ICCJ. Decizia nr. 777/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 777/2015
Dosar nr. 7966/105/2011
Şedinţa publică din 18 martie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Fondul şi hotărârea instanţei de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7966/105/2011, reclamantul E.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii cotei de 1/2 din imobilul construcţie şi teren în suprafaţa de 115 mp, intravilan, situat în municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, cuantum ce urmează a fi stabilit prin intermediul unei expertize de specialitate şi pe care, la momentul introducerii acţiunii, o estimează ca fiind de 200.000 euro.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este titular al dreptului de creanţă ce rezulta din Dispoziţia din 30 martie 2006 a Primăriei Municipiului Ploieşti, emisă potrivit prevederilor Legii 10/2001. Dreptul de creanţa izvorăşte din aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv din soluţionarea notificării adresate unităţii deţinătoare prin adoptarea soluţiei de restituire a imobilului prin echivalent bănesc, faţă de imposibilitatea de restituire în natură (decizie rămasă definitivă, nefiind atacată).
A învederat reclamantul că a purtat cu A.N.R.P., unde Dosarul a fost înregistrat sub nr. 14190/CC, o corespondenţă între anii 2007 şi 2010, răspunsurile primite fiind relativ identice, cuprinzând o înşiruire de texte de lege şi referiri la acte normative de „accelerare” a procedurii de restituire a proprietăţilor abuziv confiscate de regimul comunist, numai că demersurile sale au rămas fără rezultat, în condițiile în care F.P.S. nu funcţionează.
În susţinerea cererii sale, reclamantul a precizat că are un „bun" în sensul art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., astfel că Statul Român, prin acţiunile sale concrete, care conduc la lipsirea efectivă de "bunul" respectiv, îi încalcă dreptul de proprietate, situaţie care durează de 20 de ani.
A precizat reclamantul că înţelege să îşi întemeieze pretenţiile pe dispoziţiile din Constituţia României, care dau prioritate legii internaţionale la care România este parte, în caz de neconcordanţe cu legea internă.
În concret, reclamantul a arătat că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile dreptului comun, reprezentat de art. 480 C. civ. (vizând acţiunea în revendicare) şi dreptul european devenit drept intern prin ratificare.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, reclamantul a afirmat că acesta trebuie stabilit în raport cu valoarea pagubei la data efectuării plaţii sau, cu aproximaţie, de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, deoarece numai aşa se poate realiza principiul reparării integrale a prejudiciului, asigurând astfel celui păgubit, posibilitatea a-și restabili, la preţul zilei, situaţia patrimonială pe care ar fi avut-o daca nu ar fi fost păgubit.
Pârâtul Statul Român, prin reprezentantul său legal M.F.P., la rândul său reprezentat de D.G.F.P. Prahova, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetentei teritoriale a Tribunalului Prahova, având în vedere dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., care arată că cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului, întrucât reclamantul pretinde restituirea unei sume de bani, deşi prin acţiune se indică drept temei legal art. 480 C. civ. Susţine că prezenta cerere se constituie într-o veritabilă acţiune în pretenţii, de drept comun, a cărei competenţă este stabilită de art. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 8 C. proc. civ. De asemenea, pârâtul a invocat şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că prin acţiunea introductivă s-a solicitat obligarea sa la plata despăgubirilor ce i-au fost stabilite prin Dispoziţia din 30 martie 2006 emisa de Primăria Ploieşti. Or, atunci când se solicită obligarea la despăgubiri stabilite de autoritatea administrativă, statul, prin M.F.P., nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu este parte în raportul juridic obligaţional, de drept substanţial, dedus judecăţii. O asemenea obligaţie este, în totalitate, în sarcina autorităţii administrative stabilite de legiuitor, respectiv C.C.S.D.
Prin sentinţa civilă nr. 4944 din 16 octombrie 2012, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiate, atât excepţiile invocate de pârât, cât şi acţiunea.
Prima instanţă a reţinut că reclamantul E.A. a formulat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cerere de retrocedare a cotei indivize de ½ din imobilul situat în Ploieşti, judeţul Prahova, iar prin Dispoziţia din 30 martie 2006, emisă de primarul Municipiului Ploieşti, a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului, dispunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în baza Legii nr. 247/2005, sens în care notificarea reclamantului a fost înaintată spre soluţionare Secretariatului C.C.S.D., în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlu de despăgubire.
În cauza de faţă, reclamantul a înţeles să promoveze o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., coroborate cu art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, solicitând restituirea imobilului preluat abuziv prin echivalent bănesc, având în vedere că restituirea în natură nu mai este posibilă, imobilul în litigiu fiind transmis în proprietate unei terţe persoane printr-un act juridic ce nu a fost desfiinţat.
