ICCJ. Decizia nr. 937/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 937/2015
Dosar nr. 24931/3/2013
Şedinţa din camera de consiliu de la 27 martie 2015
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 24931/3/2013 la data de 16 iulie 2013, reclamantul - C.R.E.D.I.D.A.M. a chemat în judecată pe pârâta SC W. SA, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună:
- obligarea pârâtei la plata sumei de 6.845,54 lei, cu T.V.A. inclus, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către postul de televiziune a fonogramelor de comerţ şi publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 iulie 2007 - 30 septembrie 2010;
- obligarea pârâtei la plata unei sume de 3.219,59 lei, cu T.V.A. inclus, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea prin intermediul postului de televiziune a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 iulie 2008 -30 iunie 2001;
- obligarea pârâtei la plata unei sume estimate de 200.000 lei, cu T.V.A. inclus, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către postul de televiziune a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 iulie 2010-30 iunie 2013, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă.
- obligarea pârâtei la plata sumei estimate de 50.000 lei reprezentând penalităţile de întârziere aferente remuneraţiilor datorate, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă ;
- obligarea pârâtei să pună la dispoziţia C.R.E.D.I.D.A.M. lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe şi lista tuturor prestaţiilor transmise în emisiuni pentru perioada 01 aprilie 2007-30 septembrie 2008 (postul de televiziune) şi pentru perioada 01 ianuarie 2012-30 iunie 2013 (pentru postul de televiziune);
- obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 8/1996, art. 1349 şi art. 1381 din noul C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 162 din 06 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti, reţinând că în raport de prevederile art. 94 lit. j), art, 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., această instanţă este competentă material şi teritorial să soluţioneze cauza.
Primindu-se dosarul la Judecătoria Ploieşti, acesta a fost înregistrat sub acelaşi număr unic, la data de 26 martie 2014.
La data de 24.10,2014, reclamantul a invocat excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a Judecătoriei Ploieşti în soluţionarea cauzei, apreciind că tribunalul este instanţă de drept comun, având plenitudine de competenţă pentru judecata în primă instanţă, iar din punct de vedere teritorial s-a apreciat că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă, aceasta fiind şi instanţa aleasă de reclamant în virtutea principiului disponibilităţii părţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 14415 din 24 octombrie 2014, Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Prahova.
În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) din noul C. proc. civ., judecătoriile judecă: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti. Conform art. 95 pct. 1 din noul C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe. în raport de prevederile care reglementează competenţa altor instanţe, tribunalul judecă în primă instanţă, cererile în materia drepturilor de proprietate intelectuală, întrucât prin legile speciale în materie nu se stabileşte altfel. Actul normativ în materie, anume Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, se referă generic la instanţele judecătoreşti competente a soluţiona litigiile cu privire la drepturile specifice recunoscute, cu excepţia anumitor cazuri, strict prevăzute, pentru care indică o anumită instanţă competentă. O astfel de formulare conduce la concluzia că toate celelalte cereri vizând drepturile recunoscute de această lege sunt de competenţa tribunalelor.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 28 ianuarie 2015, sub acelaşi număr unic de Dosar nr. 24931/3/2013.
La data de 23 februarie 2015, raportat la temeiurile de drept invocate în cuprinsul acţiunii, reclamantul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova.
Prin sentinţa civilă nr. 101 din 29 ianuarie 2015, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Prahova a avut în vedere următoarele considerente:
Pe calea prezentului demers judiciar, reclamantul a invocat nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligaţii legale în materia dreptului de autor, aspect care atrage antrenarea în sarcina pârâtei a răspunderii civile delictuale.
În aplicarea dispoziţiilor procedurale privind competenţa teritorială, raportat la prevederile noului C. proc. civ. aplicabil cauzei, faţă de data formulării cererii de chemare în judecată, ulterioară datei de 15 februarie 2013 (respectiv 16 iulie 2013) şi de prevederile art. 24, 25 din acelaşi Cod, s-a reţinut că, în afara regulii generale înscrise în art. 107 (instanţa de la domiciliul, sediul pârâtului) este prevăzută şi o competenţă alternativă, prin art. 113.
Aşadar, în materia răspunderii civile delictuale sunt competente din punct de vedere teritorial mai multe instanţe, alegerea între acestea revenind reclamantului potrivit art. 116 din C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, respectiv prima instanţă sesizată de către reclamant, este instanţa competentă teritorial în temeiul art. 113 pct. 9 din noul C. proc. civ., întrucât este instanţa atât de ia locul săvârşirii faptei pretins ilicite, cât şi de îa locul producerii prejudiciului.
Art. 113 alin. (1) pct. 9 din noul C. proc. civ. consacră o competenţă teritorială alternativă dispunând că „în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din noul C. proc. civ., mai sunt competente;. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."
Potrivit art. 116 din noul C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Prin urmare, în cauză, prima instanţă sesizată de reclamant, Tribunalul Bucureşti, este instanţa locului producerii prejudiciului, întrucât pentru fapta ilicită reclamată se impută un prejudiciu constând în drepturi reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către postul de televiziune a fonogramelor de comerţ şi publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, a căror plată trebuie făcută în contul reclamantei, aspecte ce rezultă din înscrisurile intitulate „Autorizaţie/Licenţă exclusivă" încheiate între părţile litigante şi potrivit cu care, în aplicarea şi respectarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, acestea au ales ca şi instanţă în soluţionarea eventualelor litigii, instanţa competentă din Bucureşti (art. VI litigii).
În consecinţă, Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă teritorial în temeiul art. 113 pct. 9 din noul C. proc. civ., întrucât este instanţa atât de la locul săvârşirii faptei pretins ilicite, cât şi de la locul producerii prejudiciului, fiind de altfel prima instanţă sesizată de către reclamant conform principiului disponibilităţii.
În consecinţă, prin prisma considerentelor mai sus menţionate şi având în vedere dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., Tribunalul Prahova a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova, invocată de reclamant în şedinţa publică din data de 23 februarie 2015, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţele de judecată aflate în conflict negativ de competenţă s-au dezînvestit succesiv, atât în considerarea necompetenţei teritoriale de soluţionare a cauzei, cât şi prin verificarea şi stabilirea competenţei materiale, astfel încât, prin prezentul regulator de competentă, urmează a se reţine considerente pe ambele aspecte.
În ceea ce priveşte competenţa ratione materîae de soluţionare a cauzei, se reţine că litigiul de faţă are ca obiect trei capete de cerere principale referitoare plata sumelor de 6.845,54 lei, 3.219,59 lei şi respectiv 200.000 lei, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.
Acest litigiu are natura unui litigiu în materia proprietăţii intelectuale, întrucât izvorăşte din pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, aşadar, a unor drepturi de proprietate intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul de autor şi drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996.
De asemenea, se reţine că este vorba despre o cerere evaluabilă în bani, faţă de caracterul patrimonial al dreptului subiectiv dedus judecăţii, iar acesta nu a fost infirmat de niciuna dintre instanţele care şi-au declinat competenţa reciproc.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare din data de 15 februarie 013, nu prevede competenţa tribunalului de soluţionare în primă instanţă a litigiilor în materia proprietăţii intelectuale.
Pe de altă parte, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., devenit lit. k) după republicarea codului, orice alte cereri evaluabile în bani (în afara celor de la lit a) - j), după caz), în valoare de până la 200.000 lei, sunt de competenţa judecătoriei, ceea ce ar însemna că, dacă s-ar aplica în speţă criteriul valoric, judecătoria ar fi instanţa competentă să soluţioneze cererea de faţă.
Competenţa de primă instanţă în materia proprietăţii intelectuale aparţine tribunalului, ca instanţă de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii.
După cum rezultă din expunerea de motive a proiectului legii privind noul C. proc. civ., prin adoptarea noii reglementări s-a intenţionat reaşezarea competenţei materiale, astfel încât să conducă atât la apropierea justiţiei de cetăţean, cât şi la o justiţie previzibilă prin unitatea soluţiilor jurisprudenţiale. în acest context, s-a avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică şi/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvenţă în practică.
Faţă de intenţia legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din ari 94 a materiilor care atrag competenţa judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, respectiv cele reglementate de Codul civil, dovadă în acest sens fiind materiile indicate la pct. 1 lit. a) - j) (după republicare), care, într-adevăr, sunt susceptibile de a fi considerate ca fund frecvente în practică şi având un grad redus de complexitate.
Nu au fost avute în vedere acele materii care, iară a fi propriu - zis civile, sunt reglementate, de regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziţii se completează cu legislaţia civilă şi/sau procesual civilă. Este vorba despre acele materii în care se pot înfiinţa secţii specializate sau complete specializate în cadrul secţiilor civile, în temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. proc. civ., coroborat cu normele din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, incidente în funcţie de gradul instanţei,
În privinţa acestor materii, nu se poate vorbi despre o frecvenţă în practică a cauzelor comparabilă cu cea a cererilor enumerate în att. 94, presupunând, de asemenea, un grad de complexitate mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea obiectului cererii să nu fie esenţială în determinarea competenţei de soluţionare în primă instanţă.
Materia proprietăţii intelectuale se încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca fiind atribuite prin lege în competenţa judecătoriei, întrunind exigenţele arătate anterior, motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competenţa de primă instanţă a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ.
Art. 95 pct. 1, care prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, consacră plenitudinea de competenţă a tribunalului pentru judecata în fond în primă instanţă, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a proiectului legii privind noului C. proc. civ..
În atare context, art. 94 - ce enumera expres, însă neexhaustiv, cererile date în competenţa judecătoriei -, reprezintă o normă de excepţie de la regula instituită prin art. 95 pct. 1, în sensul că ceea ce nu intră în competenţele atribuite judecătoriei este de competenţa tribunalului, ca instanţă de drept comun.
