ICCJ. Decizia nr. 733/2015. Civil. Acţiune în constatare. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 733/2015
Dosar nr. 20024/3/2012
Şedinţa publică de la 5 martie 2015
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pe pârâta SC P.M. SRL solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
1. Să se constate existenţa consimţământului (acord de voinţă) al SC C. SA şi SC P.M. SRL referitor la modificarea Contractului de prestări de servicii nr. S-CA 279 din 17 decembrie 2007 încheiat între cele două părţi în ceea ce priveşte:
a) prelungirea termenului de finalizare a executării lucrărilor la care se obligase pârâta în temeiul contractului mai sus arătat cu un termen de 90 de zile, care începe să curgă de la data de 31 mai 2009, această din urmă dată reprezentând data la care pârâta urma să finalizeze îndeplinirea obligaţiilor sale potrivit contractului, aşa cum acesta fusese modificat prin Actele adiţionale nr. 1 - 5, încheiate în perioada 30 aprilie 2008 - 7 aprilie 2009. Cu alte cuvinte, solicită să se constatate că părţile şi-au dat consimţământul la prelungirea termenului de finalizare a obligaţiilor pârâtei până la data de 29 august 2009 (31 mai 2009 + 90 de zile).
b) stabilirea preţului serviciilor prestate de pârâtă, prevăzut în art. 3 din contract, la o valoare fixă şi anume la suma de 4.145.810,13 RON, fără TVA.
c) modificarea cuantumului penalităţilor pentru îndeplinirea cu întârziere a obligaţiilor contractate de pârâtă, penalităţi prevăzute la art. 18.1 din Contractul nr. S-CA 279 din 17 decembrie 2007, de la suma reprezentând 1% pentru fiecare zi de întârziere din valoarea lucrărilor neexecutate la suma reprezentând 1% din valoarea contractului aşa cum a fost aceasta stabilită prin Actul adiţional nr. 2 din 28 iulie 2008, adică la suma de 41.458,1 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi de la scadenţă.
2. Să se pronunţe o hotărâre judecătoreasca prin care să se stabilească că:
a) Termenul de finalizare a obligaţiilor pârâtei (scadenţa) SC P.M. SRL este 29 august 2009.
b) Preţul serviciilor la care pârâta s-a obligat în temeiul contractului (preţul contractului) este fix şi are valoarea de 4.145.810,13 RON. (fără TVA).
c) Cuantumul penalităţilor pentru îndeplinirea cu întârziere a obligaţiilor contractate de pârâtă este de 1% din preţul contractului, prevăzut la punctul b), pentru fiecare zi de întârziere de la scadenţă şi reprezintă suma de 41.458,1 RON.
3. Să fie obligată pârâta SC P.M. SRL Bucureşti la plata către SC C. SA Ploieşti, a sumei de 12.561.804,6 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente neexecutării de către pârâtă SC P.M. SRL Bucureşti în termenul la care s-a obligat a lucrărilor care fac obiectul Contractului de prestări de servicii nr. S-CA 279 din 17 decembrie 2007.
Prin Sentinţa civilă nr. 5251 pronunţată la 28 iunie 2013 în Dosarul nr. 20024/3/2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 203.013,96 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, a respins ca inadmisibil primul capăt de cerere având ca obiect acţiunea în constatare, a respins ca neîntemeiat capătul al doilea de cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act modificator al Contractului de prestări servicii nr. S - CA 279 din 17 decembrie 2007, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.676,28 RON cheltuieli de judecată; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.370,8 RON, cheltuieli de judecată, a compensat cheltuielile de judecată datorate reciproc de către părţi până la concurenţa celei mai mici sume şi a obligat pârâta să plătească reclamantei cu acest titlu suma de 6.035,48 RON.
Tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC C. SA, în contradictoriu cu pârâta SC P.M. SRL, este întemeiată în parte şi urmează a fi admisă în această măsură, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Primul capăt de cerere având ca obiect acţiunea în constatare a fost respins ca inadmisibil, ca o consecinţă a admiterii excepţiei inadmisibilităţii prin încheierea de şedinţă din data de 2 octombrie 2012.
