Acţiune în constatare. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria BISTRIŢA

Comentarii

0

Sentința nr. 2013/2013 pronunțată de Judecătoria BISTRIŢA la data de 16-12-2013 în dosarul nr. 2047/190/2013

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA BISTRIȚA

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ Nr._/2013

Ședința publică din data de 16 Decembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE: V. V., judecător

GREFIER: B. C. I.

Pe rol fiind soluționarea cererii formulată de reclamanții F. A. M., F. D., împotriva pârâtelor S.C. V. R. S.A., S.C. V. R. S.A. - SUCURSALA BISTRIȚA, având ca obiect acțiune în constatare anulare clauze abuzive.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reclamantul F. A. M. asistat de avocat C. C. și reprezentantul pârâtelor, avocat Magyari L. – Geza, lipsă fiind reclamanta F. D..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care se constată că s-a depus la dosar din partea reclamanților, prin serviciul registratură al instanței, la data de 04.12.2013, modul de calcul al comisionului de risc.

Reprezentantul reclamanților nu formulează alte cereri. Arată că a comunicat un exemplar al modului de calcul cu reprezentantul pârâtelor.

Reprezentantul pârâtelor nu formulează alte cereri.

Nemaifiind alte cereri de formulat în probațiune, instanța constată încheiată faza de cercetare judecătorească și, conform art. 150 Cod procedură civilă, dispune judecarea cauzei în fond.

Reprezentantul reclamanților, având cuvântul la fond, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată conform concluziilor scrise depuse la dosar; cu cheltuieli de judecată. Arată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.4 din Legea 193/2000, clauza nefiind negociabilă. Reclamanții au trebuit să garanteze cu un imobil, existând o diferență vădită între prestații. Potrivit Ordinului BNR 5/2002 riscul de credit este în sarcina băncii, însă aceasta a preferat să transfere riscul la clienții săi. OUG nr. 50/2000 se aplică doar contractelor care urmau să se încheie, nu și celor în desfășurare. Mai arată că nu se putea negocia cu privire la o clauză lovită de nulitate. Solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentantul pârâtelor, având cuvântul la fond, solicită respingerea cererii ca nefondată și neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată, sens în care depune la dosar factura fiscală cu onorariul perceput. În situația în care instanța consideră că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, solicită ca instanța să aibă în vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care depune la dosar copie după decizia nr. 4685/27.11.2012 și comunică un exemplar cu reprezentantul reclamanților, decizie în care se arată că toate comisioanele fac parte din prețul contractual și nu pot fi suspuse cenzurării instanței. OUG nr. 50/2000 a arătat că și comisioanele de administrare pot fi incluse în contractul de credit. Mai mult de atât, actul adițional a fost semnat de părți, având posibilitatea negocierii lui, prin urmare nu pot invoca că au fost încheiate cu rea credință. Acest comision își are rostul având în vedere că valorile de pe piață au scăzut cu 30-40%; cu cheltuieli de judecată.

În replică, reprezentantul reclamanților învederează instanței că, decizia ÎCCJ este una singură și nu trebuie să aibă relevanță. Unul din membrii acelui complet avea contract la pârât și trebuia să se abțină de la soluționarea cauzei. De atunci toate recursurile au fost respinse. Mai arată că a depus la dosar practică judiciară de la instanțele din țară.

Instanța reține cauza în pronunțare.

INSTANȚA

Deliberând, constată că:

Prin cererea înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, formulată și precizată reclamanții F. A. M., F. D. au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. S.A., S.C. V. R. S.A. - SUCURSALA BISTRIȚA, să constate abuzive și nule clauzele de la pct.5 lit. a din convenția de credit nr._/23.02.2007, încheiat cu pârâtele și pct. 3.5 din condițiile generale ale convenție, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare, pct.5.1. lit. b) din actul adițional nr.1/13.09.2010.; să constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare; să dispună înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare; să oblige pârâtele în solidar să restituie suma de 1674,14 CHF, achitată de reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare, din luna februarie 2010 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală; să oblige pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce se va pronunța să le pună la dispoziție actul adițional la convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului; cu cheltuieli de judecată.

În motivare reclamanții arată că au încheiat cu ., Sucursala Bistrița Năsăud convenția de credit nr._/23.02.2007, având ca obiect credit în valoare de 54900CHF, pentru nevoi personale cu ipotecă constituită pe imobilul proprietate personală, cu o perioadă de rambursare de 240 de luni.

În momentul în care au încheiat această convenție, reclamanții au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător, fără a le da posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.

La punctul 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, a fost stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de Credit. Comisionul de risc a fost prevăzut în Convenția de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision.

Numai după ce reclamanții au solicitat băncii să înlăture din convenție clauzele privind acest comision, banca a explicitat ce reprezintă comisionul de risc, arătând că este destinat să acopere costul perceput de bancă în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziția clientului a creditului, respectiv: riscul de credit generat de comportamentul contractual al clientului, modul de îndeplinire de către client, întocmai și la timp, a obligațiilor contractuale, riscul de urmărire și depreciere a garanției, de neîncasare a valorii asigurării în caz de pieire a bunurilor asigurate, etc.; riscul de piață generat de fluctuațiile de piață ale prețurilor, ale cursului valutar, ale condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției, etc.

Consideră reclamanții că față de dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive. Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 din această lege, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Din cuprinsul convenției se constată că terminologia folosită de pârâtă nu este decriptată, nefiind explicitată în cuprinsul Condițiilor generale ale convenției, astfel ca reclamanții să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care este perceput comisionul de risc. Ca urmare, sub acest aspect, clauzele care stabilesc acest comision sunt abuzive, fiind neclare și echivoce.

Consideră că și prim prisma destinației, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive.

Astfel, arată că riscul de credit nu poate fi luat în considerare ca destinație a comisionului de risc pentru că imobilul adus în garanție este asigurat, banca impunând prin convenție ca asigurarea să se încheie cu o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii.

O altă obligație impusă de pârâtă prin convenție a fost ca imobilul adus în garanție să reprezinte 130% din valoarea creditului. Toate aceste obligații sunt instituite în sarcina reclamanților prin convenție, fără ca aceștia să aibă posibilitatea să le negocieze. Dacă ar accepta că prin comisionul de risc se acoperă riscul pieirii bunului cu care a fost garantat creditul, banca ar beneficia de o dublă garanție, creând, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ceea ce contravine art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ce privește riscul pentru conduita culpabilă a clienților, respectiv a reclamanților, arată că prin convenție s-a prevăzut ca în cazul în care vor achita cu întârziere obligațiile de plată, banca percepe penalități de întârziere. De asemenea, dacă clientul nu își îndeplinește obligațiile de plată, banca este îndreptățită să treacă la executarea silită a garanției imobiliare, pârâta având instituit un drept de ipotecă asupra imobilului proprietatea reclamanților.

Ca atare, și în acest caz riscul unei conduite culpabile a reclamanților este acoperit prin stabilirea penalităților de întârziere și a garanției imobiliare, iar banca ar beneficia din nou de o dublă garanție, astfel că, așa cum a arătat, clauza privind comisionul de risc este abuzivă, fiind contrară art. 4 din Lg. 193/2000.

Riscul de piață de care face vorbire banca este suportat exclusiv de consumator, respectiv de reclamanți, întrucât creditul a fost acordat într-o monedă străină, astfel că banca nu resimte aceste fluctuații. Dimpotrivă, de la data contractării creditului, moneda națională s-a devalorizat în raport cu francul elvețian, astfel că reclamanții sunt cei care suportă evoluția fluctuațiilor monetare.

Pe de altă parte, așa cum au arătat, această clauză privind comisionul de risc nu a fost negociată cu reclamanții, iar convenția nu conține nicio clauză prin care și aceștia să fie protejați de acest risc. Conform art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Raportat la aceste prevederi legale, învederează că sunt întrunite cerințele legii pentru a constata abuzivă clauza care stabilește comisionul de risc.

Din cele ce preced consideră că în fapt comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive și nule, întrucât, pe de-o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ce privește comisionul de administrare, introdus de către pârâta de ordinul 2 prin act adițional, consideră că acesta este abuziv, pentru că această clauză nu a fost negociată. Susțin reclamanții acest lucru, întrucât fiind în imposibilitate să mai achite ratele, datorită creșterii exagerate a valorii francului elvețian, raportat la leu, acest act adițional li s-a pus în față să-l semneze fără a avea posibilitatea să negocieze cuantumul acestuia.

Mai mult decât atât, banca le-a trimis o notificare prin care au fost înștiințați că contractele lor nu sunt conforme cu Legea, iar acestea trebuie armonizate cu OUG. Nr. 50/2010, indiferent dacă reclamanții semnează sau nu aceste acte banca consideră că își produc efecte ca urmare aplicării Ordonanței. Consideră că banca cu bună știință i-a indus în eroare atunci când au semnat aceste acte pentru armonizarea contractului cu OUG NR 50/2010, deoarece aceasta nu se aplică contractelor încheiate anterior intrării ei în vigoare. În aceste condiții reclamanții nu au avut posibilitatea negocierii actelor adiționale, fiind obligați să le semneze pentru ca, contractul lor să fie în conformitate cu OUG 50/2012. Mai arată faptul că aceste acte adiționale au fost pretipărite, reclamanții neavând posibilitatea să modifice clauzele existente și nici să le înlăture.

Din conținutul actului adițional rezultă că acest comision are aceeași destinație ca și comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului. În aceste condiții, arată că noul comision nu este altceva decât comisionul de risc din convenția inițială, banca operând doar o schimbare formală a denumirii comisionului pentru a-i da o aparență legală.

Caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din prevederile art.4 din Lg. 193/2000, întrucât nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că acele garanții, pe care au fost obligați să le aducă la semnarea convenției, au rămas valabile, astfel că acel dezechilibru despre care au vorbit se menține în continuare.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare, apreciază că se impune înlăturarea lor din convenția de credit. În aceste condiții, sumele pe care reclamanții le-au achitat cu titlu de comision de risc și comision de administrare reprezintă o plată nedatorată, care, potrivit art. 1092 C.civ. trebuie restituită. Ca urmare solicită obligarea pârâtelor ca în solidar să le restituie sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare din luna februarie 2010 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală.

Solicită totodată să oblige pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va pronunța să le pună la dispoziție actul adițional la convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.

La judecarea cauzei solicită instanței să aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, arată că în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin. 1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumatori și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Față de cele ce preced, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar și cu riscul încălcării Legii nr. 193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, solicită instanței să constate că aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Comisionul de risc, transformat ulterior în comision de administrare, nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art.11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat.

Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în cf. cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane ( implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art.22 pct.1 din Legea 571/2003 privind codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare). De altfel, pârâtele pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, aveau posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâtele aveau obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, acestea au preferat să transfere tot acest risc asupra clienților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Reclamanții solicită instanței să constate că și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prev. de art.4 al directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

Nulitatea lipsește de cauză juridică în mod retroactiv, obligația de achitare a sumei reprezentând comisionul de risc. De fapt, sