ICCJ. Decizia nr. 111/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 111/2016
Dosar nr. 28610/3/2011
Şedinţa publică de la 27 ianuarie 2016
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 18 aprilie 2011 sub nr. 28610/3/2011 reclamantul Municipiul Bucureşti a chemat în judecată pârâtele Administraţia Pieţelor Sector 6 şi SC P.G. SRL, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de asociere din 11 decembrie 1995, încheiat între Administraţia Pieţelor Sector 6 Bucureşti şi SC P.G. SRL, cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data semnării lui, fiind lovit de nulitate absolută, întrucât H.C.G.M.B. nr. 15/1994 interzicea Administraţiilor Pieţelor de sector încheierea unor astfel de contracte, să se dispună evacuarea pârâtei SC P.G. SRL din spaţiile şi terenurile situate în Bucureşti, sector 6, B-dul I., spaţii şi teren ce au făcut obiectul contractului de asociere a căror nulitate absolută o invocă, spaţiile şi terenurile urmând a fi predate Administraţiei Pieţelor Sector 6 Bucureşti, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta SC P.G. SRL a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se dispună:
- obligarea Municipiului Bucureşti la plata sumei de 249.034 euro, reprezentând suma plătită fără justă cauză pentru reamenajarea şi modernizarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de asociere din 11 decembrie 1996,
- instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de asociere, până la plata contravalorii lucrărilor de reamenajare şi modernizare, precum şi
- obligarea Municipiului Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea din data de 15 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins excepţia necompetenţei materiale şi a admis excepţia insuficientei timbrări, dispunând anularea cererii reconvenţionale formulate de pârâta-reclamantă SC P.G. SRL.
Prin Sentinţa civilă nr. 5974, pronunţată la data de 28 noiembrie 2014 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC P.G. SRL şi pârâta Administraţia Pieţelor Sector 6 Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pârâta-reclamantă SC P.G. SRL a formulat apel împotriva încheierii din data de 15 mai 2013.
Reclamantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, a formulat apel împotriva Sentinţei civile nr. 5974 pronunţată la data de 28 noiembrie 2014 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 28610/3/2011.
Prin Decizia civilă nr. 828/A din data de 19 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC P.G. SRL şi pârâta Administraţia Pieţelor Sector 6 Bucureşti, ca nefondat. A fost admis apelul formulat pârâta SC P.G. SRL împotriva încheierii din 15 mai 2013, a fost anulată încheierea apelată sub aspectul soluţiei date cu privire la cererea reconvenţională, iar pe fond a fost respinsă cererea reconvenţională.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, în cadrul primei critici, a invocat faptul că sentinţa apelată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material.
Ceea ce a invocat apelantul ca fiind o necompetenţă materială este de fapt o necompetenţă funcţională a secţiei tribunalului care a soluţionat dosarul, apelantul-reclamant susţinând că Secţia de contencios a Tribunalului era competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată nu Secţia Civilă - profesionişti.
Critica este nefondată, raportat la prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, coroborat cu art. 251, art. 253, art. 254, art. 256 C. com.
Instanţa de apel a reţinut că la data încheierii contractului, 11 decembrie 1995, Legea nr. 554/2004, invocată de apelant, nu era în vigoare pentru a justifica caracterul contencios al contractului încheiat de părţi, iar Legea nr. 29/1990, Legea contenciosului administrativ, în vigoare la data încheierii actului contestat, nu reglementa noţiunea de act administrativ asimilat.
Cea de a doua critică, în cadrul căreia reclamantul-pârât a arătat că sentinţa apelată este netemeinică, fiind dată cu încălcarea prevederilor legale, respectiv, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 69/1991 şi ale H.C.G.M.B. nr. 15/1994, este neîntemeiată.
Hotărârea H.C.G.M.B. nr. 15/1994 interzicea la art. 5 încheierea de către Administraţiile Pieţelor sectoarelor 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 a oricăror contracte de asociere sau locaţie de gestiune prin care pieţele agroalimentare sau părţi ale acestora să fie date în folosinţa unor terţi.
Art. 77 din Legea nr. 69/1991, avea conţinutul menţionat de reclamantă în cererea de chemare în judecată după ce legea a fost republicată în temeiul art. III din Legea nr. 24 din 12 aprilie 1996.
