ICCJ. Decizia nr. 344/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 344/2016
Dosar nr. 4678/2/2014
Şedinţa publică de la 18 februarie 2016
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 septembrie 2013 CNAS a formulat cerere de arbitrare, solicitând obligarea pârâtei H.P. la plata sumei de 7.023.000 Euro reprezentând contravaloare taxă redevenţă şi a sumei de 2.968.777,27 Euro reprezentând sume încasate nejustificat; s-a solicitat de asemenea obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în executare, în cuantum de 2.132.295 Euro.
Cererea de arbitrare a fost adresată Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Pârâta H.P. a contestat competenţa instanţei arbitrale sesizate, apreciind că prin convenţia arbitrală s-a stabilit competenţa ICC Paris.
Prin încheierea de la data de 26 februarie 2014 Tribunalul Arbitral a respins excepţia necompetenţei, reţinând că art. 3 alin. (1) lit. c) din Regulamentul CACI prevede că, în cazul în care instituţia permanentă de arbitraj nu este nominalizată, competenţa este determinată de Regulamentul şi Regulile de procedură arbitrală ale instituţiei permanente de la locul înregistrării cererii de arbitrare, iar potrivit art. 89 din Regulile de procedură arbitrală CACI, în cazul în care s-a încredinţat unei curţi de arbitraj organizarea unui arbitraj, acesta capătă caracter de arbitraj instituţionalizat şi Regulile devin obligatorii pentru părţi. Întrucât prin clauza compromisorie nu a fost nominalizată instituţia permanentă de arbitraj, iar reclamanta a înregistrat cererea de arbitrare la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, această Curte este competentă să soluţioneze litigiul.
Prin Sentinţa Arbitrală nr. 62 din 21 mai 2014 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României s-a admis excepţia nelegalei constituiri a Tribunalului arbitral şi a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor arbitrale, reţinându-se că excepţia privind constituirea Tribunalului se analizează din oficiu; că, Tribunalul nu este ţinut prin hotărâri anterioare; că, clauza compromisorie face trimitere la desemnarea conform ICC, iar potrivit art. 12 şi 13 din Regulamentul ICC, "dacă părţile nu stabilesc numărul de arbitri, regula este a arbitrului unic", părţile "pot agrea în termen de 30 de zile asupra desemnării acestuia", dacă "părţile stabilesc că disputa va fi soluţionată de un complet de trei arbitri, fiecare parte îşi va desemna, prin Request şi respectiv prin Answer, câte un arbitru"; că, în cauză, Tribunalul a fost numit, în toate alcătuirile sale succesive, de către Autoritatea de Nominare, potrivit Regulilor Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti; că, în aceste condiţii, Tribunalul ia act de voinţă explicită şi consensuală a părţilor de a-şi desemna arbitrii conform regulilor Curţii de la Paris, reţinând că acţiunea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României de a desemna trei arbitri prin propria autoritate încalcă voinţa explicită exprimată prin clauza compromisorie; că, potrivit art. 617 alin. (2) C. proc. civ., convenţia arbitrală prevalează regulamentului arbitrajului instituţionalizat, obiecţiile pârâtei fiind întemeiate.
A mai reţinut instanţa arbitrală că, deşi Tribunalul arbitral din 26 februarie 2014, în componenţa sa de la acel moment, a stabilit competenţa proprie, aceasta nu înseamnă că interpretarea clauzelor contractuale se face în conformitate cu regulile sale, un prim argument fiind dispoziţiile art. 617 alin. (2) C. proc. civ., iar un al doilea rezultând din interpretarea teleologică a clauzei compromisorii; faptul că forma de clauză compromisorie este practic o preluare a clauzei model a ICC Paris nu înlătură analiza, pentru că dacă părţile ar fi ales să nu dea importanţă modalităţii de desemnare a arbitrilor, ar fi putut păstra doar prima teză a clauzei, privitoare la aplicarea regulilor de la Paris, care, implicit, ar fi devenit aplicabile şi întru desemnarea arbitrilor; dacă părţile ar fi avut o altă opţiune, ar fi putut prevedea explicit, prin modificarea clauzei model, o altă formulă de desemnare a arbitrilor, spre exemplu, prin numire de către Curtea de la Paris.
Reţinând că Tribunalul a fost constituit cu încălcarea voinţei părţilor, s-a constatat şi faptul că procedura derulată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a fost "corectă", întrucât doar un tribunal arbitral poate soluţiona excepţii, aparatul tehnic al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României neavând asemenea prerogative.
Împotriva Sentinţei arbitrale de la data de 21 mai 2014 a formulat acţiune în anulare reclamanta CNAS. Acţiunea în anulare, formulată la data de 18 iulie 2014, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. 4768/2/2014.
