ICCJ. Decizia nr. 860/2015. Civil. Acţiune în constatare. Obligatia de a face, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 860/2015
Dosar nr. 39074/3/2012
Şedinţa publică de la 18 martie 2015
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 39074/3/2012 reclamanta I.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Banca C.R. SA ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:
1. să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale indicate la pct. 1.1.-1.10. din contractul de credit bancar pentru persoane fizice din data de 12 noiembrie 2007, încheiat între reclamantă şi pârâtă, actul adiţional din data de 30 octombrie 2009 la contractul de credit precum şi în Condiţiile generale de creditare aferente contractului de credit bancar menţionat, cu consecinţa că nu produc efecte asupra reclamantei:
1.1. clauza nr. 5 din contractul de credit, astfel cum a fost modificat prin Actul Adiţional, care prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă, în cuantum de 0,5 %, plus dobânda de referinţă afişată la sediile Băncii C.R. SA şi orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor;
1.2. clauza înscrisă la pct. 7 care prevede că nivelul dobânzii curente la credite se stabileşte de bancă, în funcţie de serviciul datoriei împrumutatului, fiind enumerate cazurile în care banca stabileşte nivelul dobânzii;
1.3. clauza înscrisă la pct. 8 în raport de care banca stabileşte nivelul dobânzii majorate în funcţie de serviciul datoriei în cazul creditelor restante;
1.4. clauza nr. 9 lit. a) din contractul de credit care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului în cuantum de 2,5%, echivalent a 21.000 de euro calculat la valoarea iniţială a creditului;
1.5. clauza nr. 9 lit. b) din contractul de credit care prevede perceperea unui comision de administrare de 0,05% calculat la valoarea iniţială a creditului contractat, în cuantum de 420 de euro lunar, care poate varia în funcţie de evoluţia pieţei financiare bancare;
1.6. clauza nr. 9 lit. c) din contractul de credit care prevede perceperea unui comision de rambursare anticipată aplicat la suma rambursată în avans, după cum urmează; în primele 36 de luni, 2,25% minim 30 euro; între 37 luni şi 60 luni, 3%, minim 30 euro sau echivalent; între 61 luni şi 120 luni, 2,50%, minim 30 euro sau echivalent; peste 121 luni; 2%, minim 30 euro sau echivalent. Dacă rambursarea se face prin refinanţări de la alte bănci, comisionul de rambursare anticipată în primele 36 de luni este de 4,5% minim 30 euro sau echivalent.
1.7. clauzele 2.4 şi 2.8 din Condiţiile generale de creditare anexă la contractul de credit care prevăd modalitatea (formula) de calcul a dobânzii raportată la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile;
1.8 clauzele care impun împrumutatului încheierea contractului de asigurare a bunurilor aduse în garanţie şi/sau a bunurilor achiziţionate din credit/a poliţei de asigurare de viaţă/a certificatului de asigurare/a poliţei de accident pe toată perioada de creditare pentru împrumutat la o instituţie sau societate de asigurări agreată de bancă, fără a fi precizate circumstanţe obiective în raport de care o societate de asigurare este considerată agreată de bancă (art. 6 din Condiţiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar);
1.9. clauza din art. 8.4. din Condiţiile generale care prevede declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor constituite de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată (în continuare, „clauza referitoare la garanţiile suplimentare”);
1.10. clauzele care permit băncii declararea scadenţei anticipate a altor contracte de credit în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin prezentul contract, precum şi declararea scadenţei anticipate a prezentului credit în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin alte contracte de credit încheiate sau care se vor încheia cu banca, cum ar fi clauzele din art. 7.4. lit. g) şi lit. h) din Condiţiile generale şi orice alte clauze care permit băncii declararea scadenţei anticipate a creditului în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii asumate prin contractul de credit, prin celelalte contracte de credit încheiate sau care se vor încheia cu banca.
2. Ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la pct. 1.1.-1.10., să se constate nulitatea absolută a acestor clauze;
3. Să se dispună modificarea contractului de credit, prin înlocuirea sau eliminarea clauzelor arătate la pct. 1.1.-1.10., după cum urmează:
3.1. înlocuirea clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă de 0,5%, stabilită în contractul de credit astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 din 30 octombrie 2009 plus indicele EURIBOR;
3.2. eliminarea clauzelor privitoare la adaptarea nivelului dobânzii curente, respectiv a dobânzii majorate în funcţie de serviciul datoriei împrumutatului, pct. 7, respectiv pct. 8 din contractul de credit;
3.3. eliminarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit (în cuantum de 2,5% din valoarea creditului), comisionul de administrare (în cuantum de 0,05% lunar calculate la valoarea iniţială a creditului), comisionul de rambursare anticipată;
3.4. modificarea clauzelor referitoare la modalitatea de calcul a ratei dobânzii prin raportare la un număr de 360 de zile şi înlocuirea acesteia cu un număr de 365/366 zile;
3.5. eliminarea clauzelor care impun împrumutatului încheierea contractului de asigurare a bunurilor aduse în garanţie şi/sau a bunurilor achiziţionate din credit/a poliţei de asigurare de viaţă/a certificatului de asigurare/a poliţei de accident pe toată perioada de creditare pentru împrumutat la o instituţie sau societate de asigurări agreată de bancă;
3.6. eliminarea clauzelor referitoare la garanţiile suplimentare (art. 8.4 din Condiţiile generale de creditare);
3.7. eliminarea clauzelor care prevăd declararea scadenţei anticipate a altor contracte de credit în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin prezentul contract, precum şi declararea scadenţei anticipate a prezentului credit, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin alte contracte de credit încheiate sau care se vor încheia cu banca [clauzele de la art. 7.4. lit. g) şi lit. h) din condiţiile generale].
4. În subsidiar, faţă de pct. 3, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la modificarea contractului de credit din data de 12 noiembrie 2007 în sensul celor expuse la pct. 3.1.-3.7. şi la emiterea unor noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractului de credit bancar dată de constatarea nulităţii clauzelor indicate la pct. 1.1.-1.10., sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantum de 50 RON/zi de întârziere până la executarea acestor obligaţii;
5. Să fie obligată pârâta la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobândă sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct. 1.1.-1.10., cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii prin acţiune, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor;
6. Să fie obligată pârâta la acordarea către reclamantă a dobânzii legale pentru sumele de bani plătite cu titlu nedatorat în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct. 1.1.-1.10.
7. Să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca instanţa să adapteze contractul în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile propus de Banca C.R. SA, respectiv, valoarea indicelui de referinţă EURIBOR la 6 luni, plus marja formată din valoarea diferenţei dintre dobânda de referinţă aplicabilă în baza prevederilor contractuale şi indicele EURIBOR la 6 luni plus marja fixă din contract, cu cheltuieli de judecată.
La data de 21 ianuarie 2013 reclamanta a depus cerere completatoare şi precizatoare în sensul că înţelege să se îndrepte şi împotriva SC S.C. SRL, în calitate de mandatar al Banca C.R. SA, în baza contractului de mandat din data 7 decembrie 2011.