La data încheierii contractului în litigiu, art. 77 din Legea nr. 69/1991, avea următorul conţinut: "Consiliile locale şi judeţene pot contracta, prin învoială sau licitaţie, în condiţiile legii, lucrări şi servicii de utilitate publică, în limita sumelor aprobate prin bugetul local şi judeţean, după caz, sau a listei publice realizate".
Regimul juridic al nulităţilor absolute şi relative în sistemul dreptului civil român este guvernat de principiul potrivit căruia cauza de nulitate a actului juridic trebuie să existe la data încheierii acestuia. Ca atare, analiza juridică în cauza de faţă trebuie să pornească de la varianta în vigoare a Legii nr. 69/1991, la data încheierii contractului de asociere în participaţiune a cărei nulitate se solicită de către reclamant, având în vedere multiplele modificări survenite în timp ale actului normativ menţionat.
Instanţa de apel a reţinut că H.C.G.M.B. nr. 15/1994 are o forţă juridică inferioară Legii nr. 69/1991 care, la data încheierii contractului nu avea în conţinut condiţia de validitate susţinută de reclamant prin cererea de chemare în judecată, menţionată ulterior în art. 77 alin. (1) din legea republicată.
În privinţa susţinerilor apelantei referitoare la art. 59 lit. g) şi art. 76 din Lege, interpretate eronat de instanţa de fond, în opinia apelantului, instanţa de apel a constatat că aceste dispoziţii au fost invocate pentru prima dată de apelantă în calea de atac.
Cu toate acestea, analizând aspectele invocate, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 59 lit. g) "Consiliul judeţean exercită următoarele atribuţii principale: (...) g) administrează domeniul public şi privat al judeţului;", iar conform art. 76: "Consiliile locale şi cele judeţene hotărăsc cu privire la concesionarea, închirierea, locaţia de gestiune a bunurilor aparţinând domeniului public sau privat. De asemenea, ele hotărăsc cu privire la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat. Vânzarea, concesionarea, închirierea şi locaţia de gestiune se fac prin licitaţie publică, organizată în condiţiile legii".
Aceste dispoziţii trebuie interpretate având în vedere şi dispoziţiile art. 50 din acelaşi act normativ.
Concluzia care rezultă din aceste texte este aceea că, cel care organizează serviciile publice în principalele domenii de activitate este consiliul local, potrivit art. 50 din Legea nr. 69/1991, iar Administraţia Pieţelor Sector 6, în calitate de serviciu public, administrează pieţele direct sau indirect prin asociere cu alte persoane juridice, constatându-se că la data încheierii contractului Administraţia Pieţelor avea capacitate de folosinţă şi a fost respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
Apelanta s-a aflat în eroare cu privire la numărul articolului 20 lit. x) din Legea 69/1991, care nu este 20 ci 21.
Potrivit art. 21 lit. x), printre atribuţiile consiliului local se numără şi aceea de a hotărî asocierea cu alte consilii locale, precum şi cu agenţi economici din ţară şi din străinătate, în scopul realizării şi exploatării unor lucrări de interes comun.
În cauză, Consiliul Local, prin administraţia Pieţelor Sector 6 a acţionat în acest sens şi a încheiat contractul cu pârâta.
Reclamantul a invocat trunchiat dispoziţiile Legii nr. 61/1991, omiţând să menţioneze şi dispoziţiile art. 21 lit. g) şi u) potrivit cărora, consiliul local are şi atribuţia de administra domeniul public şi privat al comunei ori oraşului şi exercită drepturile prevăzute de lege cu privire la regiile autonome pe care le-a înfiinţat şi de a organiza târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţii şi asigură buna funcţionare a acestora.
Evoluţia ulterioară a domeniului pieţelor, în sensul abrogării Hotărârii nr. 15/1994, adoptării Hotărârilor nr. 125 din 10 iulie 1997, nr. 239/2001, nr. 51 din 06 martie 2003; intrării în vigoare a O.G. nr. 71/2002, este fără relevanţă în cauză, având în vedere ca, astfel cum s-a reţinut, cauza de nulitate se apreciază în raport de dispoziţiile legale pretins nerespectate la data întocmirii actului.
Analizând încheierea din data de 15 mai 2013, criticată de pârâta-reclamantă SC P.G. SRL, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În data de 08 martie 2013 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC P.G. SRL, în sensul reducerii taxei judiciare de timbru datorată de aceasta pentru cererea reconvenţională formulată, la suma de 7.673,46 lei şi eşalonarea plăţii acesteia în trei rate lunare egale, ce vor fi plătite până la sfârşitul fiecărei luni din intervalul martie - mai.
La termenul de judecată din data de 03 aprilie 2013, reclamantul-pârât a invocat excepţia de netimbrare a cererii reconvenţionale şi, în urma deliberării, prima instanţă a dispus anularea ca netimbrată a cererii reconvenţionale.
În data de 03 aprilie 2013 a fost depusă la dosarul cauzei dovada achitării primei rate în cuantum de 2.558 lei, iar potrivit menţiunilor de pe înscrisul cu care reclamanta-pârâtă a înaintat dovada achitării taxei judiciare de timbru, acesta a fost depusă la dosar după terminarea şedinţei de judecată.
Conform menţiunilor din considerentele încheierii de la termenul de judecată din data de 03 aprilie 2013 "Tribunalul, constatând că după reţinerea cauzei în pronunţare, pârâta reclamantă a depus prin serviciul Registratură dovada achitării primei tranşe a taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.558 lei şi timbru judiciar în valoare de 5 lei, urmează să repună pe rol cererea reconvenţională în vederea discutării în contradictoriu a excepţiei netimbrării şi a competenţei materiale faţă de actele depuse prin serviciul registratură".
La termenul de judecată din data de 15 mai 2013 tribunalul a admis excepţia insuficientei timbrări a cererii reconvenţionale şi a dispus anularea cererii reconvenţionale.
La data de 15 mai 2013 a fost depusă de pârâta reclamantă dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 2.558 lei. Menţiunile în privinţa acestei taxe sunt în sensul că aceasta a fost depusă după pronunţare.
În apel, la termenul de judecată din data de 05 mai 2015, a fost depusă dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.725 lei, achitată în data de 28 mai 2013.
Raportat la dispoziţiile art. 21 alin. (2) şi (3), coroborat cu art. 212 din Legea nr. 146/1997, odată ce instanţa de judecată a încuviinţat pârâtei-reclamante cererea de reducere şi eşalonare a plăţii taxei judiciare de timbru, plata ratelor lunare stabilite în sarcina reclamantei era un aspect care ţinea de executarea obligaţiei de plată sau, dacă se impunea, de executarea silită a hotărârii, care se efectuează de către organele abilitate în acest sens, subordonate Ministerului Finanţelor Publice.
Astfel, hotărârea prin care s-a dispus măsura eşalonării de către instanţă reprezintă titlu executoriu, sumele datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru urmând a fi urmărite în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale aplicabile în acest sens.
Reţinând şi incidenţa art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la justiţie, prima instanţă a greşit atunci când a anulat ca netimbrată cererea reconvenţională, motivat de faptul că partea nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru.
A admite excepţia netimbrării, aşa cum a procedat prima instanţă, ar însemna dispariţia efectului facilităţii acordate anterior. Instanţa de apel a apreciat că este fără relevanţă că în cauză, până la soluţionarea apelului, pârâta-reclamantă a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru pentru că, chiar şi în ipoteza în care nu s-ar fi depus la dosar dovada achitării integrale a acestei taxe, concluzia ar fi fost aceeaşi.
Evocând fondul, având în vedere soluţia dată asupra apelului formulat de reclamant, cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată pronunţată de prima instanţă şi caracterul subsidiar al cererii reconvenţionale, instanţa de apel a respins cererea reconvenţională.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General, prin care a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului declarat şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată.
A invocat recurentul, în primul motiv de recurs, că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 69/1991 şi ale H.C.G.M.B. nr. 15/1994, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.
A arătat că, anterior încheierii Contractului de asociere, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a adoptat la data de 17 martie 1994, H.C.G.M.B. nr. 15, hotărâre prin care, la art. 5 se stipula că se interzice expres încheierea de către Administraţiile Pieţelor sectoarelor 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 a oricăror contracte de asociere sau locaţie de gestiune prin care pieţele agroalimentare sau părţi ale acestora să fie date în folosinţa unor terţi.
Textele de lege, la care a făcut referire în motivele de apel, sunt cele din varianta existentă la data încheierii contractului de asociere în participaţiune, instanţa de apel reţinând în mod eronat că numerele articolelor au fost indicate în mod greşit.
Chiar dacă la fond s-a întâmplat ca numărul unui articol să fie indicat greşit, important era conţinutul articolului, care a fost citat în mod corect.
