ICCJ. Decizia nr. 720/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 720/2015
Dosar nr. 401/1/2015
Şedinţa publică de la 4 martie 2015
Asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr 566/2013, Tribunalul Timiş a respins excepţia şi a admis acţiunea principală precizată formulată de reclamanta SC E.A.O.M.P.S. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.F. SRL şi a obligat pârâta la plata sumei de 2.896.223 lei cu titlu de reparare prejudiciu cauzat reclamantei, precum şi la 38.073 lei cheltuieli de judecată; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu SC A. SA şi a obligat chemata în garanţie faţă de pârâta SC A.F. SRL la plata sumei de 2.896.223 lei cu titlu de prejudiciu produs reclamantei, precum şi la cheltuieli de judecată în cuantum de 38.073 lei ocazionate de reclamantă şi de 41.078,23 lei ocazionate de pârâtă.
Pârâta SC A.F. SRL şi chemata în garanţie SC A. SA au declarat apel.
Prin Decizia civilă nr. 65 din 27 ianuarie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, a respins apelul declarat de pârâta SC A.F. SRL, a admis apelul declarat de SC A. SA şi a modificat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC A.F. SRL împotriva SC A. SA în sensul că a obligat chemata în garanţie la plata sumei de 200.000 lei faţă de pârâtă, cu titlu de prejudiciu şi a respins, în rest, cererea de chemare în garanţie.
A obligat chemata în garanţie la plata parţială a cheltuielilor de judecată astfel: 5.611 lei către reclamantă şi 5.611 lei către pârâtă, cu titlu de taxă judiciară de timbru şi, respectiv 500 lei reclamantei cu titlu de onorariu parţial expert, în limita admiterii cererii de chemare în garanţie.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei privind suportarea, în parte, a debitului principal şi a cheltuielilor de judecată de către pârâtă.
A obligat în apel, pârâta SC A.F. SRL la plata către SC A. SA a sumei de 16.936 lei reprezentând taxă judiciară de timbru în calea de atac.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC A.F. SRL şi chemata în garanţie SC A. SA.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, prin Decizia nr. 3453 din 6 noiembrie 2014 a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta SC A.F. SRL Vladimirescu şi de chemata în garanţie SC A. SA Târgu Mureş împotriva Deciziei nr. 65/2014 din 27 ianuarie 2014, pronunţata de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă.
SC A.F. SRL Vladimirescu a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei instanţei de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia în sensul admiterii în parte a recursului declarat de pârâtă, modificării soluţiei instanţei de apel în privinţa cererii de chemare în garanţie şi menţinerii sentinţei instanţei de fond dată asupra acesteia.
Contestatoarea arată că instanţa, respingând recursul, a omis din greşeală să cerceteze motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanţie, prin care a solicitat modificarea soluţiei dată cererii de chemare în garanţie, în sensul respingerii apelului SC A. SA şi menţinerii soluţiei instanţei de fond asupra cererii de chemare în garanţie, cu obligarea SC A. SA la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, deşi instanţa de recurs a reţinut în considerente că s-a invocat şi acest motiv de recurs, el nu a fost analizat deloc în decizia pronunţată.
Susţine contestatoarea că obiectul cererii de chemare în garanţie a fost obligarea SC A. SA la plata sumei ce reprezintă despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin livrarea cantităţii de 350 tone de uree necorespunzătoare calitativ şi la plata cheltuielilor de judecată, iar în cererea de chemare în garanţie nu a putut menţiona un cuantum exact al pretenţiilor întrucât nici reclamanta nu indicase un cuantum al pretenţiilor sale în cererea de chemare în judecată.
Spre deosebire însă de reclamantă, care la cererea expresă a instanţei şi-a cuantificat pretenţiile iniţiale în vederea timbrării la 200.000 lei instanţa obligând-o la plata unei taxe judiciare corespunzătoare acestei sume, contestatoarea a achitat la cererea instanţei aceeaşi taxă judiciară, fără însă să i se ceară şi o precizare a cuantumului exact al sumei solicitate de la chemata în garanţie. Cuantumul pretenţiilor a fost permanent la nivelul tuturor despăgubirilor pretinse de reclamantă, fără indicarea vreunei limite, aşa cum rezultă din cererea de chemare în garanţie, astfel că precizarea unui cuantum majorat al pretenţiilor reclamantei nu a impus o modificare a cererii de chemare în garanţie.
Consideră că instanţa de fond, Tribunalul Timiş, a admis corect cererea sa de chemare în garanţie la nivelul prejudiciului cauzat reclamantei prin livrarea cantităţii de 350 tone uree necorespunzătoare calitativ din culpa chematei în garanţie, în cuantum de 2.896.223 lei. Cu toate acestea, nu a aplicat corespunzător prevederile art. 35, alin. (3) din Ordinul M.J. nr. 760/c din 22 aprilie 1999 publicat în M. Of. nr. 380/1999, prin faptul că nu i-a pus în vedere să achite suplimentar o taxă de timbru corespunzătoare valorii prejudiciului constatat pe parcursul procesului (2,896.223 lei), astfel cum îi pusese în vedere pentru pretenţia iniţială a reclamantei, adică pentru o valoare a prejudiciului de 200.000 lei.
