ICCJ. Decizia nr. 90/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 90/2015
Dosar nr. 30213/3/2012
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 1 august 2012, reclamantul Ş.G.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit în urma condamnării politice dispuse prin sentinţa penală nr. 855 din 04 septembrie 1957 a Tribunalului Militar Bucureşti, sentinţă menţinută prin Hotărârea nr. 118 din 18 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a militară - Colegiul recurs.
În drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 din vechiul C. civ. raportat la art. 1349, 1357, 1373, 1385, 1386 şi 1391 din Noul C. civ.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, urmare condamnării dispuse prin sentinţa penală amintită a fost privat de libertate o perioadă de aproximativ 3 ani cu începere de la 6 octombrie 1956 până la 29 august 1959, când a fost eliberat în baza Decretului de graţiere nr. 315.
A mai arătat reclamantul că prin sentinţa civilă nr. 1868 din 03 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 755/R din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite prin sentinţa penală nr. 855/1957, s-au constatat înlăturate de drept efectele acestei sentinţei de condamnare şi s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere prin care solicita acordarea daunelor morale, ca urmare a apariţiei Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010.
În aceste condiţii, reclamantul a arătat că înţelege să-şi valorifice prin prezenta acţiune dreptul la repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării politice suferite în temeiul prevederilor dreptului comun, apreciind că fapta ilicită a statului întruneşte condiţiile răspunderii civile delictuale de natură să atragă repararea prejudiciului suferit, prejudiciul constând atât în suferinţele fizice la care a fost supus pe parcursul arestării cercetării penale şi executării pedepsei, fapt ce a condus şi la complicarea stării sale de sănătate care a devenit precară, cât şi în prejudiciul de imagine cauzat prin faptul că i-a fost afectată onoarea, demnitatea, reputaţia şi prestigiul personal, aspecte ce s-au reflectat în relaţiile sale sociale.
În dovedirea acţiunii, reclamantul a depus la dosar extras din hotărârea penală de condamnare, Biletul de liberare din 29 august 1959 emis de M.A.I. - Serviciul Penitenciare, sentinţa civilă nr. 1868 din 03 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti şi Decizia civilă nr. 755/R din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti şi copiile declaraţiilor martorilor audiaţi în Dosarul nr. 15524/3/2010 al Tribunalului Bucureşti pe aspectele legate de suferinţele fizice cauzate pe parcursul privării de libertate.
Prin sentinţa civilă nr. 2173 din 12 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu şi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Ş.G.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român Prin M.F.P., pârâtul fiind obligat la plata sumei de 400.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamant în urma condamnării politice şi la 700 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalului a reţinut următoarele:
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a avut în vedere dispozițiile noului C. civ., aplicabile în speță, dispoziţii ce au intrat în vigoare în luna octombrie 2011. S-a avut în vedere că, potrivit noului C. civ. excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este o excepţie de ordine privată, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2513 C. civ. care statuează că aceasta poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, cel mult, pusă în discuţie la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Aceste dispoziţii coroborate şi cu dispoziţiile art. 2512 C. civ. care prevăd că prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, iar organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia din oficiu, duc la concluzia că, atâta timp cât pârâtul nu a înţeles să invoce această excepţie în termenul legal, acesta este decăzut din dreptul de a mai invoca prescripţia, instanţa din oficiu nefiind îndreptăţită să o invoce datorită caracterului său de ordine privată, drept pentru care, tribunalul a respins excepţia, ca neîntemeiată.
Pe fondul cererii de chemare în judecată, verificând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a constatat că, reclamantul a făcut dovada condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru prejudiciul de natură morală cauzat acestuia, fapta ilicită a statului fiind reţinută cu caracter irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1868 din 3 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti şi prin Decizia civilă nr. 755/R din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - condamnarea de natură politică şi nelegală, privare de libertate a reclamantului, fiind examinate în cuprinsul acestor hotărâri, prin acestea dovedindu-se şi vinovăţia cu care respectivele fapte au fost comise.
În ce priveşte prejudiciul cauzat reclamantului, tribunalul a apreciat că acesta a fost dovedit în cauză, atât cu înscrisurile depuse la dosar cât şi cu declaraţiile martorilor R.D. şi D.C.F. (audiaţi în Dosarul nr. 15534/3/2010 al Tribunalului Bucureşti) daunele morale suferite de reclamant constând atât în traumele fizice şi psihice la care acesta a fost supus pe parcursul cercetărilor penale, judecăţii şi a privării de libertate, traume care i-au afectat şi starea de sănătate astfel cum s-a dovedit cu actele medicale depuse la dosar, cât și în prejudiciul de imagine suferit de reclamant în urma condamnării suferite, aspecte ce s-au reflectat în cadrul raporturilor sale cu prietenii sau în raporturile de muncă stabilite ulterior detenţiei.