Al doilea capăt de cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act modificator al Contractului de prestări servicii nr. S-CA279 din 17 decembrie 2007 a fost respins ca neîntemeiat, deoarece principiul libertăţii contractuale şi al autonomiei de voinţă nu permite instanţei judecătoreşti să intervină în convenţia părţilor, asumată printr-o voinţă comună. Astfel cum părţile şi-au exprimat consimţământul la încheierea unui act juridic, tot astfel pentru modificarea acestuia este necesar acordul mutual.
Al treilea capăt de cerere privind plata penalităţilor de întârziere este întemeiat în parte, în limita sumei de 203.013,96 RON, conform argumentelor ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 969 alin. (1) C. civ., „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Aşa fiind, ambele părţi sunt ţinute să respecte obligaţiile reciproce asumate prin Contractul de prestare de servicii nr. S-CA279 din 17 decembrie 2007, astfel cum a fost modificat prin cele 5 acte adiţionale însuşite prin semnătură şi ştampilare de către ambele părţi, printre care şi aceea ca pârâta să presteze serviciile la care s-a obligat în interiorul termenului de finalizare convenit, adică până la data de 31 mai 2009. Tot părţile, prin voinţa lor, au inserat în contract o clauză penală în ipoteza executării cu întârziere a sumelor datorate, evaluarea prejudiciului produs prin faptul întârzierii fiind făcută anticipat de părţi şi stabilită la un plafon de 1% pe zi din valoarea lucrărilor neexecutate, clauză permisă de art. 1066 - art. 1072 C. civ.
În continuare, au fost avute în vedere prevederile art. 1069 alin. (2) C. civ., în conformitate cu care „nu poate dar creditorul cere deodată şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, afară dacă penalitatea nu s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării. Cum în cauza de faţă obligaţia instituită de art. 18.1, care cuprinde clauza penală, se referă la ipoteza îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor contractuale, rezultă cu evidenţă că este posibilă cumularea executării obligaţiei principale cu clauza penală, adică obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, calculate prin raportare la valoarea lucrărilor neexecutate după data scadenţei şi în funcţie de numărul de zile de întârziere, prin aplicarea procentului de 1%, stabilit de ambele părţi.
În privinţa cuantumului penalităţilor de întârziere, au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, act normativ care era în vigoare la data încheierii contractului de prestări servicii între părţi.
Aplicând aceste dispoziţii legale situaţiei din speţă, s-a constatat că pretenţiile reclamantei privind plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 12.561.804,6 RON şi confirmate prin prima variantă a raportului de expertiză contabilă nu pot fi primite, deoarece nu îşi găsesc suportul în clauzele contractuale acceptate de ambele părţi prin acord mutual.
În acest sens, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 17.1 din contract, în conformitate cu care „părţile contractante au dreptul, pe durata îndeplinirii contractului, de a conveni modificarea clauzelor contractului prin act adiţional numai în cazul apariţiei unor circumstanţe care lezează interesele comerciale legitime ale acestora şi care nu au putut fi prevăzute la data încheierii contractului. Aşadar, voinţa comună a părţilor a fost ca eventuale modificări ale clauzelor contractuale iniţiale să se facă numai prin act adiţional. De altfel, părţile au procedat în acest mod încheind 5 astfel de acte adiţionale, ataşate la dosar, care poartă semnătura reprezentanţilor legali şi ştampila ambelor părţi.
În schimb, pretinsa modificare a contractului printr-un al 6-lea act adiţional nu poate fi reţinută ca temeinică, deoarece înscrisul constatator al acestuia nu a fost asumat în niciun mod de către societatea pârâtă.
Invocarea Procesului-verbal de conciliere din data de 10 iunie 2009 nu este în măsură să probeze modificarea contractuală susţinută de reclamantă, deoarece propunerea efectuată de pârâtă în cadrul acestor discuţii are natura unei negocieri, iar nu asumarea vreunei obligaţii din partea acesteia. Mai mult, în finalul procesului-verbal, pârâta a menţionat expres că, în situaţia în care propunerea de prelungire a contractului în condiţiile arătate va fi acceptată de către reclamantă, „va fi necesară încheierea unui act adiţional de modificare a contractului. Prin urmare, părţile au subliniat încă o dată excluderea modificării tacite a raporturilor contractuale, în acord cu art. 17.1 din contract. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar considera că propunerea de modificare formulată de pârâtă la data de 10 iunie 2009 are natura juridică a ofertei, simpla acceptare a acesteia de către reclamantă nu este suficientă pentru a conduce la perfectarea actului modificator, conform voinţei exprese a ambelor părţi, ci este obligatorie în acest sens constatarea acordului modificator printr-un act scris.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din parcurgerea minutei din data de 3 august 2009, deoarece părţile, deşi fac referire la condiţiile concilierii din data de 10 iunie 2009, au arătat că voinţa lor trebuie consacrată prin încheierea unui nou act adiţional.
