Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 2960/2015. Judecătoria ARAD

Judecătoria ARAD - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 2960/2015 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 28-05-2015 în dosarul nr. 2960/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA A. Operator 3208

SECȚIA CIVILĂ

DOSAR NR._

SENTINȚA CIVIL NR. 2960

Ședința publică din 28 mai 2015

Președinte: F. V. B.

Grefier: C. B.

S-a luat în examinare acțiunea civilă formulată de reclamanții M. V. G. și M. R., în contradictoriu cu pârâta . ca obiect anulare clauze abuzive, în vederea pronunțării.

La apelul nominal nu se prezintă nimeni.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Acțiunea este scutită de plata taxei de timbru, conform art. 29 lit. f) din OUG nr. 80/2013.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 19.05.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată și care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a da posibilitate părților să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 28.05.2015.

S-a făcut referatul cauzei, constatându-se depuse, prin registratura instanței la data de 21.05.2015, concluzii scrise formulate de reclamanți, chitanța de plată a onorariului avocațial și extras de cont.

INSTANȚA

Constată că prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr._ /27.03.2015, reclamanții M. V. G. și M. R., în contradictoriu cu pârâta . . A., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța:

-să constate caracterul abuziv și, pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor indicate în cuprinsul contractului de credit nr. HL23848/26.06.2008 pentru suma de 40.400 CHF, reprezentând credit pentru nevoi personale, prevăzute la:

  • art. 2 pct. 1 din contractul de credit condiții speciale, referitor la dobânda care este una variabilă, banca putând modifica fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare și de evoluția pieței monetare;
  • art. 2 pct. 3 comision de acordare credit în cuantum de 2% calculat la valoarea totală a creditului, care a fost reținut din împrumutul acordat la momentul acordării creditului;
  • art. 2 pct. 5 din contractul de credit, referitor la comisionul de rambursare anticipată în cuantum de 3,50%;
  • art. 2 pct. 6 din contractul de credit, referitor la comisionul de evaluare;
  • art. 3 pct. 3,5,6,6,8,9,10 din contractul de credit clauze generale alte comisioane stabilite de bancă pentru modificări ale condițiilor de creditare inițială;
  • clauza cu privire la diferența de curs valutar care nu este o parte a prețului stabilit în contract, nu este o renumerație a creditorului, acesta trebuind să fie cel care își asuma acest risc, nu debitorul. Să se constate că debitorul datorează rate lunare reprezentând contravaloarea în lei de la data acordării creditului (26.06.2008):

-să dispună eliminarea din contractul de credit a clauzelor pentru care s-a constatat caracterul abuziv;

-să fie obligată pârâta la rambursarea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor a căror caracter abuziv solicită să fie constatat, începând cu data plății fiecărei astfel de sume și până la plata efectivă, sume actualizate cu dobânda legală de la data plății;

-cu cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 noul Cod de procedură civilă.

În motivare, reclamanții au arătat că între părți s-a încheiat contractul de creditare nr. HL23848/26.06.2008 pentru suma de 40.400 CHF, reprezentând credit pentru nevoi personale, executarea obligației fiind garantată prin contractul de ipotecă din data de 26.06.2008 autentificat sub nr. 1161 de BNP C. A. G..

În contract se arată că dobânda curentă este de 7,70% pe an, fără a se indica dacă se calculează în funcție de indicele de referință LIBOR și sunt înserate o . definiții ale indicelui de referință, fără a se arăta alte procente și fără a se specifica în mod clar condițiile obiective în care dobânda va fi majorată. De altfel, din graficul de rambursare, reiese în mod clar că reclamantul plătește lunar o sumă foarte mică din debitul principal, ponderea cea mai mare din suma achitată având-o dobânda și comisioanele.

Reclamanții apreciază că prevederile introduse la art. 2 pct. 1 din contract referitor la dobândă, care este una variabilă și cea de la art. 3 pct. 1 din contract la condiții generale, prin care banca își rezervă dreptul de a modifica nivelul ratei dobânzii și a comisioanelor bancare, sunt abuzive, întrucât acest lucru înseamnă că banca poate modifica unilateral acest contract, ceea ce nu poate fi decât în dezavantajul împrumutatului și în contradicție cu prevederile legale, deoarece orice clauză prin care doar o parte se obligă nu poate fi primită decât ca abuzivă și în afara ordinii de drept.

Modul cuprins în contractul de credit a dus la creșterea dobânzii, când ea în realitate ar fi trebuit să scadă.

Reclamanții au invocat prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, arătând că banca nu a negociat cu împrumutatul contractul, ci dimpotrivă, în momentul semnării contractului acesta i-a fost prezentat în forma deja scrisă expusă semnării fără alte elemente de negociere, rezultând astfel că actul juridic încheiat a fost redactat în întregime de către bancă în calitate de parte contractantă, împrumutatul neavând posibilitatea de a modifica aceste clauze, ci numai de a adera sau nu la actul preredactat.

Posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzii și a comisioanelor percepute bancare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dând băncii dreptul de a revizui în mod discreționar rata dobânzii, cât și felul și valoarea comisioanelor fără negocierea cu acesta.

S-a arătat de către reclamanți, faptul că prin Ordonanța Curții Europene de Justiție din data de 16.11.2010 în C76/2010, paragraful 69-70, mențiunea D. trebuie în mod obligatoriu cuprinsă în contractul de credit și trebuie calculată în momentul încheierii contractului. De asemenea, trebuie specificate în mod clar condițiile potrivit cărora poate fi modificată dobânda, astfel încât consumatorul să poată fi informat asupra costurilor totale ale creditului și să poată compara ofertele de creditare, precum și să aprecieze costurile și întinderea obligației sale. CJUE s-a pronunțat în mod repetat în sensul că trebuie redactate în mod clar și inteligibil clauzele contractuale, consumatorul neputând influența conținutul clauzelor preredactate de către furnizorul de servicii bancare.

Directiva 208/48/CE prevede că banca este obligată să furnizeze informații precontractuale unui client care intenționează să contracteze un credit, înainte ca acesta să semneze contractul, astfel încât clientul să poată lua o decizie în cunoștință de cauză. De asemenea, banca mai are obligația de a pune la dispoziția clientului o fișă de informații standard la nivel european privind creditul de consum și să verifice bonitatea clientului.