Instanţa de apel a susţinut în mod eronat că nu trebuie avute în vedere dispoziţiile H.C.G.M.B. nr. 15/1994, chiar dacă erau în vigoare la data încheierii contractului de asociere în participaţiune, pentru că Legea nr. 69/1991 are o forţă juridică superioară.
Atât în cererea introductivă de instanţă, cât şi în motivele de apel, a făcut referire atât la incidenţa în cauză a H.C.G.M.B. nr. 15/1994, cât şi a dispoziţiilor Legii nr. 69/1991.
Aspectele reţinute de instanţa de fond, la care a făcut referire şi în motivele de apel, conform cărora H.C.G.M.B. nr. 15/1994 viza faptul că primarii Sectoarelor 1 - 6 vor lua măsuri de reziliere a contractelor de asociere prin care Pieţele Agroalimentare sau părţi ale acestora erau date în folosinţa unor terţi şi că dispoziţiile acestei H.C.G.M.B. nu se aplică respectivului contract de asociere motivat de faptul că este o hotărâre anterioară încheierii contractului sunt total eronate.
Instanţa de apel nu a analizat aceste aspecte rezumându-se la a reţine faptul că Legea nr. 69/1991 are o forţă juridică superioară H.C.G.M.B. nr. 15/1994.
Dispoziţiile art. 59 şi 76 din Legea nr. 69/1991 au fost interpretate eronat de către instanţa de apel.
Dispoziţiile art. 59 lit. g) din Legea nr. 69/1991, în varianta existentă la data încheierii contractului de asociere, stabileau faptul că prerogativele privind administrarea domeniul public şi privat al unităţii administrativ teritoriale reveneau Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Acesta hotăra înfiinţarea de instituţii şi agenţi economici de interes judeţean, precum şi concesionarea şi închirierea de servicii publice judeţene, participarea la societăţi comerciale, locaţia de gestiune sau servicii ale administraţiei publice judeţene.
Dispoziţiile art. 20 lit. x) din Legea nr. 69/1991, stabileau că asocierea cu alte consilii locale, precum şi cu agenţi economici din ţară şi din străinătate, în scopul realizării şi exploatării unor lucrări de interes comun nu putea fi decisă de consiliul local.
Prerogativa de a hotărî cu privire la astfel de asocieri, revenea exclusiv Consiliului General a Municipiului Bucureşti, care nu şi-a dat niciodată acordul cu privire la încheierea contractului de asociere, aspect recunoscut şi de intimata-pârâtă.
Interpretând art. 76 din Legea nr. 69/1991, la care a făcut referire, instanţa de apel a reţinut faptul că, într-adevăr, în speţă Consiliul General al Municipiului Bucureşti, putea încheia contracte de concesiune, închiriere, locaţie de gestiune a bunurilor, dar că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 69/1991 conform cărora, serviciile publice ale comunei se organizează de către consiliul local.
De asemenea, a reţinut instanţa de apel, că trebuie avut în vedere faptul că pe site-ul Administraţiei Pieţelor sector 6 există un regulament de organizare şi funcţionare al acesteia, aprobat de Consiliul Local sector 6 prin Hotărârea nr. 70 din 31 mai 2011, care face dovada faptului că în anul 1995, când s-a încheiat Contractul de asociere în participaţiune Administraţia Pieţelor sector 6 avea capacitate de folosinţă, respectiv a încheiat contractul în mod corect. Aspectele reţinute de curtea de apel sunt o dovadă clară a greşitei interpretări a textelor de lege la care a făcut referire, motivat de faptul că, din probatoriul administrat în cauză, nu reiese că Administraţia Pieţelor Sector 6 şi SC P.G. SRL au beneficiat de o hotărâre din partea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, care să aprobe contractul de asociere a cărui nulitate a invocat-o prin cererea de chemare în judecată.
Susţinerile orale ale intimatei-pârâte SC P.G. SRL, în sensul că nu a avut cunoştinţă, la momentul încheierii Contractului de asociere, de existenţa acestei hotărâri, nu o poate exonera pe aceasta de obligaţia de a încheia un document cu respectarea tuturor prevederilor legale. Cealaltă intimată-pârâtă, Administraţia Pieţelor Sector 6 şi-a recunoscut propria culpă la încheierea contractului şi a fost de acord cu admiterea acţiunii promovate de Municipiul Bucureşti, aspect ce reiese din procesul-verbal de conciliere din data de 25 ianuarie 2011, încheiat între părţi şi care se află depus la dosarul cauzei.
