Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 6580/2015. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6580/2015 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 25-11-2015 în dosarul nr. 6580/2015
ROMANIA
JUDECĂTORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR.6580
Ședința publică din 25.11.2015
Președinte: C. H.
Grefier: A. P.
S-a luat în examinare acțiunea formulată de reclamanții U. E. și U. C.-C. în contradictoriu cu pârâta B. SA, având ca obiect constatare nulitate act și pretenții.
La apelul nominal nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art.29 alin.1 lit. f) din O.U.G 80/2013.
S-a făcut referatul cauzei după care, nemaifiind probe de administrat, instanța declară terminată faza cercetării judecătorești și în baza înscrisurilor depuse la dosar, reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Constată că prin acțiunea înregistrată la Judecătoria A. la data de 21 aprilie 2015, reclamanții U. E. și U. C.-C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate / dispună caracterul abuziv al clauzelor înscrise la art. 4.1., art.4.2., art.4.3., precum și a consecințelor / efectelor produse de acestea în economia dispozițiilor art.5.1, art.5.3, art.5.6, art.8.2 și art.8.5 din Contractul de credit de consum nr.020CSF_/05.02.2008;să se constate /dispună nulitatea absolută a clauzelor imediat mai sus evocate și implicit înlăturarea/ineficacitatea lor din Contractul de credit de consum nr.020CSF_/05.02.2008; să se dispună obligarea pârâtei la rambursarea / restituirea tuturor sumelor plătite nedatorate (în cuantumurile evocate imediat în expozitivul prezentei) în temeiul clauzelor constatate ca abuzive și izbite de nulitate + dobânda legală aferentă calculată până la data efectivă a plății; să se dispună stabilizarea / înghețarea cursului de schimb CHF – RON la cel din momentul încheierii Contractului de credit de consum nr.020CSF_/05.02.2008, respectiv 1 CHF – 2,2379 lei potrivit cursului BNR din data de 05.02.2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să se dispună denominarea în monedă națională a plăților efectuate în cadrul Contractului de credit de consum nr.020CSF_/05.02.2008; să se dispună obligarea pârâtei să ramburseze / restituie întreaga sumă de bani ce a fost plătită lunar la un curs superior celui din 05.02.2008, unde 1 CHF-2,2379 RON + dobânda legală aferentă acestei sume, calculată până la data efectivă a plății; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, între aceștia, în calitate de împrumutați, și S.C. B. S.A, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit de consum nr.020CSF_/05.02.2008. S.C. B. S.A. a acordat credit în sumă de 18.400 CHF, pe termen de 120 luni, plătibili potrivit graficului de plăți anexat. La momentul încheierii contractului de credit din speță și contractul de ipotecă, în contextul circumstanțelor economice de la acel moment, precum și raportat la capacitatea acesteia de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în franci elvețieni (CHF) se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în RON, USD sau EURO, acest aspect constituind și motivul determinant în vederea perfectării contractului în discuție.
Astfel, reclamanții s-au obligat să returneze creditul contractat la termenele și în cuantumul stipulat în contract, având ca premisă tocmai cursul valutar al CHF de la acea dată (05.02.2008) unde 1 CHF – 2,2379 lei.
Cu toate acestea, în cursul derulării contractului (vorbind despre un contract cu executare succesivă în timp) cursul mai sus evocat a depășit până și dublul „raportului” inițial, cu consecințe foarte grave asupra capacității reclamanților de a își îndeplini obligațiile contractuale. Creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng în concret asupra ratelor precum și a comisioanelor de schimb valutar, au determinat o schimbare excepțională a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbă în sarcina acesteia obligații vădit injuste și disproporționate față de cele în considerarea cărora și-a exprimat voința de a se angaja juridic.
Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile, precum și în vederea asigurării unei angajări/ asumări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, legea înseși (evocând aici fie doar art.18 din O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorului) instituție în sarcina operatorului economic – banca (care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul), obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel cum reiese bunăoară din dispozițiile, principiile și spiritul O.G. nr.50/2010.
Aceste obligații legale instituie în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor și intereselor lor legitime prin contractarea unor servicii / produse în lipsa unei informări reale, sincere și complete cu privire la acestea, și, pe cale de consecință, evitarea unor astfel de situații vădit injuste.
Toate clauzele indicate ca fiind abuzive se remarcă prin aceea că nu sunt rezultatul negocierii efective și directe dintre părți, vorbind de clauze impuse, standard, preformulate. De asemenea, toate creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dau dreptul profesionistului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în acest sens; obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist; a fortiori nu poți să fi „sancționat” (prin impunerea unui comision zis de rambursare anticipată) în ipoteza în care îți execuți integralmente obligația, chiar anticipat fiind.
Pârâta a stabilit completamente abuziv un comision pentru acordarea creditului în cuantum de 2,5 % din valoarea acestuia (460 CHF), ceea ce a condus în mod logic și elementar, tocmai prin aplicarea acestui comision, la neacordarea efectivă către consumator a celor 18.400 CHF, ci doar a sumei de 17.940 CHF, dar rămânând obligația de restituire a întregului debit de 18.400 CHF.
