ICCJ. Decizia nr. 914/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 914/2015

Dosar nr. 445/1/2015

Şedinţa publică din 26 martie 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04 septembrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 31974/3/2007, reclamanţii M.M., C.M., M.A., G.Ş. şi D.M. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate şi posesie: 1. imobilul din Bucureşti, raion Griviţa Roşie, format din teren în suprafaţă de 194 mp; 2. imobilul din Bucureşti, în suprafaţă de 200 mp; 3. imobilul din Bucureşti; 4. imobilul din Bucureşti, imobilul din Bucureşti,; în subsidiar, în cazul existenţei unor cauze obiective care fac imposibilă restituirea în natură a imobilelor revendicate, au solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.000.000 lei.

La data de 30 octombrie 2007, reclamanţii au depus la dosar cerere de chemare în judecată a altor persoane, în contradictoriu cu numita S.R., în baza art. 57-59 C. proc. civ., prin care au arătat că intervenienta este la rândul său moştenitoare a autorilor comuni M.R., decedat şi M.R., decedată, care au deţinut în proprietate imobilele revendicate.

Prin sentinţa civilă nr. 146 din 25 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 19 martie 2008 au declarat apel reclamanţii M.M., C.M., M.A., G.Ş. şi D.M.

Prin Decizia civilă nr. 743/A din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată la data de 29 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 31974./3/2007.

La data de 22 septembrie 2011 a fost depusă cerere de intervenţie în interes propriu de numiţii B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A. şi R.D., prin care au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

La aceeaşi dată, reclamantul G.Ş. a depus la dosar cerere precizatoare cu privire la valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor şi intervenienţilor.

La data de 23 septembrie 2011 a fost depusă cerere de intervenţie în interes propriu de numitul M.R.G., prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

La data de 30 septembrie 2011 a fost depusă cerere de intervenţie în interes propriu de numitul A.G., prin care a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

Tot la data de 30 septembrie 2011 a fost depusă cerere de intervenţie în interes propriu de numitul A.A., prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti.

La termenul de judecată din data de 30 septembrie 2011, tribunalul a încuviinţat în principiu cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii A.A., A.G., B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A., R.D., M.R.G.

La data de 20 ianuarie 2012, reclamanţii au depus cerere de chemare în judecată a altor persoane, în contradictoriu cu numitul T.B., prin care au solicitat anularea actului de vânzare-cumpărare din 1942, transcris în 1942 privind imobilul situat în Bucureşti.

La aceeaşi dată, reclamanţii au depus cerere de chemare în judecată a altor persoane, în contradictoriu cu numitul C.P., prin care au solicitat anularea actului de vânzare-cumpărare transcris de Tribunalul Ilfov din 31 octombrie 1944 privind imobilul ce a fost situat în Bucureşti.

La aceeaşi dată, reclamanţii au depus cerere de chemare în judecată a altor persoane, în contradictoriu cu moştenitorii defunctului R.I., prin care au solicitat anularea actului de moştenire din 01 decembrie 1960 pentru imobilul situat în București.

La data de 22 februarie 2012 a fost depusă la dosar cerere de intervenţie în interes propriu de numita M.C.M.V., prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti.

La termenul de judecată din 20 aprilie 2012, tribunalul a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta M.C.M.V..

La termenul din 08 februarie 2013, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor G.Ş., M.M., M.A., D.M. şi C.M. şi a intervenienţilor A.A., A.G., B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A. şi R.D., excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intervenienţilor B.T. şi C.P. şi excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată în contradictoriu cu moştenitorii defunctului R.I.

Prin sentința civilă nr. 381 din 22 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secția a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanţi în contradictoriu cu intervenienta S.R., ca fiind introduse de persoane fără calitate procesuală activă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientului A.G.; a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul A.G., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientului A.A.; a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul A.A., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A., R.D.; a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A., R.D., ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă; a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intervenientului B.T.; a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanţi în contradictoriu cu intervenientul B.T., decedat, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intervenientului C.P.; a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanţi în contradictoriu cu intervenientul C.P., decedat, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; a admis excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată în contradictoriu cu moştenitorii defunctului R.I.; a constatat nulă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanţi în contradictoriu cu moştenitorii defunctului R.I. şi a dispus disjungerea cererilor de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii M.R.G. şi M.C.M.V. şi formarea a două dosare separate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că legitimarea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi, pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana obligată în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă).

