ICCJ. Decizia nr. 899/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 899/2015
Dosar nr. 9825/3/2012
Şedinţa publică de la 24 martie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 28 martie 2012 reclamanta Banca V.S.I.M., Sucursala Bucureşti (fostă Banca I.R. S.p.A. Volpago del Montello, Sucursala Bucureşti) a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.D.A. obligarea acestuia la plata sumei de 582.617,69 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauza reclamantei prin efectuarea de către pârât, în calitate de administrator special al SC T. SRL, a unor transferuri de fonduri neaprobate de către administratorului judiciar.
Prin sentinţa civilă nr. 6239 din 23 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a admis acţiunea aşa cum a fost formulată, dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei de 582.617,69 RON, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunţării sentinţei până la data achitării efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 23.813,75 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, prin aceea că pârâtul, în calitate de administrator special al SC T. SRL în insolvenţă a efectuat plăţi neaprobate de administratorul judiciar, prin intermediul reclamantei.
Ulterior, reclamanta a fost obligată prin hotărâre judecătorească să achite aceste sume în contul debitoarei, încercând recuperarea acestora prin promovarea prezentei acţiuni.
S-a reţinut că, ordonarea de către pârât a acestor plăţi încalcă prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, convertindu-se într-o faptă ilicită, ce a avut drept rezultat direct scoaterea sumelor din patrimoniul societăţii în insolvenţă.
În ceea ce priveşte prescripţia s-a reţinut că, potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 primul transfer a avut loc la data de 27 martie 2009, astfel că termenul de prescripţie extinctivă de trei ani se împlineşte la data de 27 martie 2012, deoarece, potrivit art. 101 alin. (3) C. proc. civ. termenele statornicite pe ani se sfârşesc în ziua anului corespunzătoare zilei de plecare. Cum acţiunea reclamantei a fost expediată prin poştă la data de 27 martie 2012, reiese că a fost formulată în termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.
În baza art. 274 C. proc. civ. pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocaţial.
Prin decizia civilă nr. 730 din 25 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul C.D.A. împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti şi s-a dispus totodată, obligarea apelantului la plata sumei de 10.936,55 RON cheltuieli de judecată.
În considerentele deciziei, răspunzând criticilor din apel, instanţa a reţinut că sentinţa este motivată şi respectă dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cuprinzând o analiză temeinică a apărărilor şi argumentelor ce au influenţat soluţionarea cauzei şi fiind realizată o interpretare corectă a probatoriului administrat în cauză.
S-a reţinut de asemenea, că prima instanţă a constatat în mod corect îndeplinirea condiţiilor civile delictuale, nefiind incidenţă instituţia răspunderii civile contractuale, întrucât raporturile dintre părţi nu a fost guvernate de o convenţie.
În speţă, nu operează puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte motivele reţinute de către instanţele învestite cu soluţionarea Dosarului nr. 38.877/3/2007 în legătură cu pretinsa culpă a băncii care ar fi cauzat o pagubă în patrimoniul SC T. SRL, neexistând identitate între părţile şi obiectul celor două litigii.
Un alt argument al instanţei de apel se referă la corecta reţinere a existenţei culpei pârâtului şi depăşirea de către acesta, în calitate de administrator special, a limitelor prevăzute de art. 18 din Legea nr. 85/2006. Astfel, apelantul avea dreptul de a administra averea debitorului în timpul procedurii insolvenţei, însă doar sub supravegherea administratorului judiciar.
Curtea a mai reţinut şi faptul că, prima instanţă a făcut corectă apreciere a probelor administrate din care rezultă că pârâtului îi aparţine semnătura din anexa la cererea de deschidere a contului persoanei juridice, că plăţile au fost făcute de o persoană împuternicită de către pârât şi că această plată prin intermediar nu înlătură răspunderea administratorului special care a acţionat cu depăşirea limitelor prevăzute de lege.
Împotriva deciziei pronunţate în apel pârâtul C.D.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia, admiterea apelului şi pe fond, respingerea acţiunii.
Recurentul invocă greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii raportat la încălcarea art. 7201 C. proc. civ. prin încheierea din 30 aprilie 2013.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile recurentului se referă la existenţa interdicţiei băncilor de a efectua plăţi din conturile debitorului, fără aprobarea administratorului judiciar. Cum în speţă banca a confirmat primirea notificării în acest sens, nr. 272 din 5 martie 2009, reiese că reclamanta îşi invocă propria culpă.
