Anulare act. Sentința nr. 745/2013. Judecătoria ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 745/2013 pronunțată de Judecătoria ALBA IULIA la data de 18-02-2013 în dosarul nr. 7817/176/2012
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA A. I.
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 745/2013
Ședința publică din 18.02.2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – C. H. D.
GREFIER – G. D. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe reclamanta G. A. căs. Schuller în contradictoriu cu pârâtele . și . - Sucursala A. I., având ca obiect anulare act, pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamantă avocat C. M., pentru pârâta . avocat V. S. în substituire avocat C. M. A., lipsă fiind pârâta . - Sucursala A. I..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța pune în discuția părților excepția netimbrării cererii invocată de pârâta ., prin întâmpinare.
Pârâta ., prin avocat, solicită admiterea excepției netimbrării cererii, pentru motivele arătate pe larg în întâmpinare, precizând că reclamanții au solicitat anularea clauzei din convenția de credit prevăzută la punctul 5, care este o clauză evaluabilă în bani, iar dispozițiile art.2 alin.1 ale Legii 146/1997 se aplică cererilor privind anularea unui act juridic patrimonial.
Reclamanta, prin avocat, pune concluzii de respingere a excepției netimbrării cererii, arătând că prezenta acțiune este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, fiind aplicabile prevederile art. 15 lit. j din Legea 146/1997, acțiunea fiind întemeiată pe prevederile Legii nr.193/2000.
Instanța, în deliberare, respinge excepția netimbrării cererii, invocată de pârâta . întâmpinare, având în vedere că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile art. 15. lit. j din Legea 146/1997, prezenta acțiune fiind scutită de plata taxelor judiciare de timbru.
Instanța pune în discuția părților excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta ., prin întâmpinare.
Pârâta ., prin avocat, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, apreciind-o întemeiată, având în vedere că Legea 193/2000 protejează un interes privat și nu un interes general și vizează o nulitate relativă și nu absolută, impunându-se astfel admiterea acesteia, întrucât au trecut peste 3 ani de la data încheierii contractului.
Reclamanta, prin avocat, pune concluzii de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, considerând că aceasta este imprescriptibilă.
Instanța, în deliberare, respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta ., prin întâmpinare, ca neîntemeiată, raportat la dispozițiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, instanța arată că în cazul încheierii unui contract cu încălcarea prevederilor legii 193/2000, face ca acel contract să aibă o cauză ilicită, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului, invocarea nulității absolute fiind imprescriptibilă sub aspect extinctiv.
Instanța pune în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă, invocată de pârâta ., prin întâmpinare.
Pârâta ., prin avocat, solicită admiterea excepției inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă, arătând că în speță sunt aplicabile prevederile art.8 din Legea nr.193/2000.
Reclamanta, prin avocat, solicită respingerea excepției inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă.
Instanța respinge excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă, invocată de pârâta ., prin întâmpinare, având în vedere că promovarea unei astfel de acțiuni este permisă de prevederile art.14 ale Legii nr. 193/2000.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul asupra probelor.
Reclamanta, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri constând în actele depuse la dosar.
Pârâta ., prin avocat, solicită admiterea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriul reclamantei, pentru a dovedi caracterul negociat al convenției de credit și al actului adițional.
Reclamanta, prin avocat, se opune încuviințării probei cu interogatoriu, arătând că nu este utilă soluționării cauzei.
Instanța încuviințează, conform art. 167 C.proc.civ., pentru reclamantă și pentru pârâta . proba cu înscrisuri, constând în actele depuse la dosarul cauzei, constatând că este utilă, concludentă și pertinentă, putând duce la dezlegarea pricinii.
În deliberare, instanța respinge proba cu interogatoriul reclamantei, ca nefiind utilă soluționării cauzei, raportat la înscrisurile depuse la dosar, din care se poate deduce modul în care s-au încheiat actele, astfel că un interogatoriu ar fi inutil.
Nemaifiind excepții de invocat, cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza îh stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri pe fondul cauzei.
Reclamanta, prin avocat, solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
Pârâta ., prin avocat, solicită respingerea acțiunii formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, având în vedere că aceasta a solicitat admiterea acțiunii pentru că clauza privind comisionul de risc este abuzivă, însă pentru a fi considerată clauză abuzivă ar fi trebuit să nu fie negociată și să fi creat un dezechilibru între prestații, aspecte care nu au fost dovedite de către reclamantă, în urma negocierii actelor adiționale, reclamanta a beneficiat de condiții mult mai avantajoase.
În temeiul art.150 C.proc.civ. instanța declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data 21.11.2012 sub număr de dosar_, reclamanta G. A. căs. Schuller a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. SA și S.C. V. R. SA - Sucursala A., prin hotărârea ce se va pronunța:
I. Să constate nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în convenția de credit nr._/25.07.2008 în ceea ce privește clauzele cuprinse la:
- punctul 5 lit. a “Comisionul de risc” din condițiile speciale ale convenției;
- punctul 3.5 “Comisionul de risc” din condițiile generale ale convenției;
II. Să dispună obligarea pârâtelor să restituie reclamantei sumele achitate de aceasta cu titlu de comision de risc și comision de administrare credit de la data încheierii convenției la zi.