La data de 15 iulie 2014 s-a formulat acţiunea în anulare de către pârâta H.P.; cererea a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 4678/2/2014.
La data de 21 noiembrie 2014 au fost reunite dosarele înregistrate distinct, în raport de prevederile art. 101 alin. (11) raportat art. 962 din Regulamentul de ordine interioară aprobat prin HCSM nr. 387/2005.
1. CNAS a contestat sentinţa arbitrală pronunţată în opinie majoritară invocând dispoziţiile art. 608 lit. c) şi h) C. proc. civ.
A arătat reclamanta că prin încheierea de la data de 26 februarie 2014 Tribunalul arbitral a respins excepţia necompetenţei, cauza fiind amânată succesiv ca urmare a abţinerii de la exercitarea misiunii de supraarbitru în dosar de către arbitrii desemnaţi de Autoritatea de Nominare, potrivit Regulilor de procedură arbitrală. La termenul din 7 mai 2014 Tribunalul Arbitral a pus din nou în discuţie excepţia necompetenţei şi a invocat din oficiu excepţia nelegalei constituiri a Tribunalului Arbitral, pronunţându-se asupra excepţiei privind nelegala constituire.
S-a arătat că excepţia de necompetenţă invocată de HP a făcut obiectul unei duble analize, rezultând două soluţii, contradictorii, asupra aceleiaşi chestiuni, fiind incident motivul de nulitate prevăzut de art. 608 lit. h) C. proc. civ., fiind grav încălcate dispoziţiile art. 235 C. proc. civ., până la o eventuală reformare în căile de atac, încheierea de la data de 26 februarie 2014 consacră adevăratele raporturi juridice şi se bucură de o prezumţie absolută de adevăr.
A precizat reclamanta că pârâta HP a învestit instanţa arbitrală doar cât priveşte necompetenţă, nelegala constituire fiind invocată din oficiu.
2. Prin acţiunea în anulare pârâta H.P. a solicitat admiterea excepţiei necompetenţei Tribunalului Arbitral şi menţinerea soluţiei de dezînvestire.
A arătat pârâta că, pentru a obţine recunoaşterea pe cale legală a pretenţiilor sale nefondate, reclamanta a depus cererea de arbitrare la o instanţă arbitrală necompetentă. în mod nelegal, la data de 26 februarie 2014 Tribunalul Arbitral a respins excepţia necompetenţei; ulterior acestei soluţii au intervenit abţineri nemotivate ale arbitrilor desemnaţi, iar la 21 mai 2014 tribunalul nou constituit a soluţionat excepţia nelegalei constituiri invocată de HP prin întâmpinare.
A precizat pârâta, faptul că nu critică sentinţa, ci doar greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei astfel cum s-a dat prin intermediul încheierii de la data de 26 februarie 2014.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa nr. 72 din 5 decembrie 2014, a respins excepţia inadmisibilităţii cu privire la acţiunea în anulare formulată de pârâta H.P. (România) SRL.
A admis acţiunea în anulare formulată de reclamanta CNAS, împotriva Sentinţei arbitrale nr. 62 din 21 mai 2014 pronunţată de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în Dosarul nr. 176/2013 şi în consecinţă:
A anulat Sentinţa arbitrală nr. 62 din 21 mai 2014 pronunţată de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în Dosarul nr. 176/2013.
A admis acţiunea în anulare formulată de pârâta H.P. (România) SRL împotriva încheierii din data de 27 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în Dosarul nr. 176/2013.
A anulat încheierea din data de 27 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în Dosarul nr. 176/2013 şi rejudecând:
A admis excepţia necompetenţei Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
A respins cererea de arbitrare a reclamantei CNAS formulată în contradictoriu cu pârâta H.P. (România) SRL.
În fundamentarea acestei hotărâri instanţa de anulare a reţinut, în esenţă, următoarele:
1. Referitor la acţiunea în anulare formulată de CNAS, Curtea a reţinut că în raport de art. 592 alin. (1), art. 579 alin. (1) C. proc. civ., raţionamentul Tribunalului arbitral s-a întemeiat, printre altele, pe dispoziţiile art. 90 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, potrivit cărora "în cazul în care s-a încredinţat unei Curţi de Arbitraj organizarea unui arbitraj, acesta capătă caracter de arbitraj instituţionalizat şi prezentele reguli devin obligatorii pentru părţi".
Curtea a observat ca etapa constituirii Tribunalului Arbitraj este o etapă ce precede momentul procesual al verificării competenţei. Declarându-se competent, Tribunalul arbitral validează în mod obligatoriu procedura de constituire, pentru că nu pot coexista două seturi de norme ce se exclud reciproc - o procedură de constituire a tribunalului şi o a doua procedură privind judecata.
