1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, refuzând să realizeze o judecată, împrejurare care a condus la încălcarea art. 6 C.E.D.O., sens în care s-a invocat hotărârea Curţii europene pronunţată în cauza Lungoci contra României.
Decizia atacată este criticată și din perspectiva interpretării greșite a principiului securităţii raporturilor juridice, făcând trimitere la o hotărâre judecătorească prin care jumătate din apartamentul din care s-a desprins cel în litigiu a fost naţionalizată fără titlu, fiind predat în posesie şi proprietate reclamanţilor. Invocă reaua credință a pârâților, tergiversarea soluţionării cauzei, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale și ilegalitățile săvârșite în vederea dobândirii apartamentului în litigiu.
O altă critică se referă la împrejurarea că instanțele au făcut o greșită aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ., evocând, în susținere, jurisprudența Curții europene pronunțată în cauzele Lungoci și Străin contra României, apreciată ca fiind incidentă în cauză. Se apreciază că instanța a dat greșit eficienţă unor texte de lege care nu existau la data promovării acţiunii, precum și deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 care nu își găsește aplicabilitate în cauză, titlul lor de proprietate fiind preferabil întrucât autorul pârâților nu a avut un titlu valabil asupra imobilului. Susţin că, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data promovării acţiunii), persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, astfel încât valabilitatea titlului pârâţilor, menţinută după şirul de procese ce a avut loc între părți, nu echivalează cu preferabilitatea acestuia, în condițiile în care pârâţii au fost încunoștinţați în legătură cu demersurile pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra întregului imobil din București;
În privința contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi din 17 ianuarie 1997, deși au invocat nulitatea absolută a acestuia în temeiul art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 (în vigoare până în octombrie 2011), excepţia a rămas nesoluționată. Potrivit acestei dispoziţii legale înstrăinarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi construcţii care fac obiectul unei notificări din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de acele bunuri era interzisă sub sancţiunea nulităţii absolute. Odată ce pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare după ce reclamanţii depuseseră notificare, sancțiunea ce se impunea era nulitatea absolută a actului de înstrăinare.
Intimata-pârâtă P.R.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor declarate de reclamanți, apreciind că, în mod corect, a fost respinsă acţiunea în revendicare, ținându-se cont la pronunţarea hotărârii de probatoriul administrat în dovedirea bunei credinţe la cumpărarea imobilului revendicat, soluția fiind în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiție.
Examinând cererile de recurs formulate în raport de criticile învederate, dispoziţiile legale de drept intern şi reglementările europene, Înalta Curte va constata recursurile ca fiind nefondate, urmând a răspunde, prin considerente unice motivelor comune de recurs.
Recurenţii au invocat ca prim motiv de recurs dispoziţiile înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care se referă la ipoteza în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Dezvoltarea şi argumentarea juridică a acestui motiv de recurs se axează, în esenţă, pe împrejurarea că decizia recurată conţine o motivare contradictorie întrucât, deși a fost respinsă excepția privind autoritatea de lucru judecat, în raport cu sentinţa civilă nr. 491/1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, a reţinut concluzia potrivit căreia preluarea imobilului de către stat a fost efectuată în mod legal, titlul statului fiind valabil, dar, în același timp, s-a consemnat şi faptul că preluarea imobilului, prin Decretul nr. 92/1950, are caracter abuziv. Critica recurentului nu este întemeiată.
