ICCJ. Decizia nr. 895/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 895/2015
Dosar nr. 3557/1/2014
Şedinţa publică din 24 martie 2015
Asupra contestaţiei în anulare, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 202 din 5 februarie 2013, Tribunalul Iaşi a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţi şi, pe fond, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă. A constatat că reclamanta SC P.H. SRL nu este debitoarea sumei totale de 7.888.083,72 RON, din care 5.184.547,32 RON reprezintă plata aferentă perioadei de graţie 9 iulie 2007-9 iulie 2010 şi 2.703.536,84 RON reprezintă penalităţi de întârziere pentru suma de 5.184.547,32 RON; şi a respins celelalte capete de cerere formulate de către reclamanta SC P.H. SRL, ca neîntemeiate şi a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 82.996,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru şi timbru judiciar aferente admiterii pretenţiilor reclamantei).
Pentru a se pronunţa în acest sens, prima instanţă a reţinut ca fiind întemeiat, în parte, doar primul capăt de cerere al acţiunii, pentru următoarele considerente:
În cauză reclamanta SC P.H. SRL a învestit Tribunalul Iaşi cu o acţiune în constatarea inexistenţei unor obligaţii de plată, respectiv plata aferentă perioadei de graţie, sumă minimă garantată şi penalităţi aferente faţă de Consiliul Local Iaşi şi municipiul Iaşi, obligaţii de plată decurgând din contractul de asociere din 3 februarie 2005 modificat prin actul adiţional din 2 iulie 2007, având ca obiect edificarea Ansamblului P. din Iaşi.
S-a reţinut că de vreme ce reclamanta nu are deschisă calea acţiunii în realizare faţă de pârâţi şi cum nu este vorba despre constatarea unei situaţii de fapt, astfel cum au pretins pârâţii, acţiunea este admisibilă. Pârâţii au învederat că au început executarea silită împotriva reclamantei, situaţie în care aceasta ar avea la îndemână calea contestaţiei la executare, însă, pe de o parte, somaţia invocată priveşte doar suma minimă garantată, nu şi celelalte sume cu privire la care reclamanta pretinde a se constata că nu le datorează. Pe de altă parte contractul de asociere în participaţiune încheiat de părţi reprezintă un contract civil, fiind încheiat în baza art. 251-art. 256 C. com., aşa cum se specifică chiar în art. 2 din acest act juridic, astfel că nu se poate susţine existenţa unor raporturi de drept material fiscal între părţi. Terenul adus ca aport de către Consiliul Local Iaşi face parte din domeniul privat al municipiului, astfel încât, cu atât mai mult, nu poate fi vorba despre un raport fiscal.
Tribunalul a apreciat că somaţia invocată de pârâţi prin întâmpinare nu este relevantă, nefiind posibilă executarea silită directă în baza unui contract civil care nu este titlu executoriu, motiv pentru care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
S-a constatat, în esenţă, având în vedere probele administrate în cauză raportate la înscrisurile existente la dosar şi contractul de asociere în participaţiune, că reclamanta nu a pus în funcţiune nicio investiţie în termenul de 36 de luni de la data începerii organizării de şantier, respectiv 9 iulie 2007, astfel că nu datorează suma de 7.888.083,72 RON, compusă din 5.184.547,32 RON, reprezentând plată aferentă perioadei de graţie şi suma de 2.703.536,84 RON, penalităţi de întârziere aferente, ambele calculate în baza dispoziţiilor art. 6.1 din contractul de asociere.
Celelalte capete de cerere formulate în cadrul acţiunii introductive, tribunalul Ie-a apreciat ca fiind neîntemeiate.
Astfel, cu privire la suma de 902.456 RON, calculată cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei 9 iulie 2010-31 decembrie 2010 şi suma de 203.095 RON, penalităţi de întârziere aferente, s-a reţinut că potrivit contractului de asociere, reclamanta a avut la dispoziţie 3 ani de la emiterea autorizaţiilor de construire eliberate la 9 iulie 2007 pentru finalizarea Ansamblului P. stabilit conform art. 21 din actul adiţional. În cazul depăşirii acestui termen, convenindu-se la art. 5.1 din contractul modificat la 2 iulie 2007, că reclamanta va achita penalităţi de întârziere de 20% din suma minimă garantată pe an (suma de 430.000 euro/an stipulată de art. 6 din contract), calculate proporţional cu numărul de zile de întârziere. Termenul a expirat aşadar la 9 iulie 2010, ansamblul fiind finalizat la 31 decembrie 2010.
