ICCJ. Decizia nr. 927/2015. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 927/2015
Dosar nr. 1584/85/2011**
Şedinţa publică din 27 martie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 1584/85/2011, aşa cum a fost precizată, reclamanţii P.V. şi P.A. au chemat în judecată pârâţii M.F.P. Bucureşti şi Municipiul Sibiu prin primar, solicitând:
- în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu prin primar, rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 1997 pentru apartamentul din Sibiu;
- obligarea pârâtului M.F.P. Bucureşti la restituirea preţului reactualizat cu indicele de inflaţie de 70.912 lei;
- obligarea celor doi pârâţi în solidar, la plata sumei de 150.000 euro, echivalent a 621.000 lei, cu titlu de daune interese;
- cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 880/2012 Tribunalul Sibiu a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtul M.F.P. precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de chemata în garanţie SC U. SA.
A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii P.V. şi P.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu prin primar şi în consecinţă s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat între reclamanţi şi pârât.
A fost obligat pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească reclamanţilor suma de 471.551 lei, cu titlu de daune - interese, a fost respinsă acţiunea formulată de aceeaşi reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. şi cererea de chemare în garanţie a SC U. SA Sibiu.
A fost obligat pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească reclamanţilor Popescu suma de 5.336 lei, cheltuieli de judecată parţiale. A fost obligat pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească suma de 4.136 lei către stat, rămânând în sarcina statului suma de 1.379 lei, reprezentând taxa de timbru pentru care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, dar nu s-a admis acţiunea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Sibiu prin primar, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 66/2012 Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul pârâtului, reţinând în esenţă că în mod corect Tribunalul Sibiu a constatat îndeplinite condiţiile art. 1020, 1337 şi 1344 din vechiul C. civ. referitoare la rezoluţiune şi răspunderea pentru evicţiune, cumpărătorii evinşi fiind îndreptăţiţi la preţul de circulaţie din momentul evicţiunii. S-a reţinut că prin pierderea posesiei bunului reclamanţii au fost tulburaţi în dreptul lor de proprietate ceea ce antrenează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a SC U. SA, în calitate de continuator al R.A.G.C.L. Sibiu s-a reţinut că această societate a fost doar un simplu mandatar al pârâtului Municipiul Sibiu, iar în această calitate efectele contractului de vânzare-cumpărare nu se produc faţă de ea şi deci, nu se produc nici faţă de succesoarea sa în drepturi, SC U. SA.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Sibiu prin primar care a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 4395/2013, prin care hotărârea instanţei de apel a fost casată, iar sentinţa instanţei de fond a fost anulată, cauza fiind trimisă instanţei de apel pentru judecare cu evocarea fondului.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţele judecătoreşti au greşit când au aplicat prevederile referitoare la evicţiunea rezultând din fapta unui terţ cu consecinţa rezoluţiunii contractului părţilor din 1997. Anterior verificării condiţiilor referitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului trebuia examinată calitatea pârâtului vânzător de proprietar al bunului înstrăinat care prevalează, or Statul Român cunoştea încă din anul 1993 că imobilul din Sibiu, fusese revendicat. La rândul lor reclamanţii cumpărători au specificat în cererea de chemare în judecată că în realitate Statul Român nu mai era proprietar asupra imobilului vândut de peste 4 ani ceea ce nu poate constitui o încălcare a Legii nr. 112/1995, imputabilă cumpărătorilor. S-a subliniat faptul că suntem în faţa vânzării bunului altuia. De altfel, reclamanţii au înţeles să formuleze în subsidiar şi o cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului pentru eroare obstacol.
Prin urmare, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile obligaţiei de garanţie a vânzătorului în caz de evicţiune şi a dat îndrumări obligatorii instanţei de rejudecare de a examina cererea reclamanţilor din perspectiva aspectelor semnalate, inclusiv sub aspectul cererii de nulitate/anulare pentru cauza menţionată a contractului contestat.
