ICCJ. Decizia nr. 776/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 776/2015
Dosar nr. 2937/108/2009*
Şedinţa publică din 18 martie 2015
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 18 iunie 2009, reclamanţii G.T.S. şi G.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat prin M.F.P., Municipiul Arad, reprezentat prin primar şi E.R.C. Oradea, să se dispună obligarea acestora la restituirea preţului de piaţă al apartamentului, situat în Arad, înscris în C.F., compus din trei camere, baie, bucătărie, cămară de alimente, hol, balcon, boxă, în suprafaţă totală de 130 mp cu cota parte de 13/316 din părţile comune indivize, şi cota indiviză de 49/1188 din teren, preţ care urmează a se stabili conform standardelor internaţionale de evaluare, apreciat la 150.000 euro, sumă care urmează a fi convertită şi plătită în lei, la valoarea euro din ziua plăţii efective, conform cursului oficial al B.N.R., obligarea pârâtei E.R.C. Oradea la plata sporului de valoare al aceluiaşi apartament, a căror valoare a apreciat-o la 15.000 euro, obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale pentru aceste sume din ziua rămânerii irevocabile şi până la plata lor efectivă şi recunoaşterea dreptului de retenţie asupra apartamentului până la plata acestor sume, cu acordarea de cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu Statul Român reprezentat prin SC R. SA Arad, în temeiul Legii nr. 112/1995.
De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 5099 din 26. 10.2005 pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 1364/2005, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 109 din 9 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Arad şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a fost admisă acţiunea exercitată de E.R.C. Oradea, în sensul în care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat şi a fost dispusă reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.
Prin sentinţa civilă nr. 635 din 30 septembrie 2010, Tribunalul Arad în Dosarul nr. 2937/108/2009 a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţi, a dispus obligarea pârâtului Statul Român reprezentat prin M.F.P., la plata sumei de 2.280,11 lei reprezentând valoarea apartamentului, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi a sumei de 14253 lei, cu titlu de despăgubiri pentru investiţiile efectuate, a respins capătul de cerere privind stabilirea dreptului de retenţie asupra imobilului şi a respins acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Arad şi E.R.C. Oradea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Arad a reţinut că prin sentinţa civilă 5099 din 26 octombrie 2005 a fost admisă acţiunea civilă exercitată de către E.R.C. Oradea în contradictoriu cu reclamanţii din prezenta cauză şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de către aceştia în temeiul Legii nr. 112/1995, dispunându-se revenirea la situaţia anterioară de C.F.
Prin urmare, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 41 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 modificată prin Legea nr. 501/2002 şi O.U.G. nr. 184/2002, şi dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, text legal care prevede că în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se poate solicita restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi, respectiv contravaloarea lucrărilor de investiţii făcute la imobil.
Aceeaşi instanţă a reţinut că pârâţii Municipiul Arad şi E.R.C. Oradea nu au calitate procesuală pasivă în cauză.
Împotriva sentinţei tribunalului, au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P., Arad.
În motivarea apelului, reclamanţii au susţinut că vânzarea apartamentului s-a făcut de către pârâtul Municipiul Arad, culpabil pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi care a determinat anularea contractului de vânzare cumpărare.
Au mai susţinut că Tribunalul Arad a fost sesizat cu acţiune în pretenţii, valoarea de piaţă a apartamentului fiind de aproximativ 630.000 lei, context în care Tribunalul Arad este competent să soluţioneze cauza în primă instanţă conform art. 2 alin. (1) pct. b C. proc. civ.
Au apreciat că prima instanţă nu a cercetat fondul litigiului, ceea ce impune desfiinţarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, au solicitat anularea hotărârii şi rejudecarea procesului de instanţa competentă.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Arad, a criticat hotărârea pe motiv că prima instanţă a acordat ceea ce nu s-a cerut şi a interpretat greşit actul dedus judecăţii, având în vedere că reclamanţii nu au solicitat ca valoarea investiţiilor să fie plătită de M.F.P. Bucureşti, ci de E.R.C., Oradea, or, investiţiile efectuate de foştii chiriaşi cad în sarcina proprietarului imobilului, aşa cum rezultă din modificările Legii nr. 10/2001 prin art. 48 alin. (3) din Legea nr. 1/2009.