Instanţa a menţionat în cuprinsul considerentelor că Municipiul Bucureşti se prevalează de propria culpă, fără să arate care este această culpă şi la ce se referă.
Constatarea nulităţii absolute poate fi invocată oricând şi de orice persoană interesată.
De asemenea, conform principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, astfel cum a fost definit prin prisma dispoziţiilor art. 34 din Decretul nr. 31/1954 (reglementarea anterioară de drept comun în materia persoanelor fizice şi a persoanelor juridice), persoana juridică nu poate dobândi, prin acte juridice, decât acele drepturi şi obligaţii care sunt în concordanţă cu scopul ei.
Orice convenţie încheiată de o persoană juridică lipsită de capacitatea de a contracta, ca urmare a lipsei capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, conduce la nulitatea absolută a actului juridic - art. 948 C. civ.
În atare situaţie, Contractul de asociere încheiat de Administraţia Pieţelor Sector 6 - persoană lipsită de capacitate de folosinţă şi de SC P.G. SRL, este lovit de nulitate absolută.
Administraţia Pieţelor Sector 6 nu avea capacitate de a încheia contractul de asociere, având în vedere prevederile H.C.G.M.B. nr. 15/1994 şi dispoziţiile Legii nr. 69/1991.
Instanţa de apel a susţinut că Administraţia Pieţelor avea capacitate de folosinţă în baza unui Regulament de organizare şi Funcţionare a pieţelor aprobat de Consiliul Local al Sectorului 6 în anul 2011.
Or, este practic imposibil de susţinut că în anul 1995 Administraţia Pieţelor Sector 6 avea capacitate de folosinţă în baza unei hotărâri aprobate de Consiliul Local sector 6 în anul 2011.
Ulterior încheierii contractului de asociere din 11 decembrie 1995, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a adoptat Hotărârea nr. 125 din 10 iulie 1997, prin care au fost împuternicite Primăriile sectoarelor 1 - 6 să organizeze licitaţii pentru reconstrucţia, modernizarea şi administrarea patrimoniului pieţelor şi complexelor agroalimentare, H.C.G.M.B. nr. 15/1994 fiind abrogată.
La data de 24 septembrie 2001, C.G.M.B. a adoptat Hotărârea nr. 239 prin care a fost abrogată H.C.G.M.B. nr. 125/1997. Prin intermediul H.C.G.M.B. nr. 239/2001 pieţele şi complexele agroalimentare au fost trecute în administrarea Consiliilor Locale ale sectoarelor 1 - 6.
Trebuie avut în vedere şi faptul că C.G.M.B. a adoptat la data de 06 martie 2003 H.C.G.M.B. nr. 51, prin intermediul căreia C.G.M.B. împuterniceşte Consiliile Locale ale sectoarelor 1 - 6, să încheie contracte de parteneriat public-privat, precum şi contracte de asociere şi/sau contracte de concesiune, prevăzute în anexele hotărârii, precum reconstrucţia, modernizarea şi administrarea pieţelor şi complexelor agroalimentare existente.
Faptul că, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 71/2002 privind gestiunea serviciilor, contractul de delegare a gestiunii trebuie să se supună unor exigenţe minimale impuse de legiuitor în ceea ce priveşte modalitatea de atribuire şi conţinutul legal obligatoriu (art. 13 alin. (6), (7), (8) din O.G. nr. 71/2002).
De la prevederile menţionate anterior sunt exceptaţi operatorii care la data intrării în vigoare îşi desfăşoară activitatea în baza unor contracte de delegare de gestiune legal încheiate.
Aşadar, doar contractele care îndeplinesc condiţia de a fi legal încheiate pot fi exceptate de la aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 71/2002.
Pe parcursul derulării contractului de asociere, legislaţia incidenţă în cauză a suferit diferite modificări, nici la data intrării în vigoare a O.G. nr. 71/2002 părţile nu au decis să intre în legalitate în ceea ce priveşte contractul de asociere, aspect pe care instanţa de apel nu l-a analizat la pronunţarea hotărârii.
Mai mult, prin adoptarea H.C.G.M.B. nr. 239/2001 Consiliul Local Sector 6, avea obligaţia să urmărească înlăturarea deficienţelor constatate, inclusiv anularea contractelor de concesiune sau asociere încheiate fără respectarea prevederilor legale în vigoare.