De aceea, pentru calcularea penalităţilor de întârziere cuvenite reclamantei Tribunalul a ţinut seama de termenul de finalizare astfel cum a fost stabilit prin ultimul Act adiţional nr. 5 din 7 aprilie 2009, fiind stipulată data de 31 mai 2009 ca dată de terminare a serviciilor şi lucrărilor asumate de pârâtă. De asemenea, aşa cum s-a arătat mai sus, finalizarea lucrărilor a intervenit la data de 28 iunie 2010, conform procesului-verbal de recepţie finală ataşat la dosar, astfel că reclamanta este îndreptăţită la încasarea penalităţilor de întârziere pentru intervalul 31 mai 2009 - 28 iunie 2010.
În cauza de faţă, clauza penală prevăzută la art. 18.1 din contract a fost însuşită de părţi la data de 17 decembrie 2007, astfel că Legea nr. 469/2002, în vigoare la acea dată, impunea o disciplină contractuală în privinţa penalităţilor de întârziere de a fi limitate la debitul principal asupra căruia au fost calculate, dacă părţile nu prevăzut expres contrariul.
Întrucât posibilitatea depăşirii valorii sumelor asupra cărora au fost calculate nu a fost stipulată expres de către părţi, pe cale de consecinţă reclamanta nu poate primi penalităţi de întârziere cu depăşirea valorii lucrărilor neexecutate.
Faptul că penalităţile de întârziere sunt stipulate pentru întârzierea executării unor servicii, iar nu pentru plata unor sume de bani nu exclude de la aplicare textul art. 4 alin. (3), deoarece raporturile juridice de drept civil presupun aşezarea părţilor pe poziţii de egalitate şi tratarea acestora într-un mod egal, nediscriminatoriu. Or, atât timp cât, potrivit art. 18.3, întârzierea reclamantei la plata facturilor fiscale emise de pârâtă nu ar fi putut atrage penalităţi de întârziere peste limita debitului asupra căruia au fost calculate, tot astfel, conform art. 18.1, întârzierea pârâtei în prestarea serviciilor nu poate fi sancţionată cu plata penalităţilor de întârziere peste limita valorii lucrărilor neexecutate.
Prin Actul adiţional nr. 2 din 28 iulie 2008 la contractul de prestări servicii, părţile au indicat valoarea contractului la suma de 4.145.810,13 RON, fără TVA, rezultată din suplimentarea cantităţii iniţiale de şlam de 10.500 mc cu cantitatea de 1.709 mc de şlam, adică în total 12.209 mc. Cu toate acestea, părţile au prevăzut în continuarea că valoarea este estimată, iar contravaloarea serviciilor şi lucrărilor va fi plătită în baza documentelor justificative, urmând ca abia la finalizarea lucrărilor să se poată determina cantitatea exactă de reziduuri petroliere extrase de societatea pârâtă în executarea contractului.
Depăşirea cantităţii estimate nu scuteşte pârâta de obligaţia de a plăti penalităţi de întârziere, atât timp cât aceasta şi-a asumat obligaţia de a finaliza lucrările de curăţire a celor două rezervoare, iar nu de a extrage o anumită cantitate strict determinată. Deci, chiar părţile au prevăzut că valoarea indicată în Actul adiţional nr. 2 este una estimată, iar nu invariabilă, astfel că pârâta era ţinută să evacueze în termenul contractual, până al data de 31 mai 2009, întreaga cantitate de şlam, sub sancţiunea plăţii penalităţilor de întârziere calculate asupra valorii lucrărilor neexecutate.