Recurentul critică modul de soluţionare a excepţiei autorităţii lucrului judecat, invocând efectul pozitiv al acesteia raportat la considerentele sentinţei nr. 816 din 7 februarie 2011, susţinând pe de o parte că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestui motiv de apel, iar pe de altă parte, că s-au analizat greşit condiţiile impuse de art. 1201 C. civ.
Este criticată greşita interpretare a art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, susţinându-se că, nu există pentru administratorul special o astfel de interdicţie, că judecătorul sindic nu a dispus ridicarea dreptului de administrare al debitoarei SC T. SRL, şi în plus, administratorul special avea chiar obligaţia legală de a administra activitatea debitoarei, inclusiv de a efectua plăţi către creditorii societăţii.
Cererea de recurs se întemeiază şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul susţinând existenţa unei motivări contradictorii a deciziei recurate, raportat la soluţia pronunţată, în sensul că a apreciat asupra existenţei culpei băncii în ceea ce priveşte transferul neautorizat al sumelor de bani din contul debitoarei aflate în insolvenţă.
Prin întâmpinare intimata a solicitat respingerea recursului, arătând în apărare faptul că, instanţa de apel a reţinut corect că, prin demersurile băncii în vederea soluţionării pe cale amiabilă a litigiului, de care recurentul a avut cunoştinţă, a fost atins scopul urmărit de legiuitor prin prevederile art. 7201 C. proc. civ.
De asemenea, susţinerile recurentului privitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat raportat la considerentele sentinţei nr. 816 din 7 februarie 2011 sunt neîntemeiate, în fapt, neexistând tripla identitate cerută de prevederile art. 1201 C. civ., cum corect au reţinut instanţele de fond.
Se mai arată, totodată, că sunt netemeinice criticile din recurs cu privire la interpretarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 998, art. 999 C. civ. Sub acest aspect, intimata arată că între administratorul special şi cel judiciar există un raport de subordonare în temeiul căruia primul este obligat de a cere celuilalt autorizarea prealabilă cu privire la orice act care nu se circumscrie activităţii curente a debitoarei aflate în insolvenţă.
Apărările intimatei vizează şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în legătură cu care se arată că decizia nu cuprinde motive contradictorii, aspectele invocate de recurent fiind, de fapt, o reluare a celor constatate anterior, în cadrul primului litigiu, în care banca a fost sancţionată prin hotărâre judecătorească pentru operarea transferurilor bancare la ordinul administratorului special.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 4260 din 31 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vll-a comercială, s-a deschis procedura generală a insolvenţei împotriva debitoarei SC T. SRL, numindu-se administrator judiciar A.M.D. G.E. IPURL.
Printre măsurile dispuse de tribunal s-a dat dispoziţie administratorului judiciar de a înştiinţa toate băncile la care debitoarea are disponibil în cont să nu dispună de acesta fără un ordin al judecătorului sindic sau al administratorului judiciar.
Conform procesului-verbal al adunării asociaţilor din data de 19 ianuarie 2009, pârâtul C.D.A. a fost desemnat în calitate de administrator special, în baza art. 18 din Legea nr. 85/2006, potrivit dispoziţiilor sentinţei de deschidere a procedurii, fapt care i-a fost adus la cunoştinţă reclamantei, prin adresa din 26 martie 2009.
În perioada 27 martie 2009-10 aprilie 2009, pârâtul a solicitat băncii reclamante efectuarea mai multor transferuri băneşti către diverse societăţi comerciale, în cuantum de 582.617,69 RON, provenind din conturile debitoarei SC T. SRL, aflată în insolvenţă.
Prin sentinţa comercială nr. 816 din 7 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vll-a comercială, s-a admis acţiunea formulată de SC T. SRL prin lichidator judiciar A.M.D. G.E. IPURL împotriva Băncii I.R. SPA Italia Sucursala Bucureşti (în prezent V.S.I.M.-Sucursala Bucureşti - fila 69-77 dosar apel), care a fost obligată să plătească suma de 582.617,19 RON reprezentând prejudiciu suferit de reclamantă ca urmare a încălcării de către pârâtă dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, precum şi suma de 4.000 RON amendă judiciară, conform art. 48 alin. (2) din Legea nr. 85/2006. Sentinţa a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 822 din 5 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a respins ca nefondat recursul pârâtei Banca I.R. S.p.A. Italia, Sucursala Bucureşti.