Reclamanta şi-a precizat valoarea cererii de chemare în judecată, până la data introducerii acesteia (capătul 2 al cererii), precum şi cuantumul sumelor solicitate prin capătul 5 al acţiunii, până la data introducerii acesteia, plătite cu titlu nedatorat. Cuantumul provizoriu al pretenţiilor solicitate până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, se ridică la valoarea de 196.200 euro, echivalent a 895.574,52 RON. Suma indicată anterior se compune din: cuantumul comisionului de acordare credit de 2,5%, calculat la valoarea iniţială a creditului, în valoare de 21.000 euro (echivalent a 95.856,6 RON), astfel cum rezultă din contractul de credit de consum [clauza nr. 9 lit. a) coroborată cu clauza nr. 1 din contractul de credit din data de 12 noiembrie 2007]; cuantumul comisionului de administrare credit de 420 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, în valoare de 25.200 euro (echivalent a 115.027,92 RON), astfel cum rezultă din contractul de credit [clauza nr. 9 lit. b)] coroborată cu clauza nr. 1 din contractul de credit; cuantumul dobânzii plătite cu titlu nedatorat, în valoare de 150.000 euro, echivalent a 684.690 RON.
În şedinţa publică din 4 martie 2013, instanţa de fond a luat act de renunţarea reclamantei la judecata cererii în contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL şi a respins: excepţia nulităţii capătului 1.1 raportat la capătul 2 pentru lipsa obiectului/nedeterminarea obiectului; excepţia lipsei de interes în formularea capetelor de cerere 1.6, 1.7 raportat la 3.3. şi 3.4; excepţia lipsei de interes a capătului IV. Totodată, excepţiile inadmisibilităţii au fost calificate apărări de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 2881 din 8 aprilie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins cererea principală, astfel cum a fost precizată şi modificată, ca neîntemeiată, a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata sumei de 5.673,50 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice din data de 12 noiembrie 2007 pârâta a acordat reclamantei un credit de 840.000 euro, credit de trezorerie nenominalizat cu ipotecă de tip Maxicredit, pentru nevoi personale, pe o perioadă de 300 de luni. La data de 30 octombrie 2009 contractul a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 în ceea ce priveşte art. 5 din contract, respectiv clauza privind dobânda percepută de bancă.
În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie să verifice următoarele condiţii: (1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; (2) prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; (3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.
Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Reclamanta a acţionat în interes personal, în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, fiind consumator, în sensul Legii nr. 193/2000.
Nu este îndeplinită condiţia clauzelor contractuale care să nu fi fost negociate şi nici condiţia dezechilibrului creat este în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinţei bunei-credinţe.
Contractul era unul preformulat, dar condiţia negocierii clauzelor trebuie analizată în raport de serviciul contractat şi de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenţia. Serviciul contractat de reclamantă vizează un domeniu strict reglementat şi controlat, cel bancar, iar pe piaţa aferentă acestor servicii, pârâta nu deţine o poziţie de monopol, având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituţii bancare şi de a decide în raport de propriile interese.
Reclamanta a contractat cu Banca C.R. SA pentru refinanţarea unui credit acordat de Banca T., astfel că, se prezumă că a avut posibilitatea influenţării clauzelor ce fac obiectul prezentei analize.
Reclamanta nu putea fi influenţată de bancă pentru a fi de acord cu clauzele contestate deoarece: a contractat creditul refinanţând un credit, împrejurare care presupune o analiză a condiţiilor de creditare, a dobânzilor, a comisioanelor; în răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriu a recunoscut că a avut 2 sau 3 întâlniri cu reprezentanţii băncii; deţine abilităţi de negociere cu băncile (la întrebarea nr. 10 a interogatoriului a răspuns că a negociat contractul de credit încheiat cu Banca R.D., ajungându-se la o diminuare a dobânzilor) şi este neverosimilă apărarea sa în sensul dispariţiei acestor abilităţi la data contractării cu pârâta. Nu se poate afirma că reclamanta se afla într-o situaţie de inferioritate în raport cu pârâta.
S-a apreciat că afirmaţia reclamantei în sensul că a crezut că dobânda va fi variabilă în raport de EURIBOR nu are niciun suport probator. Iniţial, în art. 5 din contract se prevede că dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de 12 luni, iar după această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile Băncii C.R. SA la care se adaugă 1,00 p.p. Numai această prevedere a fost modificată prin actul adiţional, împrejurare de natură a releva o poziţie de negociere, nu o acceptare forţată a clauzei prevăzută în art. 5 din contract.
Nici în contractul iniţial şi nici în actul adiţional nu se face trimitere, în determinarea dobânzii, la indicele EURIBOR, astfel încât răspunsul reclamantei la întrebarea nr. 15 din interogatoriu apare ca evident nesinceră.
Reclamanta a afirmat, cu ocazia administrării probei cu interogatoriu că nu a citit condiţiile generale, doar Ie-a semnat. Evidenta lipsă de diligentă a reclamantei în gestionarea unei probleme importante cum este contractarea unui credit în valoare de 800.000 euro nu poate fi imputată celeilalte părţi contractante, care i-a făcut o ofertă acesteia, pe care a acceptat-o, fără a solicita modificarea vreunei clauze din oferta de contract propusă.
Directiva nr. 93/13/CEE şi implicit Legea nr. 193/2000 protejează consumatorul instruit care a citit clauzele contractului şi Ie-a acceptat, fiind influenţat de bancă în acest sens.
În ceea ce priveşte încălcarea exigenţelor bunei-credinţe, instanţa a constatat că acele clauze contestate sunt în mod clar şi explicit consemnate în contract, folosindu-se termeni uzuali, astfel încât înţelegerea acestora şi a consecinţelor produse sunt evidente pentru părţile contractante. La momentul încheierii contractului, dobânzile, comisioanele şi garanţiile stipulate în clauzele contestate nu erau interzise de legiuitor, motive pentru care respectivele clauze nu erau contrare bunei-credinţe. Instanţa a reţinut în mod expres şi considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE.
Referitor la condiţia privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prima instanţă a apreciat că trebuie să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul unui preţ.
Raportat la prevederile art. 4 alin. (2) din Directivă, evaluarea caracterului inechitabil al condiţiilor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiţii sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
Aşadar o condiţie esenţială a excluderii constă în exprimarea clară şi inteligibilă, iar în cauză se poate reţine o exprimare clară. Clauza contestată nu dă posibilitatea interpretărilor multiple şi nu îi permite pârâtei să modifice într-o manieră inechitabilă dispoziţia contractuală privind dobânda. În cauză, dispoziţia contractuală care permite băncii să modifice dobânda are caracter clar.
Ultima condiţie privind dezechilibrul semnificativ a fost analizată de către instanţa de fond, distinct pentru fiecare clauză contestată, după cum urmează:
a) Clauza nr. 5 din contractul încheiat de părţi la data de 12 noiembrie 2007, referitoare la dobândă a fost negociată de părţi, dovada acestui fapt fiind actul adiţional, încheiat la data de 30 octombrie 2009.
Nu se poate admite că reclamanta a fost indusă în eroare de existenţa unei dobânzi fixe din moment ce actul adiţional a fost încheiat la o dată la care dobânda era variabilă.
Deşi reclamanta susţine că dobânda este stabilită unilateral şi discreţionar de bancă, în art. 7 şi art. 8 din contract este redat modul de calcul al dobânzii, acceptat şi prin actul adiţional nr. 1.
