Revendicare imobiliară. Sentința nr. 03/2012. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 03/2012 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 03-12-2012 în dosarul nr. 11138/2012
ROMANIA
JUDECATORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. _
Ședința publica din 03.12.2012
Președinte: C. C. A.
Grefier: R. M.
S-a luat în examinare acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantul H. O., în contradictoriu cu pârâta ..
La apelul nominal se prezintă reprezentantul reclamantului, av. P. O. din Baroul A., lipsind reprezentantul pârâtei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Cererea este scutită de la plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată cerere de repunere pe rol, sens în care potrivit art. 245 Cod procedură civilă, instanța repune cauza pe rol.
Instanța pune în discuție excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Reprezentantul reclamantului solicită respingerea excepției, întrucât reclamantul este moștenitorul proprietarului tabular al imobilului revendicat.
Instanța respinge excepția, întrucât reclamantul, fiind, potrivit actelor de la dosar, moștenitor al numitei Durbeck E., proprietara tabulară a imobilului ce face obiectul litigiului, are calitatea procesuală de a solicita revendicarea imobilului antecesoarei sale.
Instanța pune în discuție excepția lipsei de interes a reclamantului.
Reprezentantul reclamantului solicită respingerea excepției, reclamantul având interes în cauză, având calitate procesuală activă ca și moștenitor al proprietarului tabular.
Instanța respinge excepția lipsei de interes a reclamantului, întrucât reclamantul justifică un interes material prin introducerea acțiunii și anume redobândirea posesiei imobilului proprietatea tabulară a antecesorului său.
Față de excepția inadmisibilității acțiunii, instanța o califică drept o apărare de fond și urmează a o analiza în cadrul soluționării fondului litigiului.
Nemaifiind alte cereri sau probe, instanța declară încheiată faza probatorie și acordă cuvântul pe fond.
Reprezentantul reclamantului solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Fără cheltuieli de judecată.
Instanța constată cauza în stare de judecată și o reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând constată că, prin acțiunea civilă înregistrată la 07.04.2012 pe rolul Judecătoriei A. sub nr. de dosar_, reclamantul H. O., în contradictoriu cu pârâta ., solicită să se constate nulitatea absolută a Decretului de preluare, privind imobilul situat în Tisa Noua nr. 101, înscris în CF 264 Tisa Nouă, top 114-115/b, trecut în proprietatea Statului Român, conform Deciziei nr. 557/1985 a Consiliului Popular al Județului A.; să se dispună lăsarea în deplină proprietate și posesie imobilul mai sus menționat reclamantului, în caz contrar obligarea acestuia la plata către reclamant a sumei ce va rezulta în urma efectuării expertizei tehnice cu titlul de despăgubiri pentru imobilul -casă și teren - ce ne-a fost preluat. Cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că, imobilul din litigiu a fost proprietatea mătușii reclamantului Durbek E., născută Dangleis, actualmente decedată la data de 10.10.1992, imobilul fiind înscris în CF 264 Tisa Nouă cu nr. top 114-115/b, dobândit prin moștenire, conform înscrierilor de sub B9, respectiv cumpărare conform înscrierilor de sub B10.
Starul Român a preluat imobilul fără titlu valabil. Cu privire la preluarea imobilului de cane Statul R. fără titlu valabil, imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 223/4-974, la data de 25 august 1983, conform înscrierilor din cartea funciară de sub B 11,12,13, fără comunicarea deciziei de preluare a imobilului, pe considerentul plecării din România a antecesoarei sale.
Conform art. 4 din Decretul 223/1974: „identificarea bunurilor prevăzute în ari. 2 și 3, precum și preluarea sau trecerea lor în proprietatea statului, se face prin decizia comitetului executiv al consiliului popular sau al municipiului București, în a cărei rază teritorială sunt situate bunurile”.-
De asemenea casa de locuit și terenul aferent imobilului situat în Tisa Nouă m. 101 au fost preluate fără nici o despăgubire, astfel că contravenea dispozițiile din Constituția de la acea vreme. În aceste condiții sunt incidente dispozițiile art. 6 din legea nr. 213/1998" potrivit căruia valabilitatea titlului statului presupune constituirea acestuia în concordantă cu prevederile Constituției a tratatelor internaționale la care România era parte, și a legilor în vigoare la data preluării de către stat. În consecință nerespectarea formelor legale pentru preluarea imobilului atrage calificarea imobilului ca fiind făcută abuziv.