În ce privește comisionul de administrare / comisionul de risc în cuantum de 0,40 %, aplicat la valoarea soldului creditului, apare evident că acesta nu poate fi considerat ca fiind negociat direct cu aceștia, contractul din speță fiind un stas/ tip, preformulat și cu clauzele negociabile. Mai mult decât au fost aplicate fără să se arate in concreto rațiunea / cauza sa, de asemenea aceasta creează un dezechilibru însemnat între părțile contractante, deoarece trebuie să accepte (impus fiind) un așa zis serviciu al băncii, dar care nu se materializează practic în nimic. Concret, ești obligat să plătești ceva (ca și consumator) fără vreo contraprestație din partea celuilalt (profesionist), adică fără a beneficia de ceva palpabil pentru o sumă de bani deloc neglijabilă achitată cu o periodicitate lunară. Acest comision de administrare plătit de către ei până în prezent s-a ridicat la suma de 4386,75 CHF, sumă pe care solicită a le fi restituită.
Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzelor (inclusiv cele de risc valutar) concepute în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamanți, se impune restabilirea prestațiilor inerente / inițiale contractului asumat, prin înghețare cursului de schimb CHF – RON la momentul semnării contractului (05.02.2008) astfel încât să asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți și care să corespundă manifestări de voință în sensul angajării în acest raport juridic.
Astfel, în lumina dispozițiilor art.966-970 cod civil din 1864, în vigoare la momentul încheierii contractului dintre părți, din interpretarea cărora rezultă că părțile trebuie să acționeze cu bună credință atât la negocierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă. De asemenea, obligațiile părților trebuie să se întemeieze pe o cauză licită și morală, conform dispozițiilor art.968 din Codul civil.
Întrucât s-au schimbat condițiile de contractare avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părțile au convenit, se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care a fost aplicată în jurisprudență.
Prin . noului Cod civil, teoria impreviziunii este reglementată legal, reglementare care nu constituie altceva decât o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practica judiciară. În condițiile în care noua reglementare consacră pe plan legislativ soluțiile date în jurisprudență, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate face aplicarea teoriei impreviziunii și în cauza de față, fără a se putea susține că s-ar aplica retroactiv dispozițiile noului Cod civil.
În vederea înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului încheiat prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elvețian de la data încheierii convențiilor, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestui contract.
Reclamanții invocă decizia nr.21/1994 pronunțată de către Curtea Supremă de Justiție; Hotărârea din 11 mai 1920, pronunțată de către Tribunalul Ilfov, secția I comercială, cauza L. C. c. Banca Bercovic, art.29, art.30, art.148, art.194 din noul Cod procedură civilă, O.G. nr.21/1992; Legea 193/2000; Directiva nr.93/13/CEE; ART.966-970 Cod civil 1864; art.1271 Cod civil; regulamentul nr.4/2005 privind regimul valutar; orice alte texte normative și / sau principii de drept amintite în cuprinsul prezentei.
Prin întâmpinare, B. S.A. a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei B. SA Sucursala A., cu consecința respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, potrivit dispozițiilor art. 56 alin.1 din Codul de procedură civilă. Și art.43 alin.1 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Din analiza dispozițiilor anterior menționate, rezultă că sucursala nu poate sta în judecată din moment ce B. S.A. a fost deja chemată în judecată, sucursala fiind doar un dezmembrământ fără personalitate juridică a acesteia.
Pârâta a mai invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că acțiunea supusă judecății este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, instituit de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, având în vedere că, potrivit art.9 din Decretul nr.167/1958, acest termen începe să curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anulării. Întrucât cauza anulării invocată de reclamanți decurge din însăși formularea clauzelor a căror nulitate a fost invocată, momentul la care a cunoscut cauza anulării clauzelor invocate este chiar momentul încheierii contractului de credit.
Pârâta mai arată că, având în vedere data încheierii Contractului de credit și data înregistrării cererii de chemare în judecată, deci după expirarea termenului de 3 ani, apreciază că se impune constatarea de către instanță a faptului că prezenta acțiune este prescrisă.
D. consecință a stingerii dreptului la acțiune principal, în speță dreptul reclamanților la acțiunea în anularea clauzelor abuzive, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile subiective accesorii (art.1 alin.2 din Decretul 167/1958). Astfel, acțiunea în restituirea prestațiilor executate în temeiul unui act anulat are caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale fiind astfel supusă prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă. Astfel, apreciază că sunt prescrise și cererile de restituire a comisioanelor achitate de către reclamant în temeiul clauzelor din contractul de credit.
