ICCJ. Decizia nr. 901/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 901/2015
Dosar nr. 15297/3/2012*
Şedinţa publică din 24 martie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 15297/3/2012, prin declinare de la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în contradictoriu cu pârâta SC M.C. SRL a solicitat restituirea sumei de 134.936,05 RON, din care 100.709,28 RON reprezentând debit neachitat, taxa de concesiune aferentă perioadei 2008-2009, indexare 2007 şi penalităţi de întârziere actualizate până la data de 31 mai 2010.
Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1049 din 14 februarie 2013 a respins excepţia prematurităţii, precum şi cererea principală, ca neîntemeiate.
A disjuns cererea reconvenţională, fiind dispusă formarea unui nou dosar şi înaintarea acestuia spre competenţă soluţionare uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a constatat neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din contractul de asociere, întrucât nu s-a făcut dovada dării în folosinţă a imobilului, totodată constatând şi existenţa unei dispoziţii de retrocedare pentru o parte din terenul sub care este situat blocul, sens în care s-a apreciat că pârâta nu datorează taxa de concesiune pentru perioada solicitată şi, ca o consecinţă directă nu datorează nici indexare şi nici majorări şi penalităţi de întârziere.
Cât priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a avut în vedere că temeiul juridic invocat de pârâtul-reclamant îl constituie Legea nr. 10/2001, care prevede o competenţă exclusivă în privinţa soluţionării cererilor privind revocarea dispoziţiilor de retrocedare, sens în care s-a dispus disjungerea acesteia şi înaintarea uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti competente material.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, iar prin decizia civilă nr. 191 din 20 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 1372 din 3 aprilie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a admis recursul formulat de reclamantă şi a casat decizia recurată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, reţinându-se că, cumpărătorul a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiilor.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 15297/3/2012*.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1107/A din 18 noiembrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, reţinând că, pentru a se putea solicita obligarea pârâtei la plata taxei de concesiune, reclamanta era cea chemată să dovedească îndeplinirea condiţiilor care justificau încasarea acestei taxe, iar cum aceasta nu a dovedit îndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 4 din contractul de concesiune, în sensul că blocul a fost dat în funcţiune, s-a constatat că cererea de chemare în judecată este lipsită de suportul temeiniciei.
Potrivit art. 10.4 SC M. SA se obliga să achite taxa anuală de concesionare a terenului construit, pe perioada existenţei construcţiei, cu începere de la darea în folosinţă a blocului.
Conform deciziei de casare, instanţa de apel a analizat clauza prevăzută de art. 10.4 prin prisma regulilor de interpretare a contractelor, constatând că interpretarea reţinută este cea care reiese din natura contractului, art. 979 C. civ., clauza putea produce un efect, acela de a se primi taxa de concesiune începând cu data dării în folosinţă a imobilului, potrivit art. 978 C. civ.
În plus, s-a reţinut că intenţia reală a părţilor a fost cea exprimată în art. 10.4 din contractul de concesiune pentru că, patru ani mai târziu părţile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 februarie 1998 în care au stabilit că taxa de concesionare în cuantum de 51.077.212 RON/an stabilită prin raportul de expertiză din 24 noiembrie 1997 va fi achitată începând cu data de 1 aprilie 1998, dată la care, potrivit art. 3.1. din contractul de asociere, imobilul trebuie să fie finalizat şi dat în funcţiune.
Din aceste clauze este evident că obligaţia pârâtei de a plăti taxa de concesiune, corelativă dreptului reclamantei de a primit suma respectivă se năştea la data dării în funcţiune a imobilului.
Astfel cum a reţinut şi Tribunalul că taxa de concesiune se datora începând cu data de 1 aprilie 1998, dată la care, potrivit art. 3.1. din contractul de asociere, imobilul trebuie să fie finalizat şi dat în funcţiune, or, în cauză reclamanta nu a menţionat şi cu atât mai puţin probat împrejurarea dării în folosinţă a imobilului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine că în considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut că cererea de apel nu cuprinde critici efective în privinţa sentinţei civile nr. 1049 din 14 februarie 2013 şi că, prin această cerere reclamantul Municipiul Bucureşti a arătat că instanţa de fond s-a pronunţat asupra altor pretenţii, diferite de cele cerute prin cererea de chemare în judecată.
