ICCJ. Decizia nr. 342/2016. Civil. Acţiune în constatare. Obligatia de a face, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 342/2016
Dosar nr. 11570/3/2013
Şedinţa din 15 februarie 2016
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 7039 din 6 decembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 11570/3/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis acţiunea formulată de reclamanta CNADNR împotriva pârâtei Societatea ARA SA cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 93.930.037,02 RON, cu titlu de garanţie şi 955.749,36 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 805 din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Societatea ARA SA.
Împotriva acestei decizii şi a încheierilor de şedinţă din data de 27 iunie 2014 şi 26 septembrie 2014 a declarat recurs pârâta Societatea ARA SA, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 497 C. proc. civ. precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată potrivit art. 451 - art. 453 C. proc. civ.
Invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată în dezvoltarea criticilor că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 86 - art. 90 din H.G. nr. 925/2006, art. 2321 C. civ., precum şi ale art. 1270 C. civ. şi art. 1266 - art. 1269 C. civ.
În această privinţă, susţine recurenta prin primul motiv de recurs, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 89 - art. 90 din H.G. nr. 925/2006, stabilind pentru garanţia de bună execuţie acelaşi regim juridic ca pentru scrisoarea de garanţie autonomă.
Astfel, sintagma „instrument de garantare" de la art. 90 din hotărârea de guvern menţionată este generică, se poate referi la orice instrument de garantare, alegerea acestuia fiind lăsată la latitudinea părţilor şi căruia i se aplică regimul juridic al instrumentului prin care s-au constituit.
Prin urmare, având în vedere că poliţele de asigurare reprezintă instrumente de garantare, instanţa de apel trebuia să stabilească cu prioritate natura juridică a poliţelor şi ulterior să aplice regulile specifice instrumentul de garantare respectiv, contractului de asigurare.
În speţă însă, prin decizia recurată s-a confundat sintagma „instrument de garantare" din art. 90 al H.G. nr. 925/2006 cu instituţia scrisorii de garanţie autonomă reglementată de art. 2321 C. civ., excluzându-se posibilitatea ca părţile să fi constituit garanţia printr-un contract de asigurare.
În aceste condiţii, susţine recurenta, este eronată concluzia instanţei de apel, potrivit căreia, poliţelor nu le sunt aplicabile dispoziţiile din materia contractului de asigurare, în special mecanismul stipulaţiei pentru altul, ci cele din materia instrumentului de garantare, astfel încât acestea cad sub incidenţa art. 2321 alin. (3) C. civ.
O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 86 alin. (3) din hotărârea de guvern şi respectiv ale art. 2321 alin. (3) C. civ. deoarece o garanţie de bună execuţie condiţionată de culpă nu poate fi constituită printr-o garanţie autonomă.
În mod concret, recurenta invocă faptul că instanţa de apel nu a observat că cele două tipuri de garanţie de bună execuţie prevăzute de art. 86 din H.G. nr. 925/2006 nu sunt echivalente şi nu pot fi confundate cu cele două tipuri de scrisori de garanţie autonomă reglementate de art. 2321 C. civ. Aceste din urmă instrumente de garantare sunt întotdeauna independente de culpa persoanei garantate şi de raportul fundamental şi pot fi folosite doar în ipoteza constituirii unei garanţii de bună execuţie necondiţionată, în temeiul art. 86 alin. (2) lit. b) din hotărârea de guvern şi nu al unei garanţii condiţionate de culpă, conform art. 86 alin. (2) lit. a), cum este cea din speţă şi care nu putea avea un caracter autonom.
Totodată, instanţa de apel a confundat caracterul condiţionat al garanţiei de bună execuţie cu caracterul documentar al scrisorii de garanţie autonomă, încălcând şi sub acest aspect dispoziţiile art. 2321 alin. (3) C. civ., deoarece nu a observat că aceste dispoziţii legale şi respectiv dispoziţiile art. 86 alin. (1) lit. a), nu sunt compatibile şi se exclud reciproc.
Un alt motiv de nelegalitate constă în încălcarea art. 89 din hotărârea de guvern menţionată, derivat din concluzia eronată a instanţei de apel că neprelungirea duratei garanţiei de bună execuţie reprezintă o obligaţie neexecutată ce intră în noţiunea de risc asigurat.