În ce privește netemeinicia cererii de chemare în judecată pârâta arată că, anterior semnării contractului de credit, reclamanta a putut consulta clauzele acestora, a avut posibilitatea de a analiza și studia cu atenție fiecare dintre clauze, pentru a aprecia dacă acestea corespund sau nu intereselor sale, sau dimpotrivă, încălca aceste interese. De asemenea, reclamanta a beneficiat de consultanță cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel încât să își poată exprima consimțământul în deplină cunoștință de cauză. Aceasta este practica bancară obișnuită și a fost respectată de către B. la încheierea fiecărui contract de credit, indiferent de tipul acestuia și indiferent de consumator.
În situația în care reclamanta ar fi ajuns la concluzia că unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractele de credit, realizându-și obiectivele și necesitățile de creditare fie prin intermediul altor produse de același gen pe care le oferea B. la acel moment, fie la alt instituții bancare care ar fi putut, din perspectiva sa, să vină mai mult în întâmpinarea nevoilor proprii. Astfel, reclamanta a avut posibilitatea reală, concretă, de a lua cunoștință despre fiecare dintre clauzele și costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii.
Prin a avea posibilitatea reală de a cunoaște condițiile contractuale la momentul încheierii contractului, trebuie să se înțeleagă faptul că reclamanta a avut la dispoziție elementele necesare pentru a cunoaște costurile și condițiile contractuale, indiferent dacă, în concret, au valorificat sau nu aceste condiții. Niciuna dintre clauzele contractuale nu obligă pe consumator la suportarea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.
Pentru o mai mare transparență în relația cu clienții începând cu anul 2009 toate Actele adiționale semnate de aceștia presupuneau o rescriere a contractului de credit pentru ca prevederile OUG 174/2008 să fie respectate.
În privința legii aplicabile prezentului litigiu, examinarea fiecăreia dintre categoriile de clauze considerate abuzive de către reclamanți se face în principal în raport cu dispozițiile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei–credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, și, dacă este cazul, în raport cu prevederile Legii nr.190/1999 și ale Legii nr.289/2004.
Referitor la art.4 alin.1, în mod constant, în cadrul analizei fiecăreia dintre clauze, reclamanta ia în discuție o pretinsă rea-credință a băncii în ceea ce privește modul în care au fost concepute clauzele contractuale. Pârâta solicită să se rețină, cu titlu general, valabil pentru toate categoriile de clauze examinate că nu poate fi vorba de rea-credință.
Pârâta solicită să se rețină faptul că, poziția B. pe piața serviciilor bancare în perioada de referință a fost una corectă, care s-a încadrat în comportamentul normal și firesc în contextul economic dat, fiind date atât dispozițiile legale, cât și practicile bancare generalizate în sistem. Din acest punct de vedere, evident nu poate fi vorba de rea-credință, deoarece clauzele criticate de reclamanți din contractul încheiat cu B. nu avea nimic exorbitant în raport cu clauzele general practicate în sistemul bancar în perioada respectivă.
În ceea ce privește art.4.1, 4.2, 4.3 din Contractul de credit reclamanta critică faptul că banca a modificat dobânda (dar nu oricum, ci făcând aplicarea clauzelor contractuale care îi permiteau să procedeze astfel, în condițiile acolo menționate), în mod unilateral, adică fără să ceară opinia împrumutaților asupra acestei modificări. O astfel de critică este vădit neîntemeiată din moment ce debitorii și-au exprimat consimțământul la aceste modificări ale dobânzii (în sensul creșterii sau reducerii ei) încă de la momentul încheierii contractului. Este firesc ca banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă inițiativa modificării acesteia, în condițiile variației indicilor de referință, dobânda fiind unul dintre elementele esențiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic „fructul civil” al sumei împrumutate. În realitate, ceea ce reclamanta critică, însă doar la nivel principal, nu este dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, drept care decurge din esența variabilă a dobânzii, ci este modul în care a fost efectiv aplicată clauza contractuală care stabilea dobânda variabilă, nemulțumirea reclamanților provenind din faptul că dobânzile au crescut. Însă această problemă este distinctă de modul în care a fost formulată clauza criticată și nu constituie obiectul prezentului litigiu, în cadrul căruia critica vizează clauza contractuală însăși.
În ce privește pct.1 lit. a) alin.1 din Anexa la Legea nr.193/2000 admitea dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, ca și ipoteză normativă care nu intră sub incidența clauzei prin care comerciantul ar avea dreptul să modifice unilateral clauzele contractului și pe care legea o califică drept abuzivă. Această dispoziție legală, care legitimează dobânda variabilă și dreptul băncii de a o modifica, face practic inutilă analiza clauzei din perspectiva condițiilor prevăzute la art.4. Având însă în vedere faptul că reclamanta s-a referit și la aceste condiții legale, niciuna dintre aceste condiții prevăzute la art.4 nu este îndreptățită.
Se mai arată că, clauza care stabilește obligația de plată a unui comision de administrare nu este abuzivă, neîndeplinind condițiile prevăzute la art.4 din Legea nr.193/2000. De asemenea, nu se poate susține faptul că reclamanta nu a știut sau nu a înțeles ce servicii acoperă aceste comisioane, când acestea reflectă chiar operațiunile în care el însuși a fost implicat în cadrul procedurilor de acordare și derulare a creditului.