O altă critică adusă hotărârii a privit faptul că instanţa nu a respectat limitele investirii şi principiul contradictorialităţii, întrucât reclamanţii au solicitat restituirea valorii de piaţă a apartamentului nr. 20 situat în Arad, iar nu actualizarea preţului achitat.
S-a mai arătat că sentinţa pronunţată este netemeinică şi nelegală şi în ceea ce priveşte interpretarea prevederilor art. 1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009, respectiv art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare pentru care reclamanţii au solicitat valoarea de circulaţie, nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, or, art. 501 se referă doar la contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea acestei legi.
Prin Decizia civilă nr. 664 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P. Bucureşti reprezentat de D.G.F.P. Arad pentru următoarele considerente:
În raport de conţinutul hotărârii judecătoreşti, rămase irevocabilă, prin care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, instanţa nu mai poate supune analizei şi nu se mai poate pronunţa cu privire la buna sau reaua credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar referitor la cererea acestora de a li se acorda preţul de piaţă al apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare constatat nul, în mod corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanţii pot beneficia doar de plata preţului actualizat pe care l-au plătit pentru apartament.
Criticile aduse de către pârâtul M.F.P. Bucureşti reprezentat de D.G.F.P. Arad referitoare la faptul că prima instanţă a acordat ceea ce nu s-a cerut, fără a respecta limitele investirii determinate prin cererea de chemare în judecată, acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele motive:
Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să li se restituie preţul de piaţă al apartamentului, situat în înscris în C.F., compus din trei camere, baie, bucătărie, cămară de alimente, hol, balcon, boxă, în suprafaţă totală de 130 mp cu cota parte de 13/316 din părţile comune indivize, şi cota indiviză de 49/1188 din teren, preţ care au solicitat să fie stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare şi pe care l-au apreciat la suma de 150.000 euro, precum şi obligarea pârâtei de E.R.C. Oradea să le plătească sporul de valoare al aceluiaşi apartament, care constă în investiţiile efectuate în valoare de 15.000 euro.
Prima instanţă a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile cuprinse în art. 501 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, text potrivit căruia „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale”.
Cum, în speţă, s-a reţinut, irevocabil, prin sentinţa civilă nr. 5099 din 26 octombrie 2005 pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 1364/2005, că vânzarea cumpărarea imobilului în litigiu este lovită de nulitate absolută pentru fraudă la lege şi cauză ilicită, reclamanţii nu pot beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale, ci doar de restituirea preţului achitat efectiv, actualizat cu indicele de inflaţie, prima instanţă făcând doar aplicarea textului legal incident speţei deduse judecăţii, fără ca prin aceasta să acorde mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.
Privitor la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. Bucureşti reprezentat de D.G.F.P. Arad privind plata despăgubirilor pe motiv că aceste despăgubiri cad în sarcina persoanei îndreptăţite, respectiv a proprietarului actual al imobilului, potrivit art. 50 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 13 alin. (60 din Legea nr. 112/1995, plata preţului actualizat plătit de către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, urmează să se facă de către M.F.P. Bucureşti din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Ca urmare, M.F.P. Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauză.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Arad şi reclamanţii G.T.S. şi G.F.
Prin recursul declarat, pârâtul a criticat decizia curţii de apel din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 48 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 43 din O.G. nr. 40/1999. S-a susţinut totodată că instanţele anterioare au acordat ceea ce nu s-a cerut, fără a respecta limitele investirii, respectiv principiul contradictorialităţii şi principiul disponibilităţii A criticat nelegalitatea deciziei şi din perspectiva interpretării greşite a prevederilor art. 1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009 și a art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Recursul reclamanţilor a vizat nelegalitatea deciziei curţii de apel din perspectiva încălcării normelor de competenţă materială a instanţelor în funcţie de valoarea obiectului dedus judecăţii. De asemenea, alte critici au vizat neanalizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S., situaţie care echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, modalitatea şi metoda de calcul a contravalorii preţului apartamentului.
