ICCJ. Decizia nr. 116/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 116/2016
Dosar nr. 1282/1/2015
Şedinţa publică de la 27 ianuarie 2016
Deliberând asupra cererii de revizuire, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3947, pronunţată la data de 10 decembrie 2014 în Dosarul nr. 67141/3/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 299-A din 7 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie. A fost modificată decizia recurată în sensul că a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei civile nr. 2013 din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în parte şi a fost respinsă cererea formulată de reclamantul S.A.A. privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la contravaloarea suprafeţei de 48,5 ha teren plantat cu viţă de vie şi arabil, situat pe raza administrativă a comunei Gura Vadului, judeţul Prahova, identificat prin procesul-verbal de delimitare încheiat la 10 septembrie 2009 de Primăria Gura Vadului, judeţ Prahova, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
La data de 30 martie 2015, reclamantul S.A.A. a formulat cerere de revizuire cu privire la această decizie solicitând:
În temeiul prevederilor art. 327 alin. (1) C. proc. civ. în vigoare la data introducerii acţiunii, să se observe că această cerere nu este în mod manifest neîntemeiată, că după pronunţarea la data 03 martie 2015 de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârilor în cauzele Toşcuţa contra României şi Trofim contra României, a primit ca răspuns la petiţiile formulate, în încercarea de a pune în executare hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în anul 2010 în cauza Stomff contra României, răspunsul formulat de cabinetul Ministrului L.N.D., sub nr. 7 din data de 25 februarie 2015, ca anexă la răspunsul menţionat mai sus, răspunsul adresat MDAP, din care rezultă că obiectul acţiunii nu mai este în fiinţă, fiind imposibile de pus în executare atât Hotărârea irevocabilă nr. 386/2004, pronunţată de Judecătoria Mizil, cât şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Stomff contra României.
În această situaţie, trebuie avută în vedere decizia Curţii Europene de Justiţie, în cazul Van Gend & Loos, respectiv, aplicabilitatea întregului drept comunitar reprezentat în cauză de cele două hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 03 martie 2015, care prevăd că, în situaţia imposibilităţii punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti, pentru că imobilul a pierit din orice pricină, înainte de predarea acestuia către adevăratul proprietar, statul român este obligat să plătească despăgubiri pentru imobilul respectiv.
Cum, într-o astfel de situaţie Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, se impune admiterea cererii de revizuire, casarea Deciziei nr. 3947, pronunţată la data de 10 decembrie 2014 în Dosarul nr. 67141/3/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, şi pronunţării unei decizii de respingere a recursului formulat de Ministerul Finanţelor Publice.
În susţinerea cererii sale de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art. 322 pct. 3, pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., revizuentul S.A.A. a invocat, în esenţă, următoarele motive:
În motivarea Deciziei nr. 3947/2014, pronunţată în Dosarul nr. 67141/3/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, secţia a II-a civilă, instanţa face referire exclusiv la temeiuri de drept din legislaţia română, deşi în fapt şi în drept, în calitate de cetăţean european a invocat în faţa instanţei naţionale o sursă de drept comunitar, respectiv Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2010 în cauza Stomff contra României, în care instanţa comunitară a dispus că Statul român trebuie să execute în termen de 3 luni începând din ziua în care Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă, Sentinţa civilă nr. 364/2004, pronunţată de Judecătoria Mizil. Această hotărâre nu a fost executată nici în prezent iar conform scrisorii de răspuns adresată sub nr. 549 din 18 februarie 2015 de Primăria Gura Vadului Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, nu mai poate fi executată întrucât imobilul teren cu plantaţie de viţă-de-vie nu mai exista în integralitatea lui.
Raportat la această situaţie, Statul Român este obligat să îi asigure despăgubirea echivalentă bunului pe care nu îl poate restitui în natură, aplicându-se în acest sens dreptul comunitar cu prioritate faţă de dreptul intern, respectiv temeiul de drept născut prin pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârilor din 03 martie 2015, în cauzele Toşcuţa contra României şi Trofin contra României. Aceasta este singura alternativă care poate fi avută în vedere în situaţia în care statul contractant nu poate pune în executare o hotărâre irevocabilă, prin care în patrimoniul revizuentului a renăscut un drept de proprietate pe care statul contractant nu îl poate respecta, în sensul unei reale naşteri a unei valori în patrimoniul său.