În speță, clauza cu privire la dobânda variabilă nu este redactată în mod clar și fără echivoc, nu este prevăzut vreun indice de referință la care să se raporteze calculul dobânzii, fiind înserate în contract doar o . noțiuni tehnice, termeni specifici domeniului bancar, fără a fi indicate alte date care să-i permită consumatorului efectuarea unui calcul asupra sumelor ce le are de rambursat.

În continuare reclamanții au mai arătat că, în timp ce banca poate în mod unilateral, în funcție de politica monetară, costul resurselor de creditare să mărească rata dobânzii, consumatorul are doar dreptul de a fi înștiințat, prin afișare la sediul băncii sau prin notificare scrisă, fără însă a avea posibilitatea de a renegocia clauzele contractuale, de a încheia un act adițional, ori de a rezilia contractul după o astfel de modificare. Banca, în schimb, are dreptul de a declara creditul scadent în situația în care împrumutatul reclamant nu ar accepta creșterea dobânzii, fiind astfel mai mult decât evident că părțile nu sunt nici pe departe pe o poziție de egalitate juridică.

Prin înserarea în contract a unei asemenea clauze se aduce atingere principiului echilibrului contractual, creându-se un dezechilibru între obligațiile băncii și cele ale consumatorului.

Pe de altă parte, formularea uzitată în contract cu privire la situația care dă dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânda nu este una clară și fără echivoc, nu este o situație clară și obiectivă care să fie determinată și să ofere clientului reclamant posibilitatea de a cunoaște încă de la început întinderea obligațiilor sale și de a avea o reprezentare corectă a consecințelor actului pe care îl semnează, așa cum cer normele CJUE, ci dimpotrivă.

S-a mai arătat de către reclamanți faptul că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene din data de 21.04.2013.

Astfel, contractul de credit care face obiectul prezentei cauze conține clauze abuzive în ceea ce privește comisioanele variabile în funcție de evoluția pieței financiare, comisionul de administrare sau de achitare anticipată a creditului și de stabilire de „alte comisioane” (fără ca acesta să fie indicate) pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale.

O clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract, precum și cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea și posibilitatea (nu doar teoretică) de a rezilia imediat contractul. Or, contractul de credit încheiat între părți nu oferă informații clare, ci mai mult, dă dreptul băncii de a modifica dobânzile și comisioanele bancare, fără niciun fel de explicații, clientul neavând posibilitatea să știe la momentul semnării contractului de credit care va fi situația dobânzii și a comisioanelor care îi vor fi percepute pe durata derulării contractului, majorarea acestora depinzând doar de poziția de putere a băncii. Ori, în caz de litigiu, instanța investită să judece o asemenea cauză nu poate aprecia dacă o anumită situație obiectivă s-a produs, situație care să determine o asemenea majorare.

Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă intervine o anumită situație, o anumită consecință se produce.

Reclamanții consideră că este un abuz faptul că pârâta nu a definit dobânda indexabilă și nu a arătat cum se calculează, banca putând majora dobânda fără să fie nevoită să dea vreo explicație și fără a arăta în baza căror criterii o face. Mai mult, sunt folosite prescurtări și termeni tehnici neexplicați în cadrul contractului, în sensul că apar prescurtări, termeni tehnici precum „rk”, „C”, „n”, „d”, etc., care neexplicați și neindividualizați îngreunează vădit înțelegerea contractului, care pentru o persoană fără studii de specialitatea financiară rămâne criptic.

Reclamanții au invocat hotărârea Curții de Europene de Justiție pronunțată în cauza C-26/13 privind pe A. Kasler împotriva OTP Jelzalog Bank ZRT, în cadrul căreia s-a stabilit, printre altele, că diferența de curs nu face parte din preț și, prin urmare, instanțele naționale pot constata, verifica în concret dacă această clauză este sau nu abuzivă, raportat la condițiile concrete din contract.

CJUE a oferit o interpretare a Directivei 93/13/CEE în ceea ce privește verificarea, de către instanțele naționale, a caracterului explicit și inteligibil al clauzelor cu privire la prestarea de către bancă a serviciului de schimb valutar (diferența dintre cursul de cumpărare – mai mic, respectiv cel de vânzare – mai mare). Curtea a arătat că examinarea caracterului abuziv al clauzei în discuție nu poate fi exclusă pentru motivul că respectiva clauză s-ar referi la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte.

Astfel, clauza amintită se limitează să stabilească, în vederea calculării ratelor, cursul de schimb între leu și francul elvețian, fără însă a prevedea prestarea unui serviciu de schimb de către împrumutător. Or, în lipsa unui asemenea serviciu, sarcina financiară care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la cumpărare și cursul de schimb la vânzare, care trebuie să fie suportată de împrumutat, nu poate fi considerată ca fiind o remunerație datorată în schimbul unui serviciu.

Totodată, CJUE a precizat că o clauză care definește obiectul principal al contractului nu este exceptată de la examinarea caracterului său abuziv, decât dacă a fost redactată în mod clar și inteligibil, subliniindu-se că cerința respectivă nu se limitează la o claritate și la o inteligibilitate formale și pur gramaticale. Dimpotrivă, contractul de împrumut trebuie să indice în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine.

Față de aceste interpretări al UE privind Directiva nr. 93/13, reclamanții consideră că în anul 2007 cursul valutar al CHF era unul stabil, acest aspect determinându-i să încheie un contract de împrumut în această monedă. Stabilitatea cursului de schimb se reflectă și în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea și mai atractiv împrumutul în această variantă.

Reclamanții nu aveau cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru CHF, banca în schimb, în calitate de profesionist, având mai multe informații de pe piața interbancară, a înserat ca și mod de protecție a sa clauza privind conversia creditului, acordând astfel numai băncii dreptul de a opera o astfel de modificare, fără a permite și împrumutatului să beneficieze de o astfel de protecție și fără a stabili criterii transparente care să fie cunoscute de către ambele părți, reclamanții considerând astfel că în contract s-a înserat o clauză abuzivă.