Tribunalul a avut în vedere atât perioada în care reclamantul s-a aflat în detenţie, cât şi gravitatea suferinţelor suportate în această perioadă, dar şi ulterior eliberării sale, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 1385 C. civ., a apreciat că suma de 400.000 lei acordată cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit este în măsură să compenseze daunele suportate de acesta.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat recurs, calificat ulterior drept apel, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., care a criticat hotărârea atacată ca netemeinică și nelegală sub aspectul modului de soluționare a excepției prescripţiei dreptului material la acțiune, precum și soluția fată cererii în fond.
Prin Decizia civilă nr. 313/A din 12 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinţei civile nr. 2173 din 12 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 30213/3/2012, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Ş.G.M., a schimbat în tot sentinţa, în sensul că, a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea, ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele:
Potrivit art. 6 alin. (4) din noul C. civ. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Prin urmare, din punctul de vedere al instanței de apel, pentru determinarea regimului juridic aplicabil prescripţiei este necesară determinarea momentului de la care aceasta începe să curgă.
Spre deosebire intimatul reclamant şi de tribunal, Curtea consideră că prescripţia nu începe să curgă de la data constatării caracterului politic al condamnării reclamantului, ci de la data când s-a născut dreptul la acţiune al acestuia împotriva statului în temeiul dreptului comun.
Constatarea caracterului politic al condamnării în temeiul Legii nr. 221/2009 constituie o măsură de reparaţie prevăzută de legea specială şi dă dreptul la măsuri reparatorii specifice, în temeiul respectivei legii speciale, fără a avea efectul repunerii termenului de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul comun.
În ceea ce priveşte cererea în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin abuzurile regimului totalitar existent între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, fundamentată pe dreptul comun (art. 3, art. 998 - 999 C. civ.), s-a constat că o astfel de acţiune este o acţiune personală patrimonială supusă prescripţiei extinctive conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958, într-un termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, conform art. 3, 7 şi 8 din acelaşi act normativ.
Dat fiind că, în speţă, fapta ilicită şi persoana răspunzătoare au fost cunoscute de la bun început de către reclamant, iar forţa majoră cu care se asimilează împrejurarea că regimul totalitar nu permitea recunoaşterea şi repararea abuzului pretins de reclamant şi care a dus la amânarea (suspendarea) curgerii termenului de prescripţie conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 a încetat la 22 decembrie 1989, s-ar putea spune că la această dată a început să curgă şi termenul de prescripţie, care s-a şi împlinit între timp.
În măsura în care condamnarea dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu poate fi considerată a fi un fapt ilicit, iar caracterul ilegitim al acesteia a fost declarat (şi recunoscut explicit de stat) abia la 18 decembrie 2006, prin Declaraţia Preşedintelui României de condamnare a regimului comunist, în baza Raportul Comisiei prezidenţiale pentru analizarea crimelor comunismului, se poate considera că abia de la această dată s-a născut dreptul la acţiune.
Or, şi de la această dată au trecut mai mult de 3 ani până la introducerea prezentei acţiuni, ceea ce înseamnă că dreptul la acţiune s-a prescris.
S-a avut în vedere că, recunoaşterea de către statul român a abuzurilor şi crimelor regimului comunist, făcută prin Legea nr. 221/2009, atrage posibilitatea reparării prejudiciului doar în condiţiile acestei legi; de altfel, recunoaşterea făcută după împlinirea termenului de prescripţie nu mai are efect întreruptiv de prescripţie, cât timp prescripţia a operat deja de drept; î mprejurarea că ilegitimitatea condamnării a mai fost recunoscută încă o dată, prin însăşi Legea nr. 221/2009, nu întrerupe şi nu naşte un nou termen de prescripţie pentru acţiunea de drept comun, deoarece respectiva recunoaştere nu poate fi văzută decât în legătură cu acţiunea pe care însăşi legea o recunoaşte, nu şi cu acţiunea de drept comun.