Contrar celor reţinute prin decizia recurată, obligaţia beneficiarului de a prelungi perioada de valabilitate nu rezultă nici din dispoziţiile legale anterior menţionate, care se referă la obligaţia constituirii unei astfel de garanţii şi nici din Contractul nr. 617/2008 astfel încât neprelungirea poliţei nu reprezintă un eveniment asigurat.
În egală măsură, arată recurenta, instanţa de apel a ignorat principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans şi art. 89 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006 deoarece reclamanta a acceptat prelungirea Contractului nr. 617/2008 fără a solicita executantului extinderea garanţiei de bună execuţie, fiind nesocotite astfel şi clauzele convenţionale stabilite de părţi prin art. 12 referitoare la sancţiunile aplicabile în ipoteza neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor asumate.
Reluând parţial criticile formulate prin primul motiv de recurs se invocă printr-o altă critică încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. şi ale regulilor de interpretare stabilite prin art. 1266 - art. 1269 C. civ. aplicabile poliţelor de asigurare.
În această privinţă se susţine că instanţa de apel trebuia să analizeze separat poliţele nr. 2130 şi nr. 2318, care nu conţin ca anexă parte integrantă o scrisoare de bună execuţie şi respectiv poliţele nr. 2570 şi nr. 2505, care conţin ca anexă, parte integrantă o astfel de scrisoare.
Activarea garanţiei de bună execuţie constituită prin poliţele de asigurare funcţionează potrivit regulilor contractului de asigurare reglementat de art. 2199 C. civ., în ale condiţiilor generale stabilite de părţi şi care se impun acestora în conformitate cu art. 1270 C. civ.
Părţile au intenţionat să încheie un contract de asigurare astfel cum rezultă în mod expres din titlul poliţelor şi al condiţiilor generale de asigurare, precum şi din modul de reglementare a obiectului şi a riscului asigurat, iar regimul contractului de asigurare este perfect compatibil cu cel al garanţiei de bună execuţie condiţionate.
În aceste condiţii, arată recurenta, instanţa de apel trebuia să observe că nicio dispoziţie din H.G. nr. 925/2006 nu se opune calificării poliţelor/scrisorilor ca fiind contracte de asigurare, în timp ce art. 86 alin. (1) lit. a) contrazice calificarea acestora ca fiind garanţii autonome emise în temeiul art. 2321 C. civ. Pe de altă parte, poliţele de asigurare funcţionează pe baza mecanismului stipulaţiei pentru altul, iar cel al scrisorii de garanţie autonomă şi nu cel al garanţiei de bună execuţie este incompatibil cu regulile specifice stipulaţiei pentru altul.
În privinţa poliţelor de asigurare nr. 2570 şi nr. 2505, părţile au stabilit în mod expres că scrisorile de garanţie fac parte integrantă clin poliţe, fiind evidentă voinţa acestora de a avea un singur negotium indiferent de numărul şi forma instrumentelor care îl materializează.
Această menţiune, susţine recurenta, impune concluzia că scrisorile de garanţie se subsumează condiţiilor de plată prevăzută în poliţele de asigurare, iar instanţa trebuia să stabilească în funcţie de convenţia părţilor, dacă acestea au constituit o garanţie autonomă sau accesorie.
Hotărârea recurată este nelegală, susţine recurenta şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor Publicaţiei nr. 758 a Camerei de Comerţ Internaţional de la Paris care se aplică numai în măsura în care nu contravine prevederilor contractuale agreate de părţi, şi pe de altă parte, permite asigurătorului să refuze plata dacă beneficiarul nu a ataşat cererii sale documentele necesare, conform art. 15 din Publicaţia nr. 758.
Instanţa de apel, arată recurenta printr-un alt motiv de recurs, a încălcat regulile specifice contractului de asigurare stabilite prin art. 2199 şi art. 2214 C. civ., care aplicate corect ar fi condus la respingerea cererilor de plată pentru neîndeplinirea condiţiilor necesare antrenării răspunderii sale.