Dezechilibrul semnificativ nu se poate reţine atâta timp cât în susţinerea acestui dezechilibru, reclamanta invocă posibilitatea pârâtei de a modifica dobânzile şi comisioanele. Din dispoziţiile contractuale contestate nu rezultă că dobânda se modifică discreţionar de către bancă şi nici nu a fost probat un asemenea comportament. Pârâta a depus explicaţii din care rezultă modul în care este stabilită dobânda de referinţă. Oricum, dacă reclamanta ar fi dorit contractarea unui împrumut în care dobânda să se raporteze la un indicator de pe piaţa monetară trebuia să opteze pentru un asemenea tip de împrumut.
Clauzele care permit modificarea dobânzii şi a comisioanelor nu conţin condiţii pur potestative. Aşa cum rezultă din art. 2 din Condiţiile generale de creditare, banca a inserat dispoziţii privind modul de calcul al dobânzii anuale efective, precum şi cu privire la dobânda aferentă creditului acordat. în atare condiţii apar ca nefondate susţinerile reclamantei privind încălcarea art. 54 din Codul consumului, art. 93 din O.G. nr. 21/1992. În ceea ce priveşte incidenţa ipotezei clauzei menţionată la lit. p) din lista clauzelor abuzive din Legea nr. 193/2000, se reţine că nu este incidenţă această ipoteză dată fiind natura obiectului contractului şi posibilitatea reclamantei de a restitui anticipat creditul.
Nicio dispoziţie legală nu o obligă pe pârâtă, la data contractării, să folosească în definirea dobânzii un indice de pe piaţa financiară.
Deşi reclamanta susţine că dobânda de referinţă depinde doar de voinţa pârâtei, materialul probator nu a relevat o asemenea împrejurare. Totodată, în pct. 7 din contract sunt menţionate condiţiile în care se stabileşte nivelul dobânzii curente.
Potrivit art. 2.10.a din condiţiile generale de creditare, dobânda poate fi modificată fără consimţământul reclamantei în raport de: - costul resurselor de creditare. Aşadar, pârâta nu poate modifica discreţionar dobânda, ci în raport de un criteriu obiectiv. De asemenea, art. 2.10.b din condiţiile generale atestă faptul că reclamanta putea opta pentru o dobândă variabilă în funcţie de indicele LIBOR/EURIBOR.
Modificarea ratei dobânzii după februarie 2009 s-a efectuat în baza dispoziţiilor art. 2 din condiţiile generale, pe care reclamanta a declarat la interogatoriu că nu Ie-a lecturat, acceptându-le în totalitate, fără nicio obiecţie. Nu i se poate reproşa pârâtei că a generat dezechilibru contractual în condiţiile în care reclamanta a arătat dezinteres faţă de modul în care se determina dobânda.
Clauzele prevăzute la pct. 7 şi pct. 8 din contractul de credit nu reprezintă clauze penale, aşa cum greşit susţine reclamanta. Prin aceste clauze nu sunt instituite penalităţi de întârziere ci dobânzi contractuale.
b) Clauza inserată în art. 9 lit. a) din contract care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului, are un caracter clar, părţile stabilind în mod explicit cuantumul acestui comision. Nu există nicio dovadă că acest comision reprezintă o formă de dobândă mascată şi nici că banca a acţionat cu rea credinţă.
Legea nr. 190/1999 nu îşi are aplicabilitatea în cauză deoarece creditul a fost acordat pentru nevoi personale, nu pentru investiţii imobiliare. În cauză, nu rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de această lege.
c) Comisionul de administrare prevăzut de art. 9 lit. b) din contractul de credit este detaliat în condiţiile speciale de creditare.
Această clauză are un caracter clar, părţile stabilind în mod explicit cuantumul acestui comision. Nu există nicio dovadă că acest comision reprezintă o formă de dobândă mascată şi nici că banca a acţionat cu rea credinţă.
Referitor la clauzele inserate în art. 9 lit. a) şi lit. b) din contract s-a reţinut că dintr-o simplă lecturare a condiţiilor speciale ale contractului de credit reclamanta putea să analizeze oportunitatea suportării acestor comisioane în condiţiile în care creditul era acordat prin refinanţarea unui alt credit.
Dolul nu trebuie doar afirmat, ci trebuie probat. Nu rezultă cum anume a fost indusă în eroare reclamanta, o persoană avizată care a negociat condiţii de contractare a creditelor cu alte bănci.
d) Clauza menţionată în art. 9 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de rambursare anticipată nu are caracter abuziv.
De altfel, în contractul de credit încheiat cu Banca T., pe o perioadă de 30 de ani, exista un astfel de comision, astfel încât, în momentul refinanţării, reclamanta a cunoscut, în mod efectiv, condiţiile creditării de către pârâtă.
În ceea ce priveşte analiza caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma O.U.G. nr. 50/2010, se constată că, în cauză, contractul de credit a fost încheiat la data de 12 noiembrie 2007, dată la care acest act normativ nu era în vigoare şi prin urmare, nu trebuia respectat de către pârâtă. Alegaţiile privind caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de rambursare anticipată a creditului nu au suport juridic.
e) Clauzele art. 2.4 şi art. 2.8 din condiţiile generale nu au caracter abuziv. Acestea sunt în mod clar şi explicit consemnate în contract, folosindu-se termeni uzuali, astfel încât înţelegerea acestora şi a consecinţelor produse sunt evidente pentru părţile contractante. La momentul încheierii contractului, dobânzile, comisioanele şi garanţiile stipulate în clauzele contestate nu erau interzise de legiuitor, motiv pentru care respectivele clauze nu erau contrare bunei-credinţe.
Clauza privind modul de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 are un caracter clar, explicit şi nu denotă rea credinţă din partea băncii. Reclamanta a contractat creditul refinanţând un alt credit, împrejurare care presupune o analiză a condiţiilor de creditare, a dobânzilor, a comisioanelor, deci şi a modului de calcul a dobânzii. Reclamanta a menţionat că nu a citit condiţiile generale, fapt de natură a reliefa dezinteresul său faţă de această parte a contractului. Acest dezinteres nu poate fi imputat la acest moment pârâtei prin constatarea caracterului abuziv al unor clauze ignorate de reclamantă.
Analizând clauzele care impun împrumutatului încheierea contractului de asigurare la o instituţie agreată de bancă, se constată că, în susţinerea caracterului abuziv al acestor clauze, reclamanta invocă alin. (1) lit. g) din anexa la Legea nr. 193/2000, dispoziţie care nu apare ca aplicabilă speţei. Nici existenţa unui dezechilibru în detrimentul consumatorului nu se verifică. Legea nr. 190/1999 nu îşi are aplicabilitate în cauză deoarece creditul a fost acordat pentru nevoi personale, nu pentru investiţii imobiliare.
În ceea ce priveşte clauza nr. 8.4 din Condiţiile generale privind completarea garanţiilor aduse de debitor la încheierea contractului, instanţa a reţinut că obligaţia de a garanta recuperarea împrumutului acordat de către creditor reprezintă o obligaţie esenţială a debitorului, subsecventă obligaţiei principale de restituire a împrumutului, motiv pentru care fluctuaţia valorii bunurilor aduse drept garanţie nu trebuie suportată de creditor, care şi-a executat integral obligaţia asumată, respectiv a pus la dispoziţie suma împrumutată şi este firesc să încerce minimizarea riscului de pierdere. Această clauză nu conduce la un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Din analiza prevederilor art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000 rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăşi creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar subiectiv trebuie încălcată buna-credinţă.