În consecinţă, orice pretenţii decurgând din presupuse prejudicii cauzate soţului reclamantei de către regimul totalitar, fondate pe dreptul comun, altele decât cele recunoscute de stat prin legi speciale de reparaţie, sunt prescrise şi nu se mai permite cercetarea fondului.
Reținând că orice pretenții decurgând din presupuse prejudicii cauzate de către regimul totalitar, fondate pe dreptul comun, altele decât cele recunoscute de stat prin legi speciale de reparație, sunt prescrise, astfel că nu mai este permisă cercetarea fondului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Ş.G.M., solicitând modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii, ca nefundat, a apelului declarat de Statul Român, prin M.F.P. şi menţinerea ca, legală şi temeinică, a sentinţei civile nr. 2173 din 12 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 30213/3/2012, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că decizia atacată este nelegală, invocând următoarele critici:
1. Instanța de apel a aplicat, eronat, dispozițiile art. 6, alin. (4) din noul C. civ., stabilind, în mod nelegal, că, în speţă, prescripţia dreptului material la acţiune nu curge de la data constatării caracterului politic al condamnării, ci de la dala când s-a născut dreptul la acţiune împotriva Statului, în temeiul dreptului comun.
Arată că, dreptul său la reparaţie s-a născut odată cu recunoaşterea erorii judiciare comise de Stat, prin condamnarea penală dispusă pe criterii politice, respectiv la data 10 aprilie 2012, când s-a pronunţat Decizia civilă nr 755/R din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 15524/3/2010, rămasă irevocabilă. Prin această hotărâre judecătorească, intrată în puterea lucrului judecat, s-a recunoscut, pe cale judiciară, nelegalitatea condamnării penale, ce a fost aplicată ca măsură de opresiune a regimului comunist, fiind, astfel, înlăturate efectele celor două hotărâri de condamnare politică. Susține, aşadar, că dreptul la reparaţia prejudiciului suferit în urma condamnării penale s-a născut la data de 10 aprilie 2012, când hotărârile de condamnare politică au fost „desfiinţate", acesta fiind momentul de la care a început să curgă termenul pentru valorificarea dreptului său de obţinere a daunelor morale.
Apreciază că, termenul de prescripţie se supune prevederilor noului C. civ., aspect reglementat expres prin prevederile art. 6, alin. (4) din acest act normativ, pe care instanţa de apel l-a aplicat în mod greşit.
2. Se invocă de către recurent aplicarea greșită a prevederilor art. 3, 7, 8 și 13 din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu prevederile art. 998 - 999 din vechiul C. civ.
Consideră că, argumentele instanței de apel referitoare la momentul nașterii dreptului la acţiune, respectiv 22 decembrie 1989 sau, cel târziu, 18 decembrie 2006, data Declaraţiei Preşedintelui de condamnare a regimului comunist sunt lipsite de fundament juridic. Efectele Deciziei civile nr. 755/R din 10 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civ. în Dosarul nr. 15524/3/2010 prin care s-a recunoscut reclamantului dreptul la reparaţie la data de 10 aprilie 2012 au fost ignorate, instanța preferând să acorde eficiență unei declarații politice, fără efecte în plan juridic.
În opinia recurentului, termenul de prescripție a început să curgă la data de 10 aprilie 2012, odată cu pronunţarea Deciziei civile nr. 755/R din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti din Dosarul nr. 15524/3/2010, apreciind că acţiunea dedusă judecăţii a fost introdusă în termenul de prescripție de 3 ani de la data naşterii dreptului său la acţiune.
3. Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1141 alin. (2), art. 115, pct. 2, art. 118 şi art. 136 C. proc. civ., refuzând să aplice pârâtului sancţiunea decăderii din dreptul de a mai invoca excepţii şi a propune probe în soluţionarea cauzei.
Arată că, potrivit art. 115 și art. 132 C. proc. civ., pârâtul la prima instanță, nu o invocat vreo excepție de procedură, astfel cum este şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, motiv pentru care instanța trebuia să constate că este decăzut din dreptul de a mai invoca prescripţia, direct în faza procesuală de apel, ceea ce, în opinia recurentului, atrage nelegalitatea hotărârii atacate.
4. Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2512-2513 din noul C. civ., calificând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca fiind de ordine publică.
Susține că prezentul litigiu a fost demarat la data de 01 august 2012, astfel încât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este guvernată de prevederile noului C. civ., potrivit principiului aplicării legii în timp şi principiul tempus regit actum. Potrivit noilor dispoziții, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune constituie o excepţie de ordine privată și nu o excepţie de ordine publică, ceea ce denotă că prescripţia poate fi invocată doar de partea interesată în prima fază procesuală, neputând fi ridicată de instanţă, din oficiu.