În cauza de faţă, prin cererea cu care au învestit instanţa, astfel cum a fost precizată, reclamanţii G.Ş., M.M., M.A., D.M. şi C.M. au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 194 mp, imobilul din Bucureşti, în suprafaţă de 200 mp, imobilul din Bucureşti, imobilul din Bucureşti şi imobilul din Bucureşti, iar în subsidiar, în cazul imposibilităţii restituirii în natură a imobilelor revendicate, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru aceste imobile.

S-a constatat de către tribunal că reclamanţii nu au calitate procesuală activă în cauză, întrucât autoarea lor, R.G., nu deţinea în patrimoniul său vreun drept de proprietate asupra imobilelor revendicate, la data preluării acestora în proprietatea statului, astfel încât în patrimoniul succesorilor săi să se fi transmis dreptul de a solicita restituirea imobilului, în natură sau prin echivalent bănesc.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanţii au calitatea de moştenitori ai defunctei R.G., decedată. Astfel, conform certificatului de moştenitor din 30 octombrie 1975 emis de notariatul de Stat Local sector 8 Bucureşti, de pe urma defunctei R.G., decedată, au rămas ca moştenitori reclamanţii G.Ş. şi M. (fostă G.) M., intervenienta S.R. şi numiţii M.I., G.E., în calitate de fii, şi reclamanta C. (fostă S.) M., în calitate de nepoată de fiică predecedată. De pe urma defunctei M.I., decedată, au rămas ca moştenitori reclamantul M.A., în calitate de fiu, şi numitul M.N., în calitate de soţ supravieţuitor, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 27 iulie 1998 emis de B.N.P., G.L. De pe urma defunctei C. (fostă G.) E., decedată la data de 21 ianuarie 1990, a rămas ca unică moştenitoare reclamanta D.M., în calitate de fiică, potrivit certificatului de moştenitor din 30 noiembrie 1992 emis de Notariatul de Stat Dâmboviţa.

S-a reţinut că autoarea reclamanţilor, R.G., nu a avut niciodată vreun drept de proprietate asupra imobilelor situate în Bucureşti, ci numai asupra imobilului din Bucureşti, iar pe acesta l-a înstrăinat cu mult înainte de data preluării sale în proprietatea statului.

Astfel, prin actul de partaj voluntar şi ascendent autentificat din 01 aprilie 1932 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, numiţii M.R., R.M.R., P.M.R., G.M.R., I.I.N.R., L.M.R., R.M.R. şi Ş.I.M. au convenit partajarea averii rămase de pe urma defunctei M.M.R., soţia lui M.R. şi respectiv mama celorlalţi copartajanţi. Totodată, prin acelaşi act, numitul M.R. a împărţit între descendenţii săi cu vocaţie succesorală la deschiderea moştenirii bunurile sale.

În baza acestui act, numita R.G. a dobândit în proprietate partea din dreapta a imobilului situat în Bucureşti, numita M.Ş. a dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, numita R.I.a a dobândit în proprietate partea din spate a imobilului situat în Bucureşti, numita R.P. a dobândit în proprietate partea din faţă a imobilului situat în Bucureşti, numita R.R. a dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, numita R.L. a dobândit în proprietate partea din mijloc a imobilului situat în Bucureşti, iar R.M.R. a dobândit în proprietate partea din stânga a imobilului situat în Bucureşti.

