ICCJ. Decizia nr. 295/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 295/2016
Dosar nr. 8758/30/2011
Şedinţa publică din 04 februarie 2016
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1323 din 30 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. 8758/30/2011, a fost admisă î n parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta T.V.I. împotriva pârâtului Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, astfel cum a fost precizată.
În consecinţă, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a unor despăgubiri în cuantum de 5.705 lei pentru parcelă şi în cuantum de 8.626 lei pentru parcelă şi a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată precizată; a fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 2.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta şi pârâtul, care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin Decizia nr. 105 din 3 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.T.I. prin CN A.D.N.R. SA prin D.R.D.P. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1323 din 30 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. 8758/30/2011, în contradictoriu cu reclamanta T.V.I.
S-a schimbat sentinţa apelată în sensul că s-a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
S-a respins apelul declarat de reclamanta T.V.I. împotriva aceleiaşi hotărâri, ca nefondat.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut următoarele:
Având în vedere că ambele părţi critică - din perspective opuse - cuantumul despăgubirilor acordate în primă instanţă şi că reclamanta a formulat şi alte critici, mai sus-arătate, instanţa de apel le va examina cu prioritate pe acestea, cu atât mai mult cu cât aprecierea ca fiind întemeiate a unora dintre ele ar face inutilă examinarea criticilor formulate de pârât.
Astfel, reclamanta apelantă a invocat că, deşi a solicitat anularea proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi a celor două hotărâri emise în acest sens sub aspectul stabilirii acestui cuantum, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestui petit ci a admis doar parţial cererea subsidiară, mărginindu-se doar la a specifica faptul că respinge în rest acţiunea.
Aceste susţineri sunt neîntemeiate, fiind respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
Câtă vreme reclamanta a solicitat anularea menţionatelor acte doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor pentru parcelele de teren expropriate, iar instanţa a modificat cuantumul acestor despăgubiri majorându-l, este evident că în mod corelativ au fost modificate (anulate) parţial şi actele în cuprinsul cărora a fost menţionat acest cuantum.
Pe de altă parte, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată (cu consecinţa modificării cuantumului despăgubirilor stabilite de pârât) şi respingerea ei în rest nu echivalează cu o omisiune de pronunţare asupra cererii în anulare, ci este consecinţa faptului că prima instanţă nu a acordat despăgubirile în cuantumul solicitat de reclamantă şi nici nu a validat afirmatul acord de voinţă dintre părţi.
În fine, dacă aprecia că tribunalul a omis să se pronunţe asupra cererii de anulare, reclamanta era ţinută să urmeze calea prevăzută de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. referitoare la completarea hotărârii şi nu să declare apel, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 2812 C. proc. civ.
Neîntemeiate sunt şi criticile vizând respingerea cererii de constatare a acordului de voinţă intervenit între proprietar şi expropriator cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat.
Astfel, H.G. nr. 1232/06 decembrie 2010 a fost dată în aplicarea Legii nr. 198/2004 (abrogată prin Legea nr. 255/2010).
Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4) - (8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.
Rezultă astfel că, prin hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, comisia dispunea atât asupra transferului dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului despăgubirii, nici evaluarea terenului şi nici notarea în cartea funciară a intenţiei de expropriere neconducând la preluarea dreptului de proprietate.
În cauză, hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamantei au fost emise la 14 şi, respectiv, 15 septembrie 2011, sub imperiul Legii nr. 255/2010, lege ce a abrogat Legea nr. 198/2004.
Câtă vreme exproprierea terenului nu a avut loc anterior, iar procedura de realizare urmează legea în vigoare la momentul derulării (procedurii), fiecare act juridic este supus normei legale sub imperiul căreia se realizează.
În consecinţă, faptul că procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul Legii nr. 198/2004 şi a H.G. nr. 1232/2010 (în forma iniţială) nu atrage ultraactivitatea acestor norme în condiţiile abrogării legii şi ale modificării H.G. nr. 1232/2010.
În consecinţă, nu pot fi reţinute considerentele potrivit cărora H.G. nr. 492/2011 ar încălca principiul neretroactivităţii legii, hotărârea de guvern fiind dată în aplicarea Legii nr. 255/2010 în vigoare la data exproprierii.
Corespunde realităţii că, potrivit art. 31 din menţionata lege, orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, însă art. 32 prevede că, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor se aplică prevederile prezentei legi.