Întocmai ca şi în procedura urmată de instanţele judecătoreşti, există un singur set de norme şi acesta guvernează întregul proces, inclusiv constituirea instanţei.
A considerat instanţa că, deşi aspectele de nelegală constituire a tribunalului nu au fost discutate explicit anterior datei de 7 mai 2014, însăşi analiza tribunalului asupra excepţiei de necompetenţă este identică analizei asupra excepţiei nelegalei constituiri, că pronunţându-se asupra excepţiei de necompetenţă, Tribunalul arbitral a reţinut că instituţia permanentă de arbitraj este Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, şi nu ICC. Pronunţându-se asupra legalei constituiri, Tribunalul arbitral a reţinut că instituţia permanentă de arbitraj este ICC, şi nu Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
2. Analizând acţiunea în anulare formulată de H.P., Curtea a reţinut următoarele aspecte:
Nulitatea constatată a Sentinţei arbitrale nr. 62 din 21 mai 2014 nu atrage prin ea însăşi nulitatea întregii proceduri arbitrale. Aplicarea prin analogie a normelor de procedură impuse instanţelor statale ar determina într-adevăr, astfel cum a solicitat partea reclamantă CNAS, restituirea cauzei tribunalului arbitral pentru continuarea judecăţii.
Analizând clauza compromisorie, Curtea a observat că părţile au reluat în cuprinsul contractului, ad literam, clauza propusă de ICC Paris: "AII disputes arising out of or in connection with the present contract shall be finally settled under the Rules of Arbitration of the International Chamber of Commerce by one or more arbitrators appointed in accordance with the said Rules." - "Toate disputele care decurg din sau în legătură cu prezentul contract vor fi soluţionate pe baza Regulilor de Arbitraj ale Camerei Internaţionale de Comerţ de către unul sau mai mulţi arbitri numiţi în conformitate cu Regulile menţionate anterior." (potrivit art. 13.9 Contract, "Disputele, diferendele şi chestiunile de interpretare, care nu au o natură predominant tehnică rezultate din sau în legătură cu prezentul contract şi care nu pot fi rezolvate în mod amiabil, vor fi soluţionate definitiv prin arbitraj în conformitate cu Regulile de Arbitraj şi Conciliere ale Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris de către unul sau mai mulţi arbitri numiţi în conformitate cu aceste reguli. Locul arbitrajului va fi Bucureşti. Arbitrajul se va desfăşura în limba română".
Curtea a constatat că interpretarea convenţiei arbitrale de către instanţa privată sesizată de reclamanta CNAS ignoră voinţa reală a părţilor, care a fost în sensul supunerii litigiilor ICC, nicidecum Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sau oricărei alte instituţii permanente.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta CNAS.
Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile în mod global motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 4, 6 şi 8 NCPC, solicitând:
- trimiterea dosarului spre rejudecare la Curte de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României;
- respingerea ca neîntemeiată a cererii în anulare formulată de pârâta H.P. România SRL împotriva încheierii din data de 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în Dosarul nr. 176/2013 şi menţinerea acestei încheieri ca fiind legală şi temeinică.
O primă critică subsumată art. 488 pct. 6 NCPC vizează faptul că instanţa de fond a dispus respingerea excepţiei inadmisibilităţii invocată de CNAS cu privire la acţiunea în anulare formulată de pârâta H.P. România SRL, însă a omis să motiveze respingerea acesteia, neluând în considerare niciunul din argumentele aduse de reclamantă, în condiţiile în care obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti este o condiţie a procesului echitabil şi o exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Faţă de această împrejurare recurenta arată că în aceste condiţii instituţiei recurente i s-a cauzat o vătămare procesuală prin lipsa unei motivări corecte a instanţei de fond ca o garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti pronunţată în cauza dedusă judecăţii.
În acest sens, se arată, din simpla lecturare a considerentelor hotărârii recurate reiese faptul că judecătorul fondului nu a analizat legalitatea actului administrativ supus controlului de legalitate prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de CNAS, ci s-a limitat doar la a evoca normele substanţiale şi procedurale incidente în aplicarea lor, analizarea de către instanţa de fond a acestor norme incidente în soluţionarea cauzei, nefiind în măsură să respecte exigenţele legii de a se circumscrie unei motivări corecte şi legale a judecătorului fondului asupra tuturor cererilor cu privire la care a fost învestită.
