ICCJ. Decizia nr. 863/2015. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 863/2015

Dosar nr. 1647/114/2011

Şedinţa publică din 18 martie 2015

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub număr de dosar 1647/114/2011 la data de 19 ianuarie 2011, reclamantele P.D., P.E. şi P.R. au solicitat în contradictoriu cu asigurătorii de răspundere civilă auto SC A.T. SA şi SC G.A. S.A., obligarea asigurătorilor-pârâţi la plata următoarelor sume, cu titlul de despăgubiri:

- pentru P.D., soţia victimei, despăgubiri materiale în cuantum de 50 000 RON, reprezentând cheltuieli de înmormântare şi alte obiceiuri creştineşti, despăgubiri morale în cuantum de 2 000 000 RON;

- pentru P.E., fiica victimei, prestaţii periodice de la data producerii şi până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de 26 de ani, câte 1.000 RON pe lună şi despăgubiri morale în cuantum de 2.000.000 RON;

- pentru P.R., fiica victimei, prestaţii periodice de la data producerii şi până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de 26 de ani, câte 1 000 RON pe lună şi despăgubiri morale în cuantum de 2 000 000 RON.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 39, 43, 49, 50, 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 1 alin. (1), 24 alin. (3), 26 alin. (1) lit. a) şi d), 43, 45 alin. (3), 49 pct. 1 lit. a) - f) din Ordinul CSA nr. 20/2008.

La data de 08 iunie 2011, reclamantele P.D., P.E. şi P.R. au formulat completare la acţiunea introductivă, în sensul că au solicitat obligarea asigurătorilor-pârâţi la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea creditului ipotecar contractat de victima P.C., în calitate de reprezentant şi administrator al Societăţii Comerciale E.I. SRL Iaşi, soţul, respectiv tatăl reclamantelor din prezenta cauză.

Prin cererea înregistrată sub nr. 1647/114/2011 la data de 05 mai 2011, T.M. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin care a solicitat:

1. - obligarea pârâtei SC A.T. SA la plata sumei de 921,70 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale (echivalent în lei la curs BNR din data plăţii), să plătească penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, începând cu data de 24 ianuarie 2011 până la plata efectivă a despăgubirilor.precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. - obligarea pârâtei SC G.A. SA, la plata sumei de 921,70 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale (echivalent în lei la curs BNR din data plăţii), la plata penalităţilor de întârziere de 0.1% pe zi, din suma cuvenită, începând cu data de 15 aprilie 2011 până la plata efectivă a despăgubirilor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 17 februarie 2012, intervenientul T.M. a formulat, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cerere de majorare a cuantumului despăgubirilor morale precizat prin cererea de intervenţie în interes propriu, solicitând obligarea pârâtei SC A.T. SA la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale (echivalent în lei la curs BNR din data plăţii), obligarea pârâtei SC G.A. SA la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale (echivalent în lei la curs BNR din data plăţii), cu menţinerea cuantumului despăgubirilor materiale solicitate prin cererea de intervenţie în nume propriu, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2011 pe rolul Tribunalului Buzău, sub număr de dosar 4154/114/2011, reclamanţii S.E.D. (tatăl persoanei decedate), S.C.S. (fiul persoanei decedate), S.L.N. (mama persoanei decedate), S.A.B. şi S.C.L. (surori), în nume propriu şi ca reprezentanţi ai minorului, fiul persoanei decedate în accident rutier au chemat în judecată pârâtele SC A.T. SA şi SC G.A. S.A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtelor, în calitate de asigurători de răspundere civilă obligatorie auto -RCA, la plata următoarelor sume, individualizate pentru fiecare reclamant, după cum urmează:

1) A) S.C.S. - fiu, minor reprezentat de bunicul acestuia, S.E.D. în calitate de curator (Dispoziţia nr. 1088/2010 a Primăriei Bârlad, jud. Vaslui) = 300.000 euro cu titlu de daune morale şi o pensie de întreţinere de 200 euro lunar până la împlinirea vârstei de 18 ani sau 25, dacă continuă studiile, potrivit legii, plătiţi la cursul BNR din ziua plăţii:

B) S.L.N. - mama persoanei decedate = 100.000 euro daune morale şi 10.000 lei daune materiale:

C) S.E.D. - tatăl persoanei decedate = 100.000 euro daune morale şi 10.000 lei daune materiale:

D) S.A.B. - soră = 75.000 euro daune morale;

E) S.C.L. - soră = 75.000 euro daune morale.

2) Dobânda legală şi penalizările de 0,1% zi întârziere, potrivit art. 36, 37 coroborat cu art. 64 (4) ale Ordinului nr. 20/2008 a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, acordate de la data producerii accidentului, respectiv de la data de 24 decembrie 2009 şi până la plata efectivă a despăgubirilor:

3) Cheltuielile de judecată, ce se vor face pentru soluţionarea cauzei şi dovedite prin documente fiscale (onorariu expert şi onorariu avocat).

Prin cererea înregistrată sub număr de Dosar 1647/114/2011 la data de 05 mai 2011, T.M. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin care a solicitat:

1. - obligarea pârâtei SC A.T. SA la plata sumei de 921,70 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale (echivalent în lei la curs BNR din data plăţii), să plătească penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, începând cu data de 24 ianuarie 2011 până la plata efectivă a despăgubirilor.precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. - obligarea pârâtei SC G.A. SA, la plata sumei de 921,70 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale (echivalent în lei la curs BNR din data plăţii), la plata penalităţilor de întârziere de 0.1% pe zi, din suma cuvenită, începând cu data de 15 aprilie 2011 până la plata efectivă a despăgubirilor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta G.A. SA (fosta A.A. SA) a formulat întâmpinare atât împotriva acţiunii promovate de către reclamanţii S.E.D., S.C.S., S.L.N., S.A.B. şi S.C.L., cât şi de reclamantele P.D., P.E., P.R. prin care a solicitat respingea acestora ca fiind nelegale şi netemeinice.

Pe cale de excepţie, a solicitat în temeiul art. 164 C. proc. civ. conexarea cauzei înregistrate sub nr. 4154/114/2011 cu Dosarul nr. 1647/114/2011 aflat pe rolul Tribunalului Buzău; timbrarea acţiunii întrucât pretenţiile reclamanţilor nu derivă dintr-o cauză penală, în sensul art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997; citarea moştenitorilor celor doi conducători auto în temeiul prevederilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind Asigurările şi Reasigurările în România; respingerea acţiunii ca prematur introdusă motivat de faptul că reclamanţii nu au procedat şi nu au făcut dovada efectuării procedurii prealabile a concilierii directe, potrivit art. 720¹ C. proc. civ.

Pârâta SC A.T. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunilor formulate de reclamanţii S.E.D., S.C.S., S.L.N., S.A.B. şi S.C.L., P.D., P.E., P.R. şi intervenientul T.M.

În urma probelor administrate, Tribunalul Buzău a pronunţat Sentinţa nr. 698 din 9 aprilie 2014, prin care a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele P.D., P.E. şi P.R., în contradictoriu cu pârâtele SC A.T. SA şi SC G.A. SA, având ca obiect pretenţii.

A obligat pârâtele în proporţie de câte 50% fiecare la plata către reclamante, respectiv, către reclamanta P.D. la suma de 10 000 lei daune materiale şi la 500.000 lei despăgubiri morale şi către reclamantele P.E. şi P.R. la câte 500.000 lei fiecare despăgubiri morale.

A respins capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtelor la prestaţii periodice către reclamantele P.E. şi P.R., actualizarea sumelor reprezentând despăgubiri civile, la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea creditului ipotecar contractat de victima P.C. şi la cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea de intervenţie în interes personal formulată de T.M. şi a obligat pârâtele în proporţie de câte 50% fiecare la plata către intervenientul T.M., astfel: la 17.695,83 lei reprezentând despăgubiri materiale şi la 100.000 de euro reprezentând despăgubiri morale.