În rejudecarea cauzei a fost depus extrasul de cont din care rezultă că pârâtul Municipiul Sibiu a procedat la executarea sentinţei pronunţate de Tribunalul Sibiu, virând suma de 477.887 lei în contul reclamanţilor P., la data de 5 iunie 2013. Alte probe nu au fost solicitate şi administrate de instanţa de apel.
Având în vedere dispoziţiile obligatorii ale instanţei de recurs şi prevederile art. 315 coroborate cu 297 C. proc. civ., Curtea a procedat judecarea cauzei, ca instanţă de fond:
Instanţa supremă a îndrumat instanţa de rejudecare să reexamineze cererea reclamanţilor pornind de la aspecte statuate cu caracter obligatoriu, şi anume a stabilit că în speţă instituţia incidentă este „vânzarea lucrului altuia”.
Un prim aspect de nulitate a contractului este sesizat în Decizia de casare nr. 4395/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie de Justiţie, şi anume cel prevăzut de art. 9 din Legea nr. 112/1995 în forma în vigoare la momentul încheierii contractului, în conformitate cu care chiriaşii, titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.
Deci, astfel de imobile solicitate a fi restituite în natură de fostul proprietar nu puteau fi vândute chiriaşilor decât după expirarea termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 în care persoanele îndreptăţite la restituirea în natură puteau depune cereri în acest sens, termen prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995. În speţă însă, nu numai că părţile au ignorat acest text de lege, ci chiar au contractat cu privire la un imobil care era deja de 4 ani întabulat pe numele fostului proprietar.
Reclamanţii nu au sesizat instanţa însă cu un astfel de motiv de nulitate, şi anume cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 în temeiul căreia contractul a fost încheiat, iar instanţa nu se poate sesiza din oficiu cu o astfel de acţiune.
M.F.P. ar fi avut calitate procesuală pasivă şi putea fi obligat la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi pentru imobilul în litigiu, numai în ipoteza unei acţiuni întemeiate pe art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, M.F.P. ar fi avut calitate procesuală pasivă în ipoteza unei acţiuni întemeiate pe disp. art. 50/1 din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009, acţiune prin care reclamanţii ar fi putut solicita restituirea preţului de piaţă al imobilului în ipoteza desfiinţării contractului încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Pentru aceste motive, acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu M.F.P. a fost respinsă, acest pârât nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţii P. şi Municipiul Sibiu prin mandatar, astfel că orice motiv de nulitate a contractului, fie absolută fie relativă, nu a putut fi opus M.F.P., răspunderea contractuală şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului căzând numai în sarcina părţilor cocontractante.
S-a reţinut că, prin restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului nu se pot aplica dispoziţiile art. 1341 - 1346 C. civ. referitoare la răspunderea pentru evicţiune, deoarece Înalta Curte a statuat cu caracter obligatoriu că nu sunt întrunite condiţiile obligaţiei de garanţie pentru evicţiune.
Prin urmare, prejudiciul încercat de cumpărători nu poate fi decât preţul plătit pe apartamentul în litigiu, respectiv suma de 10.415.926 lei, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1918 din 29 ianuarie 1997. În mod evident, această sumă trebuie actualizată cu rata inflaţiei pentru ca acoperirea prejudiciului să fie integrală. Conform raportului de expertiză efectuat de expertul contabil T.I., preţul contractului de vânzare-cumpărare din 1997 actualizat cu indicele preţurilor de consum până în luna septembrie 2011 devine 199.884.853 lei, respectiv 19.988,50 lei (fila 153, dosar fond), sumă pe care pârâtul va fi obligat să o plătească reclamanţilor, cu precizarea că aceasta este suma actualizată numai până la momentul efectuării expertizei - septembrie 2011 - urmând ca preţul să fie actualizat la zi, la data plăţii efective.
Prin urmare, solicitarea reclamanţilor ca pârâţii să fie obligaţi în solidar la plata sumei reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului a fost apreciată ca fiind lipsită de suport legal, dispoziţiile art. 1342 C. civ. neputând fi aplicate în ipoteza constatării nulităţii contractului, deoarece ele se referă la valoarea pe care o are lucrul vândut la epoca evicţiunii, instituţie care este exclus a fi aplicată în speţă, date fiind dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Susţinerea reclamanţilor că au făcut o serie de investiţii în apartamentul în litigiu, investiţii care au şi atras o valoare mare imobilului sunt reale şi nu au fost contestate, fiind firesc să se efectueze asemenea investiţii de către reclamanţii care folosesc imobilul de peste 15 ani, însă acestea nu pot da naştere la obligaţii suplimentare în sarcina cocontractantului vânzător Municipiul Sibiu, întrucât nu pot fi circumscrise noţiunii de restituire reciprocă a prestaţiilor.
Pârâtul primarul Municipiului Sibiu nu poate fi obligat decât la restituirea actualizată a preţului, deoarece aceasta este prestaţia pe care acesta a primit-o la momentul încheierii contractului anulat.
Pe de altă parte, pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile chiriaşii au dreptul la despăgubire în temeiul art. 48 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, obligaţia despăgubirii revenind persoanei îndreptăţite. Cu alte cuvinte, prin îmbunătăţirile aduse apartamentului s-a creat o însărăcire a reclamanţilor şi o îmbogăţire a fostului proprietar, care a redobândit apartamentul în această stare, îmbunătăţită. Prin urmare, nici Statul Român prin M.F.P. şi nici pârâtul primarul Municipiului Sibiu nu pot fi obligaţi la restituirea acestor îmbunătăţiri, ci numai fostul proprietar care beneficiază, în final de acestea.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a SC U. SA Sibiu formulată de pârâtul Municipiul Sibiu prin primar, se apreciază că aceasta nu poate fi primită întrucât antecesoarea chematei în garanţie - R.A.G.C.L. Sibiu - a semnat contractele de vânzare-cumpărare în calitate de mandatar al pârâtului Municipiul Sibiu, iar nu în nume propriu. În aceste condiţii, efectele nulităţii contractului se produc numai faţă de părţile contractante, nu şi faţă de mandatarii lor, conform art. 1546 C. civ. Atâta timp cât nu s-a constatat nicio culpă a mandatarului acesta nu poate răspunde faţă de mandant, pe temeiul răspunderii civile contractuale, deoarece nu există niciun raport juridic între el şi cumpărători.
Pentru motivele mai sus expuse, procedând la evocarea fondului, în baza art. 315 raportat la art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis în parte acţiunea formulată în subsidiar de reclamanţii P.V. şi P.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu prin primar, şi în consecinţă:
A constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat între reclamanţii P.V. şi P.A. în calitate de cumpărători şi Municipiul Sibiu prin R.A.G.C.L. Sibiu în calitate de vânzător.
În vedere restituirii prestaţiilor a fost obligat pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească reclamanţilor suma de 19.988 lei, 5 lei reprezentând preţul actualizat, la nivelul lunii septembrie 2011, al imobilului situat în Sibiu, ce a făcut obiectul contractului din 1997, urmând ca preţul să fie actualizat la zi, la data plăţii efective.
S-au respins celelalte pretenţii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu prin primar precum şi acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. Bucureşti.
În temeiul art. 63 C. proc. civ. s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiul Sibiu prin primar în contradictoriu cu chematul în garanţie SC U. SA Sibiu, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 şi următoarele C. proc. civ..
În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul Municipiul Sibiu prin primar să plătească reclamanţilor suma de 1.810 lei, cheltuieli de judecată în faţa instanţei de fond, reprezentând taxă de timbru achitată de reclamanţi şi aferentă pretenţiilor admise.
În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 celelalte cheltuieli reprezentând taxă de timbru a rămas în sarcina statului, neputând fi puse în sarcina pârâtului atâta timp cât reprezintă cheltuieli de judecată aferente pretenţiilor respinse.
Împotriva Deciziei nr. 49 din 12 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii P.A., P.V. şi pârâtul Municipiul Sibiu prin primar.