Aceste clauze invocate de reclamantă nu au putut fi considerate abuzive, întrucât din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar din punct de vedere subiectiv pârâta nu a procedat cu rea credinţă.
Astfel, ipoteza din condiţiile generale este circumstanţiată la situaţia scăderii valorii garanţiilor, iar din susţinerile reclamantei nu a rezultat care ar fi dezechilibrul semnificativ având în vedere poziţia contractuală a părţilor. Bineînţeles că, în ipoteza în care aceste clauze vor fi exercitate abuziv de pârâtă (chestiune distinctă de clauza abuzivă), reclamanta se va putea adresa instanţei pentru aplicarea sancţiunilor adecvate.
Privitor la declararea scadenţei altor credite, clauzele art. 7.4 lit. h) şi lit. g) din condiţiile generale, se reţine că reclamanta a menţionat că nu a citit condiţiile generale, fapt de natură a reliefa dezinteresul său faţă de această parte a contractului. Acest dezinteres nu poate fi imputat la acest moment pârâtei prin constatarea caracterului abuziv al unor clauze ignorate de reclamantă.
Întrucât nicio clauză din cele supuse analizei instanţei nu are caracter abuziv, apar ca nefondate şi celelalte capete accesorii privind constatarea nulităţii clauzelor contestate, modificarea contractului şi restituirea sumelor plătite nedatorat.
Cu privire la cererea reconventională s-a solicitat analizarea acesteia doar în ipoteza în care s-ar proceda la modificarea contractului, aşa cum s-a cerut la pct. 3 din cererea principală şi faţă de concluziile instanţei de fond privind capătul nr. 3 al cererii principale şi imperativul libertăţii de voinţă, se impune a fi respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei, admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată şi precizată, menţinerea dispoziţiilor referitoare la cererea reconvenţională, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a formulat apel incident pentru ipoteza în care instanţa de apel va aprecia că poate interveni asupra „preţului” contractului, în sensul modificării clauzelor privind dobânda, solicitând admiterea acestuia, în sensul calculării dobânzii din contractul de credit din data de 12 noiembrie 2007, respectând algoritmul următor: „valoarea indicelui de referinţă aferent valutei în care a fost încheiat fiecare contract la 6 luni, plus marja formată din valoarea diferenţei dintre dobânda de referinţă aplicabilă în baza prevederilor contractuale iniţiale şi indicele de referinţă la 6 luni plus marja fixă din contract” şi obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 178 din 18 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă I.D. şi de apelanta-pârâtă Banca C.R. SA, împotriva sentinţei civile nr. 2881 din data de 8 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 39074/3/2012.
A fost obligată apelanta-reclamantă I.D. la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Banca C.R. SA.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că în cauză instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente prin raportare la situaţia de fapt dovedită.
În ceea ce priveşte dreptul aplicabil, s-au reţinut dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, apreciindu-se că în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că Legea nr. 190/1999 nu îşi găseşte aplicabilitatea, întrucât creditul a fost acordat pentru nevoi personale şi nu pentru investiţii imobiliare, astfel că nu sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative (acordarea unui credit în scopul efectuării de investiţii imobiliare şi garantarea cu cel puţin ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiţiei imobiliare).
S-a apreciat că în speţă, clauzele contractuale îndeplinesc condiţia negocierii, din probatoriul administrat rezultând că a avut loc negocierea creditului, atât la momentul încheierii contractului, cât şi al încheierii actului adiţional prin care a fost modificată clauza privind dobânda.
Instanţa de fond, în mod judicios, raportând situaţia de fapt dovedită la dreptul aplicabil şi jurisprudenţa C.J.U.E., a analizat cauza şi din perspectiva stării de inferioritate, economică şi juridică a apelantei-reclamante faţă de bancă, reţinând că această inferioritate nu se justifică, nefiind dovedită.
S-a apreciat că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că deşi există clauze preformulate, negocierea contractului trebuie analizată în raport de serviciul contractat şi de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenţia. Or, serviciul contractat de apelanta-reclamantă vizează un domeniu strict reglementat şi controlat, cel bancar, iar pe piaţa aferentă acestor servicii, pârâta nu deţine o poziţie de monopol. Nu există niciun motiv pentru care s-ar putea reţine că apelanta-reclamantă nu a avut posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituţii bancare şi de a decide în consecinţă.
Un contract de adeziune nu este în mod automat unul abuziv, ci pentru a fi declarat abuziv trebuie verificate următoarele condiţii: existenţa negocierii şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 referitoare la preformularea clauzelor condiţiilor generale de creditare, nu instituie o prezumţie absolută de lipsă a negocierii, ci una relativă care poate fi răsturnata prin dovada contrară. În speţă, prin probatoriul administrat, a fost efectuată această dovadă contrară.
S-a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o analiză exhaustivă din perspectiva prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la fiecare clauză indicată ca fiind abuzivă, reţinând că nu sunt întrunite condiţiile cumulative consacrate de lege pentru niciuna dintre clauze pentru a răsturna prezumţia relativă de valabilitate/liceitate a clauzelor contractuale.
Curtea de apel a apreciat că în cauză au fost respectate prevederile art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992.
În speţă, condiţiile în care survine modificarea ratei dobânzii sunt indicate în mod expres, ceea ce exclude teza dezechilibrului semnificativ între prestaţiile părţilor pentru a fi reţinut caracterul abuziv al clauzei.
În acest sens, s-au reţinut şi dispoziţiile finale din contractul de credit care prevăd că prin semnarea acestui contract, părţile declară că au citit, au înţeles şi li s-au explicat clauzele acestuia pe care şi Ie-a însuşit în întregime. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, o refinanţare presupune analize a condiţiilor de creditare, a dobânzilor, a comisioanelor, precum şi negocieri succesive.
Chiar dacă întâlnirile apelantei-reclamante cu reprezentanţii băncii au fost realizate prin intermediul agenţilor broker, este evident faptul că aceasta putea solicita informaţii despre ofertele disponibile ale altor bănci cu produse asemănătoare.
S-a apreciat ca fiind nerelevantă împrejurarea că apelanta-reclamantă nu are pregătire juridică, ci a absolvit studii superioare universitare aferente domeniului filologic, întrucât formularea prevăzută în contract este una uzuală, clară şi explicită.
De asemenea, nu a fost primită susţinerea referitoare la lipsa abilităţilor de a negocia atât timp cât potrivit răspunsului la întrebarea nr. 10 din interogatoriu, apelanta-reclamantă a arătat că a obţinut o diminuare a dobânzilor în urma negocierilor purtate cu Banca R.D. la încheierea unui contract de credit.
S-a considerat nerelevantă împrejurarea că apelanta-reclamantă are doar calitatea de acţionar la societatea respectivă, ceea ce interesează în concret fiind existenţa/inexistenţa abilităţilor de a negocia.
Pe de altă parte, la întrebarea 19 din interogatoriu apelanta-reclamantă a recunoscut că nu a fost interesată de cuantumul dobânzii şi nici de mecanismul calculării ei.
Situaţia extremă în care s-ar fi aflat apelanta-reclamantă nu a fost dovedită, iar o astfel de situaţie ar fi impus cereri repetate ale ofertelor de creditare.