Referitor la solicitarea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului de 2,5 % (prevăzut la art.4.1 din Contractul de credit), din valoarea creditului, învederează că reprezintă costul suportat de bancă cu serviciile de analiză a bonității clientului și nu o garanție reținută de către bancă. Acesta a fost reținut o singură dată, în momentul acordării creditului, fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului.
Pârâta arată că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie considerată prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului. Cuantumul acestui comision este clar determinat în cuprinsul contractului de credit, în care se menționează că acesta este în cuantum de 1.00 % calculat la valoarea creditului.
Totodată, clauza contractuală privind comisionul de acordare credit este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
În ce privește clauza referitoare la rambursarea anticipată a creditului parțial / totală, care instituie un comision de rambursare anticipată și condiționează rambursarea anticipată de acordul băncii, se arată că, în raport cu data încheierii contractului, existența unui comision de rambursare anticipată a creditului și acordul prealabil al băncii erau permise, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică expres instituirea acestor condiții contractuale. De asemenea, nu există vreo dispoziție legală care să plafoneze acest comision la un anumit procent din suma rambursată anticipat, astfel încât nu poate fi vorba de o clauză abuzivă. În raport cu legea în vigoare la data încheierii contractelor de credit aceste clauze erau legale, și, oricum, acest capăt de cerere referitor la constatarea nulității clauzelor privind rambursarea anticipată este lipsit și de interes și de obiect.
Pârâta, în primul rând, apreciază ca fiind neîntemeiate susținerile reclamantei privind lipsa de informare asupra riscului valutar la momentul încheierii contractului de credit. Pe de-o parte, este previzibil pentru orice persoană cu o capacitate de înțelegere medie faptul că, prin contractarea unui credit într-o monedă străină pe o perioadă de zeci de ani, exista un risc de fluctuație a valorii monedei respective, fluctuație determinată de contextul macroeconomic ce scapă influenței băncii.
În al doilea rând, pârâta subliniază ideea că nu este prejudiciabilă clauza care prevede că rambursarea creditului ar urma să se realizeze în CHF, chiar și în condițiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională. Că este așa și că o astfel de clauză este perfect legală, rezultă, pe de-o parte, din faptul că niciun act normativ nu interzice acordarea și rambursarea creditelor în CHF, iar pe de altă parte, o astfel de clauză contractuală reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar consacrat la art.1578 Cod civil din 1864 „Obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract”.
Pârâta mai arată că nu putea prevedea variațiile cursului de schimb CHF/ RON, deci nu putea informa consumatorii asupra acestui fapt. Magnitudinea mișcărilor de curs valutar și mișcării în prețul activelor sau mărfurilor au fost fără precedent din cauza crizei financiare mondiale și au surprins inclusiv autoritățile regulatoare și băncii centrale, atât ale țărilor dezvoltate, cât și ale celor în curs de dezvoltare.
Pârâta solicită a se observa că reclamanții solicită modificarea unui element esențial al contractului, adică însuși obiectul actului juridic, respectiv suma de rambursat către bancă, modificare pe care speră că o vor obține prin forța colectivă a instanței judecătorești, în contra și cu încălcarea voinței creditoarei, în condițiile în care, la acest moment, nu există nicio dispoziție legală care să îndreptățească instanța de judecată să intervină în acordul de voință al părților, dispozițiile art.969 Cod civil din 1864, opunându-se unei astfel de intervenții. Astfel că, instanțele pot dispune modificarea prin eliminarea clauzei pentru viitor, doar în cazul acțiunilor inițiate de către organele de control, și chiar nici în acest caz nu este admisibilă suplinirea voinței uneia dintre părți.
Modificarea monedei creditului și stabilirea cursului CHF la valoarea pe care acesta o avea la data încheierii contractului de credit, iar în prezent același franc elvețian valorează mai mult, înseamnă că, dacă s-ar admite înghețarea francului la valoarea acestuia de la momentul încheierii contractului, nu s-ar restitui decât o parte din suma pe care o aveau de rambursat reclamanții.
Se arată că judecătorul național nu poate dispune modificarea, ajustarea unui contract căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului civil 1864, căci ar fi încălcat art.969 din acest act normativ. Mai mult decât atât, conform textului art. 6 alin.1 din Directiva 93/13/CEE din Hotărârea Curții (Camera întâi) din 14 iunie 2012 „instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue, să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic”.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 93 lit. d) teza I din O.G. nr.21/1992, art.36 alin.3 din O.U.G. nr.50/2010, precum și cele art.56 alin.1, alin.3 teza I, art. 205 – art.208 Cod procedură civilă.
În ședința publică din data de 23.09.2015, instanța a dispus suspendarea judecării acțiunii, reclamantele formulând cerere de repunere pe rol la data de 23.10.2015.