Astfel, deşi instanţa de apel a arătat care sunt condiţiile cumulative ce trebuiau îndeplinite pentru plata poliţelor argumentând că atât poliţele cât şi scrisorile care fac parte integrantă din poliţe sunt instrumente de garantare condiţionate de îndeplinirea anumitor cerinţe agreate de asigurător - garantat - beneficiar şi respectiv, dacă există o încălcare a obligaţiilor contractuale care a produs un prejudiciu, ignoră aceste cerinţe precum şi împrejurarea că prejudiciul este eventual şi are un cuantum nedeterminat.
Procedând astfel, prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 1532 C. civ., hotărârea pronunţată cuprinzând şi motive contradictorii -critică încadrată în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Prejudiciul, condiţie esenţială pentru antrenarea răspunderii civile a fost contestat, astfel încât în mod greşit s-a respins prin încheierea din 26 iunie 2014 cerere privind efectuarea unei expertize, având în vedere şi dispoziţiile art. 13.2 din contractul de lucrări potrivit căruia achizitorul putea emite pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie în limita prejudiciului creat.
Existenţa unor motive contradictorii rezultă, susţine recurenta şi din calificarea dispoziţiilor H.G. nr. 925/2006 ca fiind imperative argument care este în contradicţie cu teza conform căreia garanţia de bună execuţie acoperă orice neexecutare contractuală.
Sub acest aspect, deşi instanţa de apel a calificat corect prevederile art. 89 al hotărârii de guvern ca fiind dispoziţii imperative care stabilesc limitativ neexecutările acoperite de garanţia de bună execuţie, a concluzionat eronat că garanţia poate fi activată în cazul nerespectării oricărei obligaţii contractuale în conformitate cu art. 13.1 şi art. 13.2 din convenţia părţilor.
De asemenea, argumentul instanţei de apel în sensul că reclamanta nu poate utiliza sumele de bani garantate prin poliţe şi scrisori şi că dacă nu se va produce în viitor un prejudiciu în legătură cu cantitatea şi calitatea lucrărilor va fi obligată să le restituie pârâtei este în contradicţie cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată.
În egală măsură şi aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 86 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 925/2006 şi art. 2321 alin. (3) C. civ., care se exclud reciproc, atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
În privinţa nelegalităţii deciziei din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că soluţia instanţelor de fond de a recalifica primul capăt de cerere drept apărare de fond încalcă prevederile art. 35 C. proc. civ., principiul disponibilităţii, al contradictorialităţii, al aflării adevărului precum şi al dreptului la apărare.
Contrar celor reţinute prin decizia recurată, soluţionarea primului petit al acţiunii reclamantei era relevantă pentru că în absenţa unor deficienţe calitative a lucrărilor, singura pretenţie ce putea fi dedusă judecăţii era o acţiune în constatare prin care să se stabilească dacă pârâta avea sau nu obligaţia de a prelungi poliţele/scrisorile.
Încălcând dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţele de fond au schimbat cauza cererii de chemare în judecată acordând sumele pretinse de reclamantă cu titlu de garanţie, deşi au fost solicitate în baza unor contracte de asigurare.
Analizând recursul formulat de pârâta Societatea ARA SA, în conformitate cu art. 499 C. proc. civ., raportat la motivele şi dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte îl va admite pentru următoarele considerente:
Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta CNADNR a solicitat să se constate neexecutarea de către pârâta Societatea ARA SA a cererilor de plată privind poliţele de asigurare nr. 2130 din 23 aprilie 2012, nr. 2318 din 29 mai 2012, scrisorile de garanţie de bună execuţie - poliţa de asigurare nr. 2505 din 11 iulie 2012 şi nr. 2570 din 2 august 2012, precum şi obligarea acesteia la plata sumei de 93.930.037,02 RON reprezentând valoarea totală a poliţelor şi scrisorilor de garanţie.
Invocând în drept dispoziţiile art. 1528 şi art. 2321 C. civ., reclamanta a arătat în motivarea acţiunii că, în baza Contractului nr. 617 din 5 septembrie 2008 încheiat între CNADNR în calitate de achizitor şi SC R. SRL în calitate de executant având ca obiect execuţia şi modernizarea DN 67C Bengeşti - Sebeş, executantul s-a obligat să constituie garanţia de bună execuţie a contractului în cuantum de 10% din valoarea acestuia.