Prin declaraţia autentificată din 18 iulie 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, numiţii R.M.R. (zis R.), G. (născută R.) G., G. (născută R.) E. (zisă L.), M. (născută R.) P., R.I., A. (născută R.) R. au arătat că ratifică actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat sub nr. 8312/1932 şi transcris sub nr. 4597/1932 şi că renunţă la clauza prevăzută în art. 9 alin. (3) în care se rezerva un drept de preemţiune, astfel că oricare dintre ei poate să vândă oricărei persoane, fără să aibă nevoie de consimţământul celorlalţi.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iulie 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, numiţii R.M. (zis R.), G. (fostă R.) G. şi G. (fostă R.) E. (zisă L.) au înstrăinat lui B.T. imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 264 mp şi construcţiile aflate pe acesta. S-a menţionat că vânzătorii deţin imobilul în baza actului de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat sub nr. 8312/1932 şi transcris de acelaşi Tribunal la nr. 4597/1932.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta D.M., s-a reţinut că aceasta are şi calitatea de moştenitoare a defunctei R.E. (zisă L.), decedată, în calitate de strănepoată de soră, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 11 iunie 1992 emis de Notariatul de Stat al sectorului 2 Bucureşti.

Autoarea reclamantei a avut în proprietate partea din mijloc a imobilului din București, în baza actului de partaj voluntar şi ascendent autentificat din 01 aprilie 1932, imobil pe care l-a înstrăinat însă prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iulie 1942, astfel cum s-a reţinut mai sus.

S-a mai reţinut că numita R.I.a, care a avut în proprietate imobilul situat în Bucureşti, conform actului de partaj voluntar şi ascendent autentificat din 01 aprilie 1932 şi procesului-verbal din 1940 emis de C.Î.C.F. în Bucureşti, a decedat, lăsând ca moştenitor pe soţul său, R.I., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 1961 emis de Notariatul de Stat al Raionului Griviţa Roşie. Potrivit aceluiaşi certificat de moştenitor, în masa succesorală a defunctei a intrat imobilul situat în Bucureşti, dobândit de defunctă în baza actului de partaj autentificat din 1932, transcris în 1932, ratificat prin declaraţia autentificată din 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.

Potrivit certificatului de moştenitor din 1965 emis de Notariatul de Stat al Raionului Griviţa Roşie, de pe urma defunctului R.I., decedat, au rămas ca moştenitori R.M., R.I. şi R.C., în calitate de fraţi, în masa succesorală a defunctului intrând imobilul situat în Bucureşti, dobândit de defunct prin moştenire de la soţia sa, R.I.a.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 02 martie 1967 de Notariatul de Stat al Raionului Griviţa Roşie, numiţii R.M., R.I. şi R.C. au înstrăinat imobilul situat în Bucureşti, soţilor M.I. şi M.M.

Conform situaţiei juridice comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti, imobilul situat în Bucureşti, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 33/1982, în anexa 5 a decretului, la poziţia 33 fiind înscrişi M.I. şi M.M. cu teren în suprafaţă de 188 mp şi construcţii în suprafaţă desfăşurată de 121 mp

Referitor la intervenienţii A.G. şi A.A., s-a reţinut că nici aceştia nu au calitate procesuală activă în cauză, întrucât autoarea lor A. (fostă R.) R. a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, cu privire la care s-a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, anterior preluării acestuia în proprietatea statului.

Potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, intervenienţii A.G. şi A.A. au calitatea de moştenitori ai defunctei A. (fostă R.) R., fiind fiii acesteia.

În baza actului de partaj voluntar şi ascendent autentificat din 01 aprilie 1932 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, autoarea intervenienţilor a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 octombrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, numita A.R. a transmis lui P.C. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, format din teren şi construcţie.

Potrivit situaţiei juridice a imobilului comunicată de Primăria Municipiului Bucureşti, imobilul situat în Bucureşti, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 200/1979, în anexa nr. 1 la decret, la poziţia 145 fiind înscris numitul F.M., cu teren în suprafaţă de 127 mp şi construcţii în suprafaţă de 87 mp

Cu privire la intervenienţii B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A. şi R.D., s-a constatat că nici aceştia nu au calitate procesuală activă în cauză, întrucât autorul lor R.R. a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, cu privire la care au solicitat acordarea de despăgubiri, anterior preluării acestuia în proprietatea statului.

Potrivit certificatului de moştenitor din 26 decembrie 1977 emis de Notariatul de Stat Local al sectorului 8 Bucureşti, de pe urma defunctului R.R., decedat, au rămas ca moştenitori intervenientul R.D. şi numiţii R.Ş., R.T., B.E., D.G. şi P.R., în calitate de fii.

