ICCJ. Decizia nr. 891/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 891/2015
Dosar nr. 55831/3/2011
Şedinţa publică din 26 martie 2015
Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 335 A din 09 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC C.D.I.A. M. SRL împotriva sentinţei civile nr. 613 din 22 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
A luat act de faptul că apelanta-reclamantă şi intimaţii-pârâţi sectorul 1 Bucureşti şi Primarul sectorului 1 Bucureşti şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în esenţă, reclamantul a criticat sentinţa tribunalului exclusiv sub aspectul soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, prin raportare la cele statuate prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, la prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pe fondul cauzei, apelanta reclamantă susţinând, în esenţă că dreptul de proprietate imobiliară pe care îl pretinde pe calea dreptului comun este protejat de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., în condiţiile în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar calitatea de proprietar a foştilor titulari a fost recunoscută prin adoptarea Legii nr. 10/2001.
Curtea a apreciat că soluţia primei instanţei este justă pentru următoarele considerente:
Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acţiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi prin raportare la criteriile stabilite de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranşat, sub un prim aspect, şi asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, instanţa este obligată să analizeze acţiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, care condiţionează admiterea acţiunii în revendicare şi retrocedarea imobilului de existenţa unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foştilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existenţa unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea reţine că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 111/1951, aşa cum este cazul în speţă, nu este suficientă pentru ca instanţă să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamantul să beneficieze de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naşte în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi la jurisprudenţa C.E.D.O. Din această perspectivă, Curtea a considerat necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislații reparatorii, care recunoaştere posibilitatea foştilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificaţia generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foştilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ şi instituţional care să permită examinarea administrativă şi, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale şi situaţiei concrete a imobilului. Dreptul de proprietate şi respectiv dreptul la restituire sunt consecinţa recunoaşterii pe cale administrativă sau judiciară a calităţii de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptăţite şi a dispunerii retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.
Pe cale de consecinţă, pentru a tranşa chestiunea îndreptăţirii reclamantului de a revendica imobilul în litigiu, Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menţionate, dacă reclamantul deţine sau nu un bun în sensul C.E.D.O. şi care este conţinutul valorii patrimoniale de care se prevalează acesta.
Pornind de la cele statuate de instanţa supremă prin decizia anterior menţionată şi pentru a oferi o argumentare concretă criticilor apelantului relative la admisibilitatea acţiunii în revendicare, Curtea a apreciat că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate această chestiune prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (în condiţiile în care acest aspect se corelează cu respectarea dreptului la un proces echitabil consacrat de dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O.), după care instanţa de control judiciar va examina celelalte aspecte şi care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfăţişate de părţi, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008. Curtea a apreciat că se impune a se lămuri această problema şi din perspectiva celorlalte chestiuni, aduse în discuţie prin cererea de apel, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor şi regulilor juridice conform cărora se analizează acţiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.
Pentru a clarifica chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun faţă de Legea nr. 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie edictată de legiuitor pentru rezolvarea situaţiei imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
Examinând coroborativ prevederile legii anterior menţionate sub aspectul concursului între legea specială şi acţiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conţine prevederi doar cu privire la acţiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ şi recunoaşte foştilor proprietari un drept de opţiune între a continua procedura de drept comun a acţiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecăţii acţiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunţării la judecata acţiunii în revendicare.
De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foştii proprietari şi subdobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în urma procesului de privatizare, decât sub aspectul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaş, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalităţii, prin recunoaşterea valabilităţii contractelor încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulităţii absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepţia bunei credinţe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispoziţiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu faţă de regimul juridic al nulităţii absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acţiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a Legii nr. 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002 prin intermediul a două ordonanţe de urgenţă.
Problema raportului dintre legea specială de reparaţie şi acţiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilităţii cât şi din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acţiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranşată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul Legii nr. 33/2008.
Instanţa supremă a reţinut că nu se poate recunoaşte posibilitatea celor care nu au obţinut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun deoarece o astfel de concepţie ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală – specialia generalibus derogant – şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1989 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Pentru a-şi argumenta acest punct de vedere, Înalta Curte a luat în considerare faptul că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relația dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe in sensul ca nu ar exista o suprapunere în ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
În ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, instanţa supremă a avut în vedere şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanţa supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pentru conturarea acestei optici, instanţa supremă a pornit de la faptul că Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, precum şi anumite termene şi sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
În mod similar s-a pronunţat Înalta Curte asupra raportului dintre legea specială şi legea generală şi în privinţa dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, stabilind că aceste dispoziţii nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (dec. nr. LIII din 4 iunie 2007) stabilind, în cuprinsul considerentelor, faptul că Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Prin aceeaşi decizie, s-a arătat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi sau înstrăinat în procesul de privatizare.