Prin promovarea prezentei acţiuni întemeiată de răspunderea civilă delictuală, banca urmăreşte recuperarea acestei sume de bani de la administratorul special, afirmând că fapta sa ilicită constă în nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, potrivit căreia administratorul special al debitorului aflat în procedura insolvenţei, dar căruia nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, are dreptul de a administra activitatea debitoarei numai sub supravegherea administratorului judiciar.
Acţiunea a fost admisă, iar sentinţa pronunţată de prima instanţă s-a menţinut în apel, instanţele de fond reţinând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Prin cererea de recurs, pârâtul a susţinut că judecătorul sindic nu a dispus ridicarea dreptului de administrare al debitoarei SC T. SRL, astfel că administratorul special avea dreptul şi obligaţia legală de a administra activitatea debitoarei, inclusiv aceea de a efectua plăţi creditorilor societăţii.
Cu privire la aceasta se va reţine că nu se impune reluarea acestui considerent de vreme ce, prin sentinţa comercială nr. 816 din 7 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vll-a comercială, s-a stabilit că banca şi-a încălcat obligaţiile legale stabilite prin art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006. Potrivit considerentelor hotărârii evocate, administratorul special nu avea dreptul să dispună de conturile din bancă. Pe de altă parte, banca a fost notificată prin adresa din 5 martie 2009 despre deschiderea procedurii insolvenţei şi că, potrivit art. 48 din Legea nr. 85/2006 nicio operaţiune de decontare prin conturile debitoarei nu se va face în lipsa unui ordin al administratorului judiciar ori a judecătorului sindic.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea de către bancă a obligaţiilor legale şi invocarea propriei culpe, aceasta este fondată.
Din acest punct de vedere se va reţine că reclamantei i s-au adus la cunoştinţă măsurile dispuse prin hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei debitoarei SC T. SRL, anterior ordinelor de plată prin care s-au ordonat plăţi din conturile societăţii debitoare. Prin urmare, banca nu se poate absolvi de culpa încălcării legii prin invocarea faptei terţului. Or, încălcarea obligaţiilor legale ale băncii a fost deja stabilită prin sentinţa comercială nr. 816 din 7 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti secţia a Vll-a comercială, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 822 din 5 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, iar efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat se opune băncii în cel de-al doilea litigiu, în sensul că anumite aspecte litigioase au fost dezlegate anterior, fără posibilitatea de a se statua diferit, chiar dacă în sens procesual, ca excepţie de procedură, conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., această sentinţă nu imprimă autoritate de lucru judecat.
Or, din această perspectivă, caracterul ilicit al faptei pârâtului este înlăturat, întrucât „victima” prejudiciului şi-a asumat riscul unei activităţi săvârşite de altcineva şi care ar putea-o prejudicia. Acest „consimţământ” al băncii a fost anterior săvârşirii faptei astfel că, în măsura în care „victima prejudiciului” a fost de acord, înainte de producerea faptei, ca autorul acestei fapte să acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea cauzării unei pagube, caracterul ilicit al faptei este înlăturat şi, odată cu el, este înlăturată şi răspunderea.
Acestea sunt considerentele pentru care, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (1) şi art. 314 C. proc. civ. recursul pârâtului urmează a fi admis, fără a se mai impune analizarea celorlalte critici, casându-se decizia pronunţată în apel, urmând a fi admis apelul pârâtului împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă, iar pe fond să se respingă acţiunea, ca neîntemeiată, cu menţinerea soluţiei privitoare la respingerea excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune.
Potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, „Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar, vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume”.
Reţinând aceste dispoziţii legale, precum şi împrejurarea că prin încheierea din 10 martie 2015 pârâtului C.D.A. i s-a admis cererea privind acordarea ajutorului public judiciar în sensul reducerii taxei judiciare de timbru de la suma de 4.969 RON la suma de 500 RON, şi că pentru aceasta din urmă recurentul nu a solicitat obligarea intimatei la plată, urmează ca intimata V.S.I.M., Sucursala Bucureşti să fie obligată la plata sumei de 9.438 RON în favoarea statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul C.D.A. împotriva deciziei civile nr. 730 din 25 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi în consecinţă:
Admite apelul declarat de pârâtul C.D.A. împotriva sentinţei civile nr. 6239 din 22 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta V.S.I.M., Sucursala Bucureşti, ca neîntemeiată.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Obligă intimata-reclamantă V.S.I.M., Sucursala Bucureşti la plata sumei de 9.438 RON, în favoarea statului.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 24 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 901/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 898/2015. Civil. Reziliere contract.... → |
|---|