Pentru aceleaşi considerente, vizând în esenţă lipsa notificării scrise impusă de art. 6.1 alin. (2) din contract, instanţa a constatat că nu sunt întemeiate nici susţinerile reclamantei privind cuantumul sumei datorate cu titlu de sumă minimă garantată pentru perioada 9 iulie 2010-31 decembrie 2010, aferentă doar construcţiilor edificate neafectate de vreo cauză neprevăzută de întârziere, 22.363,16 RON.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, care prin decizia nr. 85 din 16 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate atât de reclamantă cât şi de pârâţi.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, ambele părţi au declarat recurs, iar prin decizia nr. 2657 din 24 septembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a constatat nulitatea cererilor de recurs.
În argumentarea soluţiei pronunţate, în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta SC P.H. SRL, s-a reţinut că s-au invocat motivele de nelegalitate întemeiate pe art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Totodată, s-a reţinut că prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la interpretarea greşită a art. 5.1 şi art. 6.1., astfel cum au fost modificate prin actul adiţional, în sensul că s-au încălcat dispoziţiile art. 1269 din noul C. civ., practic se tinde la reaprecierea situaţiei de fapt deja stabilite, susţinerile fiind în realitate de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor legale precizate, s-a reţinut că din modul în care sunt expuse şi dezvoltate, acestea nu fac decât să antameze motive de netemeinicie, referitoare la plata sumelor de bani învederate raportate la apariţia unui caz de forţă majoră şi/sau caz fortuit, precum şi modul în care se face notificarea şi efectele acesteia în contextul contractului părţilor modificat prin actul adiţional.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a constatat că, de asemenea, prezintă aspecte de netemeinicie, întrucât vizează calculul penalităţilor de întârziere, care este greşit în funcţie de dispoziţiile contractuale, însă susţinerile acesteia nu arată în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate.
Prin recursul declarat de pârâţi, s-a reţinut că aceştia deşi susţin că au fost aplicate greşit dispoziţiile legale invocate, respectiv art. 111 C. proc. civ. şi interpretarea contractului privind perioada de graţie, în dezvoltarea criticilor nu fac decât să conteste problema perioadei de graţie când şi cum trebuia aplicată, ceea ce în fapt, prezintă aspecte de reapreciere a situaţiei de fapt referitoare la contractul părţilor care nu mai poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.
Concluzionând, s-a constatat că în cuprinsul cererilor de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise a hotărârii recurate, care face obiectul celor două recursuri, prin indicarea punctuală a greşelilor săvârşite de instanţă în raport de dispoziţiile legale incidente şi a unor contraargumente la aprecierile şi constatările instanţei.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurenţii nu s-au conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat nulitatea cererilor de recurs.
Prin cererea înregistrată la data de 13 octombrie 2014, contestatoarea SC P.H. SRL a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 2657 din 24 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, invocând dispoziţiile art. 317, art. 318 şi art. 319 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat anularea în parte a deciziei, respectiv în ceea ce priveşte constatarea nulităţii cererii sale de recurs.
La termenul de judecată din 18 noiembrie 2014, contestatoarea a depus la dosarul cauzei, motivele contestaţiei în anulare, prin care a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., anularea deciziei contestate şi în rejudecarea recursului, modificarea în parte a deciziei nr. 85 din 16 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în sensul admiterii apelului său, iar pe fond, admiterea acţiunii în integralitatea sa.
În argumentarea contestaţiei în anulare, contestatoarea a susţinut că decizia nr. 2657 din 24 septembrie 2014 a fost dată cu omiterea din greşeală a cercetării anumitor motive de modificare sau casare invocate prin cererea de recurs.
Astfel, a arătat contestatoarea că s-au depus la dosarul cauzei, două cereri de recurs, una semnată de avocat C.V. şi alta semnată de către reprezentantul său statutar şi deşi a indicat în mod expres că înţelege să susţină doar cea de-a doua cerere, instanţa de recurs nu a reţinut acest aspect, analizând doar memoriul promovat prin avocat, cu ignorarea totală, din greşeală, a motivelor de recurs invocate chiar de contestatoare.