Din această perspectivă, tribunalul a apreciat că Statul Român, prin M.F.P., are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece reclamantul nu şi-a întemeiat cererea în pretenţii pe dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 247/2005, ci, pe prevederile de drept comun, astfel cum au fost menţionate mai sus, în speţa de faţă nefiind aplicabilă Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţiile unite, pronunţată într-un recurs în interesul legii.
În situaţia în care cererea de despăgubiri ar fi fost formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, calitate procesuală pasivă ar fi avut instituţia publică stabilită de lege ca având obligaţia de despăgubire, respectiv C.C.S.D. Însă, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.
Pe de altă parte, tribunalul a respins şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ţinând seama că reclamantul este titularul unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, recunoscut prin Dispoziţia din 30 martie 2006 emisă de primarul Municipiului Ploieşti, chiar dacă acest „bun” a fost stabilit într-o formă bănească şi nu ca un bun în sens material restrâns.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că acţiunea reclamantului prin care solicită obţinerea de despăgubiri pe calea dreptului comun, într-o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., nu poate fi primită, în ciuda criticilor aduse de reclamant mecanismului legislativ chiar dacă acest mecanism este de natură a cauza întârzieri semnificative în primirea efectivă de despăgubiri de către cei cărora li s-a recunoscut acest drept. La acest moment, prin hotărârea - pilot din Cauza Atanasiu, Statul Român se află într-o perioadă de tranziţie, stabilită de C.E.D.O., pentru găsirea de soluţii concrete şi viabile pentru acordarea despăgubirilor foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada comunistă, într-un termen şi în condiţii rezonabile. Din această perspectivă, până la momentul pronunţării acestei hotărâri, Curtea Europeană nu a condamnat Statul Român în legătură cu aplicabilitatea procedurii stufoase reglementate de Legea nr. 247/2005.
Urmează, aşadar, ca reclamantul să se conformeze dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv Legea nr. 247/2005, Titlul VII, ce nu au fost declarate incompatibile cu prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, despăgubirile pe care este îndreptăţit a le primi fiind stabilite şi acordate în conformitate cu procedura instituită de această lege.
Apelul şi hotărârea instanţei de apel.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul susţinând că prima instanţă s-a aflat în eroare asupra obiectului cererii de chemare în judecată, care constă în obligarea pârâtului la plata de despăgubiri echivalente cu ½ din imobilul compus din teren şi construcţie, situat în Ploieşti, str. Constanţei, nr. 13. Arată că nu a solicitat revendicarea bunului întrucât imobilul nu mai poate fi restituit în natură, fiindu-i recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pe care nu le-a încasat. Deci, obiectul prezentei acţiuni nu îl constituie revendicarea imobilului ci, obligarea statului român, reprezentat de M.F.P., la repararea prejudiciului suferit prin neplata despăgubirilor ce i-au fost recunoscute din anul 2006 prin legea specială de reparație.
Susține că, faptul că a uzat de legea specială nu îi îngrădeşte dreptul de a acţiona împotriva statului în vederea stabilirii şi acordării de despăgubiri, deja recunoscute prin dispoziţie emisă în baza Legii nr. 10/2001. De asemenea, nici Curtea Europeană (Cauza Atanasiu) nu i-a îngrădit dreptul de a se adresa instanţei de judecată cu o astfel de acţiune sau de a continua judecata în situaţia în care acţiunea a fost introdusă înainte.
Susține că motivarea potrivit căreia România a fost obligată ca într-un interval de 18 luni să adopte măsuri care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din protocolul Adiţional nr. 1 nu poate fi primită în situaţia în care C.E.D.O. nu a respins, ci, a suspendat toate acţiunile aflate pe rolul acestei instanţe, până ce Statul Român îşi va îndeplini obligaţia de a adopta o nouă procedură simplificată de acordare a măsurilor reparatorii.
Mai arată că Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cadru legal existent la momentul introducerii acţiunii, recunosc în favoarea sa dreptul de a acţiona pe cale judecătorească împotriva statului, promovarea unei astfel de acţiuni fiind admisibilă în condițiile în care Legea nr. 165/2013, adoptată ca urmare a cerinţelor Curţii Europene, nu simplifică cu nimic vechea procedură de acordare a măsurilor reparatorii.
Prin Decizia nr. 1273 din 10 noiembrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 4944 din 16 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova reţinând următoarele:
În cauza pendinte judecăţii, în anul 2011, reclamantul a investit instanţa de judecată cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din vechiul C. civ. (a se vedea, în acest sens, cererea de chemare în judecată, temeiul de drept invocat).