Or, în cauză procedura de expropriere privind-o pe reclamantă era în curs de desfăşurare, la data apariţiei legii nefiind emisă hotărârea Comisiei (producătoare de efecte juridice în sensul celor mai sus-arătate), astfel că urmarea procedurii (inclusiv sub aspectul stabilirii unor noi valori de despăgubire) este conformă legii, expropriatorul având obligaţia de a utiliza în vederea determinării despăgubirilor doar expertiza realizată în condiţiile actului normativ de expropriere în vigoare la data la care hotărârea a fost emisă, respectiv Legea nr. 255/2010.
În condiţiile Legii nr. 255/2010, decizia de expropriere emisă în baza art. 9 constituie titlu pentru predarea imobilului şi, în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate şi constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor de către proprietar (art. 18 din lege).
Or, în cauză, reclamanta nu şi-a dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor rezultate din urmarea procedurii derulate în baza Legii nr. 255/2010 (şi oferite de expropriator), astfel că nu există acordul de voinţă cu privire la acest cuantum, acord a cărui validare a fost cerută.
Referitor la invocarea de către reclamantă a art. 1 Protocolul 1 la C.E.D.O., art. 481 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei C.E.D.O., instanţa reţine că atât Legea nr. 33/1994 (art. 1 şi 26) cât şi Legea nr. 255/2010 (art. 22) conţin şi norme de drept substanţial prin care se consacră caracterul just al despăgubirii, care se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, norme concordante cu prevederile invocate şi la care reclamanta însăşi a apelat, solicitând efectuarea unei expertize pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor în acord cu respectivele norme.
Cu privire la evaluarea despăgubirilor - cuantumul acestora fiind criticat, conform celor mai sus-arătate de ambele părţi, se impun câteva precizări prealabile.
Astfel, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 publicată în M. Of. nr. 152 din 3 martie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată şi a constatat că prevederile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituţionale.
Conform considerentelor deciziei, Curtea a constatat că „Despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este „dreaptă” (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate”, astfel că „la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, experţii şi instanţa de judecată vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate.”
Chiar dacă reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 255/2010, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor la termenul de judecată din 25 februarie 2015 necesitatea stabilirii de către experţi a valorii imobilelor la momentul transferului dreptului de proprietate, faţă de considerentele aceleaşi decizii potrivit cărora „soluţia legislativă constatată ca fiind neconstituţională se regăseşte atât în art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, astfel cum a fost modificat prin art. 4 pct. 3 din O.U.G. nr. 228/2008, în vigoare în perioada 5 ianuarie 2009 - 22 decembrie 2010, cât şi în art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010” şi a procedat la administrarea acestei probe.
Ulterior, la 26 mai 2015, Curtea Constituţională, admiţând o excepţie de neconstituționalitate a constatat că prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituționale.
Cum părţile au fost de acord cu administrarea acestei probe, iar instanţa a procedat în acest sens, susţinerile reclamantei apelante referitoare la nulitatea raportului de expertiză întocmit în primă instanţă, au rămas fără obiect, rămânând fără temei cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru refacerea expertizei. La fel, fără obiect au rămas şi susţinerile pârâtului vizând lipsa răspunsului la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză întocmit în primă instanţă, celelalte susţineri ale apelanţilor fiind examinate prin prisma concluziilor experţilor cerute de instanţa de apel şi a celorlalte probe administrate în cauză.
În continuare, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994 „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire (…)”, iar conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în forma în vigoare la data exproprierii, „în termen de 30 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute la alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligaţia prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri.”
De asemenea, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabileşte că „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.”,cu privire la data preţului de vânzare urmând a fi avute în vedere considerentele mai sus-arătate referitoare la neconstituţionalitatea sintagmei „la data întocmirii raportului de expertiză”.
Din cuprinsul actelor normative mai sus menţionate (în concordanţă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.) rezultă că ele consacră caracterul just (drept) al despăgubirii pentru imobilele expropriate şi că precizează explicit că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, stabilind obligaţia legală atât în sarcina instanţei, cât şi în sarcina experţilor de a ţine seama de preţul cu care se vând, de regulă, imobilele similare (de acelaşi fel, adică cu aceleaşi caracteristici) în zona respectivă.