S-a mai arătat de către reclamanți că acei consumatori care contractează un împrumut în valută trebuie să poată evalua consecințele economice ale aplicării unei rate de schimb, iar prevederea că ratele pentru rambursarea împrumutului se stabilesc la cursul de vânzare al băncii, mai mare decât cel de cumpărare, luat în calcul la momentul acordării împrumutului, este abuzivă.

Astfel, revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă un consumator normal informat și suficient de atent putea, pe baza publicității și a informațiilor furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, nu numai să cunoască existența unei diferențe între cursul de schimb la cumpărare și cursul de schimb la vânzare al unei monede străine, ci și să evalueze efectele aplicării acestui din urmă curs cu privire la calcularea ratelor și la costul total al împrumutului său.

Se apreciază de către reclamanți că acest contract de credit a fost încheiat cu nesocotirea normelor ce interesează ordinea publică cuprinzând clauze abuzive sancționate cu nulitatea absolută, solicitând astfel admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În drept, reclamanții au invocat Legea 193/2000, Legea 296/2004, art. 453 noul Cod de procedură civilă, iar în probațiune au administrat înscrisuri în copie, respectiv contract de credit HL23848 din data de 26.06.2008 condiții speciale de creditare, contract de credit HL23848 din data de 26.06.2008 condiții generale de creditare, contract de ipotecă autentificat sub nr. 1611/26.06.2008 de BNP C., grafice de rambursare din data de 23.07.2014 și 31.12.2012, cărțile de identitate.

Prin rezoluția din data de 30.03.2015, instanța a dispus comunicarea către pârâta a acțiunii formulate de reclamant și a înscrisurilor anexate.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei B. SA – Sucursala A., excepția prescripției dreptului la acțiune cu consecința respingerii acțiunii ca prescrisă, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemiată.

Cu privire la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei B. SA – Sucursala A., pârâta a arătat că, raportat la dispozițiile art. 56 alin. 1 Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale alin. (3) teza 1, precum și potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Sucursala nu poate sta în judecată, din moment ce B. SA a fost deja chemată în judecată, sucursala fiind doar un dezmembrământ fără personalitate juridică a acesteia.

Prin urmare, pârâta a solicitat admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei B. SA – Sucursala A., cu consecința respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâta a solicitat admiterea acesteia, având în vedere că acțiunea supusă judecății este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958, acest termen începe să curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anulării, iar momentul la care reclamanții au cunoscut cauza anulării clauzelor invocate este chiar momentul încheierii contractului de credit, respectiv 10.07.2007.

Astfel, având în vedere data încheierii contractului și data înregistrării cererii de chemare în judecată, deci după expirarea termenului de 3 ani, pârâta apreciază că se impune constatarea faptului că prezenta acțiune este prescrisă.

D. consecință a stingerii dreptului la acțiune principal, în speță dreptul reclamanților la acțiunea în anularea clauzelor abuzive, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile subiective accesorii (art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958). Astfel, acțiunea în restituirea prestațiilor executate în temeiul unui act anulat are caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale, fiind astfel supusă prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă.

Față de cele arătate, pârâta apreciază că sunt prescrise și cererile de restituire a comisioanelor achitate de reclamanți în temeiul clauzelor din contractul de credit, solicitând astfel admiterea excepției prescripției atât a dreptului la acțiune cât și a drepturilor subiective accesorii ce derivă din aceasta și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a arătat că anterior semnării contractului de credit, reclamanții au putut consulta clauzele acestuia, au avut posibilitatea de a analiza și studia cu atenție fiecare dintre clauze pentru a aprecia dacă acestea corespund sau nu intereselor sale sau, dimpotrivă, încalcă aceste interese. De asemenea, reclamanții au beneficiat de consultanță cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel încât să își poată exprima consimțământul în deplină cunoștință de cauză, aceasta fiind practica bancară obișnuită și respectată și de către B. la încheierea fiecărui contract de credit, indiferent de tipul acestuia și indiferent de consumator.

În situația în care reclamanții ar fi ajuns la concluzia că unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractele de credit.

Pârâta a precizat faptul că niciuna dintre clauzele contractuale nu obligă pe consumator la suportarea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Referitor la art. 4 din Legea 193/2000, conform căruia „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, pârâta a arătat faptul că, la momentul încheierii contractului de credit exista pe piața bancară o varietate de produse de creditare, selecția aparținând consumatorului, în funcție de varianta cea mai avantajoasă. Existența unor produse predefinite și a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de comisioane și nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimată; prin completarea cererii de credit, reclamanții au optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii; contractele de credit prevăd care sunt condițiile și consecințele tipului de dobândă și de comisioane și totodată modul în care sunt calculate, acestea fiind analizate de către împrumutat.

În data de 26.02.2008, B. a acordat reclamanților creditul în valoare de_.00 CHF, pe o perioadă de 24 luni.

Din portofoliul de soluții de creditare oferite clienților săi de către bancă la vremea respectivă, reclamanții au ales un produs de creditare cu dobânda variabilă acordat în moneda CHF.

Prin semnarea contractului de credit, împrumutatul a confirmat că a citit, înțeles și acceptat termenii și toate condițiile prevăzute în clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului.

Pentru o mai mare transparență în relația cu clienții începând cu 2009 toate actele adiționale semnate de aceștia presupuneau o rescriere a contractului de credit pentru ca prevederile OUG 174/2008 să fie respectate.

Pârâta a arătat că între părți, contractul s-a încheiat cu respectarea întocmai a cadrului legal în vigoare la data încheierii lui, care nu cunoștea limitările și interdicțiile instituite ulterior, abia prin OUG nr. 174/2088 și, mai departe, prin OUG nr. 50/2010.

De asemenea, contractul în discuție este în deplină concordanță cu practicile bancare generalizate în perioada de referință în care a fost încheiat, când creditul în România a cunoscut o expansiune extraordinară, pe fondul unei creșteri economice bazate în special pe operațiuni speculative pe piața imobiliară și pe o exacerbare a consumului.

Astfel, nu poate fi vorba de rea-credință din partea băncii care, la încheierea contractului cu reclamanții nu a făcut altceva decât să țină seama de prevederile legale și practicile bancare curente.