În ceea ce priveşte răspunderea pentru evicţiune, au susţinut că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate anterior prin care a fost constatată reaua-credinţă şi frauda la lege, având în vedere că au solicitat cumpărarea imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 3702 din 24 mai 2012 a admis recursurile declarate de reclamanţii G.T.S. şi G.F. şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Arad, şi a dispus trimiterea spre rejudecare în apel a cauzei, apreciind că nu a fost analizată şi motivate, în fapt şi în drept, chestiunea derivată din dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, privitor la responsabilitatea achitării despăgubirilor pentru sporul de valoare adus de foştii chiriaşi, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 şi care ulterior au fost evinşi de către fostul proprietar, situaţia comportând anumite distincţii, în raport cu dispozițiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte celelalte aspecte invocate, Înalta Curte a decis că recursurile părţilor sunt nefondate, inclusiv în ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă materială.
În rejudecarea apelurilor după casarea cu trimitere, Curtea de apel prin Decizia civilă nr. 167 din 11 octombrie 2012 a admis apelul declarat de Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva sentinței civile nr. 635 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul în care a exonerat Statul Român de la plata contravalorii investițiilor efectuate de reclamanți cu privire la imobilul în litigiu și a dispus obligarea pârâtei E.R.C. Oradea la plata către reclamanți a sumei de 14.253 lei reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate.
Prin aceeași decizie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții G.T.S. şi G.F.
Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele:
Faţă de conţinutul hotărâri irevocabile care a constatat, cu putere de lucru judecat, nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu Statul Român reprezentat prin SC R. SA Arad, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi raportat la disp. art. 1201 C. civ., care reconfirmă incidenţa principiului „res judicata”, nu se mai poate pune în discuție buna sau reaua credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Privitor la solicitarea acestora cererea acestora de a li se acorda preţul de piaţă al apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare constatat nul, în mod corect s-a făcut aplicaţia dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanţii pot beneficia doar de plata preţului actualizat pe care l-au plătit pentru apartament, respectiv suma de 2.280,11 lei, care va fi reactualizată la momentul plăţii efective de către pârâtul Statul Român, prin M.F.P., căruia îi revine clar această obligaţie. Contractul reclamanţilor a fost declarat în mod irevocabil ca fiind nul absolut, ceea ce înseamnă că a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte contravaloarea investiţiilor realizate de reclamanţi imobilului din litigiu, aceasta a fost stabilită în urma expertizei tehnice judiciare dispuse în cauză la suma de 14.253 lei.
În contextul în care imobilul în litigiu a fost retrocedat E.R.C. Oradea, potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată de Legea nr. 1/2009, în vigoare la data pronunţării hotărârii instanţei de fond, obligaţia de plată a acestei sume revine acesteia.
În raport de dispozițiile art. 48 coroborat cu art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, intimta A.V.A.S. nu justifică calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății. Aceasta întrucât textul legal la care a făcut trimitere instanţa de fond prin încheierea din 11 noiembrie 2009 şi prin care s-a decis împricinarea acesteia, stipulează că doar in procesele şi cererile având ca obiect stabilirea, potrivit prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, a măsurilor reparatorii prin echivalent şi/sau a valorii recalculate a acţiunilor, A.V.A.S. se substituie şi dobândeşte calitatea procesuală a M.F.P. şi instituţiilor publice implicate, preluând toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale acestora, începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi.
Or, în prezenta cauză nu a fost reținută incidența art. 31 din Legea nr. 10/2001, de natură să atragă participarea procesuală pasivă a A.V.A.S.
Impotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că, instanţa, interpretând dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 a apreciat greşit că la momentul încheierii contractului au fost de rea credință, în consecinţă cererea de acordare a preţului de circulaţie al imobilului este fondată.
Instanţa nu a luat în discuţie elementele şi situaţia reală de la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare şi, reţinând frauda la lege și reaua credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, în mod greşit a reținut că reclamanţii beneficiază doar de o despăgubire echivalentă cu preţul actualizat al imobilului, abordare ce duce, practic, la o discriminare în raport cu ceilalţi chiriaşi, din acelaşi imobil, care au pierdut şi ei dreptul de proprietate într-o manieră diferită.