Sub acest aspect, recurentul consideră, conform motivelor scrise ale recursului că, „interpretarea instanţei de apel a fost realizată în virtutea unei erori materiale, deoarece chiar dacă prin cererea de chemare în judecată a fost menţionat contractul din 15 noiembrie 1994, ataşat cererii, ca şi probe pe care se fundamentează această cerere, sunt ataşate în contractul de asociere din 15 noiembrie 1994 şi calcule ale pretenţiilor izvorâte din acelaşi contract”.
În opinia recurentului, se constată că este vorba de o eroare materială, motiv pentru care apreciază că instanţa trebuia să se pronunţe pe cererea de chemare în judecată şi pe actele care fundamentează această cerere, respectiv documentele ataşate în susţinerea acestei cereri, astfel cum a fost pus în vedere de către instanţa supremă şi cum, de altfel a şi fost reţinut chiar în cuprinsul hotărârii, judecata urmând a fi realizată în temeiul art. 292 C. proc. civ.
Mai susţine recurentul, în ceea ce priveşte motivarea în fond a instanţei de apel, că aceasta nu a respectat întocmai dispoziţiile instanţei supreme de a stabili pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei, întrucât a ajuns la concluzia că nu revenea pârâtei obligaţia de a obţine autorizaţia de construcţie, conform art. 3.1 din contract şi că tot pe acelaşi raţionament, instanţa concluzionează că partea nu ar datora taxa de concesiune, deoarece blocul nu ar fi fost dat în funcţiune. Or, prin prevederea inserată prin contractul de vânzare-cumpărare, în 1998, părţile au stabilit în mod cert că, de la data de 1 aprilie 1998 pârâta datorează taxa de concesiune în mod necondiţionat, sens în care apreciază că a fost greşit interpretată clauza prevăzută de art. 10.4 din contractul de concesiune din 15 noiembrie 1994.
În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că prin contractul de vânzare-cumpărare se prevede că taxa anuală de concesionare va fi achitată începând cu data de 1 aprilie 1998, dată la care potrivit art. 3.1 din contractul de asociere, imobilul trebuie să fie finalizat şi dat în folosinţă.
Prin urmare, intimata-pârâtă SC M.C. SRL avea în sarcina sa, în primul rând, obligaţia de a finaliza construcţia şi, în al doilea rând, începând cu data de 1 aprilie 1998 avea obligaţia de a plătii taxa de concesiune.
În acest sens, recurentul susţine că prin coroborarea tuturor clauzelor contractuale, contractul trebuie interpretat prin prisma intenţiilor ambelor părţi la semnarea contractului, şi de asemenea, interpretarea contractului trebuie făcută din perspectiva momentului/perioadei în care a fost încheiat contractul, respectiv condiţiilor existente la acel moment.
Astfel, având în vedere clauzele contractului de vânzare-cumpărare, recurentul consideră că instanţa a pronunţat o hotărâre ce contravine acestor prevederi, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, drept pentru care solicită admiterea recursului, iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În ceea ce priveşte respingerea cererii de apel referitoare la motivul care viza retrocedarea suprafeţei de 115 mp teren, recurentul apreciază că soluţia este nejustificată, atâta vreme cât contractul a rămas nemodificat, fiind şi în prezent în vigoare, având în vedere că nu s-a făcut dovada faptului că această suprafaţă de teren s-ar suprapune peste suprafaţa de teren care face obiectul prezentei cauze.
Prin întâmpinarea depusă la data de 25 februarie 2015, intimata-pârâtă SC M.C. SRL Buzău a invocat excepţia netimbrării recursului, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.