Pârâta apreciază că o soluție de principiu dată de instanța de judecată în sensul ca, în principiu, clauzele atacate de reclamanți sunt abuzive, ar pune grav în discuție, prin ricoșeu, portofoliile de credite încheiate în perioada de referință, putând genera consecințe negative incalculabile sub aspectul pierderilor masive care ar putea fi înregistrate în sistemul bancar, pe fondul oricum precar al portofoliului de credite neperformante în continuă creștere, în condițiile unei crize economice prelungite. Este și considerentul pentru care, prin Legea nr. 288/2010 de aprobare a OUG nr. 50/2010 s-a renunțat la dispoziția tranzitorie, potrivit căreia prevederile OUG nr. 50/2010 ar trebui aplicate și contractelor în curs de derulare.

Ca și concluzie generală, pârâta a solicitat instanței să rețină faptul că din punct de vedere subiectiv, poziția acesteia pe piața serviciilor bancare în perioada de referință a fost una corectă, care s-a încadrat în comportamentul normal și firesc în contextul economic dat, fiind respectate atât dispozițiile legale, cât și practicile bancare generalizate în sistem. Din acest punct de vedere, pârâta consideră că nu poate fi vorba de rea-credință, deoarece clauzele criticate de reclamanți din contractul încheiat cu pârâta nu aveau nimic exorbitant în raport cu clauzele general practicate în sistemul bancar în perioada respectivă.

Pârâta a mai arătat că nu sunt aplicabile prevederile art. 4 din Legea nr. 289/2009, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de acest text.

Astfel, contractele de credit ipotecar/de credit de consum au în privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părți având atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi, risc care a existat și a fost asumat de ambele părți la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

Deși reclamanții critică faptul că banca avea dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda, pârâta a arătat că această modificare opera nu ca urmare a voinței unilaterale și arbitrare a băncii, ci ca urmare a punerii în aplicare a executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este variabilă, potrivit acordului părților, în funcție de anumiți indici de referință.

Totodată, pârâta a arătat că, din moment ce părțile au agreat prin contract că, începând cu un anumit moment dobânda care li se va percepe nu va avea un caracter fix, ci va fluctua în funcție de anumiți indicatori, este evident faptul că acestea, semnând contractul, și-au exprimat consimțământul față de aceste prevederi (art. 969 cod civil în vigoare la încheierea contractelor).

Critica reclamanților referitoare la faptul că banca a modificat dobânda în mod unilateral, respectiv fără să ceară opinia împrumutaților asupra acestei modificări, pârâta o consideră ca neîntemeiată, din moment ce debitorii și-au exprimat consimțământul la aceste modificări ale dobânzii, în sensul creșterii sau reducerii, încă de la momentul încheierii contractului. Este firesc ca banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă inițiativa modificării acesteia, în condițiile variației indicilor de referință, dobânda fiind unul dintre elementele esențiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic „fructul civil” al sumei împrumutate.

În realitate, pârâta apreciază că reclamanții critică modul în care a fost efectiv aplicată clauza contractuală care stabilea dobânda variabilă, nemulțumirea acestora provenind din faptul că dobânzile au crescut, însă această problemă este distinctă de modul în care a fost formulată clauza criticată și nu constituie obiectul prezentului litigiu, în cadrul căruia critica vizează clauza contractuală însăși.

Într-o altă ordine de idei, pârâta a arătat că textul de lege prevăzut de pct. 1 lit. a alin. 1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 a constituit premisa legalității practicilor bancare prin care s-au stipulat în contractele de credit dobânzi variabile. Deși textul are în vedere strict aspectul referitor la notificarea modificării dobânzii, premisa de la care pornește este aceea a legalității dobânzii variabile și a dreptului băncii de a modifica rata dobânzii.

Pârâta consideră că această dispoziție legală care legitimează dobânda variabilă și dreptul băncii de a o modifica, face practic inutilă analiza clauzei din perspectiva condițiilor prevăzute la art. 4.

Astfel, pârâta a solicitat respingerea capătului 1 pct. 2 de cererea de chemare în judecată privitor la art. 2.1 din contractul de credit – condiții speciale, respectiv art. 3 din condițiile generale ale contractului de credit semnat în data de 26.06.2008 ca fiind neîntemeiate.

Referitor la negocierea clauzelor contractuale cu privire la comisioane, pârâta a arătat că în ceea ce privește clauza privind dobânda variabilă, aceasta nu este o clauză impusă consumatorilor, având în vedere că la momentul încheierii contractelor de credit exista o varietate de produse de creditare, selecția aparținând consumatorului în funcție de varianta cea mai avantajoasă. Existența unor produse predefinite și a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de dobândă și nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimată; prin completarea cererilor de creditare persoanele interesate au optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii; condițiile generale aplicabile contactelor de credit prevăd care sunt condițiile și consecințele fiecărui tip de dobândă și totodată modul în care variază, acestea fiind analizate de către împrumutați: condițiile de creditare specifice fiecărui contract, astfel cum au fost selectate de fiecare client sunt menționate în contractul semnat de acesta și particularizate în funcție de opțiunile personale.

S-a apreciat de către pârâtă că nu se poate reține faptul că, în materie de creditare, clauza privind dobânda variabilă ar fi o clauză abuzivă, în sensul că ar crea un dezechilibru semnificativ între părțile contractante, întrucât constituie clauze abuzive fie cele care sunt prevăzute în lista anexă la Legea nr. 193/2000, fie clauzele contractuale care pot fi considerate abuzive prin efectele produse. Chiar dacă enumerarea nu este limitativă, în sensul că, potrivit art. 4 alin. (4), clauzele menționate în anexă au semnificația unor exemple, este de reținut că lista nu cuprinde și clauza referitoare la dobânda variabilă.

Cu privire la buna credință a băncii în aplicarea clauzei, pârâta a arătat că, în executarea clauzei privind dobânda variabilă au fost respectate întocmai clauzele contractuale, în sensul că banca a afișat la sediul său toate modificările intervenite și banca a comunicat împrumutaților.

Astfel, exceptând modificarea cuantumului dobânzii determinată de trecerea de la dobânda fixă la cea variabilă a fost transmisă informarea clienților prin intermediul notificărilor, constând în scrisori simple sau cu confirmare de primire, e-mail sau sms.