Revizuentul arată că nu a cerut şi restituirea terenului în suprafaţă de 48,5 ha vie şi arabil, respectiv 47,33 ha plantaţie vie şi 0,49 ha fâneţe şi în acelaşi timp acordarea de despăgubiri pentru acelaşi teren, ci aplicarea soluţiei alternative potrivită situaţiei de fapt şi de drept.
A invocat aplicabilitatea directă a dreptului comunitar, iar în drept: jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Glod contra României, Crişan contra României, Ortenberg contra Austriei, Porţeanu contra României, Matache contra României, Păduraru contra României şi bineînţeles Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2010 în cauza Stomff contra României.
Obligaţia de a pune în executare Sentinţa civilă nr. 364/2004, pronunţată de Judecătoria Mizil revine exclusiv Statului român, fapt confirmat şi de Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 3 martie 2015 în cauza Toşcuţa şi alţii împotriva României şi prin Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 3 martie 2015 în cauza Trofim împotriva României, hotărâri în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că în cazul în care statul nu poate să îi repună în posesie pe reclamanţi trebuie să le acorde acestora despăgubiri materiale şi daune morale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează în aceste două hotărâri că, în situaţia în care statul nu reuşeşte să asigure executarea unei decizii definitive şi irevocabile a unei instanţe de judecată de restituire a dreptului de proprietate, trebuie să îi acorde reclamantului despăgubiri materiale şi daune morale.
În temeiul art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în litigii referitoare la dreptul de proprietate şi în temeiul art. 223 C. civ. Ministerul Finanţelor Publice stă în judecată, în proces, drept reprezentant al statului, iar raportat la aceste aspecte, în cauză, Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Practica neunitară, jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp are drept consecinţă afectarea principiului siguranţei juridice, unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept.
Revizuentul arată că privarea sa de proprietate, combinată cu discriminarea acestuia este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent în privinţa cererii sale. Incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra revizuentului, acesta aflându-se în imposibilitatea de a-şi recupera totalitatea bunului, dreptul său de proprietate fiind recunoscut prin înscrisurile ataşate la dosarul cauzei.
Prin urmare, faptul că revizuentul a fost lipsit de dreptul proprietate asupra propriului bun, combinat cu lipsa totală de despăgubire timp de peste 10 ani face ca revizuentul să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, faptul că revizuentul a trebuit să împrumute căi de atac din dreptul intern nu îndeplineşte întotdeauna cerinţele din articolul 6 § 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Trebuie constatat dacă gradul de acces prevăzut de legislaţia naţională ar fi fost suficient, în cauză, pentru a asigura părţii "dreptul la un tribunal", având în vedere principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (Yagtzilar, § 26 şi Lungoci § 43). Acest lucru se aplică în special atunci când, cum este cazul său, nu a avut acces la un tribunal decât pentru constatarea că acţiunea sa este inadmisibilă, în temeiul legii (ibidem).
S-a invocat încălcarea, în ceea ce îl priveşte, a drepturilor garantate de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată de Protocolul nr. 14, semnat de România la data de 13 mai 2004, care introduce un nou criteriu de admisibilitate, adăugând condiţiilor precedente pe cel al existenţei unui dezavantaj semnificativ - respectiv, în cazul de faţă, crearea de discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală şi nediferenţiată a tuturor celor care sunt cetăţeni europeni:
- art. 6 parag. 1 din Convenţie;
- art. 13 din Convenţie, raportat la art. 6 parag. 1 din Convenţie;
- art. 14 din Convenţie, care, coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, creează o discriminare între el şi alţi cetăţeni români şi/sau europeni din cauza nerestituirii bunului său de către instanţele interne;
- art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie;
- Protocolul nr. 12 adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000 şi intrat în vigoare la 1 aprilie 2005.