Invocă în susţinere necunoaşterea prevederilor legale care reglementau încheierea contractelor de vânzare cumpărare cu privire la imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi lipsa unei consilieri de specialitate la semnarea acestuia, împrejurări care, în opinia acestora, sunt în măsură să înlăture sancţiunea nulităţii titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În dezvoltarea criticilor încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă D.G.R.F.P. Arad a arătat următoarele:
Atât instanța de apel cât și prima instanță au acordat ce nu s-a cerut, fără respectarea limitelor investirii și a principiului disponibilității și al contradictorialității. Astfel, deși reclamanții au investiti instanța cu o cerere prin care au solicitat acordarea prețului de piață al apartamentului nr. 20 din imobilul situat în municipiul Arad , instanța a admis acțiunea sub forma acordării prețului actualizat, încălcându-se astfel cadrul procesual determinat de părți, reglementat de dispozițiile art. 129 alin. (60 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, apreciază ca nelegală decizia recurată și din perspectiva greșitei interpretări a actului dedus judecății.
O altă critică privește aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Din această perspectivă, susține că prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în speță întrucât contractul de vânzare cumpărare a imobilului care face obiectul prezentului litigiu și cu privire la care a fost solicitată acordarea prețului de piață, nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chestiune reținută și de instanțele judecătorești în considerentele sentinței civile nr. 2540 din 13 mai 2004 pronunțată de judecătoria Arad în Dosarul nr. 11710/2003, respectiv de Tribunalul Arad în considerentele Deciziei nr. 109 din 09 martie 2006 pronunțată în Dosarul nr. 515/2006.
Pentru restituirea prețului de piață al imobilelor care au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995, trebuie îndeplinite cumulativ condiția ca actul translativ de proprietate să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor actului normativ mai sus menționat și să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Or, din considerentele sentinței civile nr. 5099 din 26 octombrie 2005, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 1364/2005 reiese că actul translativ de proprietate cu privire la imobilul în litigiu a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/995.
Recurenta E.R.C. Oradea în motivarea căii de atac întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a arătat următoarele:
În mod greșit instanța de apel a dispus obligarea acesteia la plata contravalorii investițiilor aduse de reclamanți imobilului în litigiu. Aceasta întrucât nu deține nici folosința și nici nu figurează înscrisă în cartea funciară ca titular a dreptului de proprietate asupra imobilului. Or, în contextul în care conform înscrierilor de carte funciară, proprietar asupra imobilului este Statul Român, până la momentul la care va figura ca proprietară asupra imobilului, în mod greșit a fost stabilită în sarcina sa obligația de achitare a contravalorii imbunătățirilor aduse imobilului.
Asupra recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Analizând decizia recurată în raport de susţinerile formulate de către recurenții reclamanți G.T.S. şi G.F., constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente:
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurenţii reclamanţi au invocat incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de judecată are obligaţia de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor reţinute nu se poate exercita controlul judiciar.
Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicţie între considerente şi dispozitiv; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.
Se constată, în cauză, că respingând apelul declarat de reclamanţi, judecătorii apelului au indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, motivând de ce apelul nu este fondat.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este lipsită de o susţinere pertinentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs, care urmează să fie respins ca atare.
Recurenţii reclamanţi au invocat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a interpretat în mod eronat probatoriul administrat în cauză, atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel, probatoriu ce în opinia acesteia nu demonstrează faptul că au fost de rea credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare şi nici frauda comisă de aceştia.
Însă, această critică nu poate fi încadrată în prevederile legale enunţate, deoarece ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. se referă la interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, iar nu a probelor administrate.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, Înalta Curte nu reţine incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
O altă critică priveşte faptul că instanţa de apel a aplicat greşit în cauză prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care aceştia nu au cunoscut situaţia juridică a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare şi prin urmare le sunt aplicabile dispoziţiile care îi îndreptăţeau la acordarea preţului de piaţă al imobilului.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează acest motiv de recurs, hotărârea atacată este nelegală atunci când instanţa aplică în mod greşit textul de lege la situaţia de fapt reţinută.
Pornind de la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel şi care nu ar mai putea fi reanalizată (în temeiul probatoriului deja administrat) în cadrul controlului de nelegalitate exercitat de către instanţa de recurs, în limitele presupuse de art. 304 C. proc. civ., se constată că la data de 21 iulie 1997 reclamanţii au achiziţionat, în temeiul Legii nr. 112/1995, de la vânzătorul Statul Român reprezentat prin SC R. SA Arad, apartamentul din imobilul situat în municipiul Arad.