Referitor la solicitarea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului de 2% din valoarea creditului, pârâta a arătat că acesta reprezintă costul suportat de bancă cu serviciile de analiză a bonității clientului și nu o garanție reținută de către bancă, comision reținut o singură dată în momentul acordării creditului, fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului.

Reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie considerată prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului. Totodată, cuantumul acestui comision este clar determinat în cuprinsul contractului de credit, în care se menționează că acesta este în cuantum de 2%, calculat la valoarea creditului și plătibil o singură dată la data acordării creditului.

În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată, pârâta a arătat că susținerile reclamanților sunt neîntemeiate, întrucât comisionul de rambursare anticipată este reglementat în cuprinsul art. 93 lit. c) din Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, fiind, de asemenea, prevăzut și în cuprinsul dispozițiilor art. 36 alin. (1) din OUG nr. 50/2010, precum și cele ale art. 46 alin. (1) lit. s.

Se apreciază de către pârâtă că aceste dispoziții trebuie coroborate cu prevederile art. 3 alin (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi”, rezultând astfel, că din moment ce respectivul comision este reglementat în cuprinsul Ordonanței nr. 21/1992 și în OUG nr. 50/2010, acesta nu poate fi considerat abuziv în temeiul Legii nr. 193/2000, întrucât s-ar ajunge la lipsirea de eficiență a dispozițiilor anterior menționate.

Pentru aceste motive, pârâta a arătat că perceperea comisionului de rambursare anticipată a fost efectuată în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile.

Referitor la solicitările reclamanților de a se constata ca fiind abuzivă clauza privitoare la comisionul de administrare, pârâta a arătat că nu a solicitat niciun comision de administrare al creditului, acesta fiind de 0.00%, solicitând astfel respingerea acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.

Privitor la capătul de cerere privind dobânda penalizatoare, pârâta a solicitat respingerea și a acestui capăt de cerere ca fiind neîntemeiat, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia față de primul capăt de cerere relativ la dobândă.

Cu privire la capătul 3 din cererea de chemare în judecată privind restituirea/rambursarea sumelor plătite „abuziv” de către reclamanți, cu titlu de comisioane, dobândă, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulității prin prezenta acțiune, pârâta a arătat că toate dobânzile și comisioanele percepute de bancă se întemeiază pe aplicarea prevederilor contractuale agreate de părți, solicitând astfel respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil.

În cererea dedusă judecății cauza perceperii dobânzilor și comisioanelor este reprezentată de contractul de credit, care este valabil în integralitatea lui și își produce efectele ca atare. În temeiul acestora, dobânzile și comisioanele au fost datorate către bancă și corect percepute de aceasta, motiv pentru ca pârâta a solicitat respingerea acestui capăt de cerere.

În acest context, pârâta a arătat că, prin cererea de credit formulată, reclamanta a optat pentru un produs de creditare într-o monedă străină, iar odată cu încheierea contractului s-a realizat acordul de voință al părților, care au agreat integral condițiile stipulate în acest act juridic și a luat naștere legea părților, conform art. 969 Cod civil (1864), potrivit căruia convențiile legal încheiate au putere de lege între părți.

Pârâta a solicitat și respingerea capătului de cerere nr.1 pct. 2.1 din cererea de chemare în judecată privind rata dobânzii, ca fiind neîntemeiat, având în vedere apărările formulate cu privire la dobândă și la modalitatea de calcul a acesteia, cât și faptul că prin însuși contractul de credit a fost prevăzut faptul că aceasta va fi variabilă după data împlinirii celor 12 luni.

În ceea ce privește capătul de cerere privind solicitarea reclamanților în sensul modificării contractului prin eliminarea sau înlocuirea prevederilor contractuale anulate, pârâta apreciază că prin acest capăt de cerere, reclamanții își exprimă acordul de a continua derularea contractului de credit, în condițiile agreate doar de consumator.

Dar, acordul consumatorului nu este singura condiție pentru continuarea derulării contractului, ci legea mai impune și condiția ca, după eliminarea acestor clauze, contractul să mai poată continua. Or, în condițiile în care reclamanții solicită constatarea nulității a unui număr considerabil de clauze principale și esențiale contractului, presupunând că s-ar constata caracterul abuziv practic elementele esențiale pentru bancă și în considerarea cărora au încheiat contactul de credit sunt anulate (respectiv dobânzile și comisioanele), pârâta apreciază că planează un serios dubiu ca în aceste condiții contractul mai poate continua.

Referitor la punctul 4 din cererea de chemare în judecată, prin care se solicită de reclamanți să se constate că creditorul datorează rate lunare reprezentând contravaloarea în lei la data acordării creditului, pârâta apreciază că sunt neîntemeiate susținerile reclamanților privind lipsa de informare asupra riscului valutar la momentul încheierii contractului de credit. Este previzibil ca prin contractarea unui credit într-o monedă străină pe o perioadă de zeci de ani, există un risc de fluctuație a valorii monedei respective, fluctuație determinată de contextul macroeconomic ce scapă influenței băncii.

În al doilea rând pârâta a arătat că nu este prejudiciabilă clauza care prevede că rambursarea creditului ar urma să se realizeze în CHF, chiar și în condițiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională. O astfel de clauză este perfect legală, rezultând, pe de-o parte, din faptul că niciun act normativ nu interzice acordarea și rambursarea creditelor în CHF, iar pe de altă parte, o astfel de clauză contractuală reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar consacrat la art. 1578 Cod civil (1864).

Cu privire la obligația de informare nu poate avea ca obiect informații publice. Posibilitatea producerii unui risc valutar important în cazul produsului de creditare în CHF era cunoscută, fapt ce exclude existența erorii sau dolului ca viciu de consimțământ.

Banca nu putea prevedea variațiile cursului de schimb chf/ron, deci nu putea informa consumatorii asupra acestui fapt.

Pârâta apreciază că solicitările reclamanților privind obligarea sa la modificarea obiectului contractului, prin convertirea creditului în lei, la valoarea CHF-leu de la data încheierii contractului de credit, sunt inadmisibile.

Astfel, reclamanții solicită modificarea unui element esențial al contractului, adică însuși obiectul actului juridic, respectiv suma de rambursat către bancă, însă, la acest moment, nu există nicio dispoziție legală care să îndreptățească instanța de judecată să intervină în acordul de voință al părților, dimpotrivă, dispozițiile art. 969 Cod civil (1864) opunându-se unei astfel de intervenții.