Totodată, în conformitate cu art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de admitere în parte a cererii, Tribunalul a constatat că ambele părţi sunt îndreptăţite la recuperarea cheltuielilor de judecată în limita câştigării procesului. Efectuând compensarea cheltuielilor de judecată datorate reciproc de către părţi până la concurenţa celei mai mici sume, conform art. 276 C. proc. civ., a rezultat obligaţia pârâtei de a plăti reclamantei cu acest titlu suma de 6.305,48 RON.
Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel atât reclamanta SC C. SA cât şi pârâta SC P.M. SRL.
Faţă de acestea, analizând actele şi lucrările dosarului cauzei, Curtea a constatat că ambele apeluri formulate sunt nefondate.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta SC C. SA, acesta este nefondat având în vedere următoarele considerente:
Contrar susţinerilor apelantei, tribunalul a reţinut în mod corect situaţia de fapt reală în raport cu probele administrate, în sensul că nici din Procesul-verbal de conciliere din 10 iunie 2009 şi nici din Minuta încheiată la 3 august 2009 nu rezultă asumarea de către pârâtă SC P.M. SRL a unei obligaţii în sensul modificării prevederilor iniţiale ale contractului părţilor în privinţa termenului de finalizare, a valorii contractului şi a modului de calcul al penalităţilor.
Pârâta a formulat o ofertă, ca parte a unei negocieri, fără ca aceasta să implice şi obligaţia încheierii unui act adiţional, ceea ce rezultă în mod indiscutabil din menţiunea făcută în finalul procesului-verbal sub aspectul că în ipoteza în care reclamanta îi va accepta propunerea, aceasta nu va fi suficientă, ci va fi necesară încheierea unui act adiţional pentru modificarea contractului. De asemenea, menţiunea în acest sens reiese şi din cuprinsul Minutei din data de 3 august 2009. Consecinţa este că sub aspect probatoriu, în lipsa unui act adiţional nu se dovedeşte modificarea în mod valabil a contractului sub aspectele pretinse de reclamantă. În raport cu principiul libertăţii contractuale şi mai ales în lipsa chiar a acordului de voinţă în sensul modificării valabile a contractului instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor contractante, pronunţând o hotărâre care să ţină loc de act modificator al contractului. Aceasta cu atât mai mult cu cât primul capăt de cerere din acţiunea formulată, privind constatarea intervenirii modificărilor s-a dovedit a fi inadmisibil, fiind respins ca atare, fără ca această soluţie să fie criticată în mod expres de apelantă.
De asemenea, prima instanţă a soluţionat în mod corect şi cel de al treilea capăt de cerere din acţiunea reclamantei, privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, reţinând în primul rând că reclamanta solicită neîntemeiat suma de 12.561.804,6 RON cu acest titlu, deoarece pentru a se datora această sumă ar fi trebuit să fie avute în vedere modificările la contract la care s-a făcut referire prin primele două capete de cerere ale acţiunii.
Sunt greşite, neputând fi reţinute şi susţinerile apelantei în sensul că se impunea, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de întârziere în sumă de 412.627,13 RON.
Legea nr. 469/2002 era în vigoare la data încheierii contractului de către părţi şi, în consecinţă, era obligatorie pentru acestea.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta SC P.M. SRL şi acesta este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
În mod evident rezultă că apelanta SC P.M. SRL susţine în mod greşit că prin încheierea contractului s-ar fi convenit numai extragerea unei cantităţi determinate de şlam, îndeplinită până la data de 19 iunie 2009 şi că penalităţile de întârziere ar trebui să fie calculate numai până la această dată, fiind în sumă de numai 5.526,64 RON. Aprecierea apelantei în sensul că diferenţa de şlam extrasă şi celelalte operaţiuni necesare curăţării rezervoarelor nu ar fi fost convenite de părţi, iar clauza penală nu poate fi aplicată şi în raport cu acestea, este contrară clauzelor exprese deci contractul încheiat.
Tribunalul a apreciat în mod întemeiat şi că nu se justifică, în raport cu contractul constituind legea părţilor, modificarea variantei din raportul de expertiză efectuat la judecata în primă instanţă potrivit căreia pârâta ar datora cu titlu de penalităţi numai plata sumei de 5.526,64 RON.