În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozitiile art. 480 C. civ.
Sintetizând, Curtea reţine că Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a statuat că, deşi nu exista un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acţiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanţa supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparaţie.
În același timp, instanţa supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legi nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordanţele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil şi care are drept componentă de bază accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.
Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorităţi în cadrul unei acţiuni în revendicare, în sensul de a da o soluţie de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei şi este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.
Pe cale de consecinţă, având în vedere toate aceste aspecte care se degajă din cele statuate de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 33/2008, Curtea, pornind de la faptul că succesorii foştilor proprietari deposedaţi abuziv au făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, formulând notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, a apreciat că s-a răspuns chestiunii admisibilităţii invocate de reclamantă în susţinerea apelului, ca motiv de critică, în sensul că acţiunea introductivă se înscrie în parametrii de admisibilitate a unei astfel de acţiuni în revendicare. Deşi instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată, cu soluţionarea căreia a fost investită, ca fiind inadmisibilă, Curtea, apreciază că nu se impune reformarea soluţiei în considerarea faptului că, în motivarea sentinţei atacate, tribunalul realizează o analiză pe fond a acţiunii în revendicare, făcând referire atât la normele legii speciale de reparaţie cât şi la principiile care se degajă din jurisprudenţa CEDO în această materie şi reţinând, în concluzie că, din moment ce reclamanta nu beneficiază de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului său de restituire cu privire la imobilul în litigiu, acesta nu este garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază că respingerea ca inadmisibilă, în aceste condiţii, a acţiunii promovate de reclamantă, Curtea apreciază că nu se aduce atingere dreptului constituţional al acesteia de a avea acces la justiţie. Dreptul de acces la o instanţă care să se pronunţe pe fondul pretenţiilor supuse judecăţii este o parte componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din C.E.D.O. Interpretând aceste dispoziţii ale convenţiei, în lumina celor statuate de instanţa de contencios european, pe cale jurisprudenţială, se desprinde ideea că, pentru a corespunde exigenţelor impuse, accesul la justiţie trebuie să aibă caracter efectiv şi real, în sensul de a duce la analizarea concretă a pretenţiei deduse judecăţii şi la tranşarea definitivă a diferendului, prin soluţionarea a însuşi fondului litigiului. În privinţa acestui aspect, constând în modalitatea de tranşare a fondului litigiului, Curtea răspunde chestiunilor invocate prin cererea de apel, pornind de la analizarea celor statuate de decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii.
Din decizia Înaltei Curţi se desprind elementele pe care instanţa, investită cu o acţiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dintre aceste aspecte pe care instanţa supremă le-a impus spre analiză în vederea soluționării unei acţiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanţei în privinţa celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanţilor de a formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi temeinicia unei astfel de acţiuni rezidă în existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul Convenţiei.
Această concepţie promovată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii porneşte de la natura care i se atribuie acţiunii în revendicare în actualul context legislativ şi anume aceea de remediu procedural, până la intervenţia legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficienţe de ordin legislativ şi instituţional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparaţii echitabile, în ceea ce priveşte timpul până la momentul efectiv al plăţii, aşa cum a statuat instanţa de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunţate în cauzele Katz şi Faimblat împotriva României. Din această perspectivă trebuie avute în vedere şi evenimentele care au survenit deciziilor Curţi Europene, şi anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea, urmând ca instanţa să-i dea relevanţa cuvenită în actualul context legislativ.
De asemenea, trebuia avut în vedere şi faptul că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunţate în interesul legii de către instanţa supremă. Este vorba de decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, care va obţine astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum şi de decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deţinătoare şi nu se stabilesc de către Comisia Centrală.