III. Obligarea pârâtele ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce se va pronunța să pună la dispoziția reclamantei actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului,
Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâtele convenția de credit nr._/25.07.2008 prin care i s-a acordat un credit de 58.000 CHF.
La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției s-a prevăzut un comision de risc de 0,22% plătibil lunar pe toată perioada de executare a convenției și redenumit ulterior comision de administrare.
Același comision a fost prevăzut și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției.
Clauzele privind comisionul de risc nu au fost negociate de bancă cu reclamanta, conținutul lor fiind prestabilit și fără a exista posibilitatea modificării.
În dovedirea acțiunii s-a solicitat admiterea probelor cu înscrisuri.
În drept, au fost invocate prev. art. 14 din Legea nr. 193/2000 și Directivei nr. 93/13/CEE.
În dovedirea acțiunii, s-a solicitat admiterea probei cu înscrisuri..
Reclamanții au depus la dosar, în copie, contractul de credit, actele adiționale, extrase de cont, acte de stare civilă și plan de rambursare (f. 10-56).
Prin întâmpinarea formulată, pârâta S.C. V. România S.A. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, pârâta S.C. V. România S.A. a arătat că contractul de credit este consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, este însoțit de garanții și constituie titlu executoriu. Prin dispozițiile art. 3 alin. 1 lit. g) din Normele Băncii Naționale Române (BNR) nr. 17 din 18.12.2003, riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia.
Pârâta a mai arătat că există și alte categorii de risc pe care o bancă trebuie să le ia în considerare (riscul de tara, riscul produsului, riscul persoanei contractante a creditului, riscul devalorizării garanțiilor sau a altor piețe cu implicare directă asupra costurilor de creditare).
S-a mai precizat de către pârâtă că, clauza reglementată la art.5 din convenția de credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Comisionul de risc este parte a prețului contractului și nu este echivalent al garanției reale imobiliare – ipoteca.
Pârâta S.C. V. România S.A. a susținut că prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de consumator, ca urmare a semnării convenției/convențiilor, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 C. civil.
S-a solicitat de către pârâta S.C. V. România S.A. a se avea în vedere că admiterea acțiunii deduse judecății nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate, având în vedere că contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.
De asemenea, pârâta S.C. V. România S.A. a susținut că, clauza reglementată de art. 3 lit. d din convenția de credit a fost negociată și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 115-118 C. proc. civ., art. 969 C. civil, Legea nr. 193/2000, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE,, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954 și art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.
Din actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
La data de 25.07.2008 între părți s-a încheiat convenția de credit nr._, conform căreia reclamanta a obținut un credit de 58.000 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.
La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit.
La data de 19.11.2010, părțile au încheiat Actul adițional nr. 1, prin care s-a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea comision de administrare, păstrând cuantumul comisionului.
Cu privire la convenția inițială de împrumut.
La data de 25.07.2008 între părți s-a încheiat convenția de credit nr._, conform căreia reclamanta a obținut un credit de 58.000 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.
La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/25.07.2008 și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,22 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.
De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb și de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.
Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină
Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.
Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.
În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.
În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.
De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/200:: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."
În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și Codului de procedură civilă.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.
În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.
În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceștia în mod obiectiv nu au avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, tribunalul reținând că raportat la nevoile acestora din urmă la momentul încheierii contractului nu aveau altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.
Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.
Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.
În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.
Reclamanta a adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanta a constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).
Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.
Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.
Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamantei, cu toate că aceasta a suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.
Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.
Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.
Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.
Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.
Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă.
Cererea reclamantei este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.
La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.
Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Așa cum s-a arătat mai sus, pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea cumulativă a condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000: 1. aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă; 2. crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.
Nici una dintre aceste condiții nu este îndeplinită în ce privește actul adițional nr. 1.
1. Împrejurarea semnării de către client a actului adițional 1, ulterior încheierii actului inițial de împrumut, presupune implicit negocierea acestuia. Astfel, nu se pune problema aplicării art. 4 al Legii nr. 193/2000, care impune declararea unei clauze ca abuzive condiționat de lipsa negocierii clauzei.
Are semnificația negocierii propriu zise (în sensul ofertei băncii cu privire la actul adițional, trimise în scris clientului, urmate de acceptarea clientului) a acestui act adițional, căci clientul a avut reprezentarea costului total al creditului, așadar a acceptat oferta băncii, chiar în condițiile menținerii comisionului.
Practic, imediat după semnarea actului adițional nr.1, se reduc costurile lunare ale creditului pentru client, dar nu pentru că s-a redus comisionul, ci pentru că s-a redus dobânda, comisionul fiind și el negociat cu această ocazie și menținut la valoarea inițială. Pentru că a considerat avantajoasă această variantă, a acceptat renegocierea contractului, a semnat actul adițional, fiind conștientă că este în avantaj față de contractul inițial.
Actul adițional în discuție fiind încheiat în timpul derulării contractului de împrumut, consumatorul este un consumator avizat, la momentul modificării de comun acord cu banca a contractului inițial de împrumut având deja în derulare un credit, și apoi, consumatorul în mod evident a încheiat actul adițional în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii era mai avantajoasă din punct de vedere financiar față de contractul inițial.
În acest sens, nu se poate cere constatarea clauzelor din actul adițional ca fiind abuzive în condițiile Legii nr. 193/2000, fiind negociat de bancă și client.
D. o clauză care nu a fost negociată direct și individual cu consumatorul în cauză va fi considerată abuzivă, iar actul adițional a fost negociat, de această dată, comparativ cu momentul semnării contractului de împrumut inițial, consumatorul a avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzei.
Trebuia arătat sub acest aspect și că, în chiar cuprinsul actului adițional, se arată că: "Împrumutatul/Codebitorul/Garantul declară că a studiat cu atenție, că a primit toate explicațiile necesare și că a înțeles pe deplin și în mod corect toți termenii și toate condițiile prezentului act adițional la convenție, motiv pentru care de bună voie și fără existența vreunei constrângeri înțelege să procedeze la semnarea acestuia. "
2. Apoi, nici condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților nu există în cazul actului adițional, pentru că imediat după semnarea actului adițional, se reduc costurile lunare ale creditului pentru client, ca urmare a reducerii dobânzii.
Astfel cum s-a arătat mai sus, dată fiind impunerea condiției dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, cazul clauzei abuzive fiind o aplicație particulară a leziunii viciu de consimțământ, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000.
Se poate concluziona că a avut loc regularizarea convențională a contractului de împrumut, constând în validarea actului juridic inițial lovit de nulitate, căruia i s-a adăugat sau complinit un element care îi lipsește, anume restabilirea echilibrului între drepturile și obligațiile părților.
3. În fine, nici condiția relei credințe a băncii la momentul încheierii actului adițional nu este îndeplinită.
Dimpotrivă, din împrejurarea că deși a considerat avantajoasă această variantă a actului adițional, a acceptat renegocierea contractului, a semnat actul adițional, fiind conștient că este în avantaj față de contractul inițial, clientul este cel de rea credință, când, după ce a obținut reducerea dobânzii, implicit a costului total de creditare, vrea acum să ceară în justiție constatarea nulității comisionului de administrare, deci încă o reducere a costului de creditare, chiar dacă, de fapt, a acceptat clauzele cuprinse în actul adițional, după negocierea cu banca a acestuia.
Concluzionând, se reține că:
- sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în Contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă, cu consecința constatării nulității acesteia (în acest sens implicit nulitatea parțială a Convenției inițiale de credit și menținerea celorlalte clauze contractuale), cu consecința că, contractul își va produce, în parte, în continuare efectele între părți;
- Actul adițional nr. 1, prin care părțile au înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea comision de administrare, păstrând cuantumul comisionului, nu cuprinde clauze abuzive din perspectiva comisionului de risc.
De asemenea, este lipsit de interes capătul de acțiune privind obligarea pârâtelor să pună la dispoziția reclamanților un act adițional la convenție și un nou grafic de rambursare a creditului, deoarece este vorba despre o regularizare a unui act juridic și rămân valabile dispozițiile cuprinse în actul adițional nr. 1, iar un grafic de rambursare a creditului este inutil pentru că nu are valoare juridică, ci doar orientativă pentru părți.
Instanța va dispune admiterea în parte a acțiunii reclamantei și va constata abuzive clauzele de la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/25.07.2008 încheiată cu pârâtele și pct. 3.5 din aceiași convenție referitoare la comisionul de risc, transformat ulterior în comision de administrare.
Va dispune desființarea clauzelor sus menționate.
Va obliga pârâtele în solidar să restituie reclamantei suma încasată cu titlu de comision de risc în perioada 25.07.2008 – 19.11.2010.
Va respinge celelalte capete de acțiune.
Fără cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepțiile netimbrării cererii, prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă, invocate de pârâta ., prin întâmpinare.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta G. A., căs. Schuller, domiciliată în A. I., ., ., jud. A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. Sa, cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, etaj 3-8 și 10, Sectorul 2, și S.C. V. R. SA – Sucursala A. I., cu sediul în A. I., ., . și, în consecință:
Constată abuzive clauzele de la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/25.07.2008 încheiată cu pârâtele și pct. 3.5 din aceiași convenție referitoare la comisionul de risc, transformat ulterior în comision de administrare.
Dispune desființarea clauzelor sus menționate.
Obligă pârâtele în solidar să restituie reclamantei suma încasată cu titlu de comision de risc în perioada 25.07.2008 – 19.11.2010.
Respinge celelalte capete de acțiune.
Executorie.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.02.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. H. D. G. D. M.
Red. C.H.D.
Tehnored. G.D.M/5 ex./15.03.2013
| ← Fond funciar. Sentința nr. 3174/2013. Judecătoria ALBA IULIA | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2448/2013. Judecătoria... → |
|---|