Se arată că în cuprinsul încheierii pronunţată în şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2014 au fost consemnate susţinerile părţilor cu privire la excepţia invocată de CNAS, însă în cuprinsul sentinţei recurate instanţa de fond nu a făcut nicio apreciere asupra excepţiei invocate, or, prin lipsa acestor argumente ca urmare a omisiunii instanţei de judecată de a analiza şi înfăţişa în mod efectiv criticile de legalitate, hotărârea devine arbitrală şi nu permite exercitarea controlului de legalitate.
Următoarea critică vizează faptul că instanţa de anulare nu a sancţionat pârâta pentru neindicarea unuia din motivele prevăzute de legiuitor aspect ce atrage sancţionarea părţii în cauză care a dat dovadă de lipsa de diligentă pentru nerespectarea prevederilor legale cu nulitatea căii de atac, recurenta făcând trimitere şi la jurisprudenţa pe care o consideră relevantă.
Argumentează recurenta că în cauza dedusă judecăţii niciunul din motivele invocate de pârâtă nu se încadrează în motivele de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzute de art. 608 NCPC, aspect care a rezultat inclusiv în cursul judecăţii în şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2014, când pârâtul a apreciat că „motivele acţiunii în anulare s-ar încadra în ipoteza prevăzută de art. 608 lit. h) din NCPC, instanţa de fond neavând în vedere acest aspect şi nesolicitând nicio altă precizare suplimentară şi nu a sancţionat pârâta în nici un mod ca urmare a neindicării temeiului de drept al acţiunii în anulare.
Apreciază recurenta-reclamantă că invocarea de către intimata-pârâtă a dispoziţiilor art. 608 lit. h) din NCPC vine în contradicţie cu interesele acestuia, întrucât H.P. România a susţinut în mod constant legalitatea întregii sentinţe arbitrate prin care Tribunalul Arbitral a admis excepţia nelegalei constituiri. Totodată, raportat la această situaţie se arată că în cauza de faţă se pune şi problema justificării din partea pârâtei H.P. România a unui interes în promovarea acţiunii în anulare întrucât prin încheierea interlocutorie din data de 26 februarie 2014 Tribunalul Arbitral a respins excepţia necompetenţei invocată de aceasta şi a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei deduse judecăţii în favoarea acestei instanţe, iar pârâta tocmai această încheiere o atacă.
Prin urmare, se arată, că întrucât motivele invocate de pârâtă prin acţiunea în anulare sunt doar motive prin care se atacă încheierea interlocutorie din data de 26 februarie 2014 şi nu sentinţa arbitrală, este mai mult decât evident că argumentele invocate de pârâtă împotriva sentinţei arbitrale nu se încadrează în motivele de desfiinţare a hotărârii arbitrale respectiv art. 608 lit. h) C. proc. civ., aceste aspecte nefiind avute în vedere de instanţa de fond, care nu a făcut nicio apreciere în acest sens, deşi au fost aduse la cunoştinţa acesteia în mod expres.
Consideră recurenta că, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului, instanţa de judecată, care în cadrul procesului civil este chemată să stabilească adevăratele raporturi dintre părţi, are îndreptăţirea şi, totodată, îndatorirea ca, fără a încălca dreptul părţilor de a-şi face probele şi susţinerile lor, să ordone singur, din proprie iniţiativă, administrarea oricăror probe, să întreprindă orice demers procesual susceptibil aduce la descoperirea adevărului în cauză. Consacrând acest principiu, legea dispune că judecătorul este îndreptăţit să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cererea introductivă de instanţă sau în întâmpinare.
O altă critică vizează faptul că judecătorul fondului nu şi-a exercitat rolul activ, acesta limitându-se doar la a face o analiză a normelor de drept substanţial şi procedurale în cauza dedusă judecăţii, fără a mai analiza temeinicia acţiunii în anulare formulată de pârâtă sub aspectul precizării temeiului de drept al acţiunii în anulare şi al interesului în promovarea acestuia de către pârâtă.
Recurenta-reclamantă punctează asupra faptului că, deşi pârâta H.P. România nu atacă din prisma motivelor prevăzute de art. 608 din NCPC sentinţa arbitrată în integralitatea ei, ci numai încheierea interlocutorie din data de 26 februarie 2014, instanţa de fond s-a raportat la soluţionarea cauzei numai la aspectele care sunt convenabile pârâtei, fără a analiza cauza în întregimea ei, raportarea la incidenţa aplicării art. 608 din NCPC invocat de pârât trebuind făcută la întreaga sentinţă a cărei anulare se cere şi nu numai în ceea ce priveşte încheierea interlocutorie, aşa cum de fapt a solicitat pârâta prin acţiunea în anulare.
Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanţa de anulare a normelor de drept material incidente în cauză, prin interpretarea eronată a textelor de lege incidente în cauza de faţă.
Argumentându-şi această critică recurenta-reclamantă precizează următoarele:
- raţionamentul primei instanţe a pornit de la faptul că „aplicarea prin analogie a normelor de procedură impuse instanţelor statale ar determina într-adevăr, astfel cum a solicitat partea reclamantă CNAS, restituirea cauzei tribunalului pentru continuarea judecăţii".
- prima instanţă, deşi admite că există posibilitatea restituirii cauzei la Tribunalul arbitral (art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ.), argumentează faptul că existenţa unei astfel de împrejurări nu înseamnă o reluare a judecăţii de la un ultim act de procedură valabil, astfel cum s-ar proceda în instanţa statală, ci, în toate cazurile, o rejudecare integrală a cauzei;
- ulterior, judecătorul fondului recunoaşte că „potrivit art. 579 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care tribunalul arbitral a respins excepţia de necompetenţă nu ar putea fi atacată decât după pronunţarea unei soluţii de fondul litigiului - soluţie care în speţă nu există (..)";
- într-o totală contradicţie cu raţionamentul de la care a pornit şi cu cele susţinute în motivare, prima instanţă a considerat că nu este necesar să dispună restituirea dosarului instanţei arbitrale pentru administrarea probatoriilor şi soluţionarea în fond a litigiului, întrucât învestirea instanţei statale nu este condiţionată de existenţa sentinţei arbitrale propuse pe fondul litigiului de instanţa privată. De asemenea, judecătorul fondului a apreciat faptul că restituirea dosarului şi reluarea judecăţii în favoarea unei instituţii de arbitraj care nu ar corespunde voinţei comune a părţilor, este contrară scopului pentru care s-a recurs la procedura arbitrală. Caracterizată nu numai prin confidenţialitate, ci şi prin celeritate.
Recurenta-reclamantă critică susţinerile instanţei de fond faţă de faptul că această instanţă a făcut abstracţie la o proprie interpretare care îşi are convingerea în faptul că instanţa arbitrală nu corespunde voinţei comune a părţilor prin raportare la conţinutul clauzei compromisorii, acest lucru echivalând, în opinia recurentei-reclamante cu o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, singura instanţă în măsură să se pronunţe pe fond fiind instanţa privată, în speţă Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Precizează recurenta că problemele de principiu care s-au cerut a fi rezolvate de către prima instanţă au fost acelea de a stabili legalitatea sentinţei arbitrale în condiţiile existenţei unei clauze compromisorii valide prin care părţile nu a stabilit instituţia de Arbitraj care va soluţiona diferendele ivite între ele în legătură cu executarea contractului şi cu privire la care Tribunalul Arbitral a luat act prin încheierea interlocutorie din data de 26 februarie 2014, respectiv dacă într-o atare situaţie instanţă arbitrală mai putea relua discuţia nelegalei constituiri şi nicidecum să se pronunţe pe fondul cauzei, fără a dispune restituirea dosarului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Arată recurenta că NCPC a consacrat un text distinct obligaţiei tribunalului de a-şi verifica propria sa competenţă, că în speţă Tribunalul arbitral s-a pronunţat atât din oficiu, cât şi ca urmare a excepţiei privind nelegala constituire invocată de pârâtă la termenul din data de 28 noiembrie 2013, context în care recurenta apreciază că, în mod tardiv, Tribunalul arbitral a reluat discuţia privind constituirea sa la termenul din data de 7 mai 2014, în condiţiile în care această excepţie a fost invocată de pârâtă la primul termen de judecată din data de 28 noiembrie 2014. Astfel, se arată, odată ce această excepţie a fost invocată la prim termen şi totodată prin încheierea interlocutorie instanţa arbitrală s-a pronunţat asupra competenţei sale şi asupra regulilor aplicabile, rezultă că aceste chestiuni au fost deja tranşate prin încheierea interlocutorie, Tribunalul Arbitral nemaiputând reveni asupra discuţiilor privind legala sa constituire.
Recurenta-reclamantă face precizarea că textul de lege al art. 579 C. proc. civ. determină şi soluţiile care pot fi pronunţate de tribunalul arbitral asupra competenţei sale. Arată recurenta că, deşi textul se referă la atacarea încheierii cu acţiune în anulare, în fapt acest mijloc procedural se poate folosi doar împotriva hotărârii finale, aspect ce rezultă din chiar trimiterea pe care o face art. 579 alin. (2), respectiv la art. 608 NCPC, care reglementează calea acţiunii în anulare.