Raportând aceste considerente la concluziile domnilor experţi privitoare la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin expropriere (în calcul fiind luată valoarea parcelelor la data exproprierii - conform celor mai sus-arătate - şi daunele suferite), instanţa reţine că domnul expert V.I. a stabilit un cuantum al despăgubirilor de 89.150 lei format din valoarea terenului (80.548 lei, fiind avută în vedere valoarea de 3,16 euro/mp) şi daunele suferite prin expropriere (8.602 lei); domnul expert U.I.R. a stabilit un cuantum al despăgubirilor de 8.868 lei (8.045 lei - valoarea terenului + 823 lei - daune); domnul expert C.A.C. a stabilit un cuantum al despăgubirilor de 8.045 lei + 0 lei - daune.
Se constată că sub aspectul valorii terenului, domnul expert V.I. a calculat o altă valoare decât ceilalţi doi experţi, valoare care nu a fost avută în vedere de instanţa de apel la evaluarea despăgubirilor cuvenite reclamantei.
Astfel, conform celor mai sus-arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, metoda ce se impune în evaluare este cea a comparaţiei directe.
Or, stabilind valoarea terenului, domnul expert V.I. nu a avut în vedere această metodă ci a făcut o medie aritmetică a preţurilor cu care au fost înstrăinate în zonă terenuri astfel cum a rezultat din contractele depuse la dosar şi vizând perioada 2011-2015, valoare corectată cu o serie de coeficienţi indicaţi în raport (filele 164-196 dosar). La valoarea terenului astfel stabilită, domnul expert a aplicat un procent de 15% pentru a calcula daunele prin expropriere; cum calculul valorii reale a terenului expropriat a fost efectuat cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, este evident că nici prejudiciul calculat prin raportare la această valoare nu este stabilit conform dispoziţiilor legale menţionate.
În consecinţă, instanţa a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei în sensul art. 26 şi al considerentelor deciziei Curţii Constituţionale mai sus arătate concluziile domnilor experţi C.A. şi U.I.
Din această perspectivă, instanţa a reţinut în prealabil că potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 „Primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi”.
Or, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu a validat/nu va valida concluziile experţilor fără a le raporta la pretenţiile părţilor şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, criticile reclamantei vizând acest aspect nefiind, astfel, întemeiate.
În continuare, instanţa reţine că, prin raportul de expertiză la care s-a făcut referire în cele ce preced, cei doi experţi au stabilit că valoarea celor două parcele de teren la data exproprierii este de 8.045 lei (1.294 lei/mp x 5.371 + 1,294 lei/mp x 846 mp).
La stabilirea acestei valori, domnii experţi au folosit metoda comparaţiei directe, având în vedere contracte de vânzare-cumpărare ce au avut ca obiect înstrăinări de terenuri de acelaşi fel - în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994 - cu parcelele expropriate, respectiv având aceleaşi caracteristici (amplasament, categorie de folosinţă, etc.).
Contrar obiecţiunilor reclamantei-apelante (filele 249-250 dosar), valoarea terenului a fost stabilită fiind avute în vedere nu doar contracte de înstrăinare ci şi contracte puse la dispoziţia experţilor de Primăria Lugoj, contracte ce vizează terenuri înstrăinate în perioada exproprierii.
Pe de altă parte, contractele invocate de reclamantă nu au ca obiect terenuri înstrăinate în perioada sus-menţionată, astfel că în mod legal au fost înlăturate de la evaluare.
În fine, valoarea metrului pătrat este acelaşi pentru ambele parcele expropriate, astfel că sunt nefondate susţinerile reclamantei referitoare la diferenţa nejustificată de valoare dintre cele două suprafeţe de teren.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, instanţa reţine următoarele:
Pe calea apelului, reclamanta nu a formulat critici punctuale privind neacordarea de despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate proprietarului în sensul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ci a arătat că la valoarea terenului trebuie adăugate „şi daunele suferite ca urmare a exproprierii (fărâmiţarea unei parcele mari, costuri pentru redobândirea unui teren similar, inconvenientul deplasării la parcela rămasă peste autostradă, imposibilitatea construirii sau plantării de arbori pe parcela rămasă în imediata apropiere a autostrăzii etc.)”. Pe de altă parte, pârâtul a invocat nelegalitatea acordării către reclamantă a sumelor cu titlu de despăgubiri pentru daune în sensul sus arătat.