A respins capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, calculate la sumele cuvenite şi la plata cheltuielilor de judecată.

Tot prin aceeaşi sentinţă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii S.E.D., S.C.S., S.L.N., D. (fostă S.) A.B. şi S.C.L., în contradictoriu cu pârâtele SC A.T. SA şi SC G.A. SA.având ca obiect pretenţii.

A obligat pârâtele în proporţie de câte 50% fiecare la plata către reclamanţi a următoarelor sume: către S.C.S. reprezentat de S.E.D. la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale; către reclamantul S.E.D. la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale şi 5.000 lei daune materiale, către reclamanta S.L.N. la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale şi 5.000 lei daune materiale, către reclamanta D. (fostă S.) A.B. la plata sumei de 20.000 euro daune morale, către reclamanta S.C.L. la plata sumei de 20.000 euro reprezentând daune morale.

A respins capetele de cerere formulate de către reclamanţi referitoare la obligarea pârâtelor la plata unei pensii de întreţine de 200 euro lunar pentru S.C.S., la plata dobânzii legale şi a penalizărilor de 0,1% pe zi de întârziere, calculate la sumele solicitate şi la plata cheltuielilor de judecată.

A constatat că cheltuielile reprezentând taxa de timbru pentru care s-a acordat ajutor public judiciar reclamantelor P.D., P.E. şi P.R. rămânând în sarcina statului.

Referitor la excepţia netimbrării cererilor de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie în interes propriu, tribunalul a constatat că prin încheierea din data de 15 iunie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 1647/14/2011/a 1 a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantele P.D., P.E., P.R. şi s-a dispus scutirea reclamantelor de la plata taxelor judiciare de timbru.

Prin încheierea din 02 august 2011 pronunţată în Dosarul nr. 1647/114/2011/a2 a fost admisă cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de intervenientul T.M. şi s-a constatat că intervenientul este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, în temeiul art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 1647/114/2011/a4 a fost admisă cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de reclamanţii S.E.D., S.L.N., S.A.B., S.C.L. şi S.C.S. şi s-a constatat că reclamanţii sunt scutiţi de la plata taxelor judiciare de timbru, în temeiul art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997.

Referitor la excepţia de conexare formulată de pârâta G.A. SA, tribunalul a reţinut că, prin încheierea de şedinţă din data de 26 octombrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 4154/114/2011, apreciindu-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 164 C. proc. civ., a fost admis cererea de conexare şi s-a dispus conexarea Dosarului nr. 4154/114/2011 la Dosarul nr. 1647/114/2011.

De asemenea, prin încheierea de şedinţă din data de 26 octombrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 1647/117/2011, tribunalul a respins cererea formulată de pârâte de introducere în cauză a moştenitorilor persoanelor vinovate de producerea accidentului rutier din 24 decembrie 2009.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că din motivarea în fapt a cererilor de chemare în judecată şi din înscrisurile ataşate la dosar a rezultat evenimentul asigurat, în baza căruia reclamanţii au solicitat despăgubiri de la asigurătorii RCA pârâţi, respectiv un accident rutier produs în data de 24 decembrie 2009, ce a făcut obiectul Dosarului penal nr. 810/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău.

Potrivit Rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 12 octombrie 2010 dată în Dosarul nr. 810/P/2009, la data de 24 decembrie 2009, în jurul orelor 16,00, în timp ce conducea autoturismul marca F., proprietatea firmei I.L. IFN SA Bucureşti, pe DN 2E85 la km 82+500m, în afara localităţii Limpeziş, pe raza comunei Movila Banului, din direcţia Buzău către Bucureşti, cetăţeanul turc U.R. a intrat în coleziune cu autoturismul marca F.P., proprietatea firmei O.L. IFN SA Bucureşti, care circula din direcţia Bucureşti către Buzău.

În urma accidentului de circulaţie ambii conducători auto U.R. şi D.I. au decedat. De asemenea, în urma accidentului au decedat numiţii P.C. şi S.M.A., aflaţi în calitate de pasageri în autoturismul marca F.P. condus de numitul D.I. şi a rezultat vătămarea corporală gravă a numitului T.M., aflat în calitate de pasager pe scaunul din dreapta faţă în autoturismul marca F. condus de cetăţeanul turc U.R.

Autoturismul marca F., proprietatea firmei I.L. IFN SA Bucureşti, deţine poliţa de asigurare de răspundere civilă auto RCA din 13 iulie 2009 la A.T. SA - Sucursala Ploieşti.

Autoturismul F.P., proprietatea firmei O.L. IFN SA Bucureşti, deţine poliţa de asigurare de răspundere civilă auto RCA din 17 septembrie 2009 la SC G.A. SA - Sucursala Bucureşti.

S-a constatat că accidentul a fost în cercetarea organelor de urmărire penală care au efectuat acte premergătoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă şi vătămare corporală gravă din culpă. întrucât conducătorii autoturismelor implicate în accident au decedat, prin Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 12 octombrie 2010, în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. d), g) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de ucidere din culpă, vătămare corporală gravă din culpă şi distrugere din culpă, prevăzute de art. 178 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., art. 184 alin. (2), (4) C. pen. şi art. 219 alin. (1) C. pen.

Nemaifiind posibilă continuarea procesului penal prin faza de judecată şi, ca urmare, neputând fi vorba de vreo acţiune civilă înglobată în procesul penal, pentru acoperirea prejudiciul material şi moral suferit, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 136/1995 actualizată şi cele ale Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, în vigoare la data producerii accidentului de circulaţie, reclamanţii au formulat prezentele acţiuni civile pentru obţinerea despăgubirilor direct de la asigurătorii de răspundere civilă auto.

Prima instanţă a arătat că Ordinul CSA nr. 20/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule este actul normativ sub a cărui incidenţă intră, începând cu 11 noiembrie 2008, atât accidentele petrecute după această dată, cât şi poliţele RCA încheiate după această dată, dar şi cele emise anterior, dar a căror valabilitate începe de la data de 11 noiembrie 2008.

Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 21/2009 sunt aplicabile pentru poliţele de asigurare emise după data intrării în vigoare a acestui Ordin, respectiv 27 noiembrie 2009, iar, în speţă, poliţa de asigurare de răspundere civilă auto RCA a fost emisă de A.T. SA- Sucursala Ploieşti la data de 13 iulie 2009, iar poliţa de asigurare de răspundere civilă auto RCA a fost emisă de SC G.A. SA - Sucursala Bucureşti la data de 17 septembrie 2009, deci anterior intrării în vigoare a Ordinului CSA nr. 21/2009.

Tribunalul a reţinut, în esenţă, incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 20/2008, art. 24, art. 26, art. 28 din acelaşi act normativ; art. 49, art. 50, art. 54 alin. (2), art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Din coroborarea dispoziţiilor legale menţionate a rezultat că pentru prejudiciile suferite de persoanele prejudiciate prin producerea unui accident de autovehicule se angajează răspunderea asigurătorului (societatea de asigurare), iar nu a persoanei vinovate de producerea prejudiciului (asigurat), în speţa aceştia fiind decedaţi.

Obligaţia de plată a pârâtelor, în calitate de asigurători RCA ai autoturismelor prin intermediul cărora s-a produs accidentul rutier, derivă dintr-un contract obligatoriu, iar condiţiile răspunderii contractuale ale pârâtelor sunt îndeplinite (producerea riscului asigurat, decesul victimelor, culpa conducătorilor auto implicaţi în evenimentul rutier, precum şi valabilitatea poliţelor de asigurare RCA).