Recurentul a criticat, de asemenea, decizia curţii de apel şi cu privire la aspectele reţinute în ceea ce priveşte apelul declarat de SC P.G. SRL împotriva încheierii de şedinţă din data de 15 mai 2013, arătând că pe fond este de acord cu respingerea cererii reconvenţionale formulate de SC P.G. SRL.
Se poate amâna plata taxei de timbru în conformitate cu dispoziţiile art. 20 (2) din Legea nr. 146/1997, până la primul termen de judecată.
În conformitate cu prevederile art. 20 (3) din Legea nr. 146/1997, "neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii".
În raport cu natura unitară a pretenţiilor deduse judecăţii şi cu prevederile art. 11 şi 20 alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997, insuficienta timbrare justifică anularea în totalitate a acţiunii, neexistând temei legal pentru o judecare a pretenţiilor reclamantului proporţional cu valoarea sumelor achitate în contul întregii taxe judiciare de timbru datorate.
Trebuie avute, de asemenea, în vedere prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată şi completată, coroborat cu art. 35 alin. (5) din Ordinul nr. 760/1999 privind aplicarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997.
Instanţa de fond, în mod corect, a dispus anularea cererii ca insuficient timbrată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă SC P.G. SRL a invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că, în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, se face doar menţiune că decizia recurată este dată cu încălcarea Legii nr. 69/1991 şi a H.C.G.M.B. nr. 15/1994, fără ca recurenta să arate în ce mod instanţa a încălcat sau aplicat în mod greşit legea.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta nu a formulat nicio critică ce ar putea fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În cazul în care excepţia va fi respinsă, a solicitat respingerea primului motiv de recurs, întrucât contractul de asociere nu a fost încheiat cu încălcarea capacităţii de folosinţă.
Articolul în baza căruia se invocă pretinsa încălcare a capacităţii de folosinţă nu este prevăzut nici în lege, nici în actul de înfiinţare, nici în statut, fiind cuprins într-o hotărâre internă a Municipiului Bucureşti.
Nu au fost respectate formele de publicitate pentru H.C.G.M.B. nr. 15/1994 necesare aducerii la cunoştinţa terţilor, la data de 11 decembrie 1995, aceasta nefiind publicată în M. Of. şi nici pe site-ul Primăriei Municipiului Bucureşti.
Au fost respectate toate prevederile legale în vigoare la data încheierii contractului de asociere în participaţiune, printre acestea numărându-se şi art. 76 şi 77 din Legea nr. 69/1991.
Instanţa a reţinut în mod corect că H.C.G.M.B. nr. 15/1994 avea forţă juridică inferioară Legii nr. 69/1991, că, raportat la dispoziţiile art. 52 din această lege, Administraţia Pieţelor avea capacitate de folosinţă, fiind respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, precum şi faptul că reclamantul a omis să menţioneze dispoziţiile art. 21 lit. g) şi u) din Legea nr. 69/1991.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, arată că instanţa de apel a făcut o corectă apreciere, în sensul că plata ratelor lunare stabilite în sarcina sa era un aspect care ţinea de executarea obligaţiei de plată sau de executarea silită a hotărârii.
Prin concluziile scrise pe care le-a formulat, intimata-pârâtă SC P.G. SRL a reiterat aspectele menţionate în întâmpinare.
Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă SC P.G. SRL, instanţa urmează să o respingă, motivat de faptul că susţinerile recurentului se încadrează în motivele de nelegalitate indicate.
Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
La data de 11 decembrie 1995, între Administraţia Pieţelor Sector 6 şi SC P.G. SRL a intervenit Contractul de asociere în participaţiune nr. 398, având ca obiect reamenajarea, modernizarea şi exploatarea de către SC P.G. SRL a pieţei agroalimentare din B-dul Păcii nr. 140, sector 6, în suprafaţă totală de 5025 mp.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate a acestui contract, invocat de către recurent, instanţa de apel a reţinut şi a interpretat în mod corect dispoziţiile Legii nr. 69/1991 a administraţiei publice locale (forma în vigoare la data încheierii contractului de asociere în participaţiune) în sensul că, raportat la prevederile art. 50, coroborat cu art. 59 lit. g), art. 76, art. 77 din acest act normativ, consiliul local este cel care organizează serviciile publice în principalele domenii de activitate, iar Administraţia Pieţelor Sector 6, în calitate de serviciu public, administrează pieţele direct sau indirect prin asociere cu alte persoane juridice.