Din înscrisurile depus la dosar, în copie, respectiv: grafic de rambursare (f.10-13); contract de credit (f.14-15), instanța reține în fapt următoarele:
În temeiul art.248 alin.1 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de procedură și de fond care fac de prisos analizarea fondului cauzei. Astfel, cu privire la excepția lipsei capacității de folosință pârâtei B. SA Sucursala A., în considerarea faptului că sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică a societăților comerciale.
În soluționarea excepției instanța va avea în vedere faptul că reclamanții au încheiat contractul de credit de consum nr.020CSF_/05.02.2008 cu B. SA Sucursala A. și că în cererea de chemare în judecată este indicată ca pârâtă B. SA cu datele de identificare și înregistrare din registrele de la locul sediului principal, București. Nu a fost chemată în judecată Sucursala A., ci doar indicat sediului acestuia, în considerarea dispozițiilor art.109 Cod procedură civilă potrivit cărora ,, Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.’’ În consecință excepția lipsei capacității de folosință pârâtei B. SA Sucursala A. va fi respinsă.
Referitor la excepția prescripției se va constata că cererea privind restituirea pretențiilor are caracter accesoriu față de cererea de constatare a caracterului abuziv al unora dintre clauzele contractuale. Pretențiile reprezentând restituirea sumelor achitate de consumatori în executarea obligațiilor contractuale derivate din clauze abuzive sunt imprescriptibile, dat fiind că sancțiunea aplicabilă stipulării de către profesioniști de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută. Ca urmare, restituirea acestor pretenții nu ar putea fi cerută anterior constatării nulității absolute a clauzei și cum aceasta poate fi cerută oricând și restituirea sumelor executate în baza lor poate fi cerută oricând, așa încât excepția prescripției invocată de pârâtă urmează a fi respinsă.
Pe fond se va constata că la data de 05.02.2008 între părți a fost încheiat contractul de credit de consum nr.020CSF_, având ca obiect un credit în sumă de_ CHF pe un termen de 120 luni și care urma a fi utilizat numai pentru nevoi personale nenominalizate.
În ce privește modul de perfectare a contractului, nu se contestă faptul că acest contract de credit este unul de adeziune. Contractul de credit a fost semnat pe fiecare pagină, fapt ce naște prezumția că reclamanții au luat la cunoștință clauzele acestuia. Prin acțiunea formulată au învederat că hotărâtor în contractarea creditului a fost cursul valutar la data încheierii contractului de credit.
Prin acțiune se reclamă caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. IV – ,,Dobânzi, comisioane și taxe’’ pct.4.1, 4.2, 4.3, din contractul de credit, precum și a consecințelor /efectelor produse de acestea în economia dispozițiilor art.5.1, art.5.3, art.5.6, art.8.2 și art.8.5 din contractul de credit.
Deși prin întâmpinarea formulată pârâta a susținut că la acest contract a fost încheiat un act adițional după . OUG nr.50/2010, dovada existenței unui astfel de act nu a fost făcută.
Primordial se va reține că în conformitate cu art.4 alin.1 și 2 din Legea nr.193/2000 republicată, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori ,,O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.’’
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate, se impune o analiză a dispozițiilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Potrivit art.4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Acest text de lege se interpretează în lumina Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, pe care Legea nr.193/2000 o transpune în legislația națională, mai exact în lumina dispoziției prevăzute la art.4 alin.2 din Directivă, potrivit căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
Dobânda anuală, comisioanele etc. intră în sfera noțiunii de „preț al contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat. Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori: „(g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale ...;”
CJUE a arătat că „ținând seama și de caracterul derogatoriu al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și de cerința unei interpretări stricte a dispoziției respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut, precum și contextul său juridic și factual, dacă respectiva clauză care stabilește rata de schimb privind ratele lunare constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziție de împrumutător. (Hotărârea Curții din data de 30 aprilie 2014, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt., Cauza C-26/13, par. 49- 51).
De asemenea, într-o cauză mai recentă (C‑143/13 M. și M. c. Volksbank, par. 55-57) Curtea a considerat că din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându‑se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 54 și 55). Clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor. În ceea ce privește în special calificarea, în lumina criteriilor amintite la punctele 54-56 din prezenta hotărâre, a clauzelor contractuale în discuție în litigiul principal în scopul aplicării articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și, în primul rând, a clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție.”
Cu privire la modificarea dobânzii, la pct.4.1 din contract s-a prevăzut o dobândă de variabilă de 8,5% pe an.
Se va reține că prin art. 93 lit. g pct. 1 din OG nr. 21/1992 (articol introdus ulterior perfectării contractului, anume prin OUG nr. 174/2008) se prevede că „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru”, iar la pct.3 că „formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia.” În același sens, CJUE a arătat că contractul de credit trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi modificată, respectiv că ea trebuie calculată în momentul încheierii contractului. Această informare a consumatorului asupra costului global al creditului, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice are o importanță esențială, deoarece contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare și să aprecieze întinderea obligației sale (Ordonanța Curții din data de 16 noiembrie 2010, Pohotovosť s.r.o. împotriva Iveta Korčkovská, C-76/10, par. 69- 70).