De pe urma defunctei P.R., decedată, au rămas ca moştenitori intervenienţii P.A.C. şi I.M.L., în calitate de fii, astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.

De pe urma defunctei D.G., decedată, a rămas ca unică moştenitoare intervenienta D.A.A., în calitate de fiică, conform certificatului de moştenitor din 14 aprilie 1999 emis de B.N.P., M.E.

Potrivit certificatului de moştenitor suplimentar din 12 mai 2011 emis de B.N.P., A.L., defuncta B.E., decedată, a lăsat ca unic moştenitor pe fiul acesteia, intervenientul B.L.

În ceea ce-l priveşte pe numitul R.T., acesta a decedat la data de 16 iulie 1981, succesiunea acestuia nefiind dezbătută pe cale notarială sau judecătorească. Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că de pe urma defunctului au rămas ca moştenitori fraţii acestuia, R.Ş., R.D., B.E. şi D.G. şi nepoţii de soră predecedată, P.A.C. şi I.M.L.

Numitul R.Ş. a decedat nepoţii de fraţi predecedaţi, P.A.C., I.M.L. şi D.A.A.

În baza actului de partaj voluntar şi ascendent autentificat din 01 aprilie 1932 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, autorul intervenienţilor, R.R., a dobândit dreptul de proprietate asupra părţii din stânga a imobilului situat în Bucureşti.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iulie 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, numiţii R.M. (zis R.), G. (fostă R.) G. şi G. (fostă R.) E. (zisă L.) au înstrăinat lui B.T. imobilul situat în Bucureşti, astfel cum s-a reţinut anterior.

Cât priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intervenienţilor B.T. şi C.P., tribunalul a reţinut că, în cazul persoanei fizice, capacitatea procesuală de folosinţă se dobândeşte la momentul naşterii şi încetează odată cu moartea acesteia, conform art. 35 din noul C. civ.

Din actele dosarului rezultă că intervenienţii B.T. şi C.P. au decedat anterior introducerii cererilor de chemare în judecată a altor persoane formulate în contradictoriu cu aceştia şi, ca atare, la data respectivă nu aveau capacitate procesuală de folosinţă.

Astfel, potrivit relaţiilor comunicate de D.E.P.A.B.D. prin adresa din 08 noiembrie 2012, numitul C.P. a decedat, iar numitul T.B. a decedat.

Cu privire la excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată în contradictoriu cu moştenitorii defunctului R.I., tribunalul a constatat că, din dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că sancţiunea pentru lipsa elementelor esenţiale ale cererii de chemare în judecată - numele părţilor, obiectul cererii şi semnătura - este nulitatea.

Normele care reglementează elementele esenţiale ale cererii de chemare în judecată - numele părţilor, obiectul şi semnătura au caracter imperativ, întrucât aceste elemente depăşesc interesul privat al părţilor (nefiind permis ca instanţele să fie sesizate cu cereri pe care, în lipsa unor asemenea elemente să nu le poată rezolva). De altfel, termenii utilizaţi de art. 133 alin. (1) C. proc. civ. - „se va declara nulă” - justifică aprecierea caracterului imperativ al acestor norme. Astfel fiind, nulitatea poate fi invocată şi din oficiu, de către instanţa de judecată.

Având în vedere că în cererea de chemare în judecată a altor persoane nu a fost indicat numele intervenienţilor (moştenitorii defunctului R.I.), tribunalul a admis excepţia nulităţii cererii şi în consecinţă a constatat nulă cererea formulată în contradictoriu cu aceştia.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 19 martie 2013 a declarat apel reclamanta C.M.

Prin Decizia nr. 503/A din 18 noiembrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamanta C.M., a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta-reclamantă şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata S.R. a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluţii, instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

În mod temeinic a reţinut prima instanţă, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, că în urma actului de partaj voluntar şi ascendent autentificat din 01 aprilie 1932 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, încheiat între numiţii M.R., R.M.R., P.M.R., G.M.R., I.I.N.R., L.M.R., R.M.R. şi Ş.I.M., imobilul situat în Bucureşti, a revenit în parte (din stânga) lui R.M.R., în parte (din dreapta) autoarei reclamanţilor R.G. şi în parte (din mijloc) numitei R.L. (pct. 5-7), iar imobilul situat în Bucureşti, numitei R.I.a (pct. 2). Ambele imobile au fost identificate prin expertiza efectuată în cauză de expert P.E.