Pe de altă parte, prin actul normativ în cauză s-au încălcat mai multe tratate internaționale la care România era parte: Declarația Universală a Drepturilor Omului. Pactul Internațional cu privire la Drepturile civile și politice, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Așadar, indiferent dacă preluarea s-ar fi lacul eu respectarea dispozițiilor decretului nr. 223/1974, preluarea imobilului de către Statul Român nu putea fi legitimă, dat fiind faptul că acest act normativ contravenea unor dispoziții constituționale, precum și textului art. 17 alin 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România la momentul respectiv.
În privința jurisprudenței relevante, decizia civilă nr. 2605/17.06.2003 a înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia „Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituției în vigoare la data adoptării lui, a prevederilor Codului civil în materie de proprietate și respectiv tratatelor internaționale la care România a aderat”.
Astfel, cetățeni romani care intenționau sa părăsească țara erau obligați sa predea proprietățile Statului Român, în baza actului normativ menționat. Or o asemenea preluare care încalcă atât dreptul de proprietate cât si dreptul la libera circulație este evident nelegală și urmează să fie sancționată cu repunerea persoanei deposedate în drepturi sau despăgubită conform valorii de circulație a bunului expropriat.
Apreciază că imobilul proprietatea mătușii sale a fost preluată tară titlu, ceea ce echivalează cu o încălcare a dispozițiilor art. I din protocolul 1 la CEDO, convenție la care România este parte, și de a cărei respectare este ținută de dispozițiile art. 20 din Constituția României.
În prezent, imobilul din litigiu nu este vândut, aspect care reiese din extrasul C nr. 264 Tisa Nouă, top 114-115/b.
În drept, reclamantul invocă dispozițiile Codului civil, legii nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului.
În probațiune, reclamantul a depus la dosar acte de stare civilă, copii coli CF.
P. întâmpinare, pârâta ., solicită respingerea acțiunii.
În motivare se arată că se pune probleme reglementării cadrului procesual în această speță, deoarece este o acțiune în constatarea nulității, o acțiune în revendicare prin atribuire în natură și o acțiune în pretenții.
Invocă excepția invocăm lipsa calității procesuale active a reclamantului, precum și excepția lipsei de interes.
La dosarul cauzei nu este depusă dovada calității de moștenitor al reclamantului după Durbek E., fosta proprietară tabulară a imobilului.
Legea nr. 10/2001 a oferit posibilitatea tuturor persoanelor interesate de a revendica imobilele preluate de Statul Român pe cale administrativă. Această lege a procedat la o repunere în termenul de acceptare a succesiunii după antecesorii lor a persoanelor interesate. Reclamantul nu a procedat în acest mod, astfel că din punctul nostru de vedere nu are calitate procesuală activă.
Invocă excepția inadmisibilitătii acțiunii astfel cum a fost formulată. Apreciază că acțiunea reclamantului, nu a fost concepută ca o acțiune în constatare nulității absolute a unor înscrisuri, ci acțiune în revendicare.
Astfel cum însuși reclamantul argumentează în motivarea în fapt, preluarea abuzivă, ar avea ca efect justificarea restituirii imobilului, adică admisibilitatea acțiunii în revendicare. P. urmare, este evident că acest petit al reclamanților nu este o acțiune în constatare propriu-zisă, ci doar o premisa a acțiunii în revendicare.
Acțiunea este inadmisibilă și pe solicitarea reclamantului de a i se restitui în natură (lăsa libera posesie și folosință) sau în caz contrar obligarea pârâtei la plata de despăgubiri (contravaloare casă și teren). Aceasta solicitare față de obiectul litigiului, nu prezintă nici o relevanță, excedând obiectului judecății.
Dacă reclamanții ar fi fost interesați de acest efect juridic, ar fi promovat o acțiune în despăgubiri, iar nu una în revendicare.