Modificarea monedei creditului și stabilirea cursului CHF la valoarea pe care acesta o avea la data încheierii contractului de credit, iar în prezent același franc elvețian valorează mai mult, ar însemna că, dacă s-ar admite înghețarea francului la valoarea acestuia de la momentul încheierii contractului, nu s-ar restitui decât o parte din suma pe care o aveau de rambursat reclamanții.

În sprijinul susținerii faptului că nu este permisă intervenția instanței de judecată în determinarea prețului contractului a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Comercială, prin Decizia nr. 1293/27 martie 2013.

Față de invocarea de către reclamanți a speței Kasler c. OTP Bank Ungaria, pârâta a arătat că datele acestei spețe sunt cu totul diferite față de obiectul prezentei judecăți, în sensul că, în timp ce în speța Kasler reclamanții au contractat și încasat împrumutul în moneda națională (forinți), numai denominarea creditului făcându-se prin raportare la CHF în vederea rambursării, la cursul practicat de banca împrumutătoare la vânzare, în ziua scadenței, în speța de față reclamanții au încasat CHF și au obligația de a restitui CHF, fără a fi relevant pentru bancă de unde reclamanții își procură valută.

Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că este greșită interpretarea reclamanților că instanța poate interveni asupra clauzei constatate ca abuzivă, în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanți, deoarece instanța poate interveni asupra contractului doar în sensul anulării acelei clauze sau părți din clauză care este găsită abuzivă, contractul urmând să continue doar dacă părțile acceptă acest lucru. Acest fapt rezultă și din jurisprudența CJUE, prin care s-a statuat că instanța națională nu poate modifica conținutul unei clauze abuzive care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator. Atunci când constatată existența unei astfel de clauze, instanța națională trebuie să dispună că aceasta nu se aplică (Decizia nr. 3234 din 23 octombrie 2014 pronunțată în recurs în secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Față de cele arătate, pârâta a solicitat admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință de pârâtei B. SA – Sucursala A., admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii ca prescrisă, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În drept, pârâta și-a întemeiat întâmpinarea pe dispozițiile art. 93 lit. d) teza I din OG nr. 21/1992, art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010, precum și cele ale art. 56 alin. (1), alin. (3) teza I, art. 205 – art. 208 noul Cod de procedură civilă.

Prin răspuns la întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea tuturor excepțiilor și apărărilor formulate de pârâtă, cu consecința admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei B. SA – Sucursala A., reclamanții au solicitat respingerea acesteia, arătând că nu au chemat în judecată această instituție, ci B. SA, cu sediul în București, care are calitate procesuală de folosință, prin acțiune arătând doar că B. SA – Sucursala A. a fost cea care le-a acordat creditul și cu care au încheiat contractul de creditare.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, reclamanții au solicitat, de asemenea, respingerea excepției, apreciind că, neputând fi vorba de o nulitate relativă nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, astfel că dreptul la acțiune la reclamanților nu poate fi apreciat ca prescris.

Pe fondul cauzei, reclamanții au solicitat respingerea tuturor apărărilor formulate de pârâtă ca nefondate.

Având în vedere că s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, reclamanții apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu . Cod civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică.

Luând în considerare că noua reglementare consacră ca soluție legislativă una dintre soluțiile date în jurisprudență, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate da soluția statuată în noul Cod civil fără a se putea reproșa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi.

Prin încheierea din data de 19.05.2015, instanța a respins excepțiile invocate de pârâtă, respectiv excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei B. SA – Sucursala A. și excepția prescripției dreptului material la acțiune, potrivit considerentelor încheierii din acea dată.

Pe fond, analizând probele administrate în cauza, instanța reține următoarea situație de fapt:

Între părți s-a încheiat contract de credit nr. HL22848/26.06.2008 - condiții speciale de creditare (f.11-12) și condiții generale de creditare (f.13-18), având ca obiect un împrumut în cuantum de 40.400 CHF, ce trebuia restituit în 240 rate lunare.

În ce privește modul de perfectare a contractului, contractul de credit este unul de adeziune. Conform înscrisurilor de la dosar, reclamanta a semnat contractul pe fiecare pagină, a primit graficul de rambursare care cuprinde întinderea obligației sale de plată, anume debit, comision și dobândă. Pârâta recunoaște prin întâmpinare că respectivul contract nu s-a negociat cu reclamanții, aceștia având doar opțiunea de a alege între mai multe variante de contracte.

În drept, art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000, prevede că „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.Textul normativ asigură transpunerea în legislația internă a Directivei nr. 93/13/CEE.

Din dispozițiile legale amintite mai sus rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, este necesar a fi întrunite următoarele condiții:

- clauza să nu fi fost negociată cu consumatorul;

- prin ea însăși să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

- dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe;

Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate, se impune o analiză a dispozițiilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Potrivit art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Acest text de lege se interpretează în lumina Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, pe care Legea nr. 193/2000 o transpune în legislația națională, mai exact în lumina dispoziției prevăzute la art. 4 al. 2 din Directivă, potrivit căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

Dobânda anuală, comisioanele etc. intră în sfera noțiunii de „preț al contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat. Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art. 3 lit. g și din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori: „(g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale ...;”

CJUE a arătat că „ținând seama și de caracterul derogatoriu al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și de cerința unei interpretări stricte a dispoziției respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut, precum și contextul său juridic și factual, dacă respectiva clauză care stabilește rata de schimb privind ratele lunare constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziție de împrumutător”. (Hotărârea Curții din data de 30 aprilie 2014, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt., Cauza C-26/13, par. 49- 51).

Cu privire la modificarea dobânzii, la pct. 2.1 alin 2 din contract s-a prevăzut o dobândă fixă de 4,9% pe an pentru o perioadă de 12 luni, iar ulterior dobânda a devenit variabilă, în funcție de Euribor/Libor CHF/Libor/Bubor la șase luni, la care se adaugă marja fixă în valoare de 4,9. La data încheierii contractului, rata dobânzii variabile era de 7,70%.. La art. III pct. 1 din Condițiile generale, se definește dobânda, se specifică modul de calcul și modul de achitare, iar la pct.2 se reiau în parte dispozițiile antemenționate din condițiile speciale de creditare și se descrie modul de înștiințare a debitorului despre noua rată, respectiv de punere în aplicare.