Legea înţelege prin clauza clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Clauzele contestate au caracter clar, nu dau posibilitatea interpretărilor multiple şi nu permit pârâtei să modifice într-o manieră inechitabilă dobânda.
Nu a putut fi primită apărarea apelantei-reclamante în sensul că a fost convinsă să încheie contractul cu dobânda fixă pentru primul an, pentru ca ulterior să constate că aceasta este variabilă.
Directiva nr. 93/13/CEE şi Legea nr. 193/2000 protejează consumatorul instruit care a citit clauzele contractului şi Ie-a acceptat, fiind influenţat de bancă în acest sens. Or, la întrebarea nr. 26 din interogatoriu apelanta-reclamantă a recunoscut faptul că i-au fost înmânate Condiţiile generale odată cu Condiţiile speciale, şi care sunt parte integrantă a contractului, astfel că nu se poate reţine faptul că acesteia i s-a comunicat doar dobânda fixă. Pe de altă parte, concursul dintre clauzele cuprinse în condiţiile speciale şi cele cuprinse în Condiţiile generale, se rezolvă în sensul că se aplică prevederea specială.
De asemenea, la momentul încheierii contractului, dobânzile, comisioanele şi garanţiile stipulate în clauzele contestate nu erau interzise de legiuitor, astfel încât acestea nu sunt contrare bunei-credinţe.
Faţă de lipsa de diligentă a apelantei-reclamante la încheierea contractului, coroborată cu claritatea şi uzualitatea cuvintelor folosite în exprimare, clauzele contractuale ce privesc dobânda de referinţă variabilă nu au putut fi privite ca o posibilitate contrară art. 948 şi art. 964 din vechiul C. civ. şi nici clauze potestative.
Nu s-a putut reţine că aceste clauze conţin condiţii pur potestative, atât timp cât părţile au hotărât asupra unei modalităţi de stabilire a costului împrumutului. Art. 2 din Condiţiile generale conţine dispoziţii privind modul de calcul al dobânzii anuale efective, precum şi cu privire la dobânda aferentă creditului acordat, deci nu există condiţii pur potestative cum în mod eronat indică reclamanta-apelantă.
Nu există o prezumţie absolută în sensul caracterului abuziv al unor clauze de tipul celor consacrate la art. 5 din Condiţiile speciale şi art. 8.4. din Condiţiile generale, iar în sensul jurisprudenţei constante a C.J.U.E., toate clauzele enumerate în Anexa la Directivă nu sunt automat abuzive, anexa fiind pur indicativă conţinând exemple de clauze ce pot fi găsite ca abuzive.
Contractul de credit bancar presupune o executare succesivă a prestaţiilor din partea apelantei-reclamante, însă o executare uno icto din partea băncii, iar acest aspect nu poate fi omis în aprecierea echilibrului prestaţiilor asumate prin contract. La data încheierii contractului, prin remiterea sumei împrumutate, banca şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile, iar dreptul băncii născut la data încheierii contractului corespunde obligaţiei corelative de plată a preţului ce incumbă reclamantei, ce include dobânda în cuantumul stabilit de părţi, ca element al preţului.
Dezechilibrul semnificativ invocat nu poate fi susţinut prin eventualitatea unei modificări a dobânzilor şi a comisioanelor sau a unei posibilităţi de modificare a acestora. Banca a depus explicaţii la dosarul instanţei de fond din care rezultă modul în care este stabilită dobânda de referinţă.
Dispoziţiile indicate de apelanta-reclamantă la lit. p) din lista clauzelor abuzive din Legea nr. 193/2000 nu sunt aplicabile, dată fiind natura obiectului contractului şi posibilitatea apelantei-reclamante de a restitui anticipat creditul.
Nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13/CEE nu obliga intimata-pârâtă, la data încheierii contractului, să folosească în calcularea şi definirea dobânzii un indice de pe piaţa financiară.
Susţinerea potrivit căreia formularea clauzelor contractuale nu permit anticiparea intervenţiei unei anumite situaţii, nu a putut fi primită. Modificarea ratei dobânzii după februarie 2009 s-a efectuat în baza dispoziţiilor art. 2 din Condiţiile generale, condiţii pe care reclamanta-apelantă a declarat la interogatoriu că nu Ie-a lecturat, acceptându-le fără nicio obiecţie. Nu i se poate reproşa intimatei-pârâte că a generat dezechilibru contractual în aceste condiţii.
Raportarea la dobânda de referinţă internă a băncii nu este un mecanism interzis de vreo normă legală sau de vreun regulament al Băncii Naţionale a României.
Argumentul că dobânda a crescut în pofida faptului că nivelul Euribor a scăzut, astfel că este o clauză abuzivă din acest motiv, nu poate fi primit, pentru simplul fapt că dobânda stabilită prin contract nu se raportează la acest indice bancar.
Prevederile art. 93 lit. g) pct. 3 din O.G. nr. 21/1992 şi ale Legii nr. 296/2004 nu sunt incidente în speţă.
Clauza prevăzută de art. 9 lit. a) are caracter clar, părţile stabilind în mod explicit cuantumul acestui comision.
În concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, s-a arătat că acest comision nu reprezintă o formă de dobândă mascată şi nici că banca a acţionat cu rea-credinţă. Din lecturarea contractului de credit, reclamanta-apelantă putea să analizeze oportunitatea suportării acestui comision în condiţiile în care creditul era acordat prin refinanţarea unui alt credit.
Raţiunea economică ce justifică acordarea comisionului este existenţa riscului de credit, element de care banca este obligată să ţină cont şi să încerce să-l acopere.
Clauza prevăzută de art. 9 lit. b) are caracter clar, părţile stabilind în mod explicit cuantumul acestuia. Nu rezultă din probatoriul administrat cum anume a fost indusă în eroare reclamanta, o persoană avizată care a negociat condiţii de contractare a creditelor cu alte bănci, iar dolul nu trebuie doar afirmat, ci trebuie probat.
Clauza prevăzută de art. 9 lit. c) nu are caracter abuziv, rambursarea anticipată a creditului fiind reglementată în mod clar şi explicit în contractul de credit. Existenţa altor contracte de creditare cu alte bănci indică şi prezenţa unui astfel de comision, astfel că apelanta-reclamantă a cunoscut condiţiile creditării.
S-a mai reţinut faptul că aceste comisioane nu au suferit modificări pe parcursul derulării contractului, ceea ce exclude teza dezechilibrului contractual, precum şi reaua-credinţă a băncii în îndeplinirea obligaţiilor sale.
Clauzele prevăzute de art. 2.4 şi art. 2.8 nu au caracter abuziv, fiind în mod clar şi explicit introduse în contract, folosindu-se termeni uzuali, astfel încât înţelegerea acestora şi a consecinţelor produse sunt evidente pentru părţile contractante.
În acelaşi timp, la momentul încheierii contractului, dobânzile, comisioanele şi garanţiile stipulate în clauzele contestate nu erau interzise de legiuitor, motive pentru care respectivele clauze nu era contrare bunei-credinţe.
Calcularea dobânzii prin raportare la 360 de zile, în loc de 365 de zile se precizează în mod clar şi explicit. Refinanţând alt credit, ce presupune o analiză a condiţiilor de creditare, a dobânzilor, a comisioanelor, se impunea şi analizarea modului de calcul a dobânzii.