Poliţele de asigurare şi scrisorile de bună execuţie au fost încheiate în conformitate cu prevederile H.G. nr. 834/2009 privind modificarea şi completarea H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziţie publică din O.U.G. nr. 34/2009.
Prin emiterea scrisorilor de garanţie şi a poliţelor privind asigurarea de garanţie de bună execuţie, la cererea SC R., pârâta s-a angajat în mod necondiţionat şi irevocabil să-i plătească reclamantei suma reprezentând garanţia de bună execuţie aferentă contractului în cazul încălcării de către executant a obligaţiilor asumate prin Contractul nr. 617/2008.
Dat fiind faptul că procesul-verbal de recepţie finală aferent contractului menţionat nu a fost emis, termenul de valabilitate al poliţelor şi scrisorilor de garanţie expira la 30 noiembrie 2012, iar executantul nu a transmis dovada prelungirii valabilităţii acestora, reclamanta a solicitat pârâtei executarea garanţiilor.
Prin urmare, având în vedere efectele juridice ale scrisorii de garanţie, rezultă că potrivit art. 2321 C. civ., garantul în speţă pârâta era obligată, la cererea beneficiarului, respectiv a reclamantei, să-i plătească necondiţionat suma la care s-a obligat, aceleaşi reguli fiind aplicabile şi în cazul garanţiilor constituite prin poliţe de asigurare.
Raportat la conţinutul condiţiilor stabilite de pârâţi pentru plata garanţiilor şi anume, la cererea beneficiarului însoţită de depunerea unor documente, conform menţiunilor din textul scrisorii de garanţie, precum şi în considerarea faptului că au fost respectate cerinţele impuse prin poliţe, fiind încălcată obligaţia contractuală asumată de SC R. SRL, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii garanţiilor ca urmare a refuzului acesteia de a onora cererile de plată.
Calificând natura juridică a acestor instrumente de garantare, prima instanţă a apreciat că atât poliţelor de asigurare cât şi scrisorilor de garanţie le sunt aplicabile dispoziţiile art. 1284 - art. 1288 C. civ. privind stipulaţia pentru altul, în care calitatea de stipulam aparţine SC R. SRL, cea de executant pârâtei A. şi cea de beneficiar reclamantei.
Cu prioritate, faţă de aceste dispoziţii legale a arătat tribunalul că sunt incidente prevederile art. 2321 C. civ., care reglementează regimul juridic al scrisorii de garanţie, cu consecinţa că potrivit alin. (2) al acestui articol, angajamentul de plată asumat de pârâtă se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacă prin scrisoarea de garanţie nu s-a convenit altfel, iar pârâta nu poate invoca împotriva beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul juridic obligaţional preexistent, conform art. 2321 alin. (3) C. civ.
În privinţa poliţelor privind asigurarea de garanţie de bună execuţie şi scrisorilor de garanţie nr. 2505 din 11 iulie 2012 şi nr. 2570 din 11 iulie 2012 fiind aplicabile cu caracter prioritar faţă de dispoziţiile legale menţionate, Regulile Uniforme privind Garanţiile la cerere, Publicaţia nr. 758 Societatea ARA SA.
Instanţa de apel a arătat că, în sensul art. 90 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, indiferent de emitentul garanţiei şi de denumirea actului juridic, respectiv scrisoare de garanţie, poliţa asigurătorie de garanţie, contract de garanţie, operaţiunea arc natura de instrument de garantare.
Potrivit art. 86 alin. (3) din hotărârea de guvern, instrumentul de garanţie poate fi necondiţionat, plata făcând-o la prima cerere a beneficiarului pe baza declaraţiei acestuia cu privire la culpa persoanei garantate, ceea ce determină încadrarea acesteia în categoria scrisorii de garanţie necondiţionată, conform art. 2321 alin. (1) C. civ. sau condiţionată, plata realizându-se după constatarea culpei persoanei garantate ceea ce îl face încadrabil în categoria scrisorii de garanţie condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe, reglementată de art. 2321 alin. (2) C. civ.