Prin Decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a fost admisă acţiunea exercitată de E.R.C. Oradea s -a constatat, cu putere de lucru judecat, nulitatea absolută a contractului sus-arătat, reţinându-se reaua-credinţă a reclamanţilor la încheierea acestuia.
Prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză, reclamanţii au solicitat restituirea preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior, invocând ca temei juridic al acţiunii dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Legea nr. 1/2009 invocată de reclamanţi ca temei juridic al pretenţiilor acestora, a introdus un nou articol, art. 501, conform căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Ca atare, pentru a se obţine restituirea preţului de piaţă al imobilului în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001 trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii: desfiinţarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă a contractului de vânzare cumpărare şi încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prima condiţie, aceea a desfiinţării, are în vedere atât situaţia în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat, cât şi aceea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Cealaltă condiţie, referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, include mai multe aspecte referitoare la calitatea de chiriaş a cumpărătorului, la termenul în care de poate formula cererea de cumpărare şi la obiectul înstrăinării, respectiv imobilele preluate cu titlu de către stat care au destinaţia de locuinţă.
În speţă, modalitatea în care s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare, cu respectarea sau nu a prevederilor Legii nr. 112/1995 a constituit deja obiect de analiză într-un litigiu anterior.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara s-a statuat că reclamanţii au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu rea credinţă şi prin fraudarea legii. În considerentele acestei decizii, instanţa a constatat că nu poate fi reţinută buna credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare întrucât aceştia erau obligaţi să observe încălcarea textelor legale care reglementau încheierea unor astfel de contracte de vânzare cumpărare, nefiind îndrituiţi să invoce necunoaşterea legii.
Prin urmare, în aceste condiţii, nu se poate reţine că la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 21 iulie 1997, au fost respectate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Acest aspect fiind astfel pe deplin rezolvat, are putere de lucru judecat şi nu mai poate fi combătut, prin dovezi contrare, într-un proces ulterior care are legătură cu raportul juridic deja soluţionat, cum în mod greşit susţin recurenţii reclamanţi.
Ca atare, argumentându-şi soluţia pe ceea ce s-a stabilit deja în litigiul anterior, în legătură cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, concluzionând că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Critica referitoare la discriminarea reclamanţilor faţă de alţi chiriaşi din acelaşi imobil care au fost în aceeaşi situaţie juridică, nu poate fi reţinută.
Dispoziţia legală cuprinsă în art. 501 din Legea nr. 10/2001 consacră dreptul la despăgubire al chiriaşilor cumpărători care au dobândit cu bună credinţă imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu Statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceştia au fost deposedaţi ulterior, de către foştii proprietari de la care statul preluase bunurile.
Dreptul la o despăgubire echivalentă cu preţul de circulaţie al imobilului, adică reprezentând valoarea de circulaţie calculată la preţul pieţei imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credinţe la momentul perfectării contractului.
Acest beneficiu al legii nu poate fi extins, pe cale de interpretare, şi la chiriaşii cumpărători faţă de care s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare prin eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, categorie de cumpărători pentru care s-a instituit, distinct, prin dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea preţului efectiv plătit, potrivit menţiunilor contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu coeficientul de inflaţie la momentul deposedării.
Distincţia pe care legiuitorul o face între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului funcţionează, aşadar, în raport de modalitatea în care chiriaşul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul, fie prin desfiinţarea contractului, încheiat cu rea-credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
În contextul cauzei, se constată că reclamanţii nu se încadrează în prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, situaţie faţă de care pretenţia acestora de a le fi plătită cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând preţul de piaţă al imobilului se dovedeşte a fi lipsită de temei legal.
Prin soluţia pronunţată în cauză, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate dispoziţiile europene care reglementează dreptul de proprietate astfel cum acesta este protejat de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta întrucât, pentru existenţa unei ingerinţe, reclamanţii ar trebui să fie titularii "unui bun", care, în ceea ce priveşte pretenţiile lor, ar consta în dreptul de creanţă constând în preţul de piaţă al imobilului sau, cel puţin, în speranţa legitimă, că, potrivit legislaţiei naţionale unită cu o jurisprudenţă constată, ar putea beneficia de suma de bani echivalentă preţului de piaţă.