Din probatoriile administrate în faza de urmărire penală cât şi în cauză, în faţa instanţei de judecată, a rezultat o culpă comună în producerea accidentului de circulaţie, respectiv în sarcina numitului U.R. conducătorul auto marca F. (asigurat RCA la SC A.T. SA) precum şi a numitului D.I. conducătorul autoturismului marca F.P. (asigurat la SC G.A. SA), instanţa omologând raportul de expertiză criminalistică din 14 ianuarie 2014 întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti care a concluzionat că "în situaţia probabilă reţinută, producerea accidentului putea fi prevenită dacă cele două autoturisme ar fi fost conduse conform normelor legale în vigoare, pe partea dreaptă a drumului, în sensul de circulaţie, cât mai aproape de marginea părţii carosabile".

Instanţa de fond a mai a reţinut că expertiza tehnică auto efectuată de Î.N.E.C. se coroborează cu actele de urmărire penală (procesul verbal de cercetare, schiţa locului faptei şi fotografiile judiciar-operative) şi declaraţiile martorilor, din care rezultă culpa comună a celor doi conducători auto în producerea accidentului de circulaţie.

În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului daunelor materiale şi morale solicitate, instanţa a avut în vedere, în principal, situaţia de fapt ce a dus la producerea evenimentului rutier soldat cu decesul numiţilor U.R., D.I., P.C., S.M.A., respectiv vătămarea corporală a numitului T.M., precum şi faptul că niciuna din victime (P.C., S.M.A., T.M.) nu a avut nicio culpă în producerea accidentului rutier, fiind simpli pasageri în autoturismele implicate în accident.

Instanţa a reţinut că atât cu ocazia înmormântării, cât şi ulterior cu parastasele au fost avansate sume de bani pentru: sicriu, cruce, îmbălsămare, lumânări, pomenirile de după înmormântare (la 3 zile, la 9 zile, la 40 de zile, la 3, 6 şi 9 luni, la un an, în fiecare an, până la 7 ani de la moarte), etc., iar faptul că familiile victimelor nu au procurat înscrisuri justificative pentru toate cheltuielile efectuate este de înţeles având în vedere faptul că decesul victimelor a fost intempestiv şi extrem de dur, rudele acestora trecând prin momente de derută.

De altfel, s-a arătat că legiuitorul a venit în sprijinul terţilor prejudiciaţi prin dispoziţiile art. 26 din Ordinul CSA nr. 20/2008.

Apreciind că realitatea cheltuielilor efectuate de reclamanţi a fost susţinută de proba cu înscrisuri, proba testimonială cu martorii C.Ş., dar şi de prezumţii, ca mijloace de probă, tribunalul a înlăturat susţinerile pârâţilor potrivit cărora daunele materiale solicitate de reclamanţi sunt nedovedite în raport de dispoziţiile art. 49 alin. (2) lit. A) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008.

Cât priveşte întinderea despăgubirilor materiale solicitate de intervenientul în nume propriu T.M., în sumă totală de 17.695,83 lei reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a diminuării cu 25% a venitului în perioada concediului medical, beneficiul nerealizat pe perioada şomajului, beneficiul nerealizat din data de 26 aprilie 2012, când a încetat plata indemnizaţiei de şomaj până la zi, contravaloarea medicamentelor necesare vindecării, neincluse în asigurările medicale, a fost dovedită cu înscrisurile anexate la dosar.

În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa a reţinut că determinarea prejudiciului moral, aşa cum a stabilit practica mai recentă a instanţelor judecătoreşti, înseamnă evaluarea multilaterală a tuturor consecinţelor negative produse şi a implicaţiilor lor, pe toate planurile vieţii sociale ale persoanelor lezate, a importanţei pe care o are valoarea nepatrimonială lezată a persoanelor implicate, a duratei consecinţelor şi a intimităţii durerilor fizice şi psihice cauzate.

La stabilirea sumelor acordate drept daune morale părinţilor persoanei decedate S.M.A., instanţa de fond a ţinut cont de suferinţa emoţională inerentă pierderii copilului în condiţiile unui accident deosebit de violent şi situaţia în care aceştia s-au văzut puşi după accident, de a se îngriji de copilul fiicei lor, fiind de natură a le accentua suferinţa.

De asemenea, instanţa a acordat daune morale şi reclamantelor S.A.B. şi S.C.L. care să compenseze prejudiciul pe care se poate presupune în mod rezonabil că l-ar suferi oricine şi-ar vedea sora murind de tânără într-un accident deosebit de violent.

La stabilirea sumelor acordate drept daune morale intervenientului în nume propriu T.M., instanţa a avut în vedere multiplele leziuni ale membrelor superioare şi inferioare pe care acestea le-a suportat, faptul că refacerea sănătăţii acestuia a necesitat un număr îndelungat de zile de îngrijiri medicale, respectiv 120 - 150 zile, fiind supus mai multor intervenţii chirurgicale, precum şi împrejurarea că urmare acestui accident capacitatea sa de efort şi implicit de muncă s-a diminuat considerabil, fiind nevoit, începând cu data de 16 noiembrie 2011 să întrerupă serviciul pe care îl avea, bazat pe munca fizică.

La stabilirea întinderii daunelor morale, instanţa a avut în vedere atât prevederile art. 24 pct. 3 din Ordinul CSA nr. 80/2008 potrivit cărora limita minimă a despăgubirilor pentru vătămări corporale şi deces pentru anul 2009 a fost stabilită la un nivel minim de 1.500.000 euro, la cursul BNR din ziua accidentului, cât şi dispoziţiile art. 10 din Directiva nr. 14/2005/CE din 11 mai 2007, cu aplicare de la data de 11 iunie 2007, potrivit cărora suma minimă de 1 milion de euro pentru vătămări corporale sau deces este o sumă rezonabilă şi adecvată.

De asemenea, s-a arătat că Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75 adoptată la 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal prevede că, în caz de accident rutier, reparaţia morală - despăgubirile morale au la bază prejudiciul de afecţiune. Această Rezoluţie statuează expres că "în caz de deces, reparaţia pentru prejudiciul de afecţiune trebuie acordată părinţilor, soţului şi copiilor victimei pentru că doar în aceste cazuri reparaţia este supusă condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături de afecţiune strânse cu victima, în momentul decesului".

În ceea ce priveşte prestaţiile periodice solicitate de către reclamantele P.E. şi P.R. şi de reclamantul S.C.S., instanţa le-a respins, întrucât aceştia nu au dovedit, în niciun fel, partea din venituri nerealizată sau de ce venituri au fost lipsiţi pentru a se putea stabili, în mod obiectiv, o prestaţie periodică. De altfel, aceştia nu au făcut dovada dacă beneficiază de venituri din sistemul public de stat (pensie de urmaş), astfel încât numai în raport cu veniturile de care sunt lipsiţi să se plătească o prestaţie periodică.

De asemenea, instanţa a reţinut că art. 49 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008 enumera restrictiv şi limitativ categoriile de sume ce se vor acorda de către asigurător cu titlu de despăgubire persoanelor vătămate, iar printre acestea nu se regăseşte obligativitatea achitării de către asigurător de sume cu titlu de pensie de întreţinere lunară.