În subsidiar, arată că, şi în ipoteza în care s-ar aprecia că excepţia prescripţiei s-ar supune prevederilor legale anterioare intrării în vigoare a noului C. civ. şi ar fi calificată drept excepţie de ordine publică, trebuie apreciat că, termenul de prescripţie a început să curgă de la dala de 10 aprilie 2012, moment în raport de care acțiunea a fost promovată în termenul legal.
Raportat la perioada comiterii faptelor ilicite prejudiciabile (1956-1959), răspunderea civilă delictuală era reglementată de art. 998-999 din vechiul C. civ. Prin urmare, deşi răspunderea civilă delictuală a intervenit pentru fapte ilicite comise în perioada 1956 - 1959 incriminate de C. civ. din acea perioadă, dreptul la reparaţie s-a născut la data pronunţării Deciziei civile nr. 755/R din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti din Dosarul nr. 15524/3/2010, prin care s-au înlăturat efectele deciziilor de condamnare politică.
6. Se invocă nelegalitatea deciziei recurată, întrucât instanța de apel a încălcat prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Arată că a solicitat obligarea Statului român la plata de despăgubiri morale în temeiul dreptului comun - C. civ. - instanţa neavând nici dreptul şi nici atributul de a schimba temeiul juridic al acţiunii, prin reţinerea că repararea prejudiciului s-ar putea face doar în temeiul legii speciale, respectiv în temeiul Legii nr. 221/2009.
Faptul că în Legea nr. 221/2009 nu mai este reglementat în prezent dreptul la reparaţia prejudiciului moral, nu îi înlătură dreptul de a obţine despăgubiri morale în temeiul dreptului comun. Refuzul instanţei de apel de a face în cauză aplicarea prevederilor C. civ. pe motiv că dreptul la reparaţie în temeiul acestei legi s-ar fi prescris, în urma apariţiei Legii nr. 221/2009, constituie o grava violare a dreptului de acces la justiţie.
Intimatul Statul român, prin M.F.P. nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.
Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata recursul ca fiind nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Criticile recurentului vizând nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului în care a fost soluționată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având drept consecinţă respingerea acțiunii promovată, sunt nefondate. Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Curtea de Apel, reținând întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și art. 6 alin. (4) din Legea nr. 289/2009.
În speță, reclamantul a investit instanța de fond cu o acțiune, întemeiată pe dreptul comun, prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul român, prin M.F.P., la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit în urma condamnării politice dispuse prin sentinţa penală nr. 855 din 04 septembrie 1957 a Tribunalului Militar Bucureşti, sentinţă menţinută prin Hotărârea nr. 118 din 18 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a militară - Colegiul recurs. Acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispoziţiile art. 998 - 999 din vechiul C. civ.
În raport de obiectul investirii instanței de fond și temeiul juridic invocat de reclamant drept fundament al acțiunii sale, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept substanțial și procesual în materie. În speță, instanța de apel a stabilit corect regimul juridic aplicabil prescripţiei dreptului material la acțiune, precum și momentul de la care a început să curgă, relativ la acțiunea reclamantului privind obligarea pârâtului Statul român la plata daunelor morale cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin condamnarea sa politică.
Raportat la situația de fapt invocată de reclamant şi reţinută de instanța de apel, în mod corect s-a apreciat că momentul de început a termenului de prescripţie a acțiunii privind repararea prejudiciului pretins nu poate fi considerat ca fiind data la care a fost pronunţată hotărârea de constatare a caracterului politic al condamnării reclamantului. Din punct de vedere juridic, demersul reclamantului s-a întemeiat, exclusiv, pe instituția răspunderii civile delictuale, reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 din vechiul C. civ., dispoziţii, în considerarea cărora, acțiunea acestuia era supusă termenului general de prescripție reglementat în conformitate cu prevederile de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”.