Prin raportul de expertiză întocmit în cauză de cei doi experţi ale căror concluzii au fost reţinute de instanţa de apel ca fiind concordant cu dispoziţiile art. 26 din Lege, doar domnul expert U.R. a reţinut că reclamantei i se cuvin despăgubiri cu titlu de daune pentru prejudiciul cauzat prin expropriere pentru parcela de 636 mp propusă pentru expropriere, întrucât este greu de cultivat ori a rămas fără utilitate (fila 234 dosar), nefiind propusă acordarea de despăgubiri pentru alte categorii de daune (filele 233-234 dosar).
Conform celor mai sus arătate, prima instanţă nu a acordat despăgubiri pentru parcela de 636 mp reţinând, în esenţă că, în temeiul Legii speciale nr. 255/2010 poate fi contestat cuantumul despăgubirilor acordate pentru expropriere, însă nu pot fi solicitate daune totale pentru o altă parcelă de teren (fila 8 alin. (4) sentinţă).
Or, reclamanta nu a criticat în condiţiile art. 287 C. proc. civ. cele astfel reţinute de tribunal, astfel că, faţă de limitele caracterului devolutiv al apelului, Curtea va menţine sub acest aspect hotărârea apelată.
Chiar dacă, dând o interpretare extrem de extensivă rolului activ al instanţei şi s-ar aprecia că referirile cu caracter generic (mai sus-citate) la componentele despăgubirilor ar viza şi acest aspect, sentinţa va fi oricum menţinută din această perspectivă, câtă vreme tribunalul a interpretat corect dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.
Pe de altă parte, pentru celelalte categorii de daune (redobândire aceeaşi suprafaţă de teren, cheltuieli suplimentare de transport, predare subvenţie, lipsă venituri pe un an de zile) domnii experţi nu au propus acordarea de dezdăunări, iar reclamanta nu a contestat în condiţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ. sub acest aspect concluziile experţilor şi nici nu a făcut dovada suportării vreunei daune de natura celor la care s-au referit experţii ori a vreuneia de altă natură şi care s-ar putea încadra în dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 referitoare la despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin expropriere.
Pentru aceste considerente, văzând că despăgubirea calculată de domnii experţii U.I.R. şi C.A.C., ca echivalent al prejudiciului cauzat cu raportare la data exproprierii, este în cuantum total de 8.045 lei, inferioară celei stabilită prin hotărârile de stabilire a despăgubirilor (1.265 lei + 8.031 lei = 9.296 lei) şi având în vedere dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 33/1994 potrivit cărora „Despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat.” , În baza normelor legale sus-menţionate, instanţa apreciază că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei şi întemeiate cele formulate de pârâtul-apelant şi că se impune admiterea apelului acestuia din urmă, cu consecinţa menţinerii proceselor verbale şi a hotărârilor contestate de reclamantă sub aspectul despăgubirilor acordate.
Având în vedere soluţia dată asupra cererii principale, soluţia a fost schimbată şi sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata acestor cheltuieli.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 296 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.T.I. prin CN A.D.N.R. SA prin D.R.D.P. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1323 din 30 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8758/30/2011, în contradictoriu cu reclamanta T.V.I. şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
În baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a respins apelul declarat de reclamanta T.V.I. împotriva aceleiaşi hotărâri.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta T.V.I., solicitând în temeiul art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea apelului reclamantei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi precizată de aceasta, fiind de acord, în subsidiar, şi cu menţinerea hotărârii instanţei de fond.
Se invocă incidenţa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pentru lipsa motivării hotărârii şi încălcarea dispoziţiilor art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994, republicată.
1. Structurând criticile de nelegalitate, amplu argumentate la pct. 1 din motivele de recurs, se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a admis apelul CN A.D.N.R. SA şi a respins acţiunea reclamantei, în principal, pe motiv că preţul stabilit de către doi dintre experţi pentru terenul expropriat, ar fi inferior preţului stabilit prin hotărârea de expropriere, însă instanţa de apel nu a făcut nicio referire şi nu a motivat de ce a luat în considerare concluziile celor doi experţi, deşi probele de la dosar demonstrau că aceste concluzii sunt eronate, nu sunt în concordanţă cu legea şi sunt vădit părtinitoare.