În raport de aceste prevederi legale de strictă aplicare şi interpretare, recurenta apreciază nelegală motivarea dată de judecătorul fondului, în sensul că textul expres al legii române se circumscrie doar situaţiei în care părţile opun instanţa privată instanţei statale, nu şi celei în care părţile, în acord asupra existenţei clauzei compromisorii, indică fiecare o instituţie de arbitraj.
În ceea ce priveşte motivarea dată de instanţa de fond cu privire la faptul că, în raport de circumstanţele date, respectiv existenţa unei clauze compromisorii prin care părţile au stabilit ca locul desfăşurării arbitrajului să fie Bucureşti, limba de desfăşurare a arbitrajului să fie limba română, constituirea tribunalului arbitral să se realizeze în baza regulilor de procedură ale ICC Paris, recurenta-reclamantă arată că, întrucât în prezenta cauză părţile au prevăzut numărul arbitrilor care vor soluţiona litigiul arbitral, locul şi limba de desfăşurare a arbitrajului în România, însă nu au prevăzut şi instanţa de arbitraj: raportat la faptul că numirea arbitrilor se realizează potrivit ICC Paris, rezultă că există mai multe criterii care corespund principiului autonomiei de voinţă a părţilor potrivit căruia părţile au ales ca soluţionarea litigiului arbitral să se facă de către Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, astfel că desemnarea arbitrilor de către Autoritatea de nominare, conform Regulilor de procedură arbitrale, este conformă voinţei celor aflaţi în litigiu, o altă interpretare adăugând clauzei compromisorii şi alterând astfel conţinutul acesteia.
În ceea ce priveşte regulile aplicabile, recurenta face precizarea că, odată ce părţile nu au individualizat în cuprinsul clauzei compromisorii instituţia de arbitraj sub a cărei jurisdicţie va fi soluţionată cererea de arbitrare, competenţa de soluţionare a cererii de arbitrare se stabileşte în conformitate cu Regulamentul şi Regulile de procedură arbitrală ale instituţiei permanente de arbitraj de la locul înregistrării acesteia. Prin urmare, se arată, de vreme ce părţile au hotărât să nu acceadă la o anumită instituţie de arbitraj, însă au achiesat de comun acord asupra locului limbii în care se va desfăşura arbitrajul, precum şi asupra numărului de arbitrii, regulile aplicabile sunt regulile arbitrale ale instituţiei permanente de arbitraj de la locul înregistrării cererii/acţiunii de arbitrare, respectiv regulile proprii ale Camerei de Comerţ şi Industrie a României (CCIR).
Apreciază recurenta-reclamantă că din analiza întregii clauze arbitrale nu rezultă că voinţa părţilor este aceea ca litigiile supuse arbitrajului să fie soluţionate de ICC Paris întrucât, dacă voinţa expresă a părţilor ar fi fost aceasta, părţile ar fi specificat de comun acord faptul că ICC Paris este competentă să soluţioneze litigiile rezultate din executarea contractului, însă părţile au înţeles să nu specifice instituţia de arbitraj, astfel că nu se poate interveni printr-o interpretare care să completeze voinţa părţilor exprimată prin clauza compromisorie, ci trebuie făcută aplicarea prevederilor legale care reglementează în mod expres situaţia în care părţile nu au nominalizat instituţia de arbitraj care va soluţiona diferendele rezultate din contractul încheiat, precum şi regulile aplicabile într-o atare situaţie.
Intimata-pârâtă SC H.P. România SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului - soluţionată la termenul de astăzi - iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.
Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în anulare formulată de pârâta SC H.P. România SA, recurenta-reclamantă arată, în esenţă, că HP nu invocă niciunul din motivele de anulare expres şi limitativ prevăzute de art. 608 din NCPC care au natura juridică a unor motive de nelegalitate, ci înţelege să utilizeze acest mijloc procedural pentru a ataca încheierea interlocutorie a Tribunalului arbitral din 26 februarie 2014 în condiţiile în care nemulţumirea intimatei faţă de evocata încheiere nu îi permite acesteia accesul la desfiinţarea acestei încheieri prin acţiunea în anulare formulată numai în mod formal şi cu privire la hotărârea arbitrală.
Or, astfel cum rezultă din petitul cererii, acţiunea în anulare formulată de SC H.P. România SA poartă atât asupra încheierii interlocutorii din data de 26 februarie 2014 cât şi asupra hotărârii arbitrale, acţiune fundamentată juridic pe dispoziţiile art. 579 alin. (2) C. proc. civ., în cadrul procesual configurat de art. 608 C. proc. civ.
În îndeplinirea obligaţiei de motivare a hotărârii formulate, instanţa nu este ţinută să analizeze punctual argumentele părţilor, dar are îndatorirea de a indica motivele de fapt şi de drept care sprijină soluţia pronunţată.