Reclamanţii nu au un asemenea drept de creanţă, potrivit legislaţiei naţionale, şi nu au nicio speranţă legitimă că ar putea obţine o astfel de sumă de bani, din moment ce nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a beneficia de despăgubiri la valoarea pretinsă. Nu există nicio jurisprudenţă constantă care, pornind de la ideea de reparaţie integrală a prejudiciului creat cumpărătorilor chiriaşi, prin pierderea imobilului în urma unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de desfiinţare a actului juridic prin care au dobândit bunul, să le recunoască acestora dreptul la valoarea de piaţă a imobilului.
Legea nr. 112/1995 este o legislaţie de protecţie a chiriaşilor cu vocaţie la cumpărarea imobilelor care cad sub incidenţa acestei legi, ei plătind, în condiţiile acestei legi, un preţ inferior preţului de piaţă al apartamentelor cumpărate.
În cazul desfiinţării actelor juridice prin care au dobândit asemenea bunuri, pentru încălcarea legii sub imperiul căreia au fost încheiate, este firesc ca aceste persoane să recupereze preţul plătit reactualizat, iar nu preţul de piaţă al bunului.
Textul din Legea nr. 10/2001, care permite obţinerea preţului de piaţă, este o dispoziţie de favoare pentru chiriaşii cumpărători, caz în care aceştia trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, toate condiţiile legii pentru a invoca beneficiul legii în discuţie, impunerea acestor condiţii intrând în marja de apreciere recunoscută statelor în adoptarea şi aplicarea unei legislaţii reparatorii.
Ca urmare, în cazul cumpărătorilor cărora li s-au desfiinţat contractele de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile din Legea nr. 10/2001, care prevăd restituirea, către aceste persoane, a preţului plătit, reactualizat, este în deplină concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În motivarea recursului, recurenta pârâtă D.G.F.P. a Judeţului Arad, în reprezentarea Statului Român şi ca reprezentant al Statului Român, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Susţinerile recurentei pârâte întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se referă la faptul că, deşi reclamanţii au solicitat instanţei acordarea preţului de piaţă al imobilului, instanţa în mod nelegal, a dispus acordarea preţului actualizat, ipoteză care se încadrează în motivul de nelegalitate care presupune ca instanţa de apel să se pronunţe cu depăşirea limitelor stabilite prin obiectul cererii de chemare în judecată.
Prioritar analizei in extenso a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte constată că prin Decizia civilă nr. 3702 din 24 mai 2012 a tranşat, în mod irevocabil, chestiunea referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul în care reclamanţii sunt beneficiarii preţului actualizat, iar nu a celui de piaţă. Or, în aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problemele de drept dezlegate prin hotărârile instanţei de recurs sunt obligatorii nu numai pentru instanţele de fond ci şi pentru părţi care nu mai pot reitera cu prilejul rejudecării cauzei chestiuni cu privire la care s-a statut în mod irevocabil.
Aspectele invocate în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. de către recurenta pârâtă D.G.F.P. a Judeţului Arad, în reprezentarea Statului Român şi ca reprezentant al Statului Român vizează inadvertenţele dintre obiectul pricinii deduse judecăţii (pretenţiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, precum şi acele cereri ale părţilor care determină cadrul litigiului) şi ceea ce instanţa a hotărât.
Din această perspectivă, decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea limitelor de învestire, iar criticile formulate sub acest aspect nu nu sunt fondate petru următoarele argumente.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat instanţei restituirea preţului de piaţă al apartamentului, situat în Arad, înscris în C.F., compus din trei camere, baie, bucătărie, cămară de alimente, hol, balcon, boxă, în suprafaţă totală de 130 mp cu cota parte de 13/316 din părţile comune indivize, şi cota indiviză de 49/1188 din teren, apreciat la 150.000 euro, obligarea pârâtei E.R.C. Oradea la plata sporului de valoare al aceluiaşi apartament, a căror valoare a apreciat-o la 15.000 euro, obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale pentru aceste sume din ziua rămânerii irevocabile şi până la plata lor efectivă şi recunoaşterea dreptului de retenţie asupra apartamentului până la plata sumelor acestor sume, cu acordarea de cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 635 din 30 septembrie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a dispus obligarea pârâtului M.F.P. în reprezentarea Statului român, la plata sumei de 2.280,11 lei cu titlu de valoarea actualizată a preţului apartamentului nr. 20, situat în Arad.
