ICCJ. Decizia nr. 377/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 377/2016
Dosar nr. 1514/282/2014
Şedinţa publică de la 24 februarie 2016
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu prevederile art. 483 şi urm. C. proc. civ., constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 108/2015 din 24 aprilie 2015, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a respins ca nefondat recursul declarat de contestatorii F.S. şi M.N. împotriva Sentinţei civile nr. 1061 din 15 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Pogoanele, în Dosarul nr. 1514/282/2014, având ca obiect contestaţie la executare.
Împotriva acestei decizii, contestatorii F.S. şi M.N. au declarat recurs, fără a ataşa cererii dovada achitării taxei judiciare de timbru.
Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosarul a fost înregistrat la data de 7 august 2016, iar prin încheierea din 20 ianuarie 2016 s-a fixat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru discutarea excepţiei necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată şi urmează să o admită, cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Ploieşti, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
În conformitate cu dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.: "când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent", iar, potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., dispoziţii legale cu caracter imperativ, de ordine publică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Aşadar, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă la recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Totodată, dispoziţiile art. 96 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevăd: „Curţile de apel judecă: ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege".
Conform art. 483 alin. (4) C. proc. civ., „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată".
În principiu, în situaţiile în care, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă sau ale legii speciale, hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti sunt supuse recursului, judecarea acestei căi de atac este de competenţa instanţei imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea în cauză sau, după caz, de competenţa instanţei expres prevăzute de lege.
Competenţa materială expres stabilită de lege, fiind de natură imperativă, dispoziţiile cu privire la aceasta nu pot fi înlăturate; nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la competenţă constituie motiv de nulitate a hotărârii pronunţate, chestiunea competenţei fiind esenţială în ce priveşte judecata.
În speţă, hotărârea supusă recursului a fost pronunţată de Tribunalul Buzău, astfel că, din coroborarea dispoziţiilor art. 96, art. 97 şi art. 132 C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că instanţa competentă material a soluţiona cauza este Curtea de Apel Ploieşti, instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în favoarea căreia se va stabili competenţa de soluţionare a cauzei.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 129 C. proc. civ., raportat la art. 96 alin. (1) pct. 3 cu referire la art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi la art. 483 alin. (4) C. proc. civ., va admite excepţia privind necompetenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi va trimite cauza spre soluţionare Curţii de Apel Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia privind necompetenţa materială a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi trimite cauza spre soluţionare Curţii de Apel Ploieşti.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2016.
+++++++++++++++++
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 491/2016
Dosar nr. 761/221/2013
Şedinţa publică din 8 martie 2016
Asupra recursului, constată următoarele :
Prin sentinţa nr. 4319/CA/2013 din 29 august 2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 761/221/2013 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta P.C.D. împotriva pârâţilor CEC Bank SA - Sucursala Deva, SC A.T.I.E. SRL - prin lichidator judiciar I.C. IPURL şi C.Y., constatându-se nulitatea absolută parţială (în ce priveşte obligaţia de garanţie reală imobiliară a garantului real P.C.D.) a Actului adiţional nr. 3 la contractul de credit nr. 193 din 27 iunie 2008, precum şi a Anexei nr. 1 a Actului adiţional nr. 3, ambele încheiate la 30 iunie 2009.
A fost dispusă încetarea oricăror efecte ale Contractului de garanţie reală imobiliară nr. 15340 din 30 iunie 2008, accesoriu al contractului de linie de credit nr. 193 din 27 iunie 2008.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta CEC Bank SA, solicitând desfiinţarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamantă.
Prin încheierea din 11 decembrie 2013, calea de atac formulată de CEC Bank SA a fost calificată drept apel raportat la valoarea obiectului dedus judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) raportat la art. 282 C. proc. civ.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 135/2013 din 11 decembrie 2013 a admis apelul declarat de pârâta CEC Bank SA împotriva Sentinţei nr. 4319/CA/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 761/221/2013, a modificat, în tot, sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamanta P.C.D. în contradictoriu cu pârâţii CEC Bank SA - Sucursala Deva şi SC A.T.I.E. SRL prin lichidator judiciar I.C. IPURL.
Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă P.C.D. a declarat recurs solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.
Prin încheierea de şedinţă din 11 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a suspendat judecata cererii de recurs, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar prin referatul din 13 ianuarie 2016 cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, în vederea constatării perimării cererii de recurs.
Cauza a rămas suspendată mai mult de un an, astfel că, din oficiu, Înalta Curte a invocat excepţia perimării judecării recursului, asupra căreia reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an". Prin urmare, pentru a opera perimarea trebuie examinată îndeplinirea cumulativă a cerinţelor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi, în acest sens, se constată că Înalta Curte a fost învestită cu o cerere care a declanşat calea extraordinară de atac a recursului, că după suspendarea judecăţii pricina a rămas în nelucrare timp de un an şi că, înainte de împlinirea acestui termen nu s-a cerut de părţile în proces reluarea judecării recursului. Se mai constată că nu au fost invocate motive de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare.
În acest context, potrivit art. 252 alin. (1) C. proc. civ. „perimarea se constată din oficiu.." pe cale de excepţie întrucât normele care reglementează această sancţiune procedurală sunt de ordine publică, partea neformulând nicio apărare cu privire la această excepţie, deşi a fost legal citată.
Prin urmare, faţă de cele ce preced urmează să se constate perimată cererea de recurs, cu consecinţa prevăzută de art. 254 alin. (1) C. proc. civ., text ce declară ineficiente toate actele de procedură îndeplinite în faţa instanţei care a aplicat această sancţiune procedurală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de recurenta-reclamantă P.C.D. împotriva Deciziei nr. 135/2013 din 11 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2016 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 7/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 491/2016. Civil. Acţiune în anulare. Recurs → |
|---|