De asemenea, raportat la art. 21 lit. x) din Legea nr. 69/1991, printre atribuţiile consiliului local se numără şi aceea de a hotărî asocierea cu alte consilii locale, precum şi cu agenţi economici din ţară şi din străinătate, în scopul realizării şi exploatării unor lucrări de interes comun.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 21 lit. g) şi u) din Legea nr. 69/1991, potrivit cărora consiliul local administrează domeniul public şi privat al comunei ori oraşului şi exercită drepturile prevăzute de lege cu privire la regiile autonome pe care le-a înfiinţat, având dreptul de a organiza târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţii şi de a asigura buna funcţionare a acestora.
Raportat la aceste considerente, instanţa constată că au fost respectate prevederile legale în vigoare la momentul încheierii contractului, Consiliul Local, prin administraţia Pieţelor Sector 6 având atribuţii în sensul perfectării actului, neputând fi reţinută critica recurentului cu privire la încălcarea capacităţii de folosinţă.
În mod corect instanţa de apel a apreciat motivul de nulitate invocat, raportat la Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale (forma în vigoare la momentul încheierii contractului), făcând astfel aplicarea principiului potrivit căruia cauza de nulitate trebuie să existe la momentul perfectării actului.
Prevederile H.C.G.M.B. nr. 15/1994 invocate de către recurent nu pot fi reţinute, în condiţiile în care forţa juridică a hotărârii de consiliu este inferioară Legii nr. 69/1991, cu respectarea căreia a fost încheiat contractul de asociere în participaţiune din data de 11 decembrie 1995.
Aspectele invocate de către recurent, cu privire la abrogarea Hotărârii nr. 15/1994, adoptarea Hotărârilor nr. 125/1997, nr. 239/2001, nr. 51/2003, intrarea în vigoare a O.G. nr. 71/2002, nu pot fi reţinute, cauza de nulitate apreciindu-se raportat la dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune.
Nici criticile aduse de recurent încheierii de şedinţă din data de 15 mai 2013 nu sunt fondate.
În mod corect, raportat la prevederile art. 212 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, instanţa de apel a reţinut că nu se poate aplica sancţiunea anulării cererii reconvenţionale formulate de intimata-pârâtă SC P.G. SRL, ca urmare a nerespectării termenelor de plată stabilite pentru achitarea taxei de timbru.
Potrivit prevederilor menţionate, în cazul eşalonării sau amânării plăţii taxei de timbru, instanţa transmite hotărârea de încuviinţare, care constituie titlu executoriu, Ministerului Economiei şi Finanţelor/organelor competente pentru urmărirea executării obligaţiei de plată ori, după caz, pentru punerea în executare a hotărârii privind plata taxei ori a părţii din taxa datorată, la termenele stabilite. În titlul executoriu se vor menţiona şi codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal, precum şi orice alte date de identificare a debitorului. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Economiei şi Finanţelor în a căror rază teritorială îşi are sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor bugetare.
Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă SC P.G. SRL, ca nefondată, iar în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei civile nr. 828/A din 19 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă SC P.G. SRL, în sumă de 140.000 lei, reprezentând contravaloare onorariu de avocat.
Instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat de la suma de 179.800 lei (TVA inclus), la suma de 140.000 lei.
Potrivit art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să achite cheltuielile de judecată, iar Judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Este notoriu că, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, partea care a câştigat procesul nu poate obţine rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 C. proc. civ.), decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie se impune şi în dreptul intern.
Realitatea şi necesitatea cheltuielilor ţin de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil, spre a obţine serviciul avocatului la calitatea preconizată, ca garanţie a succesului său.
Caracterul rezonabil al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul litigiului ori reputaţia celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.
În raport cu obiectul cauzei, cu durata procesului, cu apărările făcute de apărătorul intimatei-pârâte SC P.G. SRL, instanţa apreciază ca rezonabilă plata unui onorariu în sumă de 140.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă SC P.G. SRL, ca nefondată.
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei civile nr. 828/A din 19 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 140.000 lei, către intimata-pârâtă SC. P.G. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 110/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 107/2016. Civil → |
|---|