De asemenea, contrar susţinerilor apelantei şi în raport cu modul în care părţile au înţeles să determine, astfel cum s-a arătat anterior, obiectul contractului, notificarea la care se referă clauza prevăzută de art. 18.2 din contract nu constituie, în cazul neîndeplinirii, o cauză faţă de care intervine înlăturarea obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere, iar criterii de calcul al penalităţilor de întârziere în sensul arătat au fost prevăzute în contractul iniţial, astfel că nu se pune problema că ar fi putut să intervină numai ulterior, prin actul adiţional pentru care s-au purtat negocieri însă nu a mai fost încheiat.
Având în vedere considerentele arătate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 220 din 3 aprilie 2014 a respins apelurile declarate de apelanţii SC C. SA, ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC C. SA cât şi pârâta SC P.M. SRL.
Cererea de recurs formulată de către reclamanta SC C. SA a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În temeiul acestor motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată şi pe fondul cauzei admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată şi obligarea pârâtei la plata sumei de 412.627,13 RON cu titlu de penalităţi.
În raport de motivul de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă apreciază că a fost interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, reprezentat în speţă de trei acte juridice, respectiv Procesul-verbal de conciliere din data de 10 iunie 2009, Minuta din data de 3 august 2009 şi Adresa nr. 010343 din 15 septembrie 2009.
Din Procesul-verbal de conciliere încheiat între părţi la data de 10 iunie 2009, rezultă cu evidenţă că în speţă este vorba despre o ofertă de a contracta numită de pârâtă „propuneri suplimentare" şi „propunere", în esenţă o ofertă de a modifica contractul încheiat. Această ofertă a fost formulată în termeni neechivoci şi exprimă intenţia de a se obliga în cazul acceptării ei de către reclamantă, cuprinzând suficiente elemente pentru formarea actului adiţional modificator al contractului.
Prin cele consemnate în Minuta nr. 172 încheiată la data de 3 august 2009, a fost confirmată seriozitatea ofertei de modificare a contractului pe calea actului adiţional.
De asemenea, recurenta-reclamantă susţine că prin Adresa nr. 010343 din 15 septembrie 2009 a invitat pârâta să se prezinte la sediul SC C. SA în vederea încheierii actului adiţional.
În raport de aceste considerente, recurenta-reclamantă apreciază că în speţă este vorba despre o promisiune bilaterală de a încheia actul adiţional modificator al contractului, a cărui neexecutare atrage răspunderea contractuală, iar executarea silită în natură a obligaţiei de a face se asigură prin acţiunea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să modifice contractul.
În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, întrucât instanţa a limitat cuantumul penalităţilor în considerarea dispoziţiilor sus-evocate.
Din interpretarea textului de lege sus-evocat, este evident că textul de lege limitează cuantumul penalităţilor numai în cazul unei obligaţii pecuniare. Or, în speţa de faţă obligaţia asumată este una de a face.
Din acest punct de vedere, ambele instanţe au interpretat în mod extensiv această dispoziţie legală.
În continuare, recurenta-pârâtă formulează critici cu privire la suma reţinută potrivit raportului de expertiză, la care au fost calculate penalităţile, aceasta fiind stabilită în mod arbitrar fără a avea la bază un raţionament riguros.
Cererea de recurs formulată de către pârâta SC P.M. SRL a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În temeiul acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacată şi pe fondul cauzei respingerea acţiunii reclamantei.
În combaterea cererii de recurs formulată de către pârâtă, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de către recurenta-reclamantă SC C. SA, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
În susţinerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a formulat critici în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin care a susţinut că cele trei acte menţionate au semnificaţia neechivocă a asumării unei obligaţii din partea pârâtei.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţia când s-a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii.
Din argumentarea recursului, se poate observa că recurenta a pus în discuţie trei acte juridice, respectiv procesul-verbal de conciliere din data de 10 iunie 2009, minuta din data de 3 august 2009 şi Adresa nr. 010343 din 15 septembrie 2009.
Înalta Curte constată că nu se poate reţine că actelor juridice menţionate l-i s-a dat o interpretare care înlătură clauzele convenite de părţi.
