Răspundere civilă delictuală. Despăgubiri prejudiciu moral cu caracter continuu. Efecte în privința prescripției dreptului material la acțiune
| Comentarii |
|
Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 8 alin. (1)
Legea nr. 71/2011, art. 201
C. proc. civ., art. 6 alin. (4)
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
În cazul în care prin cererea de chemare în judecată se solicită daune morale pentru ultimii trei ani anteriori formulării acțiunii, în vederea acoperirii prejudiciului moral suferit în urma vătămării datorate unui accident de circulație, este lipsit de relevanță invocatul caracter continuu al prejudiciului moral suferit în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, în condițiile în care fapta delictuală pretins cauzatoare a prejudiciului este una singură, iar de la data săvârșirii acesteia au trecut mai mult de 3 ani.
Prin urmare, în mod corect instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât nu se poate pune semnul egalității între momentul producerii prejudiciului moral și întinderea în timp a efectelor acestuia.
Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2263 din 11 noiembrie 2020
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 mai 2018 pe rolul Tribunalului București, Secția a VÎ-a civilă, sub număr de dosar x/3/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 750.000 Euro, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit in ultimii trei ani anteriori datei introducerii cererii de chemare în judecată, ca urmare a accidentului de circulație a cărui victimă a fost.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ. din 1864 și cele ale art. 41-44 și art. 48-58 din Legea nr. 136/1995.
Prin sentința civilă nr. 3323 din 1 noiembrie 2018, Tribunalul București, Secția a Vl-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C., ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, solicitând anularea hotărârii apelate și, în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a excepției prescripției dreptului material la acțiune și admiterea acțiunii, așa cum aceasta a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 1500/A din 2 octombrie 2019, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. Împotriva sentinței civile nr. 3323 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, Secția a Vl-a civilă, în dosarul nr. x/3/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și intimatul-intervenient forțat C.
În termen legal, invocând în drept prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1500/A din 2 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă.
A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și a sentinței civile nr. 3323 din 1 noiembrie 2018 a Tribunalului București, Secția a Vl-a civilă și trimiterea cauzei în rejudecare Curții de Apel București, Secția a V-a civilă, în vederea soluționării acțiunii pe fond, cu consecința respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de intimata-pârâtă B. S.A., ca neîntemeiată.
Recurenta-reclamanta a apreciat că hotărârea Curții de Apel București, Secția a V-a civilă este nelegală pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”) și ale art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. („când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”).
A arătat că, prin cererea introductivă, a solicitat instanței să oblige intimata-pârâtă B. S.A. la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de recurenta-reclamantă în ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.
A considerat soluția de respingere a acțiunii, pe considerentul împlinirii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, ca fiind nelegală.
Susține că prejudiciul solicitat are un caracter continuu, întrucât se resimte și se materializează zilnic, limitările și restrângerile aduse unui mod de viață normal, specific unei persoane de vârsta recurentei-reclamante, având loc în fiecare moment.
Ca atare, a apreciat că dreptul la acțiune ia naștere zilnic, corespunzător momentului în care urmarea păgubitoare se manifestă, fiind restrânsă posibilitatea de deplasare.
Față de natura continuă a prejudiciului, a considerat că solicitarea de acordare de despăgubiri pentru ultimii 3 ani nu poate fi considerată ca prescrisă, deoarece dreptul material la acțiune începe să curgă în momentul nașterii dreptului subiectiv la despăgubire, care apare la data manifestării prejudiciului: zi de zi.
Pe de altă parte, a apreciat decizia recurată ca fiind nelegală, întrucât, în materia prescripției extinctive nu sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Decretul nr. 167/1958, ci prevederile Codului civil în vigoare.
A făcut referire la stabilirea momentului nașterii dreptul la acțiune ca fiind situat, cel mai târziu, la data de 20 august 2014 - data întocmirii expertizei medico-legale solicitată de Tribunalul din Tivoli.
Potrivit dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil: „prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”. per a contrario, prescripțiile începute după intrarea în vigoare a noului cod civil sunt guvernate de dispozițiile acestuia.