În speţă, atât poliţele cât şi scrisorile de garanţie, care fac parte integrantă din poliţe sunt instrumente de garantare condiţionate de îndeplinirea anumitor cerinţe agreate de asigurător - garant - beneficiar, referitoare la ataşarea unor documente anexate cererii de plată, dar şi indicarea obligaţiei contractuale încălcate, a prejudiciului suferit şi transmiterea înscrisurilor necesare determinării dimensiunii daunei conform art. 13 din condiţiile generale la poliţa nr. 2130 şi nr. 2318, art. 13 şi art. 14.3 din poliţele nr. 2505 şi nr. 2570 coroborat cu parag. II lit. a) şi b) din scrisorile de garanţie.
Chiar dacă actele juridice încheiate între reclamantă şi SC R. au fost intitulate poliţe de asigurare, acestea nu au natura unor contracte de asigurare, reglementate de art. 2199 C. civ., nefiind incidente nici dispoziţiile privind stipulaţia pentru altul.
În acest context, cu titlu prealabil se impune precizarea că în esenţă, recurenta invocă prin primele critici omisiunea instanţei de apel de a clarifica cu prioritate natura juridică a instrumentelor de garantare din litigiu, cu consecinţa aplicării greşite a normelor de drept material specifice acestora, motiv pentru care criticile subsumate prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vor fi analizate printr-un considerent comun.
Astfel, Înalta Curte observă că prin poliţa privind asigurarea de garanţie de bună execuţie nr. 2130 din 23 aprilie 2012 emisă de pârâtă pentru SC R. SRL în calitate de asigurat, CNADNR în calitate de beneficiar al garanţiei s-a prevăzut că obiectul convenţiei îl reprezintă Contractul de lucrări nr. 617/2008 suma asigurată, perioada şi prima de asigurare şi că fac parte integrantă din poliţa de asigurare, condiţiile privind asigurarea garanţiei de bună execuţie.
Conform art. 13.1 beneficiarul, în speţă, reclamanta este îndreptăţită să solicite plata garanţiei de la garant în conformitate şi în limitele prevăzute din Contractul de lucrări nr. 617/2008 şi să transmită avizarea de daună, alte documente şi înscrisuri în vederea determinării cauzei şi dimensiunii daunei.
De asemenea art. 14 din condiţiile generale referitoare la constatarea şi plata despăgubirilor se prevede că evaluarea prejudiciilor se face de asigurător în condiţiile stabilite la acest articol, iar cuantumul despăgubirilor este egal cu prejudiciul suferit de beneficiar şi dovedit prin acte, din care se scad cele prevăzute expres în acest articol.
Acelaşi conţinut îl au şi poliţa nr. 2138 şi condiţiile generale aferente.
Prin poliţele privind asigurarea de garanţie de bună execuţie nr. 2505 şi respectiv nr. 2570, părţile anterior menţionate fiind aceleaşi şi în aceeaşi calitate s-a prevăzut că pe lângă condiţiile generale de asigurare şi scrisorile de garanţie de bună execuţie fac parte integrantă din poliţa de asigurare.
Potrivit scrisorilor de garanţie de bună execuţie Societatea ARA SA s-a obligat să achite reclamantei necondiţionat şi irevocabil orice sumă de bani ce nu depăşeşte valoarea garantată, la primirea cererii de plată şi a declaraţiei din care să rezulte că principalul, respectiv SC R. SRL a încălcat obligaţiile rezultate din Contractul nr. 617/2008 şi felul în care acesta este în culpă. Această garanţie fiind supusă Regulilor Uniforme - Publicaţia nr. 758 Camera Internaţională de Comerţ.
În privinţa cuantumului despăgubirilor s-a prevăzut că acesta este egal cu valoarea garantată aferentă scrisorii de garanţie de bună execuţie, valoarea acestora nu va putea depăşi sumele asigurate prevăzute în poliţă şi în scrisoarea de garanţie de bună execuţie, conform art. 14.6 şi art. 14.7.
Garanţia de bună execuţie a Contractului nr. 617/2008 modificat prin Actul adiţional nr. 1/2009 a fost constituită în conformitate cu art. 90 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 834/2009, potrivit căruia, „de regulă garanţia de bună execuţie se constituie printr-un instrument de garantare emis în condiţiile legii de o societate bancară sau de o societate de asigurări, care devine anexă la contract, prevederile art. 86 alin. (2) - (4) aplicându-se corespunzător".