Referitor la solicitarea reclamantelor P. de obligare a asigurătorilor la plata sumei de 200.000 lei reprezentând contravaloare credit ipotecar contractat de P.C., instanţa a reţinut că ipoteca instituită asupra imobilului proprietatea comună a numiţilor P.C. şi P.D. a avut rol de garanţie reală adusă pentru garantarea îndeplinirii obligaţiilor de plată asumate de E.I. SRL Iaşi prin Contractul de scont din 21 aprilie 2005. Având în vedere data producerii evenimentului rutier, respectiv 24 decembrie 2009, data emiterii somaţiei în Dosarul de executare nr. 16/2008, respectiv 20 mai 2009, cauza înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. 168/99/2007 având ca obiect procedura insolvenţei E.I. SRL, soluţionată definitiv şi irevocabil la data de 28 mai 2008 în sensul închiderii procedurii insolvenţei, a radierii societăţii comerciale din evidenţele ORC şi a atragerii răspunderii patrimoniale personale a administratorului societăţii, a rezultat că demararea procedurii execuţionale în contra debitorilor persoane fizice s-a făcut cu mult înainte de data evenimentului rutier şi astfel imposibilitatea plăţii debitului nu are niciun fel de legătură cu acest eveniment, nefiind nicidecum urmare directă sau indirectă a acestuia. Acţiunea civilă derivând din răspunderea delictuală priveşte, oricum, repararea prejudiciilor în legătură directă de cauzalitate cu fapta ilicită ce face obiectul cauzei.

Referitor la capătul de cerere privind actualizarea sumelor reprezentând despăgubiri civile la dobânda BNR de la data producerii accidentului (24 decembrie 2009) până la data plăţii integrale şi efective, solicitată de reclamantele P.D., P.E. şi P.R. şi plata penalităţilor de întârziere de 0,1%/zi din suma cuvenită, solicitate de reclamanţii S.E.D., S.C.S., S.L.N., D.A.B., S.C.L. şi T.M., instanţa, având în vedere şi dispoziţiile art. 36, art. 44 alin. (1), art. 45 pct. 3, art. 66 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008 a apreciat că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008 potrivit cărora "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Cu privire la solicitarea de obligare a asigurătorilor la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere situaţia de fapt, respectiv împrejurarea că persoanele culpabile de producerea evenimentului rutier au fost stabilite prin intermediul expertizei tehnice realizate de Î.N.E.C., dar şi de prevederile art. 274 C. proc. civ., tribunalul a apreciat că nu se poate reţine în sarcina asigurătorilor obligaţia de a achita cheltuielile de judecată ocazionate de reclamanţi, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii S.E.D., S.C.S., D. (fostă S.) A.B., S.C.L., P.D., P.E., P.R., intervenientul T.M. şi pârâtele SC G.A. SA, SC A.T. SA au declarat apel, iar prin Decizia nr. 397 din 3 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamanţii S.E.D., S.C.S., D. (fostă S.) A.B., S.C.L., P.D., P.E., P.R. şi au fost admise apelurile pârâtelor societăţi de asigurare SC G.A. SA, SC A.T. SA. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, iar pe fond a fost redus cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă după cum urmează:

- la câte 250.000 lei pentru fiecare reclamantă P.E., P.D. şi P.R.;

- la 50.000 euro pentru intervenientul în interes personal T.M.;

- la 50.000 euro pentru reclamantul S.C.S. reprezentat de S.E.D.;

- la 50.000 euro pentru fiecare dintre reclamanţii S.E.D., S.L.N.;

- la câte 10.000 euro pentru fiecare dintre reclamantele D. (fostă S.) A.B. şi S.C.L.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

În motivarea hotărârii, în ceea ce priveşte apelul formulat de G.A. SA instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că tribunalul a administrat probatoriul în mod corect, fără a fi vorba despre o încălcare a dreptului la apărare prin faptul că instanţa de fond a respins obiecţiunile acesteia formulate la raportul de expertiză întocmit de Î.N.E.C.

S-a apreciat că expertul criminalist Î.N.E.C. a analizat în integralitatea sa materialul probatoriu, inclusiv depoziţiile martorilor, precum şi modalitatea concretă în care s-a petrecut accidentul rutier, respectiv pe timp de noapte, în condiţiile de iarnă, precum şi un trafic redus ca intensitate, a ajuns la concluzia probabilă şi cel puţin rezonabilă, aspect însuşit şi de prima instanţă, că impactul dintre cele două autoturisme a avut loc în zona axei drumului, cei doi conducători auto fiind în culpă.

Aşa fiind, instanţa de apel a arătat că fiecare asigurător poartă o responsabilitate juridică de natură contractuală, conform celor două contracte de răspundere civilă obligatorie, în proporţie de 50% fiecare astfel cum a stabilit în mod just şi temeinic instanţa de fond.

Ancheta penală efectuată în cauză a avut un caracter preliminar, deoarece cei doi conducători auto implicaţi în accident au decedat, neexistând o răspundere penală care să fie solidară ca răspundere civilă delictuală cu cele două societăţi de asigurare, în cauză fiind incidente numai răspunderea civilă contractuală conform celor două poliţe de asigurare de răspundere civilă obligatorie.

Cu privire la daunele materiale criticile celor două recurente-pârâte sunt neîntemeiate, instanţa de fond apreciind în mod just şi legal, în raport cu probatoriul administrat, cuantumul acestora, iar în aceste momente dificile persoanele în cauză datorită stării psihice şi emoţionale nu face o evidenţă contabilă a cheltuielilor cu chitanţe şi înscrisuri, cuantumul acestora mai ales pentru înmormântări, parastase, pomeni, pomeniri, monument funerar, se face după obiceiul creştinesc ortodox, după felul ceremoniilor, aspecte ce pot fi dovedite şi prin declaraţii de martori şi cutuma locului.

Instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind întemeiat apelul celor două societăţi de asigurare, respectiv SC A.T. SA şi SC G.A. SA, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor, cât şi intervenientului în interes propriu care au fost stabilite în mod exagerat, mai ales că este vorba de incidenţa juridică a unei răspunderi civile contractuale.

S-a arătat că în stabilirea cuantumului daunelor morale instanţele de judecată au în vedere criterii subiective şi obiective în raport cu situaţia de fapt şi gradul de afectare psihică şi sufletească a rudelor celor decedaţi sau accidentaţi grav, practica judiciară şi legislaţia naţională, precum şi jurisprudenţa europeană în materie.

S-a apreciat ca fiind discutabil cuantumul sumelor pe care prima instanţă le-a acordat pentru acoperirea acestui tip de prejudiciu de natură nepatrimonială.

Cuantumul daunelor morale, a reţinut instanţa de apel, nu trebuie raportat la cuantumul maxim al despăgubirilor din contractele de asigurări, în vigoare la momentul respectiv şi anume Ordinul CSA nr. 20/2008, respectiv 1.500.000 euro pe eveniment, instanţa trebuie să aibă în vedere practica judiciară majoritară în materie, iar acestea trebuie să se caracterizeze prin proporţionalitate şi echitate.

Aceasta pentru a nu se ajunge la falimentarea societăţilor de asigurări în cazul apariţiei unor evenimente nefericite produse din culpa unor persoane şi nici îmbogăţirea fără just temei a celor îndreptăţiţi.

Despăgubirile morale trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu suferinţa produsă, având în vedere gradul de vinovăţie al autorilor, respectiv intenţie sau culpă, precum şi nivelul de lezare al valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora, oricum aceste sume trebuie să ducă la o atenuare sau alinare a suferinţelor fizice şi psihice, emoţionale şi afective a persoanelor vătămate, dar să nu creeze premizele unei îmbogăţiţi fără justă cauză.

În acest caz instanţei de judecată îi revine rolul să facă o apreciere rezonabilă şi în echitate, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs persoanelor vătămate, dincolo de criteriile subiective legate de impactul afectiv pe care îl au astfel de situaţii şi evenimente şi consecinţele lor, trebuie avute în vedere criterii obiective ce ţine de nivelul de trai, salariul mediu, gradul de afectivitate între persoana decedată şi persoana vătămată, respectiv o alinare sau atenuare a gradului de suferinţă a celui prejudiciat.

Aşa fiind, s-a apreciat că sumele acordate de prima instanţă exced atât practicii judiciare majoritare, cât şi practicii instanţelor de pe raza Curţii de Apel Ploieşti, aşa încât despăgubirile morale trebuie să fie într-un cuantum rezonabil şi echitabil.