Înalta Curte constată că această soluţie nu relevă o încălcare a principiului disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care fixează limitele obiective ale judecării cauzei.
În conformitate cu art. 129 alin. (60 C. proc. civ., “Judecătorii hotărăsc numai asupra obievtului cererii deduse judecăţii”.
Obiectul cererii, în sensul de pretenţie concretă dedusă judecăţii, este reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, şi nu de însăşi restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Indicarea, prin cererea de chemare în jduecată, a preţului de piaţă a imobilului, reflectă opţiunea reclamantului pentru o anumită modalitate de dezdăunare urmare a pierderii dreptului de proprietate dintre cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, interesând din această perspectivă întinderea despăgubirilor cuvenite.
Această întindere esre reglementată în mod diferit prin legea specială, în funcţie de respectarea sau nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv art. 50 alin. (2) şi art. 501. Diferenţa dintre cele două situaţii rezidă din cuantumul pretenţiilor, şi nu priveşte pretenţia în sine.
În atare situaţie, dispoziţia instanţei de jduecată de acordare a preţului actualizat, cu toate că reclamanţii au solicitat că li se cuvin despăgubiri la valoarea de piaţă, nu echivalează cu depăşirea obiectului cererii deduse judecăţii ( extra petita sau plus petita), cu acordarea a mai puţin decât s-a cerut, respectiv de despăgubiri într-un cuantum mai redus decât cel indicat drept valoare a obiectului cererii, ceea ce a şi justificat admiterea în parte a pretenţiilor acestora.
Prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 care reglementează dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor pentru proprietarii a căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificări ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, transpun parţial dispoziţiile C. civ. privind întinderea daunelor interese cuvenite cumpărătorului în caz de evicţiune rezultând din fapta unui terţ.
Astfel, în situaţia evicţiunii totale, cumpărătorul este îndreptăţit la restituirea integrală a preţului plătit, aşa cum impune art. 1341 din acelaşi cod, dar şi de diferenţa dintre preţ şi sporul de valore dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi momentul evicţiunii.
Raţiunile pentru care legiuitorul a prevăzut, ca regulă generală, acordarea de daune interese în caz de evicţiune sunt pe deplin viabile şi în situaţia particulată a desfiinţării contractului de vânzare cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 pe cale judecătorească, iar în înţelesul legii speciale, preţul de piaţă al imobilului, reflectă tocmai sporul de valoare dobândit de imobil, şi în care cuprinde preţul din contract şi diferenţa până la valoarea de piaţă. Preţul actualizat reprezentând o parte din preţul de piaţă, solicitarea de acordare a sa se regăsesşte implicit în pretenţia de restituire a preţului de piaţă.
Prin soluţia pronunţată nu a fost adusă atingere principiului disponibilităţii nici din perspectiva prevederilor legale în temeiul cărora reclamanţii au formulat cererea de chemare în judecată. Aceasta întrucât potrivit art. 84 C. proc. civ., judecătorul nu este ţinut de temeiul juridic indicat prin cererea de sesizare a instanţei, temei care nici nu a fost indicat de reclamanţi, aşa cum reiese şi din conţinutul cererii de chemare în judecată aflată la filele 2-6 din Dosarul Tribunalului Arad nr. 2937/108/2009, iar potrivit art. 129 alin. (4) din acelaşi cod, în virtutea rolului său activ, trebuie să identifice acel text legal care corespunde cel mai bine situaţiei de fapt deduse judecăţii.
În oricare dintre ipotezele reglementate de art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, cumpărătorul dintr-un contract desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă este îndreptăţit la despăgubiri, soluţia diferită preconizată de legiuitor în fiecare caz în parte vzând doar întinderea despăgubirii. Titularul dreptului de creanţă, îi este, în mod neechivoc, garantată obţinerea, cel puţin, a preţului actualizat, pe care o acoperă cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată.
A nu accepta că reclamanţii pot fi compensaţi cu valoarea preţului actualizat al imobilului numai din considerentul că aceştia au solicitat preţul de piaţă, deşi nu îndeplineau cerinţele legale, poate echivala cu încălcarea unui drept recunoscut de legea naţională în favoarea părţilor dar şi cu încălcarea art. 1 din Protocopul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care reglementează situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt si de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia adoptată.