A mai susţinut contestatoarea că din considerentele deciziei contestate rezultă că instanţa de recurs a reţinut invocarea încălcării prevederilor art. 1269 din noul C. civ., critică ce a fost formulată doar prin memoriul de recurs redactat de avocat şi neînsuşit de parte.
În continuare, a arătat contestatoarea că în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs s-a raportat la criticile formulate de către avocatul C.V. şi nu la cele invocate prin memoriul său, prin care s-a susţinut interpretarea greşită a actelor juridice deduse judecăţii, respectiv a convenţiei părţilor şi a proceselor-verbale încheiate între acestea.
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut contestatoarea că n-au fost cercetate niciuna dintre criticile formulate, cu titlu de exemplu fiind cele referitoare la încălcarea sau interpretarea greşită a art. 969, art. 970, art. 983, art. 1082, art. 1083 C. civ.
În concluzie, s-a invocat că instanţa de recurs, din greşeală, a omis să cerceteze motivele de recurs formulate de către contestatoare, motive ce reprezintă critici de nelegalitate ce nu ar fi putut conduce la soluţia pronunţată.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimaţii au arătat că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare, având în vedere că ambele motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., au fost analizate de către instanţă.
Contestaţia în anulare, astfel formulată şi motivată, va fi admisă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situaţiile prevăzute de art. 317-art. 318 C. proc. civ. şi îmbracă două forme: contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun reglementată de art. 317 C. proc. civ. şi contestaţia în anulare specială prevăzută de art. 318 C. proc. civ.
Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs şi această omisiune să se fi produs din greşeală, textul referindu-se la omisiuni esenţiale şi involuntare în raport cu situaţia existentă la dosar în momentul pronunţării hotărârii.
Din aceste dispoziţii ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestaţii în anulare este condiţionată de omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unuia din motivele recursului, doar nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestaţia în anulare.
În speţă, contestatoarea a învestit instanţa de recurs prin depunerea la dosarul cauzei, a două memorii de recurs, un prim memoriu înregistrat la data de 31 octombrie 2013, semnat de avocat C.V. şi un al doilea, înregistrat la data de 1 noiembrie 2013.
Din examinarea deciziei contestate, rezultă că deşi în practicaua acesteia s-a reţinut declaraţia recurentei în sensul că îşi însuşeşte doar cel de-al doilea memoriu, din considerentele hotărârii rezultă că au fost examinate criticile formulate prin memoriul redactat şi semnat de avocat C.V.
Astfel, deşi prin ambele memorii, s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate sunt diferite din perspectiva temeiurilor de drept invocate în argumentarea acestora.
În vreme ce prin memoriul examinat, s-a susţinut, în esenţă, interpretarea greşită a art. 5.1 şi art. 6.1., astfel cum au fost modificate prin actul adiţional - în sensul că s-au încălcat dispoziţiile art. 1269 din noul C. civ. şi calculul penalităţilor de întârziere este greşit în funcţie de dispoziţiile contractuale, în cel de-al doilea memoriu, s-a criticat decizia recurată sub aspectul interpretării greşite a actelor juridice deduse judecăţii, lipsindu-le de efectele conferite de părţi prin contractul de asociere precum şi din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 969, art. 970, art. 983, art. 1082, art. 1083 C. civ.
Aşa fiind, se constată că, în adevăr, instanţa de recurs a omis să analizeze criticile formulate prin memoriul de recurs însuşit de parte, prin urmare, se constată a fi întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 318-art. 320 C. proc. civ., contestaţia în anulare va fi admisă, cu consecinţa anulării în parte a deciziei nr. 2657 din 24 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, respectiv în ceea ce priveşte nulitatea cererii de recurs formulate de reclamanta SC P.H. SRL, cu menţinerea restului dispoziţiilor deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC P.H. SRL Iaşi împotriva deciziei nr. 2657 din 24 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, pe care o anulează în parte referitoare la constatarea nulităţii cererii de recurs declarat de reclamanta SC P.H. SRL Iaşi.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Fixează termen pentru soluţionarea recursului declarat de reclamanta SC P.H. SRL Iaşi împotriva deciziei nr. 85/2013 din 16 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, la data de 16 iunie 2015.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 898/2015. Civil. Reziliere contract.... | ICCJ. Decizia nr. 867/2015. Civil → |
|---|