S-a mai arătat că în cauză este vorba despre o răspundere civilă contractuală în baza poliţei de asigurare încheiată de conducătorul auto decedat, iar societatea de asigurare se subrogă în drepturile şi obligaţiile acesteia, mai ales că, în speţă, conducătorii auto au decedat, aşa încât răspunderea contractuală se împarte într-o proporţie de 50% între cele două apelante, dar se are în vedere şi cuantumul sumei asigurare şi producerea riscului asigurat.

Cu privire la daunele morale, s-a considerat că cei care au solicitat li s-a acordat în mod just acest drept, dar cuantumul despăgubirilor a fost exagerat apreciat de către prima instanţă şi în acest sens apelul pârâtei s-a reţinut ca fiind întemeiat.

Referitor la daunele morale acordate în euro, fiind vorba de o răspundere contractuală, s-a reţinut incidenţa normelor de aplicare a Ordinului CSA nr. 20/2008, respectiv art. 24, conform cărora cursul valutar ce trebuie acut în vedere este cel de la data accidentului.

Cu privire la apelul formulat de S.C.S., S.E.D., D. (fostă S.) A.B., S.C.L., instanţa de control judiciar a reţinut că în privinţa cuantumului daunelor morale acestea nu se pot mări, instanţa de fond acordând şi aşa într-un cuantum exagerat aceste daune, aspect analizat anterior.

Referitor la solicitarea de obligare a asigurătorilor apelanţi la plata pensiei de întreţinere pentru S.C.S., s-a arătat că prima instanţă a apreciat în mod just şi legal acest aspect, în cauză fiind vorba de incidenţa răspunderii civile contractuale a asigurătorului şi nu de răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovată de decesul părintelui, care la rândul său a fost victima propriului accident de circulaţie.

În acest caz, chiar dacă există o subrogare în drepturile şi obligaţiile conducătorului auto asigurat şi vinovat de producerea accidentului rutier pentru societatea de asigurare, această obligaţie nu poate fi transferată pe asigurători, deoarece acesta răspunde în limitele contractului de asigurare incident în funcţie de data accidentului.

Este adevărat că răspunderea asigurătorului este una contractuală care are la bază răspunderea civilă delictuală a asiguratului însă nu este o suprapunere perfectă celor două tipuri de răspundere.

Referitor la penalităţile sau dobânzile solicitate de către apelanţii-reclamanţi instanţa de fond a apreciat în mod just cu privire la acest capăt de cerere pe care l-a respins în mod corect.

Chiar dacă asigurătorii apelanţi au fost notificaţi pentru acordarea de despăgubiri materiale şi morale, nu a existat o certitudine în privinţa vinovăţiei conducătorilor auto implicaţi în accidentul rutier, respectiv nu s-a ştiut de la început dacă există sau nu o răspundere juridică de natură delictuală pentru cei asiguraţi şi care erau conducătorii auto respectivi.

Potrivit Legii nr. 136/1995 şi Normelor de aplicare ale Ordinului CSA nr. 20/2008 există două modalităţi de soluţionare a dosarelor de daune deschise în urma accidentelor rutiere pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească şi întrucât până la data întocmirii raportului de expertiză Î.N.E.C. nu s-a putut stabili cui aparţine culpa în producerea accidentului rutier, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 45 pct. 3 din Normele de aplicare amintite care prevăd că despăgubirile se stabilesc pe cale judecătorească "în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse".

Acest aspect a apărut şi datorită faptului că cei doi conducători auto implicaţi în accidentul rutier au decedat şi nu s-a mai format un dosar penal cu o anchetă amplă pentru ucidere din culpă sau vătămare corporală gravă din culpă, iar din cuprinsul Rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 810/P din 12 octombrie 2010 nu a rezultat nici măcar dinamica concretă a evenimentului rutier şi cu atât mai puţin culpa celor doi conducători auto, dacă există şi dacă ar fi încălcat regulile de circulaţie.

Ca atare, s-a reţinut că instanţa de fond a apreciat în mod just şi legal acest capăt de cerere, societăţile de asigurare apelante au acţionat în mod corect şi nu se puteau acorda despăgubiri materiale şi morale pe cale amiabilă ca urmare a imposibilităţii stabilirii răspunderii civile a unuia sau altuia dintre cei doi conducători de autoturisme.

În ceea ce priveşte acordarea de dobânzi, instanţa de apel a constatat că nu există o dispoziţie legală sau prevedere contractuală în materia asigurărilor cu privire la acest aspect.

Cu privire la apelul formulat de P.D., P.E. şi P.R., instanţa de fond a apreciat în mod corect cauza dedusă judecăţii faţă de cererea acestora.

Nu se pot acorda daune materiale majorate pentru P.D., deoarece acest aspect nu a fost dovedit, instanţa de fond apreciind în mod corect cuantumul acestora în raport cu probatoriul admis şi administrat, inclusiv depoziţiile martorilor audiaţi.

Cât priveşte obligarea asigurătorilor apelanţi la pensie de întreţinere pentru P.R. şi P.E. s-a reţinut că instanţa de fond a respins în mod just şi legal acest capăt de cerere, situaţia fiind similară din punct de vedere juridic ca şi solicitarea celorlalţi apelanţi în cazul S.C.S. şi unde instanţa de apel a motivat soluţia avută în vedere.

S-a arătat a fi aceeaşi situaţie şi în privinţa dobânzilor şi penalităţilor de întârziere care nu puteau fi acordate de către asigurătorii apelanţi, deoarece la început nu s-a ştiut cine este vinovat de producerea accidentului rutier, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 45 pct. 3 din Normele de aplicare ale Ordinului CSA nr. 20/2008.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate, s-a apreciat că prima instanţă a interpretat în mod just şi legal cauza dedusă judecăţii, deoarece asigurătorii apelanţi nu au acţionat cu rea-credinţă când nu au acordat pe cale amiabilă despăgubirile morale şi materiale solicitate de apelanţii-reclamanţi.

Aceasta, deoarece persoanele vinovate de producerea accidentului au fost stabilite doar prin intermediul unei expertize criminalistice realizate de Î.N.E.C. în timpul procesului de faţă, şi având în vedere prevederile art. 274 din C. proc. civ. incident în cauză asigurătorii pârâţi nu sunt în culpă procesuală civilă.

Faţă de apelul formulat la intervenientul T.M. cu privire la penalităţile pe care acesta le solicită ca şi ceilalţi apelanţi-reclamanţi instanţa de fond a apreciat în mod just şi legal acest capăt de cerere pe care l-a respins, instanţa de apel motivând acest aspect în considerentele respingerii apelului reclamanţilor S.

Aceeaşi situaţie s-a reţinut şi în privinţa cheltuielilor de judecată care nu pot fi acordate în astfel de situaţii, prima instanţă respingând în mod just şi temeinic acest capăt de cerere.

S-a mai reţinut că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care a generat şi a pierdut procesul, situaţia de faţă fiind una specială şi când cele două societăţi de asigurare nu au cunoscut la momentul producerii accidentului şi ulterior până la apariţia concluziilor expertizei criminalistice Î.N.E.C. din dosarul de fond, persoanele vinovate de producerea accidentului rutier.

Totodată, s-a constatat că intervenientul apelant a solicitat în mod nejustificat obligarea asigurătorilor la plata unor cheltuieli de judecată anterioare declanşării procesului, cheltuieli care nu pot fi circumscrise noţiunii de cheltuieli de judecată, ci trebuiau incluse în daunele materiale solicitate, dar care trebuiau probate în mod pertinent şi concludent.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii au P.D., P.E. şi P.R., de S.C.S., S.E.D., S.L.N., D. (fostă S.) A.B. şi S.C.L. şi intervenientul T.M. au declarat recurs.