În speţă, în raport de criticile formulate de recurentă, nu sunt îndeplinite cerinţele textului de lege enunţat, întrucât hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motive străine de natura pricinii, aşa cum greşit susţine pârâta.
Analizând considerentele deciziei recurate, se constată că instanţa a motivat soluţia pronunţată cu privire la suma pe care recurentele intimate E.R.C. Oradea şi Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Arad, le datorează reclamanţilor cu titlu de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv pentru îmbunătăţirile aduse acestuia.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că susţinerile recurentei pârâte nu vizează greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci priveşte, exclusiv, greşita interpretare şi aplicare a conţinutului cererii de chemare în judecată şi a limitelor cu care instanţa de judecată a fost investită, rezumându-se a afirma doar incidenţa acestui motiv de nelegalitate, fără a aduce argumente în acest sens .
În ceea ce priveşte critica încadrată juridic în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ale art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 care stabileşte condiţiile de acordare a despăgubirilor foştilor chiriaşi care au încheiat contracte de vânzare cumpărare în condiţiile Legii nr. 112/1995, aceasta este comună cu cea a recurenţilor reclamanţi şi a fost analizată în cuprinsul recursului acestora. Pentru aceleaşi considerente avute în vedere la motivarea recursului reclamanţilor, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia şi o va respinge.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurenta pârâtă E.R.C. Oradea a invocat incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În argumentarea acestui motiv de nelegalitate arată că că în mod greşit instanţa de apel a stabilit în sarcina sa obligaţia de plată a despăgubirilor aferente îmbunătăţirilor aduse imobilului devreme ce, conform înscrierilor din cartea funciară, nu este proprietara imobilului şi nu beneficiază de aceste îmbunătăţiri.
În accepţiunea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea recurată este susceptibilă de modificare atunci când “instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus jduecăţi, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Or, din considerentele mai sus reţinute, obiectul dedus judecăţii prezentei cauze nu se referă la un act juridic în sensul avut în vedere de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care criticile de nelegalitate invocate de către recurenta pârâtă E.R.C. Oradea nu poe fi analizate din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.
Din cuprinsul cererii de recurs, se constată că principala nemulţumire a recurentei pârâte vizează soluţia instanţei de apel care a stabilit în sarcina sa obligaţia de plată a despăgubirilor pentru îmbunătăţirile aduse imobilului, obligaţie reglementată de art. 48 din Legea nr. 10/2001. În raport de această împrejurare, Înalta Curte va analiza criticile de nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În considerentele sentinţei civile nr. 5099/26 10.2005 pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 1364/2005, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 109 din 9 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Arad şi Decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, instanţa a reţinut că preluarea imobilului în litigiu a fost făcută de către stat cu titlu valabil.
Or, în aplicarea principiului res iudicat, a pro veritate habetur, rezultă că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că “ (2) În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligaţia de despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite”.
În sensul actului normativ amintit, sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: “ a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora; b) persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv; c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptăţirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiţionată de continuarea activităţii ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-şi fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă, precum şi partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă şi-au reluat activitatea în condiţiile legii”.
În cauza de faţă, persoana îndreptăţită este pârâta E.R.C. Oradea care prin Decizia nr. 3046 din 25 noiembrie 2014 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aflată la fila 66 a Dosarului nr. 2937/108/2009* al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, i-a fost retrocedat apartamentul nr. 20 din imobilul situat în municipiul Arad.
De asemenea, din cuprinsul art. 3 al aceleiaşi decizii, reiese că E.R.C. Oradea este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin urmare, este nefondat argumentul recurentei potrivit căruia lipsa calităţii sale de proprietar al imobilului împiedică obligarea sa la plata despăgubirilor pentru îmbunătăţirile aduse imobilului.
În aplicarea dispoziţiilor legale mai sus evocate, susţinerile recurentei potrivit căreia în mod nelegal a fost obligată la plata îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu este nefondată.
Reţinând, aşadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanţii G.T.S. şi G.F. şi de pârâţii E.R.C. Oradea şi Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva Deciziei civile nr. 167 din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I, sunt nefondate şi le va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii G.T.S. şi G.F. şi de pârâţii E.R.C. Oradea şi Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva Deciziei civile nr. 167 din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 775/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 777/2015. Civil → |
|---|