În speţă, motivele aduse de recurentă în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii au fost analizate de instanţa de anulare, argumentele de respingere a acesteia regăsindu-se în cadrul considerentelor hotărârii recurate.
Astfel, instanţa de anulare, răspunzând implicit şi argumentelor aduse de recurentă în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii a statuat, în raport de art. 579 şi art. 608 C. proc. civ., în sensul că existenţa unei hotărâri arbitrale pe fondul cauzei este o condiţie de exerciţiu a acţiunii în anulare şi că, întrucât în speţă disputa privind competenţa vizează două instanţe private, instanţa statală chemată să desfiinţeze o astfel de încheiere interlocutorie, se poate pronunţa chiar şi în lipsa unei hotărâri finale.
Tot în consolidarea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii sunt relevante considerentele ce susţin şi motivarea soluţiei cu privire la acţiunea în anulare a H.P. prin care instanţa a analizat, ca efect al admiterii acţiunii în anulare, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe private - raportat la esenţa cauzei, anume existenţa disputei privind competenţa între două instanţe arbitrale.
Se reţine, aşadar, că argumentele aduse de recurentă în susţinerea excepţiei de inadmisibilitate nu au fost ignorate de instanţa de anulare, astfel încât nu există nicio vătămare a recurentei care să atragă nulitatea actului de procedură.
Criticile vizând nesancţionarea de către instanţă a H.P. pentru nemotivarea în drept a acţiunii în anulare şi neexercitarea rolului activ de către instanţă în sensul că judecătorul fondului nu a mai analizat temeinicia acţiunii în anulare formulată de H.P. sub aspectul precizării temeiului de drept al acţiunii în anulare şi al interesului în promovarea acesteia, sunt, de asemenea, nefondate.
Aceasta întrucât instanţa de anulare s-a raportat în analiză la temeiurile de drept indicate de H.P., din perspectiva art. 579 alin. (2) ce permite exercitarea examenului de legalitate raportat la art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. civ. întrucât pune în discuţie însăşi competenţa tribunalului arbitral.
Interesul H.P. în promovarea acţiunii în anulare, ca şi chestiune de fond, a făcut de asemenea, obiectul analizei instanţei, aceasta abordând problema din perspectiva preeminenţei pe care o reclamă în speţă stabilirea instanţei arbitrale competente.
Particularităţile speţei, relevate de problema de drept ce se impune a fi lămurită şi anume stabilirea competenţei în favoarea uneia dintre două instanţe private cu atribuţii jurisdicţionale, reclamă în exercitarea controlului de legalitate, o abordare procesuală aparte.
Din această perspectivă instanţa de anulare a făcut o judicioasă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 579 alin. (2) C. proc. civ. şi a art. 608 C. proc. civ., făcând distincţia între cadrul particular, specific în care poate fi desfiinţată o încheiere prin care Tribunalul arbitral se pronunţă asupra propriei competenţe - de aici şi unicitatea obiectului de analiză al instanţei de anulare care îi oferea o abordare singulară, aceea conferită de art. 608 lit. h) C. proc. civ. - şi cadrul general de desfiinţare a unei hotărâri arbitrale.
Interesul intimatei în desfiinţarea încheierii interlocutorii din 26 februarie 2014 este evident, dat fiind faptul că, pe de o parte, încheierile interlocutorii fac corp comun cu considerentele din hotărârea finală, iar că, pe de altă parte, intimata H.P. a solicitat menţinerea soluţiei de dezînvestire a Tribunalului arbitral, aspect ce se regăseşte în dispozitivul sentinţei arbitrale.
Astfel, intimata H.P. şi-a justificat demersul judiciar iniţiat prin aceea că a urmărit eliminarea din hotărârea arbitrală, astfel cum a fost întregită prin încheierea interlocutorie din 26 februarie 2014, a considerentelor privind constatarea competenţei în soluţionarea cauzei care contraveneau dispozitivului sentinţei arbitrale.
Instanţa de anulare a evaluat interesul intimatei H.P. şi dintr-o altă perspectivă, relevată de distincţia pe care a făcut-o între necompetenţa Tribunalului arbitral tranşată preliminar prin încheierea din 26 februarie 2014 şi nelegala constituire a acestuia, chestiune lămurită prin sentinţa arbitrală şi care a determinat în mod nemijlocit o reevaluare a problemei privind competenţa tribunalului arbitral.