În argumentarea recursului, reclamantele P.D., P.E. şi P.R. au criticat, în esenţă, decizia atacată sub aspectul neacordării prestaţiilor periodice solicitate de reclamantele P.E. şi P.R., apreciind că în mod greşit ambele instanţe au negat dreptul acestor reclamante de a beneficia de prestaţii periodice, întrucât în urma decesului tatălui lor, acestea au fost lipsite de venituri.

În opinia recurentelor, raţionamentul instanţei de apel este unul greşit şi nelegal, întrucât societatea de asigurări se subroga în toate drepturile şi obligaţiile de plată ale asiguratului său, nefiind încălcate în acest fel limitele contractului de asigurare, întrucât prestaţia periodică este un prejudiciu material creat în sarcina recurentelor-reclamante P.E. şi P.R., fiind totodată reglementat expres de legiuitor.

Sub un alt aspect, raportat la prevederile art. 9 din Legea nr. 136/1995, apreciază că în mod nelegal instanţa de apel a respins capătul de cerere vizând actualizarea sumelor reprezentând daune morale la dobânda BNR de la data producerii accidentului, respectiv 24 decembrie 2009, până la data plăţii integrale şi efective a indemnizaţiei.

Totodată, având în vedere că intimatele-pârâte nu au înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile stabilite de lege, respectiv de a notifica persoana prejudiciată cu privire la motivele pentru care nu au aprobat pretenţiile solicitate cu titlu de despăgubiri, consideră că în mod legal acestea ar fi trebuit să fie obligate de către instanţa de judecată la plata penalităţilor solicitate de reclamante şi prevăzute de Ordinul CSA nr. 20/2008 în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere.

Ultimul motiv de recurs vizează neacordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat.

În acest context, având în vedere şi prevederile art. 274 C. proc. civ., recurentele susţin, în esenţă, că, în condiţiile în care reclamantele au făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate la fond constând în onorariul de avocat, iar părţile care au pierdut litigiul au fost intimatele SC A.T. SA şi SC G.A. SA, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel ar fi trebuit să acorde şi să oblige intimatele, în raport de gradul de culpa stabilit de către instanţa de judecată, la plata acestora.

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării intimatelor-pârâte: la plata de prestaţii periodice pentru reclamantele P.E. şi P.R. de la data producerii accidentului rutier (24 decembrie 2009) şi până la vârsta de 18 ani, respectiv 26, în ipoteza în care se face dovada continuării studiilor; la plata dobânzii legale stabilite la nivelul de referinţă BNR de la data producerii accidentului până la data plăţii integrale a despăgubirilor civile; la plata de penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi calculate pentru sumele stabilite de instanţa de judecată cu titlu de despăgubiri de la data expirării termenului de 3 luni (calculat de la data formulării cererii de despăgubire) - 13 iunie 2010 până la data plăţii efective; precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., în motivarea recursului, reclamanţii S.C.S., S.E.D., S.L.N., D. (fostă S.) A.B. şi S.C.L. au criticat decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut sau ce nu s-a cerut, a încălcat dreptul la un proces echitabil, că rejudecând cauza instanţa de apel nu a analizat şi nu a răspuns motivat apărărilor deduse judecăţii prin intermediul căii devolutive de atac, totodată, nu a stabilit pe baza probelor administrate, situaţia de fapt, raportat la care trebuia să aplice normele legale incidente şi să argumenteze motivele pentru care a admis apelul formulat şi a redus suma acordată cu titlu de daune morale şi a respins acordarea pensiei de întreţinere pentru copilul victimei decedate.

Consideră că instanţa de fond a cuantificat în mod corect cuantumul daunelor morale pentru fiul şi cei doi părinţi ai victimei, precizând că înţelege să critice hotărârea atacată doar în ceea ce priveşte cuantumului daunelor morale pentru cele două surori, pensia de întreţinere pentru fiul victimei şi sub aspectul penalităţilor de întârziere prevăzute de legea specială.

În motivare, recurentul-intervenient T.M. a arătat că primul motiv de recurs îl reprezintă nelegalitatea hotărârii recurate cu privire la diminuarea cuantumului daunelor morale acordate, de la suma de 100.000 euro (câte 50.000 euro în sarcina fiecărui asigurător) la 50.000 euro (câte 25.000 euro în sarcina fiecărui asigurător).

Solicită a se avea în vedere considerentele instanţei de fond, care, în opinia sa, în mod temeinic şi legal a apreciat că în ceea ce priveşte daunele morale, determinarea prejudiciului înseamnă evaluarea multilaterală a tuturor consecinţelor negative produse şi a implicaţiilor produse pe toate planurile vieţii sociale ale persoanelor lezate, a importanţei pe care o are valoarea nepatrimonială lezată a persoanelor implicate, a duratei consecinţelor fizice şi psihice cauzate, aspecte pe care le dezvoltă pe larg în argumentarea acestui motiv de recurs.

Precizează că al doilea motiv de recurs vizează acordarea sumei globale de 2963 lei cu titlu de despăgubiri materiale, arătând că îşi însuşeşte critica instanţei de apel, prin care aceste cheltuieli nu au fost cerute cu titlu de despăgubiri materiale, drept pentru care, văzând şi dispoziţiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, precum şi cele ale Ordinului CSA nr. 20/2008, solicită pe această cale acordarea acestor cheltuieli.

Al treilea motiv de recurs, susţine recurentul-intervenient, îl reprezintă nelegalitatea hotărârii cu privire la stabilirea modalităţii de plată a daunelor morale, respectiv cursul valutar la care se va face conversia euro - lei, instanţa arătând că, fiind vorba de o răspundere civilă contractuală, sunt incidente normele de aplicare a Ordinului CSA nr. 20/2008, respectiv art. 24 conform căruia cursul valutar ce trebuie avut în vedere este cel de la data accidentului.

Consideră că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Codului comercial, drept urmare cursul valutar al conversiei este cel din ziua plăţii, iar nu cel de la data accidentul, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Totodată, prin raportare la prevederile art. 36 şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 20/2008, în vigoare la data producerii accidentului, apreciază că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii prin respingerea motivului de apel ce viza penalităţile de întârziere de 1% pe zi din suma cuvenită.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate şi rejudecând, solicită menţinerea cuantumului daunelor morale în sumă de 100.000 euro aşa cum a stabilit în mod temeinic şi legal instanţa de fond prin Sentinţa civilă nr. 698 din 09 aprilie 2014 a Tribunalului Buzău; obligarea pârâtelor SC A.T. SA şi SC G.A. SA la plata sumei globale de 2963 lei, câte 1491,5 lei fiecare, cu titlu de despăgubiri materiale ce reprezintă cheltuieli generate de întregul proces, respectiv contravaloare expertiză medico-legală, precum şi onorariu avocat conform chitanţelor anexate la notele scrise depuse la dosarul de fond în şedinţa de judecată din data de 26 martie 2014; să se dispună ca plata daunelor morale să fie achitată de către pârâte în lei, la cursul BNR din ziua plăţii; obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere de 0,1%, calculată la sumele cuvenite, pentru pârâta SC A.T. SA începând cu data de 27 ianuarie 2011, iar pentru SC G.A. SA începând cu data de 15 aprilie 2011, până la plata efectivă; menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Intimata-pârâtă SC A.T. SA a formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză, solicitând, în esenţă, respingerea acestora.

De asemenea, intimata-pârâtă SC G.A. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor, solicitând, în principal, admiterea excepţiei invocate şi, în consecinţă, constatarea nulităţii recursurilor, iar în subsidiar, respingerea acestora.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor invocată de intimata-pârâtă SC G.A. SA prin întâmpinare, constată că aceasta nu este întemeiată, motiv pentru care va fi respinsă, dat fiind că anumite critici formulate de recurenţi pot fi încadrate în motivele de nelegalitate invocate.