Conform dispozițiilor art. 1394 C. civ., în materia răspunderii civile delictuale, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.
Or, în raport de data accidentului, legea penală în vigoare stabilea, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 și 4 C. pen. din 1969, pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar termenul de prescripție a răspunderii penale era de 5 ani, conform art. 122 alin. l lit. d) C. pen. din 1969.
Ca atare, recurenta-reclamantă a considerat că în cauză operează instituția prorogării termenului de prescripție, ceea ce face ca termenul de prescripție a dreptului material la acțiune să nu fie cel general de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., ci cel de 5 ani, egal cu termenul de prescripție a răspunderii penale.
Așadar, dacă termenul de prescripție a început să curgă la 20 august 2014, a susținut că la 8 mai 2018 (data depunerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă), termenul de prescripție nu era împlinit, iar dreptul material la acțiune a fost exercitat în termen.
Recurenta-reclamantă a mai invocat nelegalitatea hotărârii instanței de apel și din perspectiva raportării acesteia la deciziile de speță pronunțate de instanța supremă, în care se statuează cu privire la consecințele juridice ale prejudiciului cu caracter continuu: decizia nr. 2316 din 3 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, Secția civilă (în cuprinsul deciziei se reține că „prejudiciul cauzat atât de infirmitate, cât și de traumele fizice și psihice inerente unor intervenții chirurgicale, are un caracter continuu”) și decizia nr. 289 din 20 ianuarie 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă (s-a reținut că „agravarea stării de sănătate având drept consecință sporirea treptată a prejudiciului, echivalează cu apariția unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine. Situația este aceeași și în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului, ci ulterior pe parcursul evoluției bolii. În consecință, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv”).
A apreciat că, sub aspectul nașterii dreptului la acțiune, aceste decizii sunt aplicabile speței, deoarece vizează situația în care prejudiciul are caracter continuu.
Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, ținând cont și de apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. pentru următoarele considerente:
Conform art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.
Criticile recurentei nu susțin acest motiv de recurs, întrucât vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.
Se reține că apelul are caracter devolutiv, ceea ce permite instanței de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, așa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluția fiind motivată pe aspectele esențiale care au format convingerea instanței de apel.
În consecință, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.: absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.
Contrar susținerilor recurentei, argumentat și legal motivat, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală în ceea ce privește incidența dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, respectiv incidența prevederilor art. 3 și art. 8 ale acestui act normativ, fiind nefondate criticile recurentei-reclamante sub aspectul incidenței termenului de prescripție a răspunderii penale de 5 ani, respectiv a greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Acțiunea dedusă judecății vizează daune morale pretinse pentru ultimii trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, fiind de necontestat că singurele dispoziții aplicabile în cauză cu privire la termenul în care poate fi introdusă o cerere în răspundere civilă delictuală sunt dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
În raport cu prevederile art. 6 alin. 4 C. proc. civ. coroborate cu art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, aspect care determină incidența în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, iar nu a prevederilor Codului civil adoptat prin Legea nr. 71/2011, cum în mod greșit pretinde recurenta.
Prin urmare, în raport cu data la care a avut loc accidentul de circulație, instanța de apel a reținut cu justețe că în speță sunt incidente dispozițiile art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive în ipoteza acțiunii în răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, consacrată în art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul de circulație, având ca autor pe intervenientul forțat C., accident soldat cu vătămarea corporală gravă a reclamantei.
Accidentul de circulație a avut loc la 26.07.2008, iar la 23.12.2008 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a intervenientului forțat și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ acestuia.
Prin urmare, din perspectiva analizării dreptului material la acțiune, reclamanta a cunoscut la data producerii accidentului persoana care răspunde de pagubă (potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul 167/1958), astfel că termenul de prescripție de 3 ani al dreptului material la acțiune a început să curgă de la 26.07.2008 (când a avut loc accidentul) sau cel mult de la 23.12.2008 (când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a intervenientului forțat), termenul de prescripție fiind împlinit la momentul formulării cererii de chemare în judecată (08.05.2018).