Ulterior, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iulie 1942 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, numiţii R.M. (zis R.), G. (fostă R.) G. şi G. (fostă R.) E. (zisă L.) au înstrăinat lui B.T. imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 264 mp şi construcţiile aflate pe acesta. S-a menţionat că vânzătorii deţin imobilul în baza actului de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov secţia notariat din 1932 şi transcris de acelaşi Tribunal din 1932.

Imobilul situat în București, compus din teren în suprafaţă de 176 mp şi construcţii, a fost menţionat în procesul-verbal din 04 martie 1943 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti ca fiind proprietatea numitei R.I.I., dobândit „în temeiul actului de partaj autentificat din 18 iulie 1942”. R.I.a a decedat la data de 11 decembrie 1961, lăsând ca moştenitor pe soţul său, R.I., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 30 decembrie 1961 emis de Notariatul de Stat al Raionului Griviţa Roşie. Potrivit aceluiaşi certificat de moştenitor, în masa succesorală a defunctei a intrat imobilul situat în Bucureşti, dobândit de defunctă în baza actului de partaj autentificat din 1932, ratificat prin declaraţia autentificată din 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat. Potrivit certificatului de moştenitor din 1965 emis de Notariatul de Stat al Raionului Griviţa Roşie (menţionat în actul de vânzare-cumpărare autentificat din 02 martie 1967 de fostul Notariat de Stat al Raionului Griviţa Roşie), de pe urma defunctului R.I., decedat la data de 11 decembrie 1964, au rămas ca moştenitori R.M., R.I. şi R.C., în calitate de fraţi, în masa succesorală a defunctului intrând imobilul situat în Bucureşti, dobândit de defunct prin moştenire de la soţia sa, R.I.a. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 02 martie 1967 de fostul Notariat de Stat al Raionului Griviţa Roşie (trimis cu adresa din 14 octombrie 2010 de D.I.T.L. sector 1), numiţii R.M., R.I. şi R.C. au înstrăinat imobilul situat în Bucureşti, soţilor M.I. şi M.M. Conform situaţiei juridice comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti (adresa din 13 septembrie 2010), imobilul situat în Bucureşti, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 33/1982, în anexa 5 a decretului, la poziţia 33 fiind înscrişi M.I. şi M.M. cu teren în suprafaţă de 188 mp şi construcţii în suprafaţă desfăşurată de 121 mp

Este de precizat şi că imobilul situat în Bucureşti, numai printr-o interpretare extensivă a cererii de chemare în judecată poate fi considerat a fi făcut obiectul acţiunii în revendicare, acesta fiind privit ca un tot unitar împreună cu imobilul din Bucureşti, (cu care se învecinează, potrivit raportului de expertiză) şi în cuprinsul actului de partaj sus-menţionat. De asemenea, este distinct de imobilul situat în Bucureşti, (pct. 9 din actul de partaj), care potrivit situaţiei juridice comunicate de Primăria Municipiului Bucureşt din 01 aprilie 2010 figurează în evidenţele cadastrale din anul 1986 cu teren în suprafaţă de 259 mp, din care 56 mp construcţii, proprietate particulară, cu posesori de parcelă la data întocmirii evidenţelor M.I. şi M. La dosar se află şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 06 martie 1972 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 8 Bucureşti (trimis cu adresa din 17 februarie 2010 de D.I.T.L. sector 1), prin care M.I. şi M.C. au dobândit imobilul de la M.M. şi B.S., care îl dobândiseră prin moştenire de la C.D. şi C.C., care la rândul lor îl dobândiseră prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1943 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat.

Prin urmare, la data introducerii acţiunii niciunul din cele două imobile nu se aflau în patrimoniul reclamanţilor.

Totodată, potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanţa competentă. Calitatea procesuală activă presupune deci existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care pretinde că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.