Potrivit art. 37 din Ordinul nr. 760/c/1999, în situaţia în care instanţele învestite cu o cale de atac constată că taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, dispun obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente. întrucât nu exista la dosarul cauzei nici o dovadă din care să rezulte că pârâta contestatoare a limitat obiectul cererii de chemare în garanţie la suma de 200.000 lei, ci dimpotrivă, cererea sa a vizat întreaga sumă pe care ar fi fost obligată de instanţă să o plătească reclamantei, decizia din apel prin care s-au admis pretenţiilor pârâtei doar în limita corespunzătoare pretenţiilor pentru care a achitat taxa de timbru (respectiv la valoarea de 200.000 lei) şi nu în cuantumul pretins (întregul prejudiciu, adică 2.896.223 lei), consideră că este nelegală.
Ca urmare, arată contestatoarea, instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală, admiţând integral cererea aşa cum a fost formulată, iar schimbarea acestei soluţii în apel reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor legale, instanţa fiind ţinută să se pronunţe în limita în care a fost învestită. Respectarea principiului disponibilităţii presupune atât nedepăşirea limitelor pretenţiilor solicitate, cât şi soluţionarea tuturor pretenţiilor care au fost solicitate.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi temeiul de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele care succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
În raport de aceste temei juridic, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanţie, prin care a solicitat modificarea soluţiei dată cererii de chemare în garanţie, în sensul respingerii apelului SC A. SA şi menţinerii soluţiei instanţei de fond asupra cererii de chemare în garanţie, cu obligarea SC A. SA la plata cheltuielilor de judecată, reluând, totodată, critica formulată în recurs.
Doctrina juridică dezvoltată în interpretarea dispoziţiilor art. 318 teza a ll-a C. proc. civ. a stabilit că esenţa acestui motiv al contestaţiei în anulare specială constă în aceea ca instanţa să nu fi făcut nicio discuţie referitoare la motivele de recurs invocate, să fi omis cercetarea acestora, iar omisiunea să se fi produs din eroare.
Analizând însă decizia atacată, se constată că recursul a fost cercetat din perspectiva tuturor criticilor de neiegalitate formulate de recurenta-pârâtă, reţinând caracterul nefondat al acestora, în speţă, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., iar dezlegarea dată recursului prin decizia atacată nu este rezultatul unei omisiuni, prezenta contestaţie în anulare fiind nefondată din perspectiva dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Contrar susţinerilor contestatoarei, în considerarea controlului de legalitate declanşat prin recurs, instanţa a examinat în mod real motivele de neiegalitate invocate, răspunzând în mod expres aspectelor referitoare la îndeplinirea condiţiilor legale ale angajării răspunderii contractuale a pârâtei şi chematei în garanţie, iar faptul că soluţia adoptată nu a corespuns voinţei recurentei nu poate deschide calea contestaţiei în anulare.
Se reţine, totodată, că instanţa de recurs a sintetizat şi a răspuns criticilor invocate printr-un raţionament global, esenţial, care a dezlegat pricina.
De altfel, chiar dacă instanţa de recurs nu ar răspunde fiecărui argument al recurentei, este unanim admis că o contestaţie în anulare pe acest motiv nu este întemeiată.
Caracterul succint al motivării sau faptul că instanţa nu a răspuns tuturor argumentelor subsumate unui motiv de neiegalitate, nu se încadrează în motivul care să permită exercitarea acestei căi extraordinare de atac de vreme ce din considerentele hotărârii rezultă cu evidenţă raţionamentul logico-juridic al instanţei în adoptarea soluţiei.
În speţă, nu se justifică admiterea contestaţiei, deoarece criticile invocate de către contestatoare nu corespund prevederilor art. 318 C. proc. civ., nefiind vorba de absenţa punctului de vedere al instanţei, ca rezultat al omisiunii cercetării unuia dintre motivele de modificare invocate.
Contestatoarea nu face decât să repună în discuţie, în prezenta cauză, soluţia însăşi a instanţei de recurs, ceea ce nu este permis pe calea contestaţiei în anulare, precum şi probleme de fond ce au fost soluţionate de instanţa de recurs, care s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate de parte.
Susţinerile contestatoarei se circumscriu unor critici împotriva deciziei irevocabile, care o transformă într-un recurs la recurs, or prevederile art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicaţie, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs.
În mod constant, în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.
De asemenea, C.E.D.O. a subliniat frecvent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
În acelaşi sens, Curtea de la Strasbourg a reţinut că „supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanţiale şi imperioase" (cauza Sebastian Taub c. România, Hotărârea din 12 octombrie 2006).
În consecinţă, dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul unei omisiuni, iar prezenta contestaţie în anulare este nefondată din perspectiva dispoziţiilor art. 318 teza a ll-a C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse şi nefiind îndeplinite cerinţele art. 318 teza a ll-a C. proc. civ. invocate de contestatoarea SC A.F. SRL Vladimirescu, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A.F. SRL Vladimirescu împotriva Deciziei nr. 3453 din 6 noiembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 5165/30/2011*.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 728/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 721/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