Acţiunea în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor de către stat şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
A aprecia că există posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării (C. civ.) ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
De altfel, existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii uzitării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate.
Instanța de apel a mai apreciat că acţiunea în revendicare poate avea ca obiect numai un bun imobil individual determinat (bunul de care reclamantul a fost deposedat).
Practica judecătorească şi literatura de specialitate au statuat în mod constant, că nu se admite ca obiectul individualizat determinat să fie înlocuit cu alte bunuri de valoare echivalentă sau printr-o compensaţie bănească. Acest mod de soluţionare echivalează cu schimbarea obiectului acţiunii în revendicare, care este o acţiune reală, într-o acţiune personală, ceea ce nu are fundament legal.
Or, în cazul în speţă, obiectul acţiunii în revendicare îl constituie tocmai despăgubirile acordate reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziţia din 30 martie 2006, emisă de Primarul Municipiului Ploieşti.
În acest context, împrejurarea că reclamantul nu a obţinut încă despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 (aflându-se în derulare procedura administrativă de specialitate) nu este de natură a-l îndreptăţi să promoveze, în acest sens, o acţiune în revendicare.
Recursul și hotărârea instanței de recurs.
Împotriva Deciziei nr. 1273 din 10 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul E.A. solicitând modificarea deciziei atacate, iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Invocă faptul că instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii și schimbându-i natura juridică a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii. Atât instanța de apel, ca şi instanţa de fond, consideră acţiunea dedusă judecaţii ca fiind o acţiune în revendicare şi nu una în pretenţii. Acţiunea dedusă judecaţii, este o acţiune în pretenţii, formulată ca urmare a constatării dreptului printr-o dispoziţie emisa în baza Legii nr. 10/2001 pentru un imobil ce a făcut obiectul acestei legi, imobil ce a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului, imposibil de restituit în natură şi pentru care au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent, neachitate până în prezent.
In sistemul Legii nr. 10/2001, obligaţia de restituire şi cea de acordare a unor bunuri şi servicii în compensare revine unităţii deţinătoare, iar cea de acordare a despăgubirilor revine C.C.S.D., în numele şi pe seama statului.
Atât în situaţia ce face obiectul prezentei acţiuni, cât şi în alte nenumărate cazuri, statul român nu și-a îndeplinit obligaţia asumată prin emiterea Legii nr. 10/2001, aceea de a îndrepta prejudiciile produse de regimul comunist foştilor proprietari.
Obligaţia de reparare a prejudiciului prin echivalent bănesc este în acest context consecinţa neîndeplinirii obligaţiei prevăzute la art. 7 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi ca atare răspunderea juridica aparţine statului român.
Hotărârile C.E.D.O. contra României au statuat că atunci când restituirea în natură a unui imobil nu este posibilă în temeiul Legii nr. 10/2001, statul trebuie să acorde despăgubiri beneficiarului dreptului de restituire, acoperindu-i integral prejudiciul suferit.
Recurentul susține că nu putea să formuleze o acţiune în revendicare atâta vreme cat imobilul nu mai poate fi restituit în natură, acesta fiind vândut foştilor chiriaşi, iar contractul de vânzare-cumpărate nu a fost anulat. Mai mult decât atât, a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, ce a fost soluţionată printr-o dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor, cu care a fost de acord şi pe care nu a contestat-o, astfel încât nu avea niciun motiv să formuleze o acţiune în revendicare.
Mai arată că, faptul că a uzat de legea specială nu îi îngrădeşte dreptul de a acţiona pe cale judecătorească împotriva Statului în vederea stabilirii şi acordării de despăgubiri, deja recunoscute prin dispoziţia emisa în baza Legii nr. 10/2001, invocând în acest sens jurisprudența C.E.D.O. și faptul că România a fost obligată ca într-un interval de 18 luni (prelungit ulterior) să adopte masuri care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1. Legea nr. 165/2013 adoptată ca urmare a cerinţelor Curţii Europene nu simplifică cu nimic vechea procedură de acordare a măsurilor reparatorii, ci este şi mai mult îngreunată câtă vreme nu există norme metodologice iar aceste despăgubiri nu au început să fie plătite. Prin adoptarea acestei legi, statul român, nu a creat un mecanism eficient şi adecvat pentru plata despăgubirilor ci a stagnat şi mai mult repararea prejudiciilor cauzate foştilor proprietari de către regimul comunist.