Dezinteresul manifestat de apelanta-reclamantă la încheierea contractului nu poate fi pus în sarcina împrumutătorului prin constatarea caracterului abuziv al unor clauze ignorate de împrumutată.
Clauza prevăzută la art. 8.1 din Condiţiile generale nu este abuzivă, în mod corect instanţa de fond constatând lipsa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.
Clauza prevăzută la art. 8.4 din Condiţiile generale nu este abuzivă, instanţa de fond apreciind în mod corect că obligaţia de a garanta recuperarea împrumutului reprezintă o obligaţie esenţială a debitorului, subsecventă obligaţiei principale de restituire a împrumutului, astfel că nu poate fi reţinută apărarea potrivit căreia se transferă riscurile de la creditor la consumator.
Fluctuaţia valorii bunurilor aduse drept garanţie nu trebuie suportată de intimata-pârâtă, care şi-a executat integral obligaţia asumată prin punerea la dispoziţie a sumei împrumutate. Această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Clauzele din art. 7 lit. g) şi lit. h) nu au caracter abuziv, întrucât fluctuaţia valorii bunurilor aduse drept garanţie nu poate fi suportată de intimata-pârâtă, care şi-a executat integral obligaţia asumată, fiind firesc să-şi minimizeze riscul de pierdere.
Pentru toate aceste considerente, instanţa de apel a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă, ca nefondat. Faţă de soluţia dispusă asupra apelului principal şi caracterul subsidiar al apelului incident, instanţa de apel a respins şi apelul formulat de pârâtă, ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, reprezentând onorariu de avocat, prin reducerea cuantumului acestuia de la suma de 2.759,06 RON, la suma de 1.000 RON.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamanta I.D., cât şi pârâta Banca C.R. SA au declarat recurs.
În argumentarea recursului, reclamanta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a motivat în mod concret, punctual, care sunt argumentele pentru care a respins apărările referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 190/1999, în condiţiile în care este dovedit şi necontestat de partea adversă că acest credit a fost garantat cu ipoteca constituită în favoarea băncii asupra imobilului proprietatea reclamantei, situat în comuna C., sat T., judeţul Ilfov, compus din teren în suprafaţă de 38.995 mp.
În cauza de faţă nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită condiţia existenţei clauzelor contractuale care să nu fi fost negociate şi nici condiţia dezechilibrului creat în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinţei bunei-credinţe.
Instanţa de apel, prin decizia adoptată, a nesocotit practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că posibilitatea alegerii tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformuiate impuse de bancă clienţilor în baza unui model validat în prealabil de Banca Naţională a României, „libertatea de voinţă” a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este şi ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabileşte scoringul/ratingul clientului, elemente în funcţie de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.
Negocierea nu poate fi prezumată, lipsa oricăror dovezi în sensul existenţei acesteia, nu poate răsturna prezumpţia de lipsă a negocierii.
Recurenta-reclamantă susţine că nu a existat negociere, contractul era preformulat, condiţiile generale erau preformulate, astfel că, în calitate de consumator, reclamanta a fost într-o poziţie de inferioritate faţă de bancă.
Arată că a solicitat să se observe că dezechilibrul contractual trebuie reţinut ca evident în condiţiile în care cuantumul dobânzii de referinţă afişat la sediile intimatei-pârâte este lăsat la discreţia acesteia. Mai mult, costurile invocate în calculul acesteia nu au fost niciodată dovedite.
Trebuie dată o corectă şi legală interpretare a dispoziţiilor contractuale raportate atât la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 50/2010, cât şi ale Directivei 93/13/CEE, reţinându-se, în esenţă, faptul că aceste clauze denotă un dezechilibru semnificativ între prestaţiile băncii şi prestaţiile consumatorului, acordând băncii un drept discreţionar de a modifica acordul de voinţă format la momentul semnării contractului de credit.
Interpretarea dată de către instanţă trebuie să fie în concordanţă cu Legea nr. 193/2000, cât şi cu Directiva 93/13/CEE care conţin o listă a clauzelor care sunt considerate de drept abuzive, printre altele, fiind considerată abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii să crească preţul.
Este evident că s-a produs un dezechilibru contractual atâta vreme cât banca poate modifica în mod unilateral cuantumul dobânzilor sau al comisioanelor, creştere justificată prin apariţia unor creşteri suplimentare pe parcursul derulării contractului, costuri care nu sunt prevăzute în contract (fapt care s-a şi întâmplat).
A precizat că dezechilibrul contractual pe care îl generează clauza cuprinsă în art. 5 din contractul de credit al reclamantei, precum şi clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor, este evident, în condiţiile în care cuantumul dobânzii de referinţă afişată la sediile Băncii C.R. SA este lăsat la discreţia băncii.
A arătat şi că această modalitate de cuantificare a dobânzii (dobânda de referinţă Banca C.R. SA plus marja fixă în cuantum de 1%, respectiv 0,5%, după semnarea actului adiţional nr. 1 din 30 octombrie 2009) intră în contradicţie flagrantă şi cu alte prevederi legale, respectiv: art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), art. 93 lit. g) pct. 1 şi pct. 3 din O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000 cât şi în Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunităţii Europene şi art. 14 din Legea nr. 190/1999.
Arată că a solicitat instanţei de apel constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit al reclamantei, clauză care prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă afişată la sediile Băncii C.R. SA, precum şi a clauzelor care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor.
În raport de clauza 9 lit. a) din contractul de credit al reclamantei care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului, în cuantum de 2,5%, calculat la valoarea iniţială a creditului.
Susţine că singura justificare adusă de intimata-pârâtă în legătură cu comisionul de acordare a creditului este legată de necesitatea băncii de a face o analiză legată de bonitatea solicitantului de credit şi de riscurile legate de acordarea acestui credit.
Prin urmare, apreciază ca fiind evidentă disproporţia dintre costurile invocate de intimata-pârâtă (analiză riscuri, bonitatea împrumutatului etc.) şi cuantumul comisionului care este de 2,5% din valoarea creditului, respectiv 21.000 euro în cazul reclamantei. În plus, în ipoteza în care s-ar considera că aceste costuri ar trebui achitate de reclamantă, trebuie subliniat caracterul disproporţionat de mare al cuantumului acestui pretins serviciu şi trebuie de asemenea scoasă în evidenţă anormalitatea calculării acestui cost în funcţie de valoarea creditului, aceasta întrucât verificarea bonităţii unui potenţial client este aceeaşi atât pentru un credit de 50.000 euro cât şi pentru unul de 100.000 euro. Prin urmare, este demonstrat şi în cazul acestei clauze dezechilibrul semnificativ creat.
Când i se pune la dispoziţie suma împrumutată, banca prestează un serviciu al cărui preţ debitorul îi va achita pe tot parcursul contractului, aspect ce trebuie interpretat ca fiind cel ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, motiv pentru care respectiva clauză trebuie calificată drept abuzivă.
În opinia recurentei, instanţa de apel s-a limitat însă a aprecia, în baza propriilor aptitudini şi cunoştinţe caracterul acesteia, fără a se raporta la susţinerile reclamantei.