Recurenţii reclamanţi au invocat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Decizia pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, deoarece atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au considerat întemeiată acţiunea sub toate petitele solicitate şi li s-a acordat cu titlu de daune interese suma de 471.551 lei, considerându-se că au fost evinşi în totalitate de către vânzător.
Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4395 din 10 decembrie 2013, a fost admis recursul declarat de recurenta pârâtă Primăria Municipiului Sibiu, a fost casată Decizia nr. 66 din 15 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, anulată sentinţa Tribunalului Sibiu nr. 880/2012, reţinându-se că nu ar fi aplicabil regimul juridic al evicţiunii prevăzut de art. 1341 - 1343 C. civ. de la 1864.
Se arată că, în mod netăgăduit s-a tranşat de către instanţele de judecată, faptul că pârâta Primăria Municipiului Sibiu ştia de pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu încă din anul 1993, când a pierdut în mod irevocabil în faţa fostului proprietar.
Prin urmare, potrivit reglementării C. civ. de la 1864, sunt incidente dispoziţiile art. 1346 şi dispoziţiile art. 1350 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia E.D.O.
Se conchide că, aplicându-se regulile vânzării lucrului altuia în speţa de faţă, se produce o discriminare nejustificată, care ar duce la încălcarea art. 14 rap. la art. I Protocol 1 din Convenţia E.D.O. şi ale art. 1 din Protocol nr. 1 Adiţional la C.E.D.O. se susţine astfel că, prin faptul că reclamanţii au pierdut proprietatea imobilului cumpărat cu bună-credinţă de la statul român a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate, recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia E.D.O.
Recurenţii-reclamanţi învederează că instanţa are obligaţia de a interpreta dreptul intern de o manieră care să dea efect sistemului de protecţie a drepturilor fundamentale ale omului instituit de Convenţia E.D.O. şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Prin hotărârea atacată, instanţa a aplicat regulile vânzării bunului altuia în sensul limitării principiului "restitutio în integram" la valoarea actualizată a preţului. Dacă s-ar fi aplicat regulile evicţiunii, cumpărătorul evins ar fi avut dreptul în plus la despăgubiri.
În drept se invocă art. 304 pct. 9, art. 312, art. 315 C. proc. civ. din 1865.
Împotriva Deciziei civile nr 49/2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs şi Municipiul Sibiu care a susţinut următoarele motive de nelegalitate:
Instanţa de apel în mod greşit a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 1997 încheiat între reclamanţii P.V. şi P.A. în calitate de cumpărători şi Municipiul Sibiu prin R.A.G.C.L. Sibiu în calitate de vânzător şi a obligat pârâtul Municipiul Sibiu să plătească reclamanţilor suma de 19.988,5 lei reprezentând preţul actualizat al imobilului situat în Sibiu, reţinând că vânzătorul nu mai era proprietar al imobilului vândut reclamanţilor de peste 4 ani.
Imobilul în litigiu a aparţinut Fundaţiei R., prin sentinţa civilă nr. 761/1993 s-a dispus anularea formelor de trecere în proprietatea Statului Român a imobilului situat în Sibiu şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, iar prin sentinţa civilă nr. 7121/1993 s-a dispus întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Sibiu, construcţii şi teren în suprafaţă de 1.421 mp pe numele F.D.G.S.
În urma rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţelor amintite, R.A.G.C.L. Sibiu care avea în administrare locuinţele naţionalizate, a încheiat procesul verbal de predare primire cu Fundaţia R. în data de 11 mai 1993, pentru imobilul din Sibiu.