Având în vedere toate aceste aspecte, chiar şi prin prisma Legii nr. 165/2013, prezenta acţiune nu apare ca neîntemeiată, drept urmare a faptului că niciun articol nu interzice promovarea unei astfel de acţiuni.
Intimatul a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Unul din principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, în viziunea legiuitorului C. proc. civ. de la 1865 - aplicabil în speță, păstrat și în viziunea noului cod, este principiul disponibilității. Recurentul a invocat, ca un prim motiv de nelegalitate, nerespectarea principiului disponibilității în sensul calificării greșite a acțiunii de față ca o acțiune în revendicare, deși obiectul era o acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Statului, prin M.F.P., care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate în cadrul procedurilor speciale de retrocedare adoptate.
Motivul de nelegalitate invocat de recurentul reclamant se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Deși, de principiu, motivul de casare prevăzut de acest text de lege vizează încălcarea legii de drept substanțial, este unanim admis în doctrină și în jurisprudență că, în mod excepțional, acest motiv include și nesocotirea legii de drept procesual, pentru acele situații care nu pot fi încadrate în niciunul din celelalte motive de recurs. Curtea apreciază că motivul invocat nu poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nefiind vorba de vreo încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și nici în dispozițiile art. 304 pct. 8 invocate de recurent (instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii și schimbându-i natura juridică a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii), nefiind vorba de o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății ci de o calificare greșită a obiectului acțiunii și de aici de o nerespectare a limitelor investirii instanței.
În cauză, instanța de apel și instanța de fond au nesocotit dispozițiile de drept procesual privitoare la obligația instanțelor de a respecta limitele investirii din punctul de vedere al obiectului acțiunii. Principul disponibilității include dreptul reclamantului de a porni sau nu procesul, de a stabili limitele obiectului procesului/respectiv ale apărării, de a stabili cadrul procesual sub aspectul părților chemate în judecată, dreptul de a efectua acte de dispoziție, dreptul de a exercita sau nu căile de atac, de a executa sau nu hotărârea obținută.
Instanțele de fond și de apel au apreciat că ”reclamantul a investit instanţa de judecată cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din vechiul C. civ. (a se vedea, în acest sens, cererea de chemare în judecată, temeiul de drept invocat)”, analizând admisibilitatea acțiunii în revendicare prin raportare la legea generală/legea specială dar și statuând că obiectul acțiunii în revendicare nu poate să îl constituie decât un bun individual determinat, neputându-se admite ca obiectul individual determinat să fie înlocuit cu alte bunuri de valoare echivalentă sau printr-o compensaţie bănească, acest mod de soluţionare echivalând cu schimbarea obiectului acţiunii în revendicare, care este o acţiune reală, într-o acţiune personală, ceea ce nu are fundament legal.
Chiar dacă reclamantul a invocat în cererea de chemare în judecată un anumit temei de drept, instanțele erau datoare să pună în discuție și să stabilească obiectul acțiunii în raport de situația descrisă și de voința reală a reclamantului, să încadreze în drept și califice corect acțiunea în raport de acest obiect.
Potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, ”Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare. Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale (…).” Deci calificarea corectă a acțiunii revine în sarcina judecătorului, indiferent de calificarea dată de parte.
Ori, este evident că prin acțiune reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin M.F.P., la plata unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin faptul că în cadrul procedurilor speciale de reparație, C.C.S.D., tot în numele și pe seama statului, nu i-a plătit efectiv despăgubirile bănești stabilite prin decizia de retrocedare (prin echivalent).
Obiectul acțiunii reclamantului este clar încât instanțele de judecată trebuiau să facă calificarea juridică corectă, ca o acțiune în despăgubiri, acțiune personală, patrimonială și să o soluționeze astfel, indiferent de calificarea juridică dată de reclamant (de temeiul de drept indicat de reclamant).
Neprocedând astfel, instanțele au încălcat limitele investirii, nejudecând în limitele obiectului cererii deduse judecăţii.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază că recursul reclamantului este fondat încât, în temeiul art. 304 pct. 9, raportat la art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecare instanței de apel având în vedere faptul că părţile nu au solicitat în mod expres trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă prin cererea de apel ori prin întâmpinare, conform art. 297 C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.
Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va analiza temeinicia acțiunii în despăgubiri a reclamantului, îndreptată împotriva Statului Român, prin M.F.P., prin prisma aspectelor de fapt și de drept invocate de acesta, aceste aspecte neputând fi analizate de instanța de recurs în mod direct pentru a nu fi încălcat principiul respectării gradelor de jurisdicție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul E.A. împotriva Deciziei nr. 1273 din 10 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 776/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 782/2015. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire... → |
|---|