În conformitate cu art. 86 alin. (2) garanţia trebuie să fie irevocabilă şi să prevadă dacă plata garanţiei se va executa condiţionat de constatarea culpei persoanei garantate sau necondiţionat, respectiv la prima cerere a beneficiarului, pe baza declaraţiei acesteia cu privire la culpa persoanei garantate.
Prin urmare, instrumentul de garantare, emis de o societate bancară sau de asigurări poate îmbrăca forma unei poliţe asigurătorie de garanţie, contract de garanţie, scrisoare de garanţie, a cărei calificare juridică şi respectiv, consecinţe practice urmează a fi stabilite în funcţie de intenţia reală a părţilor reflectă în clauzele contractuale, pentru a se verifica în ce măsură acestea au înţeles să constituie o garanţie autonomă, în sensul art. 2321 C. civ. sau obligaţiile sunt specifice unui contract de asigurare supus reglementării prevăzute de art. 2199 C. civ.
Potrivit art. 2321 alin. (1) C. civ., scrisoare de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat al emitentului de a achita la solicitarea ordonatorului, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, o sumă de bani beneficiarului în conformitate cu termenii angajamentului asumat.
Plata se execută la prima şi simpla cerere, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel, iar emitentul scrisorii nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent şi nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită, după cum reiese din prevederile alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol.
În consecinţă, raportat la dispoziţiile legale anterior evocate şi în considerarea caracterului autonom al acestei garanţii, rezultă că instanţa de apel trebuia să verifice, în funcţie de condiţiile cuprinse în poliţele de asigurare şi respectiv în cele care au ataşate scrisori de garanţie, dacă intenţia părţilor a fost aceea de a constitui o garanţie autonomă în sensul art. 2321 C. civ. sau dimpotrivă o garanţie pentru a cărei activare era necesară verificarea condiţiilor referitoare la existenţa culpei persoanei garantate. În această din urmă ipoteză impunându-se şi administrarea unui probatoriu adecvat pentru stabilirea existenţei şi întinderii prejudiciului.
În alţi termeni, caracterul autonom al garanţiei trebuie să rezulte neechivoc din conţinutul înscrisului pentru că stabilirea tipului de garanţie constituită prin poliţe şi respectiv, scrisori este esenţială pentru determinarea condiţiilor în care se realizează executarea acesteia, fiind obligatorie examinarea separată a condiţiilor generale, pentru a se verifica în ce măsură acestea sunt compatibile cu specificul unei garanţii autonome.
În concluzie, prin aplicarea dispoziţiilor legale anterior menţionate şi în privinţa primelor două poliţe de asigurare, care nu au ataşate scrisori de garanţie, rezultă că s-au încălcat dispoziţiile de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., dacă recursul a fost declarat admisibil în principiu, în cazul admiterii, hotărârea poate fi casată în tot sau în parte, aceasta fiind regula generală. Însă, în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea.
În aceste condiţii, fiind fondate motivele de recurs referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material, soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Faţă de soluţia preconizată, analizarea motivelor de recurs derivate din încălcarea art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este inutilă şi lipsită de interes juridic.
În privinţa criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se va reţine că aceasta este nefondată, instanţa de apel argumentând corect că omisiunea tribunalului de a se pronunţa distinct cu privire la primul capăt al cererii reclamantei şi calificarea acestuia ca fiind o motivare a petitului 2, nu i-a produs pârâtei nicio vătămare pentru a se putea susţine încălcarea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) şi (2) raportat la art. 458 C. proc. civ. şi respectiv a principiului disponibilităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.
În concluzie pentru argumentele anterior menţionate, recursul formulat de pârâtă, va fi admis, iar în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., decizia şi încheierile recurate vor fi casate, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru examinarea în concret a conţinutului instrumentelor de garantare din litigiu, a naturii juridice a acestora, a condiţiilor generale aferente fiecăruia în parte, în vederea stabilirii voinţei reale a părţilor şi a condiţiilor de activare a garanţiei, administrând probele necesare pentru stabilirea existenţei şi întinderii obligaţiei de plată a pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Societatea ARA SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 805 din 14 octombrie 2014 şi a încheierilor de şedinţă din 27 iunie 2014 şi 26 septembrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care le casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 15 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 322/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 318/2016. Civil → |
|---|