Practica Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în materia necesităţii instituirii obligativităţii practicii unitare şi a valorificării - legitimei speranţe - în recunoaşterea dreptului material şi/sau subiectiv reclamat a fi încălcat este obligatorie şi relevantă:
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 ianuarie 2009 - cauza Faimblat contra României, în care se reiterează principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică. Acest lucru se aplică în special atunci când, de exemplu, partea nu a avut acces la un tribunal decât pentru a auzi declarată acţiunea sa ca inadmisibilă, cea ce face ca dreptul de acces la o instanţă să rămână doar un drept teoretic şi iluzoriu de a obţine recunoaşterea dreptului printr-o decizie finală, anulând orice speranţă legitimă de dreptate;
S-a invocat şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2 martie 2010 - cauza Stomff contra României.
Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca fiind inadmisibilă, cerere pe care instanţa urmează să o respingă.
Analizând cererea de revizuire formulată, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă.
Pentru a fi incident acest text de lege, este necesar ca debitorul să fi fost obligat să predea un anumit bun creditorului, iar acest bun să fi dispărut sau să fi pierit, în timpul procesului, sau după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, astfel încât executarea în natură a obligaţiei de predare a bunului să nu mai poată fi posibilă.
Înalta Curte reţine că prin Sentinţa civilă nr. 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 18 noiembrie 2013, în Dosarul nr. 67141/3/2011, a fost admisă în parte acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamantul S.A.A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Domeniilor Statului şi Prefectura Prahova. A fost admisă excepţia de necompetentă generală în ce priveşte capătul 1 de cerere.
S-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea capătului 2 de cerere, în baza art. 246 C. proc. civ. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 4.219.500 lei, reprezentând contravaloarea suprafeţei de 48,5 ha teren plantat cu viţă de vie şi arabil, situat pe raza administrativă a comunei Gura Vadului, judeţul Prahova, identificat prin procesul-verbal de delimitare încheiat la 10 septembrie 2009 de Primăria Gura Vadului, judeţul Prahova.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 299-A din data de 07 iulie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 67141/3/2011.
Prin Decizia nr. 3947, pronunţată la data de 10 decembrie 2014 în Dosarul nr. 67141/3/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 299-A din data de 07 iulie 2014 şi respinsă acţiunea faţă de acesta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, ceea ce înseamnă că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 322 pct. 3 C. proc. civ., neexistând niciun bun care să fi pierit în timpul procesului, sau după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, astfel încât executarea în natură a obligaţiei de predare a bunului să nu mai poată fi posibilă.
Raportat la aceste considerente, motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. vor fi înlăturate.
Nici al doilea motiv de revizuire invocat, nu poate fi reţinut.
În conformitate cu dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurarea mai presus de voinţa părţilor.
Înscrisurile invocate de revizuent nu sunt determinante pentru soluţionarea cauzei, în sensul că, în condiţiile în care ar fi fost cunoscute de către instanţa de recurs, ele nu ar fi schimbat soluţia pronunţată de aceasta.
Astfel, adresa din data de 23 februarie 2015, emisă de Primăria Comunei Gura Vadului nu prezintă nicio relevanţă cu privire la soluţia ce se putea pronunţa în cauză, în condiţiile în care instanţa de recurs a admis recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea faţă de acesta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Motivul trei al cererii de revizuire este, de asemenea, nefondat.
În cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale cu privire la hotărârea a cărei revizuire se cere.
În susţinerea cererii de revizuire, revizuentul invocă hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 2 martie 2010.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 3947, a cărei revizuire se solicită, la 10 decembrie 2014, ulterior pronunţării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate de către revizuent, motiv pentru care susţinerile recurentului vor fi, de asemenea, înlăturate.
Cum în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 322 alin. (1) pct. 3, 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul S.A.A. împotriva Deciziei nr. 3947 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 67141 /3/2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulata de revizuentul S.A.A. împotriva Deciziei nr. 3947 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă. în Dosarul nr. 67141 /3/2011, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 114/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 110/2016. Civil → |
|---|