Aplicând această regulă de drept în cazul acţiunii în revendicare, care este, potrivit definiţiei consacrate de practica judecătorească şi de literatura de specialitate în absenţa unei definiţii legale, acea acţiune reală prin care proprietarul ce a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar, calitatea procesuală activă nu poate aparţine decât proprietarului bunului respectiv.

Pe cale de consecinţă, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii respingând acţiunea iniţială ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.

De asemenea, având în vedere că potrivit relaţiilor comunicate de D.E.P.A.B.D. prin adresa din 08 noiembrie 2012, numitul T.B. a decedat, anterior chemării sale în judecată în cauza de faţă (20 ianuarie 2012), în mod corect tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 35 din noul C. civ.

Sub acest aspect, Curtea are în vedere că exercitarea acţiunii civile în justiţie presupune mai multe condiţii: formularea unei pretenţii, existenţa capacitaţii procesuale, a calităţii procesuale şi a interesului, aceste cerinţe trebuind întrunite în mod cumulativ şi pe tot parcursul procesului civil.

În acest sens, art. 41 C. proc. civ. prevede că poate fi parte în judecată „orice persoană care are folosinţa drepturilor civile”. Capacitatea procesuală de folosinţă nu este astfel decât aplicaţiunea pe plan procesual a capacităţii civile de folosinţă, definită de art. 34 din noul C. civ. ca fiind „capacitatea de avea drepturi şi obligaţii civile”. Capacitatea procesuală de folosinţă este deci acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual.

Întrucât T.B. a decedat, nu este îndeplinită condiţia existenţei capacităţii de folosinţă în privinţa acestei părţi şi astfel există un impediment de ordin procedural pentru exercitarea de către instanţă a deplinei sale jurisdicţii prin examinarea acestui capăt de cerere pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept puse în discuţie de către reclamanţi. Este de menţionat şi faptul că nu există niciun text de lege sau principiu de drept care în asemenea situaţie să conducă la repunerea în drepturi a vânzătorilor.

O serie de critici formulate atât prin cererea de apel iniţială, cât şi prin precizările ulterioare vizează greşita respingere ca nefondată a cererii de constatare a nulităţii actului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iulie 1942 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat. Or, tribunalul nu a procedat astfel, acesta respingând capătul de cerere cu obiectul respectiv în considerarea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului B.T., ceea ce înseamnă că toate criticile formulate sunt lipsite de obiect (obiectul fiind reprezentat de dispoziţiile instanţei, respectiv de argumentele, în fapt şi în drept, care fundamentează hotărârea judecătorească atacată).

În ipoteza în care criticile respective ale apelantei-reclamante ar fi interpretate ca fiind o solicitare de constatare pe cale incidentală a nulităţii absolute a respectivului act de vânzare-cumpărare, Curtea reţine că, principial, instanţa poate constata, însă exclusiv în considerente, că un act juridic este lovit de nulitate şi fără a fi învestită cu un capăt de cerere distinct cu un astfel de obiect. Un asemenea procedeu nu ar avea nicio eficienţă în cauză, deoarece condiţia necesară pentru admiterea acţiunii este reintrarea efectivă a bunului în patrimoniul reclamanţilor. Or, prin hotărârea judecătorească pronunţată în cauză nu s-ar putea produce o repunere a părţilor din actul de vânzare-cumpărare în situaţia anterioară, întrucât efectul substanţial al hotărârii conduce la o modificare a situaţiei juridice numai între părţi. De asemenea, la constatarea pe cale incidentală a nulităţii contractului de schimb, chiar fără a produce vreun efect faţă de terţi (moștenitorii lui B.T.), se opune un principiu de drept procesual civil cu forţă juridică superioară, respectiv principiul contradictorialităţii, în temeiul căruia aceştia trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la aspectele invocate de către reclamanţi.

Totodată, solicitarea de constatare a nulităţii actului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iulie 1942 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, nu poate fi calificată drept o cerere nouă, pentru că reclamanţii învestiseră deja prima instanţă cu un asemenea capăt de cerere (respins pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului B.T.). Totuşi, dacă ar fi astfel calificată, ar fi inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se pot face cereri noi.