Instanța apreciază că modul în care a fost redactată clauza cu privire la informarea consumatoruluinu asigură acest caracter. Analiza trebuie să se raporteze și la art.1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru sa se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și cu condiția informării imediate a clientului, care sa aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. De asemenea, interpretarea este supusă unei reguli speciale, iar nu regulilor de drept comun deoarece art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede expres că „În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.”
În concret, instanța reține că în contract s-a prevăzut modul de calcul al dobânzii este clar și explicit prevăzut în contract, prin formula indicată la pct.4.1. Sensul legii este să se asigure previzibilitatea eventualei modificări și care să ofere clientului posibilitatea să anticipeze că intervenția unei anumite situații poate atrage o anumita consecință, în speță mărirea dobânzii. Această condiție legală este atinsă dacă situația este clar descrisă, în asemenea manieră care să confere posibilitatea verificării comportamentului părții. Motivul indicat de pârâtă nu îndeplinește aceasta condiție, astfel ca, în eventualitatea unui litigiu, nu numai ca nu se poate aprecia daca este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, daca s-a produs, în condițiile în care piața financiara evoluează diferit, în funcție de indicele la care se raportează. Acest modalitate face ca respectiva clauză sa fie interpretata doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului să cuantifice aceste schimbări, să verifice dacă majorarea este judicios dispusă sau dacă era necesară și proporțională cu scopul urmărit.
Această condiție legală a motivului ce conferă dreptul băncii să modifice unilateral o clauză de bază a contractului (care face ca obligația să devină mai oneroasă) se constituie ca o garanție esențială pentru consumator. Aceasta deoarece, doar dacă motivul este clar și cunoscut în totalitate de către consumator acesta poate, în momentul contractării, să-și asume riscuri în mod conștient. De asemenea, doar în aceste condiții este posibilă și oportună o simplă informare a debitorului cu privire la modificarea dobânzii. În caz contrar, modificarea ar obliga consumatorul să achite noua dobândă de la momentul informării, fără însă să cunoască motivul care a stat la baza acestui comportament și fără să aibă o putere de control asupra declarației unilaterale a băncii.
În speță însă, instanța reține că această clauză nu prevede un motiv întemeiat și se aplică automat, cu simpla obligație de informare a părții, care însă nu are nici putere de control (negociere) sau prevenire (putere de justificare sau contestare) înainte de aplicare. Prin urmare, această clauză care oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat prin afișare la sediul băncii, pune probleme sub aspectul echilibrului contractual. În plus, dreptul de modificare a dobânzii este conferit doar băncii, fără ca și consumatorul să poată modifica acest cuantum în condițiile în care evenimentele pe piața monetară sunt în defavoarea sa.
În ce privește condiția ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, o astfel de posibilitate nu este prevăzută în contractul de față, împrumutatul fiind astfel obligat să accepte modificarea în orice condiții pentru a preveni plata dintr-o dată a întregului debit, fără vreo culpă din partea sa.
În ce privește negocierea, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune, iar Legea nr.193/2000 instituie la art.4 alin.2 atât o definiție, cât și o prezumție legală relativă, în sensul că „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.” Astfel, revine comerciantului sarcina probei, conform art.4 alin.3 teza finală. În speță, actul încheiat de părți a fost preformulat de către pârâtă, iar reclamanții nu au participat la o negociere, ci doar au avut posibilitatea luării la cunoștință de conținutul acestuia, fapt de altfel necontestat. Simpla citire, înțelegere și conștientizare a unor aspecte din acest contract nu echivalează cu o negociere care presupune putere de modificare a unor clauze, posibilitatea de contraofertă și acceptare a noilor condiții, fapt ce implică putere de schimbare a comportamentului contractantului. Prezentarea unor oferte din partea băncii dintre care consumatorul poate alege, fără a se dovedi posibilitatea modificării oricăreia dintre aceste propuneri, nu reprezintă o negociere. Cu alte cuvinte, simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, fără posibilitatea modificării acestora, având numai dreptul de a le accepta nu echivalează cu o negociere în înțelesul legii.
Față de toate acestea, instanța de față apreciază caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la pct.4.3 din contract și va dispune eliminarea acesteia din contract.
În ce privește comisionul de acordare a creditului de 2,5% din valoarea totală a creditului, prevăzut la pct.4.1 din contractul de credit, acesta ar trebui să reprezinte contravaloarea unui serviciu prestat de banca clientului. Pârâta nu justifică acest comision.
Prin încheierea contractului, pârâta s-a obligat să acorde suma împrumutată. Obligarea la plata unei taxe (comision) echivalează cu plata unui preț suplimentar pentru executarea unei obligații care revine în totalitate prestatorului. Pentru serviciile prestate este perceput un preț ce face obiectul principal al contractului, neputând percepe un alt preț pentru ca prestatoarea să-și poată îndeplini însăși obligația la care s-a obligat. Obligația băncii creditoare de a vira suma către clientul debitor este o obligație principală, ceea ce înseamnă că banca nu poate percepe un comision autonom pentru executarea obligației sale principale. Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului, în condițiile în care punerea la dispoziția clientului a sumei împrumutate este prestația esențială pentru care se percepe și dobândă, apare ca abuzivă, suma plătită de reclamanți cu acest titlu, urmând a le fi restituită ca nedatorată.