Completarea raportului de expertiză efectuat în cauză, în faţa instanţei de apel, conţine părerea expertului V.I. şi părerea experţilor C.A. şi U.I. Cu toate că cei doi experţi C.A. şi U.I. au exprimat o părere comună, aceasta nu este în concordanţă cu dispoziţiile legale, spre deosebire de punctul de vedere prezentat de către expert V.I. şi de contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar de către reclamantă, prin acestea fiind exprimate preţurile reale cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel cu cele expropriate.
Deşi a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, la ultimul termen de judecată, instanţa de apel le-a respins, reţinând mai apoi că nu s-ar fi contestat aprecierile experţilor, ceea ce este total eronat, făcând incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Se susţine, de asemenea, că s-au încălcat dispoziţiile art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994, republicată, deoarece trebuiau luate în considerare preţurile de tranzacţionare obişnuite, adică cele care se încadrează în plaja firească de preţuri şi nu cele care se situează în afara acestui interval, pentru aceasta fiind necesar a se lua în calcul mai multe preţuri de tranzacţionare, pentru imobile care trebuiau să fie din aceeaşi categorie de folosinţă.
2. În ceea ce priveşte petitul principal al acţiunii, recurenta reclamantă susţine că a solicitat, în primul rând, anularea proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 14 septembrie 2011 şi din 15 septembrie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 14 septembrie 2011 şi nr. 58 din 15 septembrie 2011, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirii pentru parcelele de teren expropriate, atât în varianta solicitării acordului de voinţă, cât şi în cea a subsidiarului.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestui petit, mărginindu-se doar la admiterea parţială a cererii subsidiare, cu toate că, doar ca urmare a anulării parţiale a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirii, se pot stabili alte valori de despăgubire de către instanţa de judecată, după criteriile stabilite de lege.
Faţă de aceste aspecte a solicitat prin cererea de apel casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, întrucât instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere mai sus menţionat, nemotivând respingerea acestui petit, mărginindu-se doar la a specifica faptul că se respinge în rest acţiunea. Instanţa de apel a respins aceste critici, arătând că nu are importanţă dacă în dispozitiv instanţa de fond nu s-a referit explicit la anularea parţială a hotărârii de expropriere, atâta vreme cât a modificat cuantumul despăgubirilor, ori nu este de acceptat o asemenea motivare, raportat la faptul că modificarea cuantumului despăgubirilor se poate face doar ca urmare a anulării parţiale a hotărârii de expropriere, ceea ce trebuie explicit detaliat în dispozitivul hotărârii.
3. Referitor la constatarea acordului de voinţă intervenit cu privire la plata sumei de 25.964 lei, pentru terenul expropriat de la reclamantă, în suprafaţă de 846 mp, respectiv 164.836 lei pentru celălalt teren expropriat, în suprafaţă de 5.371 mp, instanţa de fond a respins acest petit, fiind menţinută această soluţie şi în apel, cu motivarea că Legea nr. 198/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 255/2010, iar procedura de realizare a exproprierii se supune legii în vigoare la momentul derulării ei.
Ambele instanţe reţin că, deşi conform art. 31 din Legea nr. 255/2010 „orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă”, totuşi art. 32 ar menţiona, „în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi”.
Din punctul de vedere al recurentei reclamante, această motivare nu lămureşte şi nu convinge, întrucât dacă ar fi aşa, art. 31 nu şi-ar mai găsi în niciun caz aplicabilitate din momentul intrării în vigoare a legii, ori la acea dată singura expertiză şi documentaţie tehnică era cea prin care s-a stabilit valoarea de 25.964 lei, pentru terenul expropriat, în suprafaţă de 846 mp, respectiv 164.836 lei pentru celălalt teren expropriat, în suprafaţă de 5.371 mp. Art. 32 are o altă însemnătate decât cea pe care o explicitează instanţa de fond, ea referindu-se la modalitatea de emitere a hotărârilor, modul de contestare a acestora etc., iar în niciun caz la modificarea despăgubirilor deja stabilite, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010, H.G. nr. 492/2011 nu exista, astfel pentru cei la care procedura de expropriere era demarată sub imperiul Legii nr. 198/2004 şi H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, trebuia avut în vedere exclusiv art. 31 din Legea nr. 255/2010. Nu se pot şterge cu buretele şi neglija total, după bunul plac al pârâtului Statul Român, actele întocmite anterior, pentru că până la urmă toate acele acte fac parte din dosarul administrativ, iar acum nu se face altceva decât o spoliere a bunului subsemnatei.
În acest context, se apreciază că, în mod greşit a procedat instanţa de fond şi instanţa de apel, respingând cererea formulată în principal, din considerentele expuse rezultând că instanţa a făcut o greşită interpretare a legii în pronunţarea acestei soluţii.
În recurs, intimatul pârât Statul Român reprezentat de M.T.I. prin CN A.D.N.R. SA - prin D.R.D.P. Timişoara a depus concluzii scrise, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, raportat la dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., pe motivul că acesta cuprinde numai critici de netemeinicie a hotărârii atacate.
Referitor la excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate expres reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocată de intimatul pârât, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a indicat motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază recursul şi anume, cele reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pe care le-a şi dezvoltat, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei de apel, raportat la aceste motive, pe care instanţa de recurs urmează a le analiza din perspectiva încadrării lor în dispoziţiile legale menţionate, dar şi a caracterului lor fondat sau nefondat în circumstanţele speţei.
Prin urmare, cum recursul reclamantei apare ca fiind motivat, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii acestui recurs, ca nefondată.
Examinând recursul reclamantei prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decurgând din pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994, republicată, Înalta Curte constată că nu este fondat.
Referitor la acea ipoteză a motivului de nelegalitate invocat, ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte constată că este incidentă atunci când instanţa a recurs la textul de lege aplicabil speţei dar, fie l-a încălcat în litera sau spiritul lui, fie l-a aplicat greşit.
De pildă, instanţa încalcă sau aplică greşit legea atunci când: aplică o normă generală, nesocotind existenţa normei speciale; aplică o normă care nu este incidentă în speţă; aplică legea română, deşi raportul juridic cu element de extraneitate este guvernat de legea străină; dă o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt.
Instanţa de apel a recurs la textele de lege aplicabile în speţă, respectiv art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994, republicată, şi raportat la acestea a stabilit valoarea terenului expropriat, luând în considerare opinia majoritară din completarea la raportul de expertiză dispus şi efectuat în apel.
Susţinerea recurentei reclamante că, instanţa de apel nu a făcut nicio referire şi nu a motivat de ce a luat în considerare concluziile celor doi experţi majoritari, şi nu opinia minoritară, nu corespunde realităţii.
Astfel, la evaluarea despăgubirilor cuvenite reclamantei, instanţa de apel a arătat în mod expres că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, republicată, metoda ce se impune în evaluare este cea a comparaţiei directe.
Expertul V.I., cu opinie minoritară, nu a avut în vedere această metodă ci a făcut o medie aritmetică a preţurilor cu care au fost înstrăinate în zonă terenuri astfel cum a rezultat din contractele depuse la dosar, vizând perioada 2011-2015, valoare corectată cu o serie de coeficienţi indicaţi în raport. La valoarea terenului astfel stabilită, expertul a aplicat un procent de 15% pentru a calcula daunele prin expropriere. În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că acest calcul al valorii reale a terenului expropriat a fost efectuat de expertul V. cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care, nici prejudiciul calculat prin raportare la această valoare nu este stabilit conform dispoziţiilor legale menţionate.
În continuare, instanţa de apel a reţinut că prin raportul de expertiză cei doi experţi majoritari C.A. şi U.I. au stabilit valoarea celor două parcele de teren la data exproprierii, folosind metoda comparaţiei directe şi având în vedere contracte de vânzare-cumpărare ce au avut ca obiect înstrăinări de terenuri de acelaşi fel - în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994 - cu parcelele expropriate, respectiv având aceleaşi caracteristici (amplasament, categorie de folosinţă, etc.).
Totodată, s-au avut în vedere şi contracte puse la dispoziţia experţilor de Primăria Lugoj, contracte ce vizează terenuri înstrăinate în perioada exproprierii. Contractele invocate de reclamantă nu aveau ca obiect terenuri înstrăinate în perioada sus-menţionată, astfel că în mod legal au fost înlăturate de la evaluare.
Prin urmare, instanţa a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, metoda comparaţiei directe din concluziile experţilor C.A. şi U.I., care sunt în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, republicată, şi al considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 12/2015.
Alegând ca variantă de determinare a valorii terenului expropriat pe cea din opinia majoritară a raportului de expertiză, instanţa de apel nu a încălcat criteriul de stabilire a valorii despăgubirilor prevăzut de art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel cum susţine recurenta, ci a procedat la judecată în conformitate cu principiul aflării adevărului, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice în cauză.
Susţinerile recurentei reclamante în sensul că aceste concluzii ale experţilor majoritari sunt eronate, raportat la probele de la dosar, nu pot fi valorificate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind vorba despre o chestiune de interpretare şi apreciere dată probelor administrate, ceea ce constituie o chestiune de fapt, care nu poate face obiectul controlului judiciar extraordinar.
De altfel, Înalta Curte apreciază că prin multitudinea de argumente expuse la pct. 1 din motivele de recurs, recurenta reclamantă invocă, în principal, fie greşita interpretare a probelor administrate în cauză, fie aprecierea subiectivă a cuantumului despăgubirilor de care a dat dovadă instanţa de judecată, aspecte ce nu pot face obiect de analiză în recurs, motivele pentru care se poate cere casarea sau modificarea hotărârii fiind cele expres şi limitativ prevăzute de lege.
Referitor la critica expusă la pct. 2 al motivelor de recurs, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reţinut în apel faptul că, atâta vreme cât reclamanta a solicitat anularea proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor, pentru parcelele de teren expropriate, iar instanţa a modificat cuantumul acestor despăgubiri, majorându-l, este evident că în mod corelativ au fost modificate (anulate) parţial şi actele în cuprinsul cărora a fost menţionat acest cuantum. Admiterea în parte a cererii de chemare în judecată (cu consecinţa modificării cuantumului despăgubirilor stabilite de pârât) şi respingerea ei în rest nu echivalează cu o omisiune de pronunţare asupra cererii în anulare, ci este consecinţa faptului că prima instanţă nu a acordat despăgubirile în cuantumul solicitat de reclamantă şi nici nu a validat afirmatul acord de voinţă dintre părţi.
Faţă de aceste considerente, nu poate fi primită critica recurentei reclamante în sensul că, „nu este de acceptat o asemenea motivare”, deoarece se apreciază că exprimă doar simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată, nefiind posibilă o încadrare a acesteia în vreuna din ipotezele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ce priveşte critica vizând aplicarea greşită a legii în cauză, expusă la pct. 3 din motivele de recurs, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut ca fiind aplicabile în speţă prevederile Legii nr. 255/2010, care trimite în mod expres, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanţă, la prevederile art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994, republicată.
În actul normativ special, care este Legea nr. 255/2010, se regăsesc aspectele derogatorii privitoare la evaluarea despăgubirilor în faza administrativă.
La această concluzie conduce interpretarea corelată şi sistematică a legii din care rezultă procedura de urmat pentru fiecare din etapele exproprierii.
Astfel, în cap. III referitor la întocmirea documentaţiilor cadastrale de către expropriator, este reglementată şi modalitatea de evaluare a imobilelor expropriate la un moment anterior chiar constituirii comisiei pentru verificarea dreptului de proprietate.
Evaluarea proprietăţilor imobiliare prin raportare la expertizele notarilor publici, realizată în faza administrativă a exproprierii, nu se poate aplica, însă, şi pentru procedura judiciară, în cadrul căreia instanţa de judecată are de analizat, cu referire la un anumit imobil, dacă despăgubirile reflectă valoarea de circulaţie a bunului şi acoperă inclusiv prejudiciul produs prin expropriere.
În acest sens, dispoziţiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, fac trimitere la art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor. Toate textele invocate de recurentă referitoare la evaluare din Legea nr. 255/2010 se referă la evaluarea făcută anterior exproprierii, iar nu la stabilirea despăgubirilor de către instanţă în caz de contestare a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor ale expropriatorului.
De aceea este corectă aprecierea instanţei de apel, care a reţinut ca fiind aplicabile în speţă prevederile Legii nr. 255/2010, însă, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanţă sunt aplicabile prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care face trimitere în mod expres chiar Legea nr. 255/2010, fiind nefondate toate criticile formulate sub acest aspect.
Concluzionând în sensul că nu sunt incidente motivele de nelegalitate a hotărârii invocate de către recurenta reclamantă, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.V.I. împotriva Deciziei civile nr. 105 din 3 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara , secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 294/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 279/2016. Civil → |
|---|