Din aceste clauze, instanța reține existența unei formule de calcul în funcție de dobânda interbancară, aceasta variind în funcție de anumite elemente determinate sau determinabile, respectiv indicele de referință.

Ca și criteriu de argumentare, instanța arată că art. 93 lit. g pct. 1 din OG nr. 21/1992 (deoarece acest articol a fost introdus ulterior perfectării contractului, anume prin OUG nr. 174/2008) prevede că „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru”, iar la pct. 3 că „formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia.” În același sens, CJUE a arătat că, contractul de credit trebuie să cuprindă condițiile potrivit cărora dobânda poate fi modificată, respectiv că ea trebuie calculată în momentul încheierii contractului. Această informare a consumatorului asupra costului global al creditului, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice are o importanță esențială deoarece contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare și să aprecieze întinderea obligației sale (Ordonanța Curții din data de 16 noiembrie 2010, Pohotovosť s.r.o. împotriva Iveta Korčkovská, C-76/10, par. 69-70).

Cu privire la condițiile legale ce trebuie constate și analizate, instanța reține una de admisibilitate a intervenției instanței, anume să nu facă parte din obiectul principal al contractului, conform art. 4 alin. 6 din lege. Într-adevăr, elementele care determină costul contractului și constituie parte importantă a profitului băncii (în plan juridic constituie cauza contractului pentru bancă), în principiu, nu poate face obiectul analizei instanței în sensul constatării ca abuzive sau nu a stipulației.

Totuși, la rândul ei, această excludere este condiționată de modul de formulare, în baza art. 4 alin. 6 teza finală,anume „în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

Rațiunea acestei reglementări a fost evidențiată în repetate rânduri de practica CEJ care a arătat că „sistemul de protecție pus în aplicare de directivă se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros și Monte de Piedad de Madrid c. Ausbanc, C‑484/08, pct. 27). Astfel, în această cauză, s-a arătat că aprecierea caracterului abuziv nu se referă la clauzele avute în vedere de art. 4 alin. 2 în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (pct. 31) și că revine instanței naționale competența de a stabili, în urma unei analize de la caz la caz, dacă acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil (pct. 32).

Instanța apreciază că modul în care a fost redactată clauzaasigură acest caracter al clarității. Astfel, pe lângă formula de calcul prezentată la art. 2.1 alin. 2 din condițiile speciale, la art. III. 2 din condițiile generale sunt indicate datele la care se va putea proceda la data revizuirii dobânzii și anume la data de 1 ianuarie și la data de 1 iulie. De asemenea sunt indicate datele la care se ia în calcul cursul Euribor/Libor CHF/Libor/Bubor și anume ultima zi lucrătoare a lunii noiembrie și respectiv mai. În felul acesta formula de calcul al dobânzii este una explicită ușor de verificat pentru orice persoană.

Faptul că la același punct din condițiile generale s-a prevăzut dreptul băncii de a comunica reclamanților modificarea ratei dobânzii prin diverse modalități inclusiv prin afișare la sediul băncii nu este de natură nici de a aduce atingere caracterului clar al clauzei referitoare la modul de calcul al dobânzii și nici nu creează în sarcina reclamanților un dezechilibru semnificativ contrar bunei-credințe. În privința modalității de comunicare prin afișare, după cum s-a reținut mai sus, noile rate ale dobânzilor ar fi urmat a fi afișate doar de două ori pe an, la data de 1 ianuarie și 1 iulie, reclamanții având un interval de timp de 30 de zile de la această dată de a verifica modificarea cursului dobânzii și de a denunța unilateral contractul în situația în care nu ar fi de acord cu noua dobândă. Or a verifica de două ori pe an dacă li s-a modificat sau nu rata dobânzii nu poate fi considerată o sarcină excesivă.

Prin urmare, instanța va respinge cererea sub acest aspect.

În ce privește comision de acordare a creditului de 2% din valoarea totală a creditului prevăzut la art. 2 pct. 2.3. din Condițiile speciale, acesta se circumscrie noțiunii de obiect principal al contractului, reprezentând o sumă pe care reclamanții au fost informați, de la început, că urmează să o plătească băncii în schimbul creditului acordat.

Făcând parte din obiectul principal al contractului, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 6 din Legea 193/200 și art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, pentru a se stabilii caracterul abuziv al acestui comision urmează a verifica dacă acesta a fost exprimat, în cuprinsul contractului într-un limbaj clar și ușor inteligibil.

Sub acest aspect instanța constată că prevederile art. 2.3 din condițiile de speciale și cela ale art. III pct. 7 din condițiile generale sunt cât se poate de clare, stipulându-se în mod explicit că acesta reprezintă 2% din valoarea totală a contractului și că se percepe în momentul acordării creditului. Așadar acest comision nu are un caracter abuziv.

Cu privire la perceperea unui comision pentru rambursare anticipată, prevăzut la art. 2.5 din condițiile speciale și la art. III pct. 9 din condițiile generale, instanța arată că termenul, ca și instituție juridică, este de esența contractului de împrumut. Art. 1024 C.civ. de la 1864 prevede că „termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulație sau din circumstanțe că este primit și în favoarea creditorului.” Când termenul este stipulat numai în favoarea uneia dintre părți, aceasta poate renunța la beneficul termenului, însă dacă termenul este stabilit în favoarea ambelor părți, modificarea poate avea loc doar cu acordul lor. În mod constat s-a arătat că, în cazul împrumutului cu dobândă, termenul este stipulat atât în favoarea debitorului (care poate fi obligat la restituire doar la termen), dar și în favoarea creditorului obligației de restituire deoarece dobânda, ca profit al împrumutului și preț al contractului, este calculată în funcție de durată. Cu alte cuvinte, acordând împrumutul pe un anumit termen, împrumutătorul își prefigurează profitul. În speță, în cazul restituirii creditului, sau a unei părți din debit, imputația se face din debitul principal, împrumutatul fiind scutit astfel de plata dobânzilor viitoare calculate asupra sumei achitate anticipat. Astfel, prin restituirea înainte de termen, împrumutătorul (banca) înțelege să renunțe la profitul său reprezentat de dobândă. Comisionul de 3,5% aplicat la valoarea sumei achitate reprezintă de fapt prețul renunțării la însuși factorul determinat al băncii la încheierea contractului, anume perceperea dobânzilor. Prin urmare, având în vedere că există beneficii de ambele părți, instanța apreciază că această clauză nu este una abuzivă.