În egală măsură trebuie avută în vedere şi adoptarea Legii nr. 165/2013, prin care legiuitorul, conformându-se recomandărilor trasate de instanţa de contencios european în materia drepturilor omului, a reglementat o procedură, prin care a urmărit facilitarea accesului foştilor proprietari la obţinerea unei reparaţii echitabile, urmărind punerea în acord a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 cu exigenţele de rezonabilitate impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În esenţă, această procedură reafirmă principiul retrocedării în natură a imobilelor preluate abuziv, cu reglementarea unei posibilităţi subsidiare de despăgubire, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă din motive obiective, prin compensarea prin puncte, declarată iniţial de legiuitor ca fiind unica modalitate de reparaţie alternativă. Din această perspectivă, Legea nr. 165/2013 a fost modificată prin Legea nr. 368/2013, care a reintrodus, alături de măsura compensării prin puncte, măsura acordării în compensare de bunuri, oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001. Prin dispoziţiile celui de-al doilea articol, sunt evidenţiate principiile care guvernează procesul de acordare a măsurilor reparatorii, dintre care menţionăm principiul transparenţei procesului de stabilire a măsurilor reparatorii, precum şi principiul menţinerii justului echilibru între interesul particular al foştilor proprietari şi cel general al societăţii, aceste principii având menirea să aşeze pe baze echitabile întreg edificiul măsurilor reparatorii (inclusiv procedura de acordare) şi în deplină concordanţă cu exigenţele convenţionale.
În ceea ce priveşte efectivitatea unui astfel de sistem, sunt de remarcat prevederile art. 5 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale se constituie, prin ordin al prefectului, Comisia locală pentru inventarierea terenurilor, precum şi cele ale art. 17 din acelaşi act normativ, potrivit cărora în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Naţională, care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, care are, în principal, competenţă în ceea ce priveşte validarea respectiv invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, emiterea deciziilor de compensare a imobilelor, precum şi coordonarea procesului de licitare/atribuire a imobilelor din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile. Aşa cum prevăd expres dispoziţiile art 18 alin. (3), Comisia Naţională preia atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi funcţionează până la finalizarea procesului de retrocedare. În vederea valorificării punctelor, prin intermediul cărora se realizează procesul de compensare, se constituie Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile, administrat de Agenţia Domeniilor Statului. Similar cu procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile conţinând propunerea de acordare a măsurilor compensatorii, însoţite de întreaga documentaţie, după efectuarea controlului de legalitate de către Prefect, în ipoteza în care dispoziţiile sunt emise de autorităţile administraţiei publice locale, se transmite Secretariatului Comisiei Naţionale, care după efectuarea verificărilor de rigoare, va trece la evaluarea imobilelor revendicate, potrivit grilei notarilor publici, evaluare care se exprimă în puncte. Drept a consecinţă a validării deciziei entităţii învestite de lege cu soluţionarea notificării, Comisia Naţională va emite decizia de compensare prin puncte, care nu pot fi afectate prin plafonare, potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. În privinţa modalităţii de valorificare a punctelor acordate prin decizia de invalidare, legiuitorul a prevăzut prin dispoziţiile art. 27, posibilitatea achiziţionării de imobile din Fondul Naţional la licitaţie publică naţională, începând cu data de 01 ianuarie 2016, cu precizarea că în termen de 3 ani de la data emiterii deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 01 ianuarie 2017, deţinătorul poate opta şi pentru valorificarea punctelor în numerar, urmând ca cele netransformate să rămână apte în continuare de a fi valorificate în cadrul licitaţiilor naţionale.
În privinţa dispoziţiilor tranzitorii, Curtea a notat prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a legii, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a legii, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014, cu precizarea că mi poate fi mai mic de 5000 RON cuantumul unei tranşe. Pentru îndeplinirea acestor obligaţii, Comisia Naţională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile anterior arătate şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere. În ceea ce priveşte obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013.
În acelaşi spirit de eficientizare a sistemului reparatoriu, Legea nr. 165/2013 conţine unele dispoziţii (art. 32, 33 şi 34) de natură să accelereze procedura de soluţionare a notificărilor, prin stabilirea unui termen de decădere de 90 de zile pentru completarea materialului probator pe baza căruia unitatea deţinătoare trebuie să rezolve cererile foştilor proprietari, cu posibilitatea prelungirii acestui termen prin decizia conducătorului entităţii învestite de lege, o singură dată, cu 60 de zile, în cazul în care se face dovada demersurilor întreprinse pentru suplimentarea probelor din dosar. Corelativ, legiuitorul a impus tuturor instituţiilor deţinătoare obligaţia de a elibera înscrisurile solicitate în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii. De asemenea, s-au stabilit termene pentru soluţionarea notificărilor de către entităţile competente potrivit legii să se pronunţe, diferenţiat, în funcţie de încărcătura acumulată până la acest moment, precum şi pentru Comisia Naţională, în privinţa acestei instituţii făcându-se diferenţă între dosarele privind imobile preluate abuziv şi cele de fond funciar.