În raport de aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a reţinut corect momentul la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune având ca obiect plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin abuzurile regimului totalitar, atât timp cât reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de pagubă, respectiv Statul român, prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dat fiind, însă, realitatea economică anterioară datei 22 decembrie 1989 (dată la care regimul comunist din România a fost răsturnat) până la acest moment reclamantul, nu a avut posibilitatea să recurgă la vreun demers judiciar în scopul reparării pagubei cauzate de măsurile represive luate împotriva sa. În schimb, contrar susținerilor recurentului, ulterior acestui moment, când au fost înlăturate împrejurările care l-au împiedicat să exercite dreptul la acțiune, reclamantul a avut libertatea de a promova în justiție o acțiune pentru repararea pagubei sale, fundamentată pe dreptul comun, care este supusă termenului general de prescripție. Prin urmare, raportat la considerentele expuse, Înalta Curte va constata, cum corect a reținut și instanța de apel, că cererea introductivă promovată de reclamant la data de 01 august 2012 a fost înregistrată cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 8 alin. (1), raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 și, întrucât, termenul de prescripție s-a împlinit anterior datei la care Legea nr. 287/2009 privind C. civ. a intrat în vigoare, în mod corect s-a reținut că dispozițiile legii noi nu sunt aplicabile, regimul juridic al prescripției rămânând supus dispozițiilor legale care l-a instituit.
Nu poate fi primită susținerea recurentului potrivit căreia, termenul de prescripție ar începe să curgă de la data 10 aprilie 2012, când a fost pronunţată Decizia civilă nr 755/R din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 15524/3/2010, rămasă irevocabilă. Decizia evocată de recurent constată, de drept, caracterul politic al condamnării, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța reținând, în motivarea soluției, că „hotărârea judecătorească prin care se constată înlăturarea efectelor hotărârilor de condamnare a reclamantului constituie, în sine, o reparație pentru persoana în cauză, o modalitate de recâștigare a dreptului la demnitate și respect a ființei umane” (fila 35 fond). Dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu dă dreptul la despăgubiri morale, ci constituie un cadru normativ cu caracter special, care deschide posibilitatea reparării acelor prejudicii în condițiile exprese pe care le reglementează. În acest context, hotărârea privind constatarea, de drept, a caracterului politic al condamnării pronunțată în temeiul legii speciale nu dă naștere unui nou termen de prescripție pentru acțiunea de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, astfel cum este cea care face obiectul cererii de față și al cărui termen de prescripție s-a împlinit.
Cum, în speță, se identifică o situație juridică consumată complet înainte de intrarea în vigoare a legii noi, respectiv a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (în vigoare, începând cu data de 01 octombrie 2011), normele juridice ale acesteia nu pot fi aplicate retroactiv. Acest principiu este întărit nu numai de dispozițiile constituționale (art. 15 alin. (2) din Constituția României), dar și de art. 6 alin. (1) din noul C. civ., conform cărora: „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”.
Or, atât timp cât situația juridică invocată de recurentul s-a finalizat sub imperiul legii vechi, instanța de apel a concluzionat corect că regimul juridic al prescripției dreptului material la acțiune este supus, în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. civ., dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.
Astfel, articolul 6 alin. (4) C. civ. stipulează că „prescripţiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării in vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit". Textul legal evocat conţine sintagma "în întregime", ceea ce rezultă că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă termenul se împlinește după intrarea în vigoare a noului C. civ.
În considerarea acestor argumente, se vădesc a fi nefondate și motivele de recurs prin care reclamantul a invocat greșita calificare a regimului juridic al prescripției extinctive, inclusiv a regimului de invocare a acesteia.
Prescripţiile extinctive începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și împlinite - astfel cum este situația juridică de față - ori cele neîmplinite la data de 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, care este dat, în speță, de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, act normativ sub imperiul căruia acestea au început să curgă. În considerarea acestor argumente, în litigiile introduse după data intrării în vigoare a noului C. civ., respectiv 01 octombrie 2011, instanţele de judecată pot invoca, din oficiu, excepţia prescripţiei extinctive, ca excepţie de fond, peremptorie și absolută, după cum și părţile interesate au acest drept, indiferent de etapa procesuală a litigiului.
De altfel, problema de drept referitoare la obligaţia şi posibilitatea instanţei de a verifica împlinirea termenului de prescripţie şi de a invoca din oficiu excepţia prescripţiei extinctive, precum şi posibilitatea parţii interesate de a invoca aceeaşi excepţie, în orice stadiu procesual, în cazul prescripţiilor începute şi împlinite ori neîmplinite la data de 1 octombrie 2011 a făcut obiectul unui recurs în interesul legii. Astfel, prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa și, în interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., a stabilit că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât și părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Totodată, în privința regimului juridic de invocare a excepției prescripției, instanța supremă a reținut, în cuprinsul deciziei obligatorii, că „dacă în privinţa prescripţiilor începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situaţii juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripţiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situaţii juridice finalizate, sunt supuse dispoziţiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit”. De asemenea, s-a avut în vedere că, „noul regim juridic al prescripţiei extinctive, al cărei specific constă și în aceea că prescripţia nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată in limine litis, iar nu și de către organul de jurisdicţie, este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 1 octombrie 2011. Spre deosebire de acestea, prescripţiile începute și împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă”.