Prin sentința civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1829 din 3 septembrie 1999 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, acțiunea în revendicare a reclamantului G.C. a fost respinsă, instanța reținând valabilitatea titlului statului cu privire preluarea apartamentelor naționalizate din imobilul situat în București. În raport cu aceste statuări, excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă, apreciindu-se că nu sunt întrunite cerințele identității de obiect și cauză față de cele ale prezentei acțiuni. Valorizarea efectului pozitiv din perspectiva statuărilor irevocabile a acestei hotărâri judecătoreşti, cu privire la preluarea cu titlu a apartamentelor naționalizate (inclusiv a celui de la nr. 4) din imobilul situat în București, nu înlătură concluzia potrivit căreia, imobilul ce face obiectul acțiunii de față întră în categoria celor preluate abuziv, ca urmare a preluării acestuia cu titlu de către stat, prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950. În acest context al analizei, în mod corect s-a concluzionat că apartamentul litigios intră în categoria celor preluate abuziv, în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, a căror situație juridică este reglementată de legea specială în materie. Or, în prezenta acțiune în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, s-a invocat nevalabilitatea titlului statului, ca o specie a preluării abuzive, astfel cum este reglementată prin Legea nr. 10/2001, susținere supusă examinării tocmai prin raportare la statuările irevocabile ale sentinței civile nr. 491/1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a constatat valabilitatea titlului statului. Așa fiind, se constată că decizia supusă recursului nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, motivarea realizată fiind în consens cu cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și exigențele art. 6 parag 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. încât rejudecarea cauzei nu s-a realizat în sensul dispozițiilor deciziei de casare (critică ce va fi analizată din perspectiva încadrării în pct. 5 al art. 304), încălcarea principiul securităţii raporturilor juridice şi a articolului 480 C. civ., ceea ce a condus şi aplicarea greșită a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, în raport de data promovării acţiunii.
Verificarea criticilor formulate denotă împrejurarea că, în cadrul ciclului procesual anterior, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 744 din 10 aprilie 2007, a dispus casarea Deciziei civile nr. 1649/A din 10 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe reţinând încălcarea normelor de competență materială în raport de valoarea obiectului litigiului. Astfel, în raport de statuările deciziei de casare, susţinerile recurenţilor relativ la încălcarea dispoziţiilor înscrise în art. 315 C. proc. civ. sunt lipsite de temei legal, atât timp cât decizia instanței de recurs a avut în vedere doar încălcarea normelor de competenţă materială, fără a se proceda la dezlegarea altor probleme de drept și care să se impună, cu forță obligatorie, instanţei de rejudecare.
Acţiunea în revendicare, promovată iniţial de reclamantul G.C., a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 şi urm. C. civ., fiind stabilit fără echivoc faptul că apartamentul revendicat (ce a aparţinut autorilor reclamantului) a trecut abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele de fond şi de apel au apreciat că imobilul litigios intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ. invocate de reclamant în acţiune. Trebuie subliniat faptul că legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.
Contrar susţinerilor recurenţilor, soluționarea cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, conform art. 3307 C. proc. civ., în privinţa dezlegării date chestiunilor de drept judecate, atât timp cât prin mecanismul judiciar uzitat s-a realizat o interpretare unitară a problemelor de drept care îşi găsesc incidenţa și în cadrul acţiunii de faţă. Astfel, în cuprinsul deciziei obligatorii, instanţa supremă a statuat asupra divergențelor de jurisprudență de la acel moment şi a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ., în cuprinsul deciziei fiind rezolvată şi problema neconcordanţei dintre dispoziţiile din dreptul intern şi dispoziţiile convenţionale în această materie.
În consens cu dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, concluzia curţii de apel privind inexistenţa în patrimoniul autorului recurenţilor a unui „bun”, în sensul Convenţiei, este corectă, raportat la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi la jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, criticile pe acest aspect fiind neîntemeiate.
Recurenţii pretind preferabilitatea titlului lor, faţă de cel al pârâţilor, în cadrul procedeului de comparare a titlurilor de proprietate, justificând existenţa unui bun în sensul documentului european prin invocarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data promovării acţiunii. Textul legal invocat (abrogat prin Legea nr. 1/2009) stipula că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Susţinerile formulate nu sunt întemeiate întrucât prevederile legale evocate nu conferă recurenţilor calitatea de titulari ai unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care să îi îndreptăţească la restituirea imobilului, cum neîntemeiat pretind prin motivele de recurs. Sub acest aspect, se ignoră de către recurenţi că înseşi dispoziţiile legale invocate impuneau îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea specială pentru exerciţiul concret al dreptului de proprietate de către persoanele deposedate de stat fără titlu valabil, stipulând în partea lor finală că exerciţiul acestui drept, de către fostul proprietar, se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi. Totodată, simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului nu este suficientă pentru existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, concluzia desprinsă în sensul jurisprudenței europene nu se mai impune a fi dezvoltată în raport de statuările irevocabile ale sentinţei civile nr. 491/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti relativ la valabilitatea preluării cu titlu de către stat şi a apartamentului ce face obiectul prezentei cauze.
Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei pronunţate de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de apel a procedat în mod judicios la examinarea soluţiei dată acţiunii în revendicare şi, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, a concluzionat corect în sensul că recurenţii nu au un bun în patrimoniul lor în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană față de titlul exhibat, care să le permită restituirea în natură a imobilului.
Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenţii au invocat şi greşita reţinere a bunei credinţe a intimaţilor pârâţi în respingerea acţiunii în revendicare, cu ignorarea dreptului lor de proprietate care este preferabil titlului pârâţilor. În contextul cadrului procesual cu care instanţa este investită în dosarul pendinte, este lipsit de relevanţă juridică argumentul recurenţilor prin care încearcă a contura reaua-credinţă a intimaţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atât timp cât buna sau reaua-credinţă prezintă relevanţă numai în cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului respectiv, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) (actualul art. 45) din Legea nr. 10/2001, edificator în cauză fiind criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la soluţionarea acţiunii în revendicare.
Trebuie remarcat faptul că protecţia pe care o oferă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este acordată proprietarului pentru „ bunurile sale”, protecţie care se referă, în genere, la proprietar fără a face distincţie între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii. Or, în speţă, valabilitatea titlului de proprietate a pârâţilor Drimer din prezenta cauză - chiriaşi cumpărători a imobilului litigios în baza Legii nr. 112/1995 - a fost cercetată pe calea unor acţiuni în constatarea nulităţii contractului de cumpărare pe care reclamantul G.C. le-a formulat pe cale separată, acţiuni ce au fost respinse, statuându-se astfel asupra valabilităţii contractului de vânzare cumpărare din 17 ianuarie 1997 şi a bunei credinţe a cumpărătorilor, pârâţi în cauza de faţă.
Astfel, prin sentința civilă nr. 17269/1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă şi irevocabilă, acţiunea reclamantului G.C. a fost respinsă cu motivarea că imobilul a trecut la stat cu titlu şi nu există rea-credinţă în valorificarea drepturilor conferite de Legea nr. 112/1995 şi nici alte încălcări ale acestei legi la momentul perfectării vânzării. Ulterior, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 46 alin. (2) (actual art. 45) din Legea nr. 10/2001constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare din 17 ianuarie 1997, acţiune ce a fost respinsă, pentru autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 9430/2002 a Judecătoriei sectorului 2 București pronunţată în Dosarul nr. 10657/2002, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 341/2005 a Curţii de Apel București, secția a IV-a civilă.
În acest context, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, nu se pot nesocoti cele statuate în litigiile privind constatarea nulităţii vânzării întrucât, în caz contrar, ar însemna să se înlăture efectele unor hotărâri irevocabile, ceea ce nu este de admis. În condiţiile în care a fost analizată şi s-a stabilit valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în beneficiul pârâţilor, dreptul de proprietate al acestora s-a consolidat, pârâţii deţinând în accepţiunea Convenţiei un bun în patrimoniul lor care le conferă îndreptățirea să păstreze posesia asupra imobilului achiziţionat în baza Legii nr. 112/1995. În aceste condiţii, dreptul de proprietate al acestora se află, la rândul său, sub protecţia art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie drept garanţie a respectării principiului securităţii raporturilor juridice. Așa fiind, este lipsită de relevantă critica recurenților relativ la „excepția” nulității contractului de vânzare cumpărare având drept cauză încălcarea interdicției de vânzare a imobilului litigios din moment ce actul de înstrăinare a fost supus verificării în cadrul procedurilor jurisdicționale, astfel cum s-a arătat mai sus, cu atât mai mult cu cât acesta a fost perfectat ca efect al sentinței civile nr. 6089/1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti prin care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, obligația de vânzare în favoarea chiriașilor. În acest context al analizei, evocarea jurisprudenței Curții europene pronunțată în spețele Lungoci și Străin contra României este lipsită de relevanță întrucât, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei de faţă, nu se poate reţine similaritatea situațiilor juridice.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale interne şi de drept european ce guvernează materia, soluţia pronunţată fiind judicios motivată, fără a cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs circumscrise articolului 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.C. şi G.D.N. împotriva Deciziei nr. 129/A din 27 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.C. şi G.D.N. împotriva Deciziei nr. 129/A din 27 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 686/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 702/2015. Civil → |
|---|