Cu privire la comisionul de administrare, în contract a fost stabilit la pct. 4.2 costul total al creditului (D. 15,13 %), anume toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru credit. În cadrul convenției de credit s-a prevăzut, alături de dobândă (care reprezintă evident prețul împrumutului) la pct. 4.1, precum și în graficul de rambursare al creditului încasarea unui comision de administrare în procent de 0,4% aplicat la soldul creditului. Acesta este inclus în rata lunară, plătibil în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Astfel, comisionul este inclus, împreună cu dobânda, în costul total al creditului, care formează împreună cu marja de profit, prețul contractului de credit, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi caracterul adecvat al prețului, în măsura în care clauzele sunt exprimate clar și inteligibil.
Prin urmare, instanței îi revine prioritar să verifice această condiție. Comisionul a fost stabilit în mod neechivoc în cuprinsul contractului, fiind inclus în planul de rambursare a creditului, semnat de reclamant. O minimă diligență îi obliga pe reclamanți ca înainte de semnarea convenției de credit să citească prevederile contractuale, inclusiv planul de rambursare, ambele prevăzând într-o manieră clară și inteligibilă modalitatea de calcul și cuantumul comisionului de administrare, respectiv care era întinderea ratei lunare, fapt posibil pentru orice persoană, chiar fără cunoștințe de specialitate. Mai mult, comisionul a fost achitat începând cu data primei rambursări, reclamantul manifestându-și nemulțumirea numai prin acțiunea de față, introdusă la mai bine de 6 ani de la încheierea contractului.
În consecință, instanța apreciază că acest comision și cuantumul lui au fost stabilite în mod clar și inteligibil, și constată că, în temeiul art.4 alin 6 din Legea nr. 193/2000 raportat la art.4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, clauzele privind aceste comisioane sunt exceptate de la controlul asupra caracterului abuziv din perspectiva prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
În ce privește rambursarea creditului și a perceperii unor dobânzi penalizatoare, pct.4.2 prevede că nerambursarea la termen atrage plata unei dobânzi majorate cu 5 puncte procentuale față de dobânda contractuală, iar pct.5.6 ,,în situația neachitării uneia dintre ratele de credit ajunse la scadență aceasta se trece în aceeași zi la credite nerambursate la scadență, cu dobândă majorată, conform pct.4.2 din prezentul contract’’. Această clauză aste, de fapt, o clauză penală în înțelesul art.1066 Cod civil 1864 (aplicabil raportat la data încheierii contractului) potrivit căruia „Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.” În baza acestui text legal, răspunderea sub forma penalităților presupune o convenție accesorie ce exprimă voința lor cu privire la sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării prevederilor contractuale. Din moment ce scopul ei este nu numai pentru acoperirea dobânzii, ci și pentru repararea prejudiciului și garantarea executării obligației, îmbrăcând o formă atât reparatorie, cât și sancționatore, acceptată de către pârât, instanța apreciază că această clauză nu este abuzivă.
Cu privire la perceperea unui comision pentru plata anticipată, instanța reține că termenul, ca și instituție juridică, este de esența contractului de împrumut. Art.1024 Cod civil 1864 prevede că „termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulație sau din circumstanțe că este primit și în favoarea creditorului.” Când termenul este stipulat numai în favoarea uneia dintre părți, aceasta poate renunța la beneficul termenului, însă dacă termenul este stabilit în favoarea ambelor părți, modificarea poate avea loc doar cu acordul lor. În mod constant s-a arătat că, în cazul împrumutului cu dobândă, termenul este stipulat atât în favoarea debitorului (care poate fi obligat la restituire doar la termen), dar și în favoarea creditorului obligației de restituire, deoarece dobânda, ca profit al împrumutului și preț al contractului, este calculată în funcție de durată. Cu alte cuvinte, acordând împrumutul pe un anumit termen, împrumutătorul își prefigurează profitul. În speță, pct. 5.3 teza a II-a prevede că în cazul restituirii creditului, sau a unei părți din debit, imputația se face din debitul principal, împrumutatul fiind scutit astfel de plata dobânzilor viitoare calculate asupra sumei achitate anticipat. Astfel, prin restituirea înainte de termen, împrumutătorul (banca) înțelege să renunțe la profitul său reprezentat de dobândă. Comisionul de 5% aplicat la valoarea sumei achitate reprezintă de fapt prețul renunțării la însuși factorul determinat al băncii la încheierea contractului, anume perceperea dobânzilor. Prin urmare, având în vedere că există beneficii de ambele părți, instanța apreciază că această clauză nu este una abuzivă.