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate nu sunt fondate, motiv pentru care acestea vor fi respinse.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. invocat de reclamanţii S.C.S., S.E.D., S.L.N., D. (fostă S.) A.B. şi S.C.L. constând în pronunţarea instanţei de apel asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau acordarea a mai mult decât s-a cerut, se constată că în examinarea apelului, instanţa de control judiciar, s-a pronunţat în limitele învestirii sale, în raport de scopul urmărit prin promovarea acţiunilor, ţinând cont de apărările formulate de părţi, dar şi de toate motivele de apel, fiind nefondate susţinerile recurenţilor-reclamanţi formulate sub acest aspect.

Simpla nemulţumire a recurenţilor-reclamanţi cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei de control judiciar (ex: împrejurarea că instanţa a reţinut faptul că despăgubirile nu trebuie să atingă pragul maxim al Ordinului CSA nr. 20/2008, întrucât s-ar ajunge la falimentarea societăţilor), nu poate atrage incidenţa pct. 6 al art. 304 C. proc. civ.

De asemenea, nu se poate pretinde că instanţa "şi-a depăşit atribuţiile pentru care a fost învestită", motivat de împrejurarea că grija protecţiei de a nu intra în faliment pentru societăţile de asigurare revine unor organisme specializate, iar nu instanţelor de judecată, întrucât instanţa nu a săvârşit vreun act care să intre în atribuţiile altor organisme specializate.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă, instanţa de control judiciar motivându-şi hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.

Neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către părţi sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei "motivări insuficiente" sau unei nemotivări în sensul textului legal menţionat ori unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, astfel cum pretind recurenţii.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelanţi, stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurenţilor, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.

Având în vedere că recurenţii au argumente asemănătoare, raportat la temeiul de drept al art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat, Înalta Curte va grupa criticile formulate şi va răspunde printr-un considerent comun celor trei recursuri.

Nu vor putea fi primite criticile recurenţilor-reclamanţi S.C.S., S.E.D., S.L.N., D. (fostă S.) A.B. şi S.C.L. şi recurentului-intervenient T.M. privind diminuarea cuantumului despăgubirilor morale acordate.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, evidenţiind - aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate - identificarea elementelor care definesc gravitatea prejudiciului şi încadrarea acestora într-un barem de gravitate.

În lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, este de menţionat că fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanţei, în raport de consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Este de necontestat că în materia daunelor morale, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile prin ele însele de a fi evaluate în bani, adesea dificil de perceput, ceea ce face anevoioasă repararea lor, iar constatarea existenţei daunelor morale constând în dureri fizice şi psihice care îi însoţesc pe oameni timp îndelungat, şi, uneori, chiar până la sfârşitul vieţii lor, face şi mai dificilă repararea lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Astfel, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i alina suferinţa.

Despăgubirea vine să compenseze prejudiciul în plan moral, iar nu prejudiciul ca atare, ştiut fiind că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, având în vedere că acordarea unei sume de bani abia dacă poate să-i aline victimei suferinţele produse, prin anumite avantaje, rezultat dezagreabil al faptei ilicite.

Este adevărat că, deşi lăsată la aprecierea judecătorului, operaţiunea de estimare, nu se poate face în mod arbitrar, ci pe baza unor criterii ce decurg din norma de drept ce constituie temeiul legal al acţiunii, completate cu o serie de împrejurări care pot forma convingerea instanţei asupra valorii compensaţiei acordate, or, în speţă, toate aspectele circumstanţiale situaţiei particulare a cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în privinţa stabilirii cuantumului despăgubirilor morale.

În speţă, instanţa de apel a soluţionat legal problema cuantificării daunelor morale, cu aplicarea principiului echităţii, a principiului proporţionalităţii şi a principiilor jurisprudenţiale, în lumina unor criterii rezonabile, accesibile, pertinente cauzei de faţă de aşa manieră încât sumele acordate cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii, dar care să nu constituie nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor morale, conform legislaţiei şi jurisprudenţei în materie.

Limita de 1.500.000 euro prevăzută de Ordinul CSA nr. 20/2008 reprezintă o limită de despăgubire generală, pentru toate prejudiciile cauzate pentru vătămare corporală sau deces, deci atât pentru prejudiciile materiale, cât şi cele morale. Aceasta nu înseamnă însă că, automat, adică necondiţionat şi nedovedit, victima sau un terţ păgubit poate să obţină de la asigurător integral această sumă, deoarece daunele morale se acordă, cum în mod corect a arătat şi instanţa de apel, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa în materie din România, iar acestea trebuie să se caracterizeze prin proporţionalitate şi echitate.

Este de reţinut că aprecierea instanţei de apel cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii şi solicitarea recurenţilor de majorare a sumelor acordate cu titlu de daune morale vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanţei de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ la pct. 1 - 9 al art. 304 C. proc. civ.

Astfel, susţinerile recurenţilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi solicitarea de majorare a sumelor acordate cu titlu de daune morale în funcţie de probele care relevă consecinţele nefaste care s-au răsfrânt asupra stării fizice şi psihice, nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., criticile astfel invocate situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate.

Reiterarea unor situaţii de fapt, trimiterile la doctrina şi jurisprudenţa în materie, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare sau de casare reglementate expres de art. 304 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Directivele Europene în materie de accidente rutiere - de care se prevalează recurenţii-reclamanţi S.C.S., S.E.D., S.L.N., D. (fostă S.) A.B. şi S.C.L. - sunt acte legislative care stabilesc un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare stat în parte are însă libertatea de a decide asupra modalităţilor de îndeplinire a obiectivului stabilit, prin elaborarea legislaţiei propriu-zise şi măsurilor de implementare.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de control judiciar, a dat o soluţie corectă litigiului dedus judecăţii şi în ceea ce priveşte plata pensiei de întreţinere pretinsă pentru reclamantele P.E. şi P.R. şi pentru reclamantul S.C.S.

Aceasta întrucât, asigurătorul răspunde în limitele contractului de asigurare incident în funcţie de data producerii evenimentului asigurat.

Prin urmare, chiar dacă există o subrogare în drepturile şi obligaţiile conducătorului auto asigurat şi vinovat de producerea accidentului rutier, trebuie reţinut că suntem în prezenţa unei răspunderi civile contractuale a asigurătorului şi nu a unei răspunderi civile delictuale a persoanei vinovată de decesul părintelui, care a fost victima propriului accident de circulaţie, astfel că această obligaţie de întreţinere nu poate fi transferată în sarcina asigurătorilor, cele două răspunderi nefiind perfect identice.

Asigurarea obligatorie de răspundere civilă acoperă numai răspunderea civilă delictuală a asiguratului sau a celui care conducea autovehiculul, nu şi riscul de deces al conducătorului auto.

Nu trebuie să se confunde asigurarea de răspundere civilă cu asigurarea de persoane.

Potrivit art. 2227 C. civ., prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească indemnizaţia de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau parţială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.

Cu privire la această asigurare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, spre deosebire de asigurarea de răspundere civilă, unde se plăteşte o despăgubire egală cu valoarea prejudiciului, în cazul asigurărilor de persoane, în schimbul primelor plătite, asigurătorul nu se obligă să acopere o pagubă, ci să plătească, la realizarea riscului, suma asigurată, independent de ideea de prejudiciu.

Asigurarea de răspundere civilă are ca temei vinovăţia asiguratului în săvârşirea unei fapte ilicite, care a cauzat un prejudiciu, material sau moral, unei persoane, spre deosebire de asigurarea de viaţă care este incompatibilă cu orice analiză a culpei.