Drept urmare, în cazul de față, prescripția extinctivă, a fost invocată, pentru o situație juridică încheiată, în întregime, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, aceasta rămânând supusă dispozițiilor care a instituit-o, respectiv a Decretului nr. 167/1958. Sub reglementarea acestui act normativ (în vigoare până la 1 octombrie 2011) prescripţia extinctivă avea caracterul unei excepţii de fond, textul legal conţinând şi dispoziţii procedurale, ce instituiau posibilitatea invocării excepţiei și din oficiu de către instanţa de judecată, ori de partea interesată, oricând în cursul judecării cauzei, ceea ce îi conferea caracterul unei excepţii de ordine publică (art. 18 din Decretul nr. 167/1958).
Aşadar, în circumstanțele particulare speței, prescripţia extinctivă a început și s-a împlinit anterior momentului la care noul C. civ. a intrat în vigoare, ceea ce denotă că instanța de prim control judiciar a aplicat, corect dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 care permitea invocarea, din oficiu, de către instanță, ori de partea interesată, a excepției extinctive a dreptului la acțiune pentru acţiunea cu caracter patrimonial cu care reclamantul a investit instanța de fond.
Printr-un alt motiv de recurs, reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva încălcării prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Critica recurentului potrivit căreia instanța de apel ar fi schimbat temeiul juridic al acțiunii ori că instanța ar fi apreciat, arbitrar, că, repararea prejudiciului ar putea fi realizat doar în temeiul legii speciale, respectiv Legea nr. 221/2009, nu poate fi primită. Raționamentul judiciar expus în fundamentarea deciziei pronunțate nu denotă o atare concluzie, instanța de apel procedând la examinarea acțiunii, sub aspectul incidenței prescripției extinctive, în contextul cadrului procesual al investirii sale, respectiv al unei acțiuni patrimoniale de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. Trimiterea realizată, în considerentele deciziei recurate, la legea specială, respectiv Legea nr. 221/2009, s-a efectuat tocmai pentru a evidenția faptul că acțiunea reclamantului, promovată pe dreptul comun, nu este influențată de legea specială. Chiar dacă Legea nr. 221/2009 nu mai reglementează dreptul la repararea prejudiciului moral, instanța de apel nu a negat dreptul reclamantului la repararea acestuia potrivit dreptului comun, stabilind, însă, corect, că dreptul la acțiune având ca obiect pretențiile reclamantului decurgând din eventualele prejudicii cauzate de regimul totalitar, fundamentate pe dreptul comun, este prescris.
Nu poate fi primită nici susținerea recurentul potrivit căreia dreptul său de acces la justiție ar fi fost încălcat. Instituirea unor termene de prescripţie privind dreptul la acţiune nu are semnificaţia unei restrângeri a exerciţiului dreptului de acces la justiţie. În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a C.E.D.O., însuşi conţinutul juridic al dreptului de acces la justiţie include şi posibilitatea stabilirii de către legiuitor, în condiţiile legii, a unor limitări, cum sunt şi termenele de prescripţie, fără ca prin aceasta să fie adusă vreo îngrădire a dreptului în sine, ci, dimpotrivă, să asigure condiţiile pentru valorificarea acestuia în concordanţă cu exigenţele statului de drept. Astfel, existenţa unor limitări ale dreptului de acces la justiţie este implicită exercitării normale a acestuia, motiv pentru care sunt recunoscute în mod unanim atât la nivelul practicii judiciare interne, cât şi la cel al jurisprudenţei C.E.D.O., termenele - limită pentru introducerea unei acţiuni numărându-se printre limitările permise ale dreptului de acces la o instanţă.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a realizat o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, definind judicios natura şi întinderea raportului juridic dintre părţile litigante, Înalta Curte va constata că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu îşi găsesc incidenţă, drept pentru care, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ş.G.M. împotriva Deciziei nr. 313/A din 12 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ş.G.M. împotriva Deciziei nr. 313/A din 12 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9/2015. Civil. Asigurări sociale. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 900/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