Dat fiind că litigiile în materia proprietăţii intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate în art. 94 pct. 1, nici măcar la lit. k) (după republicare}, pentru considerentele expuse anterior, rezultă că sunt de competenţa în primă instanţă a tribunalului.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, se reţine că reclamantul - C.R.E.D.I.D.A.M. a invocat comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial în cadrul posturilor de televiziune ale pârâtei, farâ plata remuneraţiei datorate în schimbul obţinerii autorizării anterior difuzării fonogramelor, prevăzută de art. 130 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996 şi prin neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art, 130 alin. (1) lit h) din aceeaşi lege, solicitând repararea prejudiciului prin obligarea pârâtei la plata acestor remuneraţii, pe temeiul răspunderii civile delictuale.
Potrivit dispoziţiilor din noul C. proc. civ., în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct de vedere teritorial, maî multe instanţe, alegerea între acestea revenind reclamantului.
Art. 113 alin. (1) pct. 9 din noul C. proc. civ. consacră o competenţă teritorială alternativă dispunând că „în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din noul C. proc. civ., mai sunt competente:. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."
Potrivit art. 116 din noul C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Fapta pretins ilicită invocată de către reclamantă a fost săvârşită la sediul pârâtei care a avut o astfel de conduită, sediu situat în municipiul Ploieşti.
Pe de altă parte, în considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. - locul unde s-a produs prejudiciul, Înalta Curte apreciază că acesta nu este echivalentul locului unde trebuie tăcută plata, asttel cum reclamantul a susţinut, întrucât acţiunea are ca obiect plata remuneraţiilor datorate de pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenţii de stabilire a locului plăţii.
În acest context, competenţa se stabileşte potrivit unui reper previzibil, iar în cazul răspunderii civile delictuale acest reper nu poate fi locul sediului băncii la care persoana păgubită îşi are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata despăgubirilor datorate cu titlu de remuneraţii neachitate pentru comunicarea publică de fonograme (în condiţiile în care nu acesta este iocul producerii prejudiciului, astfel cum se va arăta), întrucât această interpretare ar echivala cu posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă In temeiul art. 116 C. proc. civ., în afara opţiunii permise între instanţele determinate potrivit art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 Cod procedura civilă.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a statuat într-o ipoteză similară - în Cauza Pinckney, C-l 70/2012 - că, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, locul producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii, dar în funcţie de modalitatea în care se pretinde încălcarea fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere, distribuire, copiere,
În cauza de faţă, fiind vorba despre comunicarea publică de fonograme de către pârâtă pentru utilizarea repertoriului protejat şi fără plata remuneraţiei datorate, locul producerii prejudiciului este inoperant, câtă vreme această comunicare publică se realizează în cadrul posturilor de televiziune aparţinând pârâtei ce sunt situate şi emit pe raza teritorială a judeţului Prahova.
Ca atare, în cauză, criteriile legale presupuse de aplicarea dispoziţiilor art. 107 sau art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. vizează fie sediul pârâtei (art. 107), fie instanţa de la locul săvârşirii faptei ilicite (dintre cele reglementate de art. 113 alin. (1) pct. 9), nu şi cel al producerii prejudiciului.
Or, şi în cazul aplicării criteriului instanţei de la locul săvârşirii faptei ilicite, competenţa de soluţionare a cauzei se verifică tot cu privire la instanţa de la sediul pârâtei care a avut conduita ilicită de a decide comunicarea publică a fonogramelor pe posturile de televiziune, iară plata remuneraţiei datorate; în plus, astfel cum s-a arătat, locul producerii prejudiciului nu poate fi reţinut ca fiind locul sediului băncii la care reclamanta are cont deschis pentru a se face plata, cu atât mai muit cu cât regula, în ce priveşte locul plăţii, este cea prevăzută de art. 1104 alin. (3) C. civ., anume că, în lipsa unei convenţii şi dacă nu este vorba despre lucruri certe şi determinate, plata este cherabilă, iar nu portabilă, aşadar ea se face la domiciliul (sau sediul) debitorului, iar nu al creditorului.
Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Prahova, în timp ce în favoarea Tribunalului Bucureşti nu operează niciunul dintre criteriile legale incidente.
În acest context, având în vedere că această competenţă teritorială alternativă, prevăzută de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. (ambele instanţe în conflict raportându-se la această normă), este una relativă, iar necompetenţa teritorială, în acest caz, este de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., se constată că excepţia de necompetenţa de ordine privată putea fi invocată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu era obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţiîe erau legal citate în faţa primei instanţe, sens în care dispune art. 130 alin. (3) din acelaşi cod.
În consecinţă, Tribunalul Prahova nu avea la îndemână mijlocul procedural de a supune în mod lega! dezbaterii părţilor excepţia de necompetenţa teritorială nici din oficiu şi nici ca efect al invocării ei de către pârât, în timp ce reclamantul nu avea vocaţia legală de a o ridica, date fiind cele prevăzute de art. 130 alin. (4) C. proc. civ. (în cauză, excepţia a fiind invocată prin notele de şedinţă depuse de reclamant la termenul din 23 februarie 2015).
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 936/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 939/2015. Civil. Suspendare executare. Recurs → |
|---|