În raport de clauza 9 lit. b) referitor la comisionul de administrare, instanţa de apel a reţinut în mod greşit, că şi aceasta este detaliată în condiţiile speciale de creditare, că are un caracter clar, părţile stabilind în mod explicit cuantumul acestui comision, în pofida faptului că reclamanta a arătat şi dovedit ca fiind raportat la valoarea iniţială creditului, echivalentul a 420 euro/lunar, determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractate, deoarece valoarea comisionului, ce se achită lunar, pe toată durata creditului, se calculează în raport de valoarea iniţială a creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce nu este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat, în fiecare lună de plată a respectivului comision, în condiţiile în care scopul acestui comision, declarat de intimata-pârâtă, este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a creditului acordat, care scade progresiv cu fiecare rată achitată.
În analizarea aspectelor referitoare la clauza menţionată în art. 9 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de rambursare anticipată, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu are caracter abuziv. Cum şi în contractul de credit încheiat cu Banca T., pe o perioadă de 30 de ani, exista un astfel de comision, se reţine nefondat, în lipsa oricăror dovezi, că în momentul refinanţării ar fi cunoscut, în mod efectiv, condiţiile creditării de către intimata-pârâtă din prezenta cauză.
Nu se analizează aspectele invocate de reclamantă în susţinerea admiterii acestui capăt de cerere.
Recurenta mai arată că în clauza nr. 9 lit. c) din contractul de credit din data de 12 noiembrie 2007 se stabileşte plata unui comision suplimentar în cazul în care reclamanta doreşte să ramburseze anticipat creditul, al cărui cuantum variază în funcţie de perioada care a trecut de la încheierea contractului şi până la rambursarea anticipată.
Susţine că a precizat şi a dovedit că şi această clauză este cuprinsă într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat. Totodată, ea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.
În cazul acestei clauze, dezechilibrul contractual este generat de faptul că stabileşte în sarcina consumatorului un cost suplimentar excesiv în condiţiile în care, prin rambursarea anticipată, profesionistul nu mai suporta riscul neexecutării întocmai a contractului. Or, impunerea obligaţiei consumatorului ca, pe lângă suma rambursată în avans să mai plătească un adaos, care are în aceste condiţii un caracter sancţionator total nejustificat, creează în mod evident un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. Valoarea comisionului de rambursare anticipată este extrem de ridicată, ducând la descurajarea consumatorilor de a mai opta pentru rambursarea anticipată. În realitate, comisionul are natura unei dobânzi mascate, pentru întreaga perioadă rămasă din derularea contractului, banca recuperându-şi practic dobânda pe care consumatorul ar fi achitat-o dacă nu ar fi rambursat creditul anticipat.
Este evident însă că pronunţându-se în acest mod instanţele au omis însă punctul de vedere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform căruia inserarea în contract a acestei clauze denotă intenţia evidentă a băncii de a se ţine la adăpost de apariţia oricărui risc care îi poate diminua câştigul prin transferarea integrală a acestuia către consumator.
Referitor la clauzele 2.4 şi 2.8 din Condiţiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar care prevăd modalitatea (formula) de calcul a dobânzii raportată la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile, recurenta susţine că a arătat că acestea sunt abuzive şi că a justificat acest lucru.
Astfel modalitatea de calcul a dobânzii raportată la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile, astfel cum se prevede în condiţiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar, se dovedeşte a fi complet eronată. Clauzele contractuale care prevăd o astfel de modalitate de calcul a dobânzii prin raportare la un număr de 360 de zile sunt abuzive în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi al art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului. Prin aplicarea acestei formule pentru cele 12 luni ale unui an şi însumând ratele dobânzii lunare obţinute, rezultă o rată anuală a dobânzii superioară celei stipulate în contract. Clauzele menţionate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului. Caracterul semnificativ al dezechilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă din importanţa acestor clauze în structura contractului şi anume cele privitoare la obligaţia de plată a dobânzii. Prin mecanismul de calcul stabilit prin contract se ajunge la o rată a dobânzii mai mare decât cea convenită contractual, fără ca această sumă suplimentară plătită să îşi găsească vreun echivalent într-o obligaţie suplimentară a băncii.
În plus, clauzele care prevăd o modalitate (formulă) de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile, au fost inserate în contractul de credit încheiat de reclamantă cu Banca C.R. SA cu nerespectarea cerinţelor bunei-credinţe.
În analizarea capătului de cerere referitor la prevederile clauzei 8.4. din Condiţiile generale care prevede declararea scadenţei anticipate a creditului dacă valoarea garanţiilor constituite de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată (în continuare, „clauza referitoare la garanţiile suplimentare”), a menţionat că este, de asemenea, abuzivă.
Cazul de culpă este definit de art. 8.1. din Condiţiile generale de creditare ca reprezentând nerespectarea de către împrumutat a oricăreia dintre obligaţiile asumate prin prezentul contract şi/sau contractele accesorii acestuia. De asemenea, potrivit aceluiaşi art. 8.1. constituie, de asemenea, caz de culpă în temeiul prezentului contract, nerespectarea clauzelor contractuale de către orice terţă persoană obligată faţă de bancă în baza contractelor accesorii acestui contract.
Această clauză este cuprinsă într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat. Totodată, ea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.
Dezechilibrul contractual generat de această clauză este evident, deoarece operează un transfer anormal al riscurilor din sarcina creditorului în sarcina consumatorului. Astfel, în situaţia în care valoarea bunului adus drept garanţie scade, consumatorul suferă o primă pagubă, anume diminuarea patrimoniului sau cu valoarea cu care a scăzut garanţia, iar în al doilea rând, este obligat (deoarece conform contractului trebuie să preia şi riscul băncii) să mai aducă noi garanţii, expunându-se unor noi taxe notariale şi comisioane bancare, ca să nu mai vorbim despre indisponibilizarea acelor bunuri care nu mai pot fi lichidate cu uşurinţa din cauza necesităţii obţinerii acordului băncii la înstrăinare. Caracterul abuziv al acestei clauze şi totodată reaua-credinţă a creditorului la momentul încheierii contractelor de credit sunt subliniate prin acest adevărat modus operandi al băncii care a transferat orice risc contractual în sarcina consumatorului.
Pe capătul de cerere privind clauzele care permit băncii declararea scadenţei anticipate a creditului ce face obiectul contractului din data de 12 noiembrie 2007 sau altor credite acordate de bancă sau care se vor acorda în viitor, cum ar fi clauzele din art. 7.4 lit. g) şi lit. h) din Condiţiile generale şi orice alte clauze care permit băncii declararea scadenţei anticipate a altor credite în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii asumate prin contractul de credit ce face obiectul prezentei cereri, respectiv declararea scadenţei anticipate a prezentului credit în cazul în care nu sunt îndeplinite obligaţii asumate prin celelalte contracte de credit încheiate sau care se vor încheia cu banca a arătat că:
- declararea scadenţei anticipate a altor contracte de credit nu poate depinde de neexecutarea obligaţiilor din prezentul contract, reciprocă fiind, de asemenea, valabilă. Mai mult, clauza se referă, în general, la neexecutarea oricăror obligaţii, fără a le circumstanţia în vreun fel;
- trebuie observat că, în contractul de credit există anumite obligaţii în sarcina împrumutatului care nu ţin de persoana sa sau care, chiar dacă depind de voinţa sa, nu sunt esenţiale pentru derularea în continuare a creditului.
În nicio materie, cu atât mai puţin în dreptul protecţiei consumatorilor nu se poate permite desfiinţarea unor contracte independente pentru neexecutarea obligaţiilor dintr-un alt contract.
Rezilierea intervine doar în cazul în care neexecutarea obligaţiilor esenţiale s-a produs. În concluzie, clauza contractuală nu are nicio utilitate pentru bancă din punctul de vedere al creşterii şanselor de recuperare a creditului, ci constituie doar o ameninţare la adresa împrumutatului care, pentru a evita executarea silită ar fi determinat să îndeplinească orice solicitare a creditorului, oricât de abuzivă ar fi aceasta. Este evidentă, astfel, cauza ilicită a acestui text contractual.
În pofida acestor susţineri, instanţele au înţeles să reţină că, drept urmare a faptului că a menţionat că nu a citit condiţiile generale, a manifestat dezinteres, motiv suficient pentru respingerea acestui capăt de cerere.
Astfel, înţelege să invoce nulitatea hotărârii recurate pentru lipsa motivării corespunzătoare prevederilor legale: indicarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat apărările reclamantei pe fiecare motiv de apel/capăt de cerere.
Instanţa de apel, în cuprinsul hotărârii recurate, a făcut o detaliată prezentare a cererilor părţilor, a incidentelor procesuale apărute, în schimb, trecând la analiza fondului cererii de apel, nu a indicat considerentele pe baza cărora şi-a format convingerea, precum şi argumentele pe baza cărora a respins motivele de apel prezentate şi dezvoltate punctual, în raport de toate aspectele învederate.
Procedând în acest mod, consideră recurenta, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care impun ca o condiţie intrinsecă a dreptului la un proces echitabil, motivarea hotărârii. Acest aspect este reflectat constant în jurisprudenţa C.E.D.O. Invocă în acest sens hotărârile din cauza Ruiz Torija contra Spaniei şi cauza Albina contra României.
Motivele de apel impuneau o analiză amănunţită, punctuală, din partea instanţei de judecată. Acestea nu au fost însă analizate şi combătute de instanţă în considerentele hotărârii atacate, decât generic.
În concluzie, în raport de art. 261 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului solicită constatarea nulităţii hotărârii având în vedere lipsa considerentelor pentru care instanţa de fond a înţeles să se pronunţe în acest mod şi mai ales lipsa considerentelor pentru care au fost respinse cererile şi apărările reclamantei.
Cum hotărârea nu este motivată (pentru că o motivare generală echivalează cu nemotivarea), nu poate fi realizat controlul judiciar asupra acesteia, motiv pentru care solicită trimiterea cauzei în vederea rejudecării la instanţa de apel, Curtea de Apel Bucureşti.
În argumentarea recursului său, pârâta Banca C.R. SA a criticat decizia instanţei de apel pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa a obligat reclamanta doar la plata a 1.000 RON cheltuieli de judecată în loc de 2.759,06 RON cât s-a solicitat.
Recurenta arată că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii „care cade în pretenţii”.
Culpa procesuală este cea care trebuia să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenţii, cu titlu de cheltuieli de judecată. Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate. Culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C. proc. civ., poate fi atât a reclamantului, cât şi a pârâtului.
Culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acţiuni ori susţinerea unor apărări neîntemeiate. Aceasta nu trebuie confundată cu exercitarea cu rea credinţă a drepturilor procesuale (art. 723 C. proc. civ.). Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi a căzut astfel în pretenţii.
Astfel cum a statuat C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, inclusiv în dreptul intern, partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C. proc. civ., doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătură cu acel litigiu.
Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi temeiurile de drept invocate, va admite recursurile declarate de reclamanta I.D. şi de pârâta Banca C.R. SA pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte fondul criticilor formulate de reclamanta I.D. în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt întemeiate.
Întrucât se solicită anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar şi pentru o judecată unitară a cauzei, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare clauză în parte, ci se vor expune considerentele care au determinat pronunţarea prezentei soluţii.
Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”, iar alin. (3) al aceluiaşi articol dispune: „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Prin urmare art. 1 al legii prevede cele două obligaţii ce incumbă comercianţilor în contractele cu consumatorii. Aceste două obligaţii sunt: o obligaţie pozitivă de transparenţă şi una negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Obligaţia de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:
„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.
Textele mai sus citate stabilesc aşadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale:
- caracterul transparent;
- caracterul negociat;
- existenţa dezechilibrului semnificativ.
Pentru a se putea face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu adecvat.
În cauză se observă însă, în primul rând, că instanţa de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente şi utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanţii au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului.
În al doilea rând, în cauză se impune efectuarea şi a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului.
Astfel, instanţa de apel se mărgineşte la a enunţa existenţa unui dezechilibru contractual în convenţia încheiată de reclamanţi cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale. În lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual, şi care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunţa o soluţie legală în cauză.
Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului.
Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanţii au numit dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamantei a unor sume de bani pentru o perioadă de 300 de luni.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
În cadrul contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabileşte echilibrul contractual dar şi obligaţia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorilor o sumă importantă, un împrumut în valoare de 810.000 euro, ce urmează a fi achitată într-un termen de 300 de luni. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
Pe lângă obligaţiile directe asumate de către cele două părţi ale unei convenţii de credit, există şi o serie întreagă obligaţii pe care banca le are faţa de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. În situaţia dedusă judecăţii, reclamanţii invocă tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative a recurentei faţă de obligaţiile acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi.
Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obţinut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul şi trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrum.
De asemenea, noţiunea de risc, în înţelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit, este atât de complexă şi cu incidenţe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfăşurarea de către bancă unei activităţi aflate sub auspiciile hazardului (alea) şi nicidecum o activitate menită a produce profit şi ar fi în dezacord şi cu Normele Băncii Naţionale a României ce reglementează desfăşurarea activităţii de bancă.
Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelaţie cu riscul de diminuarea a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
Având în vedere că aceste dispoziţii, care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea acestor riscuri, gestionarea se regăseşte ulterior în preţul creditului. Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, iar în activitatea bancară, administrarea riscului este vitală, astfel că, acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale, a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent şi asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.
În al treilea rând, faţă de domeniul stric specializat, riscul în contractele bancare, în care nu există experţi autorizaţi, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ.
În fond, după casare, instanţa de apel va cerceta conţinutul clauzelor a căror anulare se solicită şi din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru înţelegerea lor nefiind necesare cunoştinţe de specialitate.
Se va avea în vedere că obligaţia de transparenţă vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile.
Această obligaţie nu trebuie însă absolutizată. Obligaţia de transparenţă nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului şi nici nu trebuie interpretată ca o obligaţie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.
Totodată, în fond, după casare, instanţa va avea în vedere şi dispoziţiile art. 7207 C. proc. civ. referitoare la soluţionarea procesului, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.
Cât priveşte recursul formulat de pârâta Banca C.R. SA, întrucât acesta vizează exclusiv cheltuielile de judecată, faţă de soluţia de casare care se impune din analiza recursului reclamantei, rezultă că şi acesta se va admite, instanţa de apel urmând a analiza şi a dispune şi cu privire la cheltuielile de judecată, raportat la art. 274 C. proc. civ.
În concluzie, pentru toate considerentele reţinute, conform art. 314-art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta I.D. şi de pârâta Banca C.R. SA împotriva deciziei civile nr. 178 din 18 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta I.D. şi de pârâta Banca C.R. împotriva deciziei civile nr. 178 din 18 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă. Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 863/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 838/2015. Civil. Obligatia de a face.... → |
|---|