De asemenea, trebuie remarcat faptul că legiuitorul a consacrat, de data aceasta legislativ, soluţia adoptată de instanţa supremă, în privinţa unităţilor deţinătoare, prin decizia civilă nr. 20/2007, pronunţată în recurs în interesul legii, atât în ceea ce priveşte unităţile deţinătoare, în sensul prevederilor art. 21, coroborat cu art. 29 din Legea nr. 10/2001, cât şi în ceea ce priveşte Comisia Naţională, în sensul că nefinalizarea procedurii în faţa unităţii deţinătoare, respectiv a Comisiei Naţionale dă drept persoanei îndreptăţite să sesizeze instanţa, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.
Toate aceste chestiuni au relevanţă, în special, din punct de vedere al compatibilităţii Legii nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificată) cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aspect care reprezintă unul dintre criteriile de analiză a acţiunii în revendicare, potrivit celor statuate de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008.
În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamantului, Curtea are în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noţiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României).
Tot sub incidenţa acestei noţiuni regăsim şi situaţia în care fostul proprietar se prevalează de recunoaşterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaştere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât şi al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Aşa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin şi Katz, o astfel de recunoaştere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluţia pronunţată în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reţinute de instanţa de contencios european în cauza Păduraru, Curtea constată că se poate reţine existenţa unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoaşterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.
O astfel de valoare patrimonială, care atrage incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., se poate identifica şi în situaţia în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparaţie edictate de legiuitor în perioada care a urmat după Revoluţia din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Şi pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziţii legale au fost abrogate, însă în opinia instanţei, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce priveşte calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noţiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalităţii aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, raţiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a şti în ce măsură poate avea relevanţă juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea acestui principiu în continuare, în condiţiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranţă legitimă în favoarea fostului proprietar, în condiţiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susţinută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenţa C.E.D.O., în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilităţii titlului statului, Curtea reţine că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o speranţă legitimă.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speţa de faţă şi având în vedere că apelanta a urmat procedura legilor speciale de reparaţie care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, soluţionată în etapa administrativă printr-o dispoziţie de respingere şi nu există nici o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaştere a dreptului real în litigiu în favoarea reclamantei sau a succesorilor foştilor proprietari, Curtea a reţinut că reclamanta nu s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce priveşte imobilul revendicat în cauză), care să intre în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, prin considerentele sentinţei atacate. Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului de apel, fază procesuală în care s-a ataşat întreg dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001, care a stat la baza emiterii dispoziţiei de respingere a notificării şi având în vedere şi poziţia procesuală a părţii, Curtea reţine că nu s-a făcut dovada că această dispoziţie ar fi fost dedusă controlului judecătoresc, prin formularea unei contestaţii, în condiţiile dispoziţiilor art. 26 din lege.
Faţă de această situaţie, Curtea a reţinut că nu se mai impune examinarea acţiunii şi din perspectiva celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curţi, referitoare la stabilitatea circuitului juridic civil, necesitatea de a nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege precum şi la protecţia şi valoarea conferită de legiuitor bunei credinţe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, sintetizând, Curtea a reţinut că în mod corect tribunalul a tranşat pe fond acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, potrivit celor statuate de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, pe deplin aplicabilă în speţă şi cu luarea în considerare a jurisprudenţei C.E.D.O.
Recursul
Motive
Reclamanta SC C.D.I.A. M. SRL a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare făcându-se cu încălcarea statuărilor obligatorii cuprinse în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În optica instanţei supreme, exprimată în decizia enunţată, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv este admisibilă, pentru a se asigura accesul la justiţie al reclamanţilor.
Instanţele de judecată, soluţionând pe fond aceste acţiuni, urmează să verifice, pe de o parte, în ce măsură părţile se pot prevala de existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei şi, pe de altă parte, în ce măsură soluţia pronunţată respectă principiul securităţii raporturilor juridice.
Dacă reclamantul este titularul unui „bun”, iar soluţia de admitere a acţiunii în revendicare nu aduce atingere securităţii raporturilor juridice, acţiunea în revendicare se admite.
Întrucât reclamanta a arătat că este titulara unui „bun” în sensul Convenţiei europene şi că admiterea acţiunii nu ar fi adus atingere securităţii raporturilor juridice, excepţia inadmisibilităţii trebuia respinsă.