Fără a se putea lua în discuţie obiectul cererii, întrucât recursul nu este cale devolutivă de atac pentru ca chestiunile de fapt să fie reanalizate, dacă nu sprijină un motiv de nelegalitate, se reţine că în ceea ce priveşte fondul cauzei se reţine că legea aplicabilă părţilor este Contractul de prestări de servicii nr. S-CA279 din 17 decembrie 2007 având ca obiect prestarea de către prestator a serviciilor de curăţare de şlam a rezervoarelor de depozitare ţiţei R1 şi R3 situate în incinta staţiei de pompare Călăreţi, judeţul Călăraşi, aparţinând SC C. SA Ploieşti, inclusiv efectuarea tuturor operaţiilor aferente curăţirii rezervoarelor.
Înalta Curte constată că ambele instanţe au soluţionat în mod corect cel de al doilea capăt de cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act modificator al Contractului de prestări servicii nr. S-CA279 din 17 decembrie 2007 în considerarea principiului libertăţii contractuale şi al autonomiei de voinţă.
Se reţine că prin decizia pronunţată nu s-a schimbat natura ori înţelesul neîndoielnic al contractului încheiat între părţi, ca act juridic dedus judecăţii.
Astfel prevederile iniţiale ale contractului părţilor, stabilite prin art. 3.1, art. 4 şi art. 18 din contract, au primit o interpretare corectă, iar înţelesul acestora nu a fost modificat, instanţa de apel dând eficienţă acestor prevederi contractuale care au condus la admiterea în parte a acţiunii reclamantei şi la obligarea pârâtei la plata sumei de 203.013,96 RON reprezentând penalităţi de întârziere.
Oferta menţionată de către reclamantă ca parte a unei negocieri, nu reprezintă asumarea unei obligaţii din partea pârâtei, întrucât astfel cum se menţionează în cuprinsul procesului-verbal de conciliere, pentru modificarea contractului este necesară încheierea unui act adiţional.
În consecinţă, în lipsa încheierii unui act adiţional nu se poate retine modificarea valabilă a contractului.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Sub cuvânt că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, recurenta a pus în discuţie respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de întârziere în sumă de 412.627,13 RON.
Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 496/2002, plafonează cuantumul penalităţilor la nivelul debitului, numai în situaţia în care în contract părţile nu au stipulat contrariul.
Considerentele instanţei de apel au vizat pe de o parte faptul că, contractul fiind încheiat sub imperiul Legii nr. 469/2002, poate primi reglementări aparţinând acestui act normativ, dispoziţiile art. 4 alin. (3) din evocata lege fiind incidente, aspect de altfel necontestat de către reclamantă. Pe de altă parte, instanţa de apel a dat o interpretare corectă acestor dispoziţii legale, în sensul că prin contractul încheiat, părţile nu au prevăzut nelimitarea penalităţilor de întârziere.
De asemenea, criticile formulate de către recurenta-pârâtă prin care contestă suma la care a fost obligată pârâta, reprezentând penalităţi de întârziere, cu trimitere la proba cu expertiză administrată în cauză, se reţine că nu vizează nelegalitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a supus spre examinare situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel în raport de criticile formulate şi de probele aflate la dosar, din acest punct de vedere depăşind sfera motivului invocat. Recursul nu este cale devolutivă de atac pentru ca chestiunile de fapt să fie reanalizate, dacă nu sprijină un motiv de nelegalitate, aşa încât din acest punct de vedere critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu va fi reţinută.
Înalta Curte, luând în examinare cu prioritate, chestiunea timbrajului, în ce priveşte cererea de recurs formulată de către recurenta-pârâtă SC P.M. SRL reţine că, potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997, cu referire la art. 20 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, taxele de timbru se depun anticipat sau până la termenul de judecată stabilit de instanţă.
Potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a legii, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea va fi anulată ca netimbrată.
În speţă, recurenta-pârâtă SC P.M. SRL a fost citată cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru şi timbrului judiciar, potrivit dovezii aflată la dosarul cauzei.
Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat şi nici până la termenul stabilit de instanţă, 5 martie 2015 pentru când procedura de citare a fost legal îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea legală de obligaţia timbrării, Curtea urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv ale art. 35 alin. (1) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, cu referire la art. 9 din O.G nr. 32/1995 modificată şi să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de pârâta SC P.M. SRL
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C. SA şi va anula ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC P.M. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 220 din 3 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC P.M. SRL împotriva Deciziei civile nr. 220 din 3 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2015 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 76/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 732/2015. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