Astfel, în mod greşit a apreciat instanţa de apel faptul că Statul Român nu a reţinut corect titlul în baza căruia deţinea imobilul în momentul vânzării, fiind de rea-credinţă, întrucât, fără să-şi verifice titlul şi fără să ţină cont de procesele de revendicare din 1993, unde a avut calitatea de pârât, a demarat procedura de vânzare a locuinţei creând aparenţa unui bun proprietar.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi cu privire la respingerea cererii de chemare în garanţie a SC U. SA, deoarece se impunea admiterea cererii de chemare în garanţie formulată de Municipiul Sibiu împotriva SC U. SA în calitate de continuatoare a R.A.G.C.L. Sibiu ca semnatară a contractului şi obligarea acestei societăţii la plata sumei solicitate de către reclamantă în solidar cu pârâtul M.F.P.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că acesta sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Recursul declarat de reclamanţii P.A., P.V. vizează, în esenţă, incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederându-se eronata aplicare a dispoziţiilor art. 1346, 1350 şi 1082 C. civ. de către instanţa de apel care trebuia să admită cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor interese, constând în preţul de circulaţie al imobilului pe care reclamanţii nu l-au putut avea în proprietate din culpa exclusivă a vânzătorului.
Pentru a fi incident acest motiv de modificare este necesar ca instanţa de apel să fi interpretat sau aplicat în mod greşit dispoziţiile legale incidente, privind vânzarea bunului altuia, dispoziţii aplicate în mod just în speţa supusă judecăţii.
De altfel, Curtea de Apel a respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prin reţinerea îndrumărilor Deciziei de casare nr. 4395 din 10 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat cu caracter obligatoriu că nu sunt incidente prevederile art. 1341, 1346 C. civ. referitoare la răspunderea pentru evicţiune, realizându-se examinarea cererii reclamanţilor din perspectiva cererii de anulare a contractului şi sub aspectul celorlalte motive invocate şi anume sub aspectul vânzării de către stat a bunului altuia.
De asemenea, corect s-a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la costul preţului actualizat al apartamentului în litigiu, dată fiind situaţia premisă a acţiunii formulate, situaţie invocată de chiar reclamanţi şi anume vânzarea lucrului altuia. Şi aceasta deoarece între rezoluţiune şi nulitatea unui contract există importante deosebiri: nulitatea presupune un act nevalabil, în timp ce rezoluţiunea presupune un act valabil încheiat; la nulitate cauzele sunt contemporane pronunţării încheierii actului, la rezoluţiune, cauza este ulterioară acestui moment.
În cauză corect s-a apreciat ca acel contract de vânzare-cumpărare este translativ de proprietate, iar vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului asupra bunului pe care îl înstrăinează.
Motivele de recurs invocate sub acest aspect sunt nefondate deoarece, reţinând caracterul translativ al contractului de vânzare-cumpărare, analizând calitatea de proprietar a vânzătorului la data încheierii contractului, respectiv faptul că vânzătorul nu mai era proprietar al imobilului înstrăinat reclamanţilor de peste 4 ani, Curtea de Apel în mod corect a constatat nulitatea contractului de vânzare şi a considerat că părţile trebuie repuse în situaţia anterioară încheierii acestuia, obligând, în consecinţă, pe pârât, să restituie reclamanţilor preţul actualizat al apartamentului în litigiu.
Şi sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001care ar fi determinat îndreptăţirea reclamanţilor la restituirea preţului de circulaţie a apartamentului dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare (încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995), în mod just s-a considerat că reclamanţii nu au sesizat instanţa cu un astfel de motiv de nulitate. Or, în lipsa invocării acestui temei juridic (art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), instanţa de judecată în mod corect s-a pronunţat şi a dispus asupra nulităţii contractului de vânzare-cumpărare (cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 954 C. civ.), obligând pârâtul Municipiul Sibiu la plata preţului actualizat.
Nici criticile formulate de recurenţi privind incidenţa dispoziţiilor art. 1082 C. civ. nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate deoarece eventualele daune interese la care reclamanţii se pretind a fi îndreptăţiţi ar fi putut fi acordate doar în ipoteza neexecutării obligaţiei (de predare a bunului), ceea ce nu se verifică în cauză. De altfel, neexecutarea ar presupune un contract valabil încheiat, caz în care ar opera sancţiunea rezoluţiunea ca sancţiune pentru neexecutarea obligaţiilor asumate. Or, în speţă, operează nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru vânzarea lucrului altuia întrucât lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului, calitate esenţială şi absolut necesară pentru încheierea valabilă a convenţiei părţilor, duce la absenţa cauzei obligaţiei comutative asumate de către cumpărător, pretinsul proprietar neputând satisface scopul avut în vedere de către cumpărător, dobândirea proprietăţii.
Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenția E.D.O., nu pot fi primite. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că reclamanţii nu deţin un „bun” care să se bucure de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia E.D.O.
În jurisprudența sa, C.E.D.O a reținut că semnificația noțiunii de „bun” se raportează atât la bunuri actuale existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamanții pot pretinde că au cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.
Motivele de recurs invocate sub acest aspect nu sunt fondate deoarece, invocarea de către recurenţi a practicii judiciare, respectiv a unei decizii pronunţate într-o cauză similară (în cadrul căreia s-a acordat preţul de piaţă) nu poate conduce la reţinerea existenţei unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană, în patrimoniul reclamanţilor. Şi aceasta deoarece, aşa cum a statuat C.E.D.O., „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului”.
Aşa cum a statuat C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, „transpunerea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi”.
De altfel, C.E.D.O. a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism special pentru a ajunge fie la restituirea bunului fie la acordarea unor despăgubiri, însă cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, neîndeplinite în speţa supusă judecăţii.
Recursul declarat de recurentul pârât Municipiul Sibiu este nefondat pentru considerentele ce succed:
Susţinerile formulate de recurentul-pârât se încadrează în motivul de modificare reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticându-se soluţia de constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţi şi pârâtul Municipiului Sibiu prin R.A.G.C.L. Sibiu.
Pe de o parte, se susţine că imobilul în litigiu, fiind predat de R.A.G.C.L. reclamanţilor, aceştia nu mai puteau solicita rezoluţiunea contractului pentru nerespectarea obligaţiilor asumate. Or, instanţa de apel a analizat şi a constatat cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. nulitatea respectivului contract de vânzare-cumpărare reţinând că pentru restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului nu se pot aplica dispoziţiile art. 1341 şi ale art. 1346 C. civ.
Nici susţinerile recurentului pârât Statul Român privind respingerea cererii de chemare în garanţie a SC U. SA nu sunt justificate. Şi aceasta deoarece antecesoarea chematei în garanţie - R.A.G.C.L. Sibiu a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în calitate de mandatar al pârâtului Municipiul Sibiu, aspect reţinut de instanţa de apel care a aplicat în mod just dispoziţiile art. 1546 C. civ., statuând că efectele nulităţii contractului se produc numai faţă de părţi, nu şi faţă de mandatar.
Actul juridic pe care mandatarul l-a încheiat în numele mandantului determină raporturi juridice distincte între mandant şi terţul contractant. Astfel că pârâtul, Municipiul Sibiu a fost reprezentat de mandatarul R.A.G.C.L. Sibiu la încheierea respectivului contract, şi prin urmare, toate efectele legale active sau pasive ale actului se răsfrâng asupra mandantului, el devine personal creditorul, respectiv debitorul terţului ori titularul dreptului real dobândit prin actul încheiat, respectiv patrimoniul său va suferi modificarea rezultând din înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea terţului ori prin stingerea unui raport obligaţional. Odată ce mandatarul şi-a îndeplinit împuternicirea, el nu-şi asumă nicio obligaţie în ceea ce priveşte executarea între mandant şi terţ a obligaţiilor izvorâte din contractul pe care l-a încheiat prin reprezentare.
Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile formulate de reclamanţii P.A., P.V. şi de pârâtul Municipiul Sibiu prin primar împotriva Deciziei nr. 49 din 12 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, ca nefondat şi se va menţine în baza art. 312 C. proc. civ. decizia ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii P.A., P.V. şi de pârâtul Municipiul Sibiu prin primar împotriva Deciziei nr. 49 din 12 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 918/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 929/2015. Civil → |
|---|