În concluzie acest comision nu este unul abuziv, nedeterminând un dezechilibru între prestațiile părților.

Referitor la comisionul de evaluare inițială stipulat la art. 2.6 din condițiile speciale ale contractului și la art. III pct. 10 din condițiile generale, acesta face, de asemenea parte din obiectul principal al contractului fiind o taxă percepută de bancă pentru acordarea creditului și care a fost adusă la cunoștința reclamanților încă de la început, astfel că considerentele avute în vedere cu privire la analizarea comisionului de acordare a creditului sunt valabile și pentru analiza caracterului abuziv al acestui comision.

Având în vedere că modul de determinare a acestui comision a fost exprimat într-un limbaj clar și ușor inteligibil instanța consideră că acesta nu are un caracter abuziv. În plus posibilitatea stabilirii unui astfel de comision a fost prevăzută în mod explicit de prevederile art. 36 alin. 2 din OG 50/2010.

Cu privire la clauza prevăzută la art. III pct. 3 din condițiile generale instanța apreciază că nu instituie în sarcina reclamanților o obligație excesivă și contrară bunei credințe, astfel că nu are un caracter abuziv.

Astfel prima teză a prevederii ante-menționate stabilește sancțiunea aplicabilă reclamanților în situația în care aceștia nu ar comunica băncii noile lor date de contact și anume excluderea răspunderii băncii pentru eventuale prejudicii cauzate. Este conform bunei-credințe ca pe parcursul derulării unui contract cu execuție succesivă părțile să păstreze o legătură între ele, să se informeze reciproc cu privire la elementele apărute pe parcursul executării, astfel că anunțarea schimbării datelor de contact ține de executarea cu bună-credință a contractului. Corelativ, este, de asemenea, conform bunei credințe ca partea care nu și-a îndeplinit obligația de informare să suporte doar ea prejudiciile ce îi sunt cauzate ca urmare a acestei omisiuni.

Teza a doua a prevederii contractuale de mai sus este o consecință firească a dreptului băncii de a modifica unilateral dobânda. Modificându-se dobânda este de la sine înțeles că se modifică și graficul de rambursare întrucât noile rate urmează a fi calculate prin aplicarea noului curs al dobânzii.

Nici clauza de la art. III pct. 5 din condițiile generale nu instituie în sarcina reclamanților o obligație excesivă și contrară bunei credințe, astfel că nu are un caracter abuziv.

Așa cum s-a arătat la analiza comisionului de rambursare anticipată, argumente care sunt aplicabile și prezentei clauze, acordând un credit pe o anumită perioadă de timp banca își face un calcul cu privire la câștigul pe care urmează a-l obține din dobânzile percepute. D. consecință a rambursării anticipate acest câștig va fi diminuat. Așadar perceperea unui anumit comision, constând în restituirea reducerii la dobândă acordate, nu reprezintă o obligație excesivă instituită doar în favoarea debitorului.

În privința monedei și stabilizarea cursului de schimb al CHF/leu la momentul semnării contractului de credit în care are loc restituirea creditului, instanța reține că, potrivit art. 1578 Cod civil de la 1864, „Obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.” În cauză sunt incidente prevederile art. 969 C.civ. de la 1864, potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părți, astfel că debitorii sunt ținuți a-și executa obligația astfel cum și-au asumat-o prin contract, respectiv să restituie împrumutul în rate lunare calculate în CHF. De asemenea, reclamanta invocă neîndeplinirea de către bancă a obligațiilor de informare și respectiv de consiliere, însă aceste obligații au fost introduse abia prin dispozițiile OUG nr. 50/2010, deci ulterior încheierii contractului, iar pe de altă parte, aceste obligații vizează elementele prevăzute de art. 14 și 18, nu și riscul monedei creditului, care, așa cum arată chiar reclamantul, constituie un eveniment imprevizibil și viitor pentru ambele părți ale contractului, deci și pentru bancă. Este rezonabil pentru oricine că o valută poate cunoaște fluctuații pe piața financiară, nu și măsura acestor fluctuații, tocmai acest aspect reprezentând și riscul pe care părțile și-l asumă în momentul contractării creditului într-o monedă străină. În lipsa unor elemente obiective și rezonabile, nu se poate afirma că pentru bancă hipervalorizarea a fost previzibilă doar pentru că la data încheierii contractului de credit moneda avea un minim istoric. Apariția unui astfel de eveniment poate avea drept consecință adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile, fie încetarea contractului, conform unei negocieri, în condiții reciproc agreate, însă contractul nu poate continua într-o formă impusă doar de una dintre părți, astfel cum solicită reclamanții în cauză.

Față de toate acestea, instanța va respinge acțiunea formulată.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge acțiunea civilă formulată de reclamanții M. V. G., CNP_ și M. R., CNP_, ambii cu domiciliul în A., .. 29, județul A. și domiciliul procesual ales în A., ., județul A. (la C. A.), în contradictoriu cu pârâta . sediul în București, .. 6A, sector 2, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J_, CUI_/1992, pentru anulare clauze abuzive.

Fără cheltuieli de judecată.

Prezenta hotărâre poate fi atacată numai cu apel, în termen de 30 de zile de la comunicare, apel ce se poate depune la Judecătoria A..

Pronunțată în ședința publică azi 28.05.2015.

Președinte,Grefier,

F. V. B. C. B.

FVB/CB/ 03.07.2015/5 ex. din care 3 ex. se .> - M. V. G.-A., ., județul A.-la C. A.

- M. R.-A., ., județul A.-la C. A.

- . sediul în București, .. 6A, sector 2

← Contestaţie la executare. Încheierea nr. 5261/2015....  Cauţiune. Încheierea nr. 2966/2015. Judecătoria ARAD →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 2960/2015. Judecătoria ARAD