În cazul asigurării de răspundere civilă, cu prilejul producerii prejudiciului, fiind pe tărâm delictual, victima are la alegere acţionarea asigurătorului de răspundere civilă sau a asiguratului, adică autorului faptei delictuale cauzatoare a pagubei. în cazul în care autorul prejudiciului decedează, terţul păgubit sau după caz moştenitorii acestuia se pot îndrepta cu acţiune împotriva moştenitorilor autorului faptei.

Desigur că această acţiune izvorăşte din raporturile civile delictuale. Este posibil, însă, ca moştenitorii autorului faptei să despăgubească terţul păgubit, caz în care au acţiune împotriva asigurătorului de răspundere civilă în temeiul contractului.

Dar regresul poate fi şi invers, asigurătorul împotriva moştenitorilor asiguratului, adică a autorului faptei. În această ipoteză, asigurătorul este obligat să despăgubească persoana vătămată, dar în caz de deces al asiguratului (autorului faptei), se întoarce şi recuperează sumele de la moştenitorii acestuia.

Acesta este specificul asigurării de răspundere civilă, anume că acoperă pagubele produse terţilor, şi nu pe cele ale propriilor asiguraţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie retine că în cazul acestei asigurări, asigurătorul este obligat să plătească o despăgubire dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele elemente: săvârşirea unei fapte ilicite de către asigurat, existenţa unui prejudiciu, existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi prejudiciu şi vinovăţia asiguratului.

Fată de cele arătate mai sus, este de reţinut că elementul esenţial care diferă în cazul celor două tipuri de asigurări este vinovăţia asiguratului, care trebuie să fie prezentă numai în cazul asigurării de răspundere civilă.

În cazul ipotezei expuse mai sus, nu se pot acorda despăgubiri soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat (în speţă fiicele şi fiul conducătorilor auto), răspunzător de producerea accidentului, întrucât acesta din urmă avea încheiată o asigurare de răspundere civilă, iar nu o asigurare de persoane, în cazul căreia să se plătească, la realizarea riscului, suma asigurată, independent de ideea de prejudiciu.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. 3 din Legea nr. 136/1995, termenul de "persoană păgubită" desemnează "persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă", iar noţiunea de "prejudiciu" constă în "efectul negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Atâta timp cât nu s-au aflat în vehicul sau în afara acestuia, încât să existe o legătură de cauzalitate între accident şi prejudiciul invocat, soţul (soţia) sau persoanele care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri.

Un argument important este cel întemeiat pe dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv. Din moment ce conducătorul vehiculului nu este îndreptăţit, în nicio situaţie, la despăgubiri pentru propria vătămare corporală sau pentru deces (în acest ultim caz, prin moştenitorii săi), este evident că soţul sau persoanele care se află în întreţinerea sa nu pot dobândi dreptul la repararea prejudiciului creat altei persoane.

Vătămarea corporală sau pierderea vieţii conducătorului auto constituie prejudicii proprii, create prin propria culpă şi excluse expressis verbis din sfera răspunderii asigurătorului RCA. Nu există nicio legătură de cauzalitate între "prejudiciul" cauzat propriei persoane de către conducătorul auto şi patrimoniul soţului sau al persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat. Mai mult, în cazul în care aceste persoane au şi calitatea de moştenitori ai conducătorului vehiculului, s-ar ajunge la încălcarea prevederilor exprese ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, care exceptează de la despăgubiri conducătorul vehiculului care a produs accidentul în urma căruia a decedat.

Suferinţa pentru decesul tatălui nu constituie "riscul asigurat" în sensul Legii nr. 136/1995, în condiţiile în care acesta este vinovat de producerea accidentului.

Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 au scopul de a evita o interpretare greşită a alin. (1) al aceluiaşi articol, în sensul că raporturile juridice existente între conducătorul vehiculului şi acele persoane ar putea justifica exonerarea de răspundere a asigurătorului şi menţinerea răspunderii civile delictuale a asiguratului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că această opţiune de reglementare nu a fost întâmplătoare, din moment ce în alineatul următor al aceluiaşi articol existenţa unor raporturi juridice anterioare a fost reglementată drept excepţie de la răspunderea asigurătorului pentru bunurile aflate în vehicul (transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, răspunzător de producerea accidentului).

Aşadar, în ipoteza speţei, se constată că persoanele responsabile de accident, respectiv conducătorii auto, nu au săvârşit nicio faptă ilicită faţă de copiii aflaţi în întreţinerea lor şi că aceştia nici nu se aflau în autovehicul condus de tatăl lor ori în afara acestuia, la momentul accidentului, faptă ilicită care să fi cauzat acestuia vreun prejudiciu şi care să fi putut atrage răspunderea conducătorului auto şi implicit răspunderea asigurătorului RCA.

Sunt nefondate şi criticile vizând dobânzile şi penalităţile de întârziere care nu au fost acordate, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 45 pct. 3 din Normele de aplicare ale Ordinului CSA nr. 20/2008 potrivit cărora despăgubirile se stabilesc pe cale judecătorească "în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse".

Potrivit Legii nr. 136/1995 şi Normelor de aplicare ale Ordinului CSA nr. 20/2008 incident speţei, există două modalităţi de soluţionare a dosarelor de daune deschise în urma accidentelor rutiere pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească, iar în speţă persoanele vinovate de producerea accidentului au fost stabilite abia prin intermediul expertizei criminalistice realizate de Î.N.E.C. în timpul procesului, întrucât cei doi conducători auto implicaţi în accidental rutier au decedat şi nu s-a mai format un dosar penal.

Prin urmare, situaţia de faţă este una specială, iar în condiţiile în care, cele două societăţi de asigurare nu au cunoscut la momentul producerii accidentului şi ulterior, până la apariţia concluziilor expertizei criminalistice Î.N.E.C., persoanele vinovate de producerea accidentului rutier, este evident că nu se poate reţine nici culpa procesuală în înţelesul art. 274 C. proc. civ., astfel că se constată ca fiind nefondate şi criticile reclamantelor formulate sub acest aspect.

În ceea ce priveşte daunele morale acordate în euro, fiind vorba de o răspundere contractuală în baza poliţei de asigurare încheiată de conducătorul auto decedat, cursul valutar la care se face conversia euro în lei este cel de la data accidentului, conform art. 24 din normele de aplicare ale Ordinului CSA nr. 20/2008, iar nu cel din ziua plăţii, astfel cum în mod greşit susţine recurentul-intervenient, motivat de împrejurarea că litigiul este unul comercial căruia i se aplică dispoziţiile Codului comercial.

Este lipsită de relevanţă susţinerea intervenientului în sensul că îşi însuşeşte reţinerea instanţei de apel cu privire la suma globală de 2963 lei, sumă pe care în recurs înţelege să o solicite cu titlu de despăgubiri materiale, întrucât o atare solicitare formulată omissio medio, fără să fi constituit motiv de apel, excede controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ. invocate, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele P.D., P.E. şi P.R., de reclamanţii S.C.S., S.E.D., S.L.N., D. (fostă S.) A.B. şi S.C.L. şi de intervenientul T.M. împotriva Deciziei nr. 397 din 3 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia nulităţii recursurilor invocată de intimata-pârâtă SC G.A. SA.

Respinge recursul declarat de reclamantele P.D., P.E. şi P.R. împotriva Deciziei nr. 397 din 3 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de reclamanţii S.C.S., S.E.D., S.L.N., D. (fostă S.) A.B. şi S.C.L. împotriva Deciziei nr. 397 din 3 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de intervenientul T.M. împotriva Deciziei nr. 397 din 3 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 862/2015. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 860/2015. Civil. Acţiune în constatare.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 853/2015. Civil. Obligatia de a face. Recurs ICCJ. Decizia nr. 855/2015. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 856/2015. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 862/2015. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 860/2015. Civil. Acţiune în constatare. Obligatia de a face, pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 838/2015. Civil. Obligatia de a face. îndreptare eroare materială, pretenţii. Recurs