Această distincţie este suficientă în a justifica nu numai interesul intimatei H.P. în promovarea acţiunii în anulare ci şi soluţia pronunţată de instanţă, de a nu retrimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal arbitral, fiind astfel respectat principiul autonomiei libertăţii de voinţă a părţilor şi a forţei obligatorie a contractului, din aceste raţiuni şi criticile vizând existenţa unei motivări contradictorii sub acest aspect, cea privind depăşirea puterii judecătoreşti, dat fiind faptul că instanţa de anulare a încălcat norme de drept material şi procedural (indicate generic) unor norme de drept material şi procedural nu sunt fondate.
De subliniat este faptul că, în stabilirea voinţei reale a părţilor, astfel cum aceasta a fost exprimată în cuprinsul clauzei compromisorii, instanţa de anulare a făcut - pentru motivele mai sus dezvoltate - o judicioasă interpretare şi aplicare a art. 579 alin. (2) C. proc. civ., a art. 608 C. proc. civ. din perspectiva cerinţelor art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ., în condiţiile în care analiza a purtat exclusiv asupra vocaţiei uneia dintre două instanţe arbitrale, de a soluţiona un litigiu, în respectarea principiului libertăţii contractuale.
Pentru raţiunile arătate nici critica vizând nelegala motivare dată de judecătorul fondului, în sensul că „textul expres al legii române se circumscrie doar situaţiei în care părţile opun instanţa privată - instanţei statale".
În ceea ce priveşte critica vizând analiza pe care instanţa de fond a făcut-o cu privire la conţinutul clauzei arbitrale, se reţine că aserţiunile aduse în sprijinul acesteia sunt lipsite de fundament.
Clauza compromisorie convenită de părţile în litigiu la art. 13.9 din contractul ET/3223/2002 stipulează că „disputele, diferendele sau chestiunile de interpretare care nu au o natura predominant tehnică, rezultate din/sau în legătură cu prezentul contract şi care nu pot fi rezolvate în mod amiabil vor fi soluţionate definitiv prin arbitraj în conformitate cu Regulile de Arbitraj şi Conciliere ale Camerei Internaţionale de la Paris de către unul sau mai mulţi arbitrii, numiţi în conformitate cu aceste reguli: Locul arbitrajului va fi Bucureşti".
Aşadar, instanţa de fond a avut a releva în analiză acele elemente prin care părţile au legitimat o instanţă arbitrală determinată, cu soluţionarea eventualelor litigii derivate din contract.
Din conţinutul clauzei compromisorii rezultă fără echivoc că părţile sunt de acord cu arbitrajul instituţionalizat al Camerei de Comerţ şi Industrie de la Paris, conform regulilor de procedură specifice acestui tip de arbitraj, că locul arbitrajului este Bucureşti, că limba arbitrajului este limba română, aceste aspecte fiind necontestate de părţi.
Ceea ce contestă recurenta este acea parte din cuprinsul clauzei compromisorii care se referă la regulile de procedură arbitrală aplicabile.
Instanţa de anulare a făcut o distincţie necesară reţinând că, alegând locul arbitrajului, părţile determină legea procedurală aplicabilă, însă această lege nu se confundă cu regulile procedurii arbitrale propriu-zise.
Aserţiunea recurentei-reclamante în sensul că nespecificarea expresă a instituţiei de arbitraj atrage, în determinarea instanţei arbitrale, aplicarea Regulamentului şi Regulilor de procedură ale instituţiei permanente de arbitraj de la locul înregistrării acesteia nu are susţinere în chiar conţinutul clauzei compromisorii, fiind rodul confuziei pe care recurenta o face între instituţia permanentă de arbitraj şi Tribunalul arbitraj ce urmează a se alcătui potrivit normelor de procedură proprii acelui arbitraj instituţionalizat, intenţia reală a părţilor fiind evidentă în sensul implementării clauzei, model recomandat de ICCJ Paris, aspect corect reţinut de instanţa de fond, situaţie în care procedura arbitrală aplicabilă, implicit şi modul de constituire a tribunalului arbitral se determină conform Regulilor ICCJ Paris.
Se reţine aşadar, că instanţa de fond a procedat la o analiză completă a conţinutului clauzei compromisorii, raţionamentul ce consolidează soluţia pronunţată, reprezentând o apreciere corectă a voinţei reale pe care părţile şi-au exprimat-o în cuprinsul clauzei compromisorii.
Din aceleaşi considerente nu pot fi primite nici aserţiunile recurentei cu privire la faptul că locul şi limba arbitrajului nu pot determina competenţa instanţei arbitrale, aceste elemente nefiind reţinute ca relevante de instanţa de fond în pronunţarea hotărârii recurate.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta CNAS împotriva sentinţei nr. 72 din 5 decembrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 18 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 491/2016. Civil. Acţiune în anulare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 321/2016. Civil → |
|---|