Din perspectiva momentului cunoașterii pagubei, recurenta critică decizia atacată, susținând că raportat la caracterul continuu al suferințelor resimțite, în cei trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul material la acțiune nu s-a prescris.
Fără a nega suferința fizică și psihică prilejuită reclamantei prin accidentul din 26.07.2008, apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să constate că prejudiciile invocate de reclamantă nu s-au născut în ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată și au fost cunoscute cu mai mult de 3 ani anterior promovării acțiunii, fiind lipsit de relevanță invocatul caracter continuu al prejudiciului moral suferit, în condițiile în care fapta delictuală pretins cauzatoare a prejudiciului este una singură, iar de la data săvârșirii acesteia au trecut mai mult de 3 ani, din înscrisurile depuse la dosar nereieșind că rezultatele inițiale ale vătămărilor suferite în urma accidentului s-ar fi amplificat în perioada de 3 ani, anterioară demarării acțiunii.
S-a constatat că reclamanta nici nu a învederat că prejudiciul estetic s-ar fi ivit în ultimii 3 ani, ci a arătat că acesta constă în modificările ireversibile aduse corpului său, modificări ce erau cunoscute reclamantei încă după accident și după primele intervenții chirurgicale.
În ceea ce privește prejudiciul juvenil, justificat de reclamantă prin faptul că accidentul sa petrecut când avea vârsta de 17 ani și prejudiciul de agrement, constând în imposibilitatea de a avea o viață activă, s-a constatat că și acestea au fost, de asemenea, cunoscute reclamantei la scurtă vreme de la producerea accidentului, ce a avut drept consecință dificultăți în deplasare, astfel cum atestă referatul de expertiză medico-legală solicitat de Tribunalul Trivoli în dosarul având ca obiect recursul reclamantei A. Împotriva evaluării anterioare, întocmit la data de 20.08.2014.
Or, chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că cel mai târziu la 20.08.2014 (data raportului de evaluare medicală întocmit cu ocazia litigiului aflat pe rolul Tribunalului Trivoli), reclamanta cunoștea atât prejudiciul, cât și persoana vinovată de producerea acestuia, termenul de prescripție de 3 ani era împlinit la data formulării acțiunii, respectiv la 08.05.2018, aspect reținut cu justețe și de instanța de apel.
Raportând dispozițiile legale aplicabile la datele concrete ale speței, în cauză nu se poate pune semnul egalității între momentul producerii prejudiciului moral și întinderea în timp a efectelor acestuia, pretinsa faptă cauzatoare de prejudicii fiind una singură, indiferent de manifestarea „zi de zi” a consecințelor acesteia.
Așa fiind, nu poate fi acreditată susținerea recurentei, potrivit căreia solicitarea de acordare de despăgubiri morale pentru ultimii 3 ani nu poate fi considerată ca prescrisă, deoarece prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă din momentul nașterii dreptului subiectiv la despăgubire, respectiv de la data manifestării prejudiciului, iar întinderea în timp a efectelor acestuia nu constituie motiv de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției.
O interpretare în sensul propus de recurentă ar transforma acțiunea într-una imprescriptibilă și ar lipsi de efecte dispozițiile Decretului nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă.
În ceea ce privește practica judiciară invocată de reclamantă, reiterată și în recurs, s-a arătat în mod corect că aceasta vizează situații diferite, situații ce vizează boli incurabile cu evoluții ce nu sunt predictibile, și nu vătămări cauzate de accidente de circulație.
În altă ordine de idei, este de menționat că jurisprudența națională nu poate servi ca reper obligatoriu pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept, instanța învestită cu soluționarea cauzei fiind ținută de particularitățile concrete ale speței.
Așa fiind, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, reținând în mod legal caracterul nefondat al apelului sub aspectul modalității de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către prima instanță.
Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A. Împotriva deciziei civile nr. 1500/A din 2 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.
Notă: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.
| ← Răspundere civilă delictuală. Acțiune în despăgubiri.... | Daune-interese pentru introducerea filei CEC la plată, cu... → |
|---|