Admiterea acţiunii în revendicare, în cauză, nu aduce atingere unui alt drept de proprietate pentru că imobilul nu a fost înstrăinat unor terţi şi nici nu există o hotărâre judecătorească prin care să se consacre un drept de proprietate asupra imobilului în favoarea unei alte persoane decât reclamanta SC C.D.I.A. M. SRL.
La intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanta trebuia considerată ca fiind titulara unui „bun” în sensul Convenţiei europene, indiferent dacă acest bun ar consta în chiar dreptul său de proprietate asupra imobilului ori în interesul său de a obţine restituirea imobilului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că reprezintă un nou drept de proprietate, protejat prin convenţie, chiar şi cel de acordare a unor bunuri trecute în proprietatea statului a căror restituire este consacrată într-o legislaţie naţională, deşi această legislaţie ar fi fost adoptată de statul contractant înainte de adoptarea Convenţiei, atâta timp cât ea a rămas în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 de către statul respectiv.
Aplicarea în cauză a Legii nr. 10/2001 în scopul respingerii acţiunii în revendicare ar presupune o privare a reclamantei de „bunul” său.
Prin adoptarea Legii nr. 10/2001 statul a creat premisa imposibilităţii reclamantei de a obţine restituirea imobilului pe calea acţiunii în revendicare.
Privarea de proprietate consacrată prin Legea nr. 10/2001 în privinţa imobilelor preluate fără titlu valabil nu respectă prevederile constituţionale. Potrivit Convenţiei, privarea de un bun este permisă doar dacă este prevăzută de lege; este impusă de o cauză de utilitate publică şi este dublată de indemnizarea titularului bunului. Or, în cauză, niciuna dintre aceste cerinţe nu este satisfăcută.
Obligaţiile impuse prin Legea nr. 10/2001 în sarcina proprietarilor imobilelor, de parcurgere a procedurii pe care on instituie cu respectarea unui termen strict se înfăţişează ca sarcini disproporţionate şi excesive, contrare Convenţiei.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat, şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a fost rechiziţionat din proprietatea „dl. S.”, în baza Ordinului de Rechiziţie nr. 3764 din 2 aprilie 1947.
Aşadar, preluarea imobilului de către Statul Român a avut loc în perioada de referinţă ce atrage incidenţa Legii nr. 10/2001, care, prin art. 1 alin. (1) a statuat că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile acestei legi.
Având în vedere cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, de vreme ce imobilul în litigiu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, înseamnă că acţiunea în revendicare nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de normele de drept material conţinute de acest act normativ.
Pe de altă parte, în acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a legii speciale, nr. 10/2001, care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, trebuie stabilit dacă reclamantul se poate prevala de un „bun”, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care să îi facă admisibil demersul.
Or, sub acest din urmă aspect, reclamanta nu este titulara unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât nu deţine „o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (parg. 140, cauza Atanasiu împotriva României).
Aceasta deoarece, anterior învestirii instanţei cu prezenta acţiune în revendicare, autorii reclamantei nu au promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului cu privire chiar la imobilul revendicat. În aceste condiţii, în patrimoniul acestora nu s-a născut un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, şi nici speranţa legitimă la dobândirea dreptului de proprietate, pe care să le fi putut transmite prin contractele „privind transmiterea de drepturi cu privire la bunuri imobile”. Pe cale de consecinţă, nici reclamanta nu poate susţine că are un „bun” în sensul Convenţiei, pe care să-l obţină pe calea acţiunii în revendicare.
Câtă vreme reclamanta nu are în patrimoniul său un „bun”, este lipsit de interes să se mai analizeze în ce măsură admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În fine, aspectele invocate prin cererea de recurs, vizând neconstituţionalitatea Legii nr. 10/2001, nu pot fi analizate în acest cadru procesual, competenţa exclusivă de a analiza în ce măsură legea este sau nu conformă prevederilor Constituţiei aparţinând Curţii Constituţionale.
Având în vedere cele mai sus reţinute, Înalta Curte apreciază, contrar susţinerii recurentei, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor speciale de drept material incidente, precum şi a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acţiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.D.I.A. M. SRL împotriva deciziei civile nr. 335 A din 09 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 871/2015. Civil. Recalculare pensie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9/2015. Civil. Asigurări sociale. Revizuire -... → |
|---|