Înalta Curte a respins excepţia de netimbrare, formulată de intimata-pârâtă SC M.C. SRL Buzău, având în vedere dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora, aceste acţiuni sunt scutite de plata taxelor de timbru.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General să fie respins, pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul apreciază că instanţa de apel a considerat în mod greşit faptul că apelul nu cuprinde critici împotriva sentinţei, pronunţându-se astfel, în limita celor invocate la prima instanţă.
Această critică este nefondată, având în vedere că instanţa de apel a considerat că analiza cauzei trebuie raportată la limitele celor invocate în faţa primei instanţe, faţă de împrejurarea că nu s-au dezvoltat critici propriu-zise, însă în considerentele deciziei atacate se constată că aceasta a analizat criticile formulate în apel care priveau cauza cererii de chemare în judecată, astfel că, susţinerile instanţei referitoare la izvorul prezentei cauze sunt corecte, întrucât în cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat drept temei al pretenţiilor sale contractul de asociere din 15 noiembrie 1994, care a fost menţionat de două ori în cuprinsul acţiunii, fiind însoţit de înscrisuri doveditoare, care făceau referire tot la contractul de asociere din 15 noiembrie 1994.
Critica referitoare la greşita interpretare a instanţei de apel realizată în virtutea unei erori materiale, în ceea ce priveşte temeiul de drept al pretenţiilor sale, respectiv contractul de asociere din 15 noiembrie 1994, alături de care a fost menţionat şi contractul nr. Y/1994, ataşat cererii, ca şi probe pe care se fundamentează această cerere, se constată că nu poate fi primită.
Din analiza cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a constatat că aceasta nu a fost modificată/precizată, conform art. 132 C. proc. civ., în sensul că temeiul pretenţiilor reclamantului este reprezentat cele două contracte de asociere. În acest sens, în mod corect instanţa de apel a apreciat că prin această critică adusă sentinţei au fost nesocotite dispoziţiile prohibitive ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, „în apel nu se poate schimba (...) cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”, astfel că nu poate fi reţinută critica privind existenţa unei erori materiale în cauza de faţă.
Pentru a fi primită critica întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul trebuia să demonstreze că a fost schimbată natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii în sensul că instanţa a reţinut operativitatea unui alt act juridic decât cel dedus judecăţii ori că au fost modificate sau înlocuite clauze ale contractului, de natură a schimba însăşi voinţa părţilor.
Aceste susţineri nu au suport legal, având în vedere că instanţa de apel, conform deciziei de casare, a analizat clauza prevăzută de art. 10.4 prin prisma regulilor de interpretare a contractelor ceea ce a impus determinarea înţelesului exact al clauzelor contractului prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă.
În acest sens, se reţine că a fost corect interpretată clauza prevăzută de art. 10.4 din contractul de concesiune din 15 noiembrie 1994, potrivit căreia, intimata SC M. SA se obliga să achite taxa anuală de concesionare a terenului construit, pe perioada existenţei construcţiei, cu începere de la darea în folosinţă a blocului, astfel obligaţia plăţii taxei de concesiune urma să se nască, potrivit art. 3.1. din contractul de asociere, la data intrării în funcţiune a imobilului începând cu data de 1 aprilie 1998, dată la care imobilul trebuia să fie finalizat şi dat în funcţiune.
În acest context, se constată că pentru a solicita obligarea pârâtei la plata taxei de concesiune, reclamanta trebuia să dovedească îndeplinirea condiţiilor care justificau încasarea acestei taxe, iar cum aceasta nu a dovedit îndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 4 din contractul de concesiune, respectiv că blocul a fost dat în funcţiune, în mod corect au apreciat instanţele că cererea de chemare în judecată este lipsită de suportul temeiniciei.
Critica referitoare la greşita respingere a cererii de apel ce viza retrocedarea suprafeţei de 115 mp teren nu poate fi primită, întrucât împrejurarea că prin dispoziţia din 25 ianuarie 2012 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti a fost retrocedată suprafaţa de 115 mp teren pe care se află amplasat în parte un bloc, se constată că acest aspect nu a avut un caracter determinant pentru respingerea pretenţiilor reclamantei.
Pentru aceste considerente, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 1107/A din 18 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 900/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 899/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