Consideră inadmisibilă acțiunea, în primul rând, datorită modalității în care a înțeles reclamantul să-și formuleze acțiunea în sensul unificării, în cadrul aceluiași dosar, a unei acțiuni în revendicare, petitorie, reală și imprescriptibilă cu o acțiune în constatarea nulității absolute, având natură juridică nepatrimonială, care urmărește restabilirea ordinii de drept încălcate, dar având ambele aceeași finalitate, anume restabilirea situației de CF a imobilului anterioară naționalizării.
Consideră că o atare acțiune nu poate fi primită, reclamantul fiind dator să opteze pentru una dintre petitele acțiunii, nefiind procedural să se judece în cadrul aceluiași dosar două acțiuni ale aceluiași reclamant împotriva aceluiași pârât, fără a fi caz de conexitate și urmărind același rezultat și anume întabularea reclamantului.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Reclamantul H. O., în contradictoriu cu pârâta ., a solicitat revendicarea imobilului situat în Tisa Noua nr. 101, înscris în CF 264 Tisa Nouă, top 114-115/b, trecut în proprietatea Statului Român, conform Deciziei nr. 557/1985 a Consiliului Popular al Județului A. și, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei ce va rezulta în urma efectuării expertizei tehnice cu titlul de despăgubiri pentru imobilul -casă și teren - ce i-a fost preluat abuziv.
Acțiunea reclamantului este nefondată, întrucât, reclamantul nu a parcurs procedura reparatorie a Legii nr.10/2001 fără a fi împiedicat în acest sens.
Instanța reține că, potrivit Deciziei nr. 2179 din 23 martie 2012, pronunțată de secția I civilă a I.C.C.J., acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
A aprecia că există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
În cauză, instanța reține că reclamantul nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Însă reclamantul consideră că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o acțiune în restituirea bunului.
Ori, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamantul ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol.
În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după . Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român.
În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.
Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „un nou drept de proprietate” sau cel puțin o speranță legitimă în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
În speță, reclamantul nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care Curtea consideră că acesta nu are un „bun” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său, reclamantul nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale de reparație, dar nici pe calea dreptului comun.
Această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță.
Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană, invocat de reclamant în motivare, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul său. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea, nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției. Însă, în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauzele respective.
În ceea ce privește dreptul de acces la instanță al reclamantului, instanța consideră că acesta avea la dispoziție calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condițiilor legale, să obțină, fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent și care stabilea o procedură specială de acces la instanță.
Potrivit art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamant la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin decizie dată de instanța supremă, a statuat că instanța de judecată poate analiza pe fond notificarea, chiar și în ipoteza refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare (Decizia nr. XX/2007).
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.
În ce măsură o astfel de cale era una concretă și efectivă s-ar fi impus a se examina în măsura în care s-ar fi făcut dovada că reclamantul a îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru a putea beneficia de restituire, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea în termenul legal.
Din moment ce reclamantul nu a făcut dovada că a notificat, în termenul Legii 10/2001, unitatea deținătoare a imobilului și nici nu a dovedit vreo împiedicare în acest sens, rezultă că acesta nu deține un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu alte cuvinte, reclamantul nu a re o speranță legitimă de a redobândi bunul revendicat, motiv pentru care instanța va respinge acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantul H. O., cu domiciliul procesual ales la avocat P. O., cu având sediul în A., P-ța UTA, ., județul A., în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul F., ., județul A..
Fără cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantul H. O., cu domiciliul procesual ales la avocat P. O., cu având sediul în A., P-ța UTA, ., județul A., în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul F., ., județul A..
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 03.12.2012.
Președinte, Grefier,
C. C. A. R. M.
Red. AC/RM/ 07.12.2012
4 ex. 2com. Se comunică:
- reclamantul H. O., cu domiciliul procesual ales la avocat P. O., cu având sediul în A., P-ța UTA, ., județul A.,
- pârâta ., cu sediul F., ., județul A..
| ← Superficie. Sentința nr. 04/2012. Judecătoria ARAD | Contestaţie la executare. Sentința nr. 17/2012. Judecătoria ARAD → |
|---|