În fine, Curtea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. alin. (1) şi în privinţa cererii de obligare a Statului Român la plata unor daune morale, precum şi în privinţa cererii de obligare a Primăriei Municipiului Bucureşti la plata unor daune.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.

De asemenea, în temeiul art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a acesteia, Curtea a respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta-reclamantă şi a obligat-o la plata către intimata S.R. a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamantele C.M. şi D.M., precum şi intervenienta M.C.M.V.

I. Prin recursul exercitat, reclamanta C.M. solicită instanţei să îi recunoască dreptul de moştenitor şi să constate nulitatea actelor de vânzare cumpărare încheiate în anul 1942. În ce priveşte dispoziţia privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, arată că, în mod greşit, instanţa a obligat-o numai pe ea la plata acestor cheltuieli, iar veniturile mici nu îi permit să le suporte.

II. Recursul declarat de intervenienta M.C.M.V. nu a fost motivat.

III. Reclamanta D.M. susţine că în mod greşit a fost respins apelul declarat de reclamanta C.M., întrucât străbunica sa, decedată în anul 1936 nu putea încheia acte de vânzare cumpărare în anul 1942.

Examinând recursurile declarate în cauză , Înalta Curte reţine următoarele:

I. În ce priveşte recursul declarat de reclamanta C.M.

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

Prin exercitarea recursului se urmăreşte realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părţile sunt obligate a-şi conforma conduita procesuală dispoziţiilor imperative anterior invocate.

Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În speţa de faţă, în cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurenta C.M. îşi exprimă nemulţumirea în legătură cu modul în care au fost încheiate acte de vânzare cumpărare în anul 1942, aceste susţineri fiind străine de considerentele instanţei de apel reţinute în pronunţarea soluţiei supusă recursului.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.

Întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, iar memoriul de recurs nu conţine critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanţa de recurs.

În ce priveşte critica privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, aceasta vizează temeinicia hotărârii, susţinere ce nu poate fi analizată de instanţa de recurs faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. care permit reformarea unei hotărâri numai pentru motivele de nelegalitate, strict reglementate de pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pe cale de consecinţă, reţinând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc. civ. şi nici nu există motive de ordine publică care să poată fi examinate şi din oficiu, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului declarat de reclamanta C.M., conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

II. În ce priveşte recursul declarat de intervenienta M.C.M.V.

Conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Potrivit art. 303 alin. (2) C. proc. civ., termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte, iar conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. 2, care se referă la motivele de ordine publică.

În speţă, se constată că motivele de recurs nu au fost depuse în termenul legal.

Astfel, la dosarul instanţei de apel (fila 139) se află procesul verbal încheiat de persoana însărcinată cu înmânarea actelor de procedură, respectiv a deciziei recurate, care cuprinde toate datele prevăzute de art. 100 C. proc. civ.

Potrivit acestui proces verbal, intervenientei M.C.M.V. i-a fost comunicată decizia atacată la data de 7 ianuarie 2015, (fila 139) iar potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile, calculat de la această dată.

Termenul legal pentru motivarea recursului, socotit conform art. 303 alin. (2) C. proc. civ., s-a împlinit la data de 23 ianuarie 2015, dată până la care nu au fost depuse motivele de recurs.

Aşa fiind, reţinând că recursul declarat de intervenienta M.C.M.V. nu este motivat şi nici nu există motive care să poată fi examinate şi din oficiu, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului declarat de intervenienta M.C.M.V., conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

III. În ce priveşte recursul declarat de reclamanta D.M.:

Principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a invoca pentru prima dată susţineri şi apărări direct în această fază procesuală.

Atribuţiile instanţei de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel şi, cât timp partea nu a formulat apel, nu poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat această soluţie.

În cauza supusă analizei, decizia tribunalului nu a fost atacată cu apel de reclamanta D.M., astfel că recursul a fost declarat omisso medio, cu nerespectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, motiv pentru care va fi respins ca inadmisibil.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va constata nule recursurile declarate de reclamanta C.M. şi de intervenienta M.C.M.V. şi va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta D.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamanta C.M. şi de intervenienta M.C.M.V. împotriva Deciziei nr. 503/A din 18 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva aceleiaşi decizii

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 913/2015. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 918/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 914/2015. Civil