Referitor la stabilizarea cursului de schimb al CHF, se va reține că riscul de hipervalorizare a monedei creditului constituie un eveniment imprevizibil și viitor pentru ambele părți ale contractului, deci și pentru bancă. Este rezonabil pentru oricine că o valută poate cunoaște fluctuații pe piața financiară, nu și măsura acestor fluctuații, tocmai acest aspect reprezentând și riscul pe care părțile și-l asumă în momentul contractării creditului într-o monedă străină. În lipsa unor elemente obiective și rezonabile, nu se poate afirma că pentru bancă hipervalorizarea a fost previzibilă doar pentru că la data încheierii contractului de credit moneda avea un minim istoric.
Fluctuația valutară poate constitui un eveniment imprevizibil, viitor și incert, datorită faptului că executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă pentru una dintre părți. Apariția unui astfel de eveniment poate avea drept consecință fie adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește. Cu alte cuvinte, părțile pot renegocia clauzele contractuale, în condiții reciproce agreate, sau pot hotărî încetarea contractului. În niciun caz, contractul nu va continua într-o formă impusă de una dintre părți, cum reclamanta a solicitat în cauză.
Chiar și în condițiile speciale ale dreptului consumatorului, o simplă clauză de impreviziune nu dă dreptul la modificarea automat și unilaterală a contractului, ci ar putea conduce la obligarea părților de a renegocia contractul sub anumite aspecte, procedură care presupune informarea reciprocă, analiza situației și perfectarea unui nou acord scris, iar în caz de litigiu să se adreseze instanțelor judecătorești sau arbitrale.
Intervenția instanței în contract nu poate fi fundamentată pe teoria impreviziunii, pentru că impreviziunea presupune o clauză valabilă, ori așa cum s-a arătat anterior sancțiunea aplicabilă stipulării de către profesioniști de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.
Cât privește denominarea în monedă națională a plăților, în conformitate cu art.2-4 ale Regulamentului 3/2007, astfel cum era acesta în vigoare la momentul semnării contractului de credit cu reclamanta, pârâta avea in portofoliul de produse atât produse de creditare în lei, cât și produse de creditare în alte valute (Euro, CHF, USD), astfel încât contractarea creditului in alta moneda decât leu a ținut exclusiv de opțiunea reclamanților.
Astfel, acordarea de credite în valută și respectiv, încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplica dispozițiile art.2 si 3, coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005, privind regimul valutar.
Reglementari precum Norma BNR nr.10/2005, Norma BNR nr.20/2006, Regulamentul BNR nr.3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei in care se acorda creditele.
În conformitate cu prevederile actelor normative anterior menționate, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valuta, daca acestea au caracter ocazional, deci este permisa creditarea în alta moneda decât leu, iar clauzele referitoare la moneda în care se acorda creditul nu pot fi analizate sub prezumția de a avea caracter abuziv in conformitate cu Legea nr.193/2000.
Pentru considerentele expuse și în temeiul textelor legale menționate, acțiunea formulată de reclamanții U. E. și U. C.-C. va fi admisă în parte, în sensul că se va constata ca fiind abuzive clauzele prevăzute la Cap. IV pct.4.1, cu privire la comisionul de acordare, și pct.4.3 din contractul de credit de consum nr. 020CSF_ / 05.02.2008 și se va dispune eliminarea acestor clauze din contract, precum și obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei încasate cu acest titlu.
Reclamanții au solicitat cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu însă nu au făcut dovada cuantumului lor, motiv pentru care, în temeiul art.453 Cod procedură civilă, aceste cheltuieli nu vor fi acordate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei B. SA – Sucursala A..
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții U. E., CNP._ și U. C.-C., CNP._, domiciliate în ., ., cu domiciliul procesual ales în A., ., ., la Cabinet de Avocat - I. B., în contradictoriu cu pârâta B. SA, cu sediul în București, ..6 A, sector 2, înregistrată la R.C. sub nr. J_, având C.U.I._/1992, având ca obiect constatare nulitate act și pretenții și, în consecință:
Constată caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la Cap. IV pct.4.1, cu privire la comisionul de acordare, și pct.4.3 din contractul de credit de consum nr. 020CSF_ / 05.02.2008 și dispune eliminarea acestor clauze din contract.
Obligă pârâta să restituie reclamantei suma încasată cu titlu de comision de acordare.
Respinge în rest acțiunea.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria A..
Pronunțată în ședința publică din 25.11.2015.
Președinte, Grefier,
C. H. A. P.
Red/dact/CH/. ex/3..
Se comunică: - reclamantelor U. E. și U. C.-C., la domiciliul procesual ales în A., ., ., la Cabinet de Avocat - I. B.,
- pârâtei ¤ B. SA, cu sediul în București, ..6 A, sector 2.
| ← Validare poprire. Sentința nr. 6583/2015. Judecătoria ARAD | Pretenţii. Sentința nr. 6371/2015. Judecătoria ARAD → |
|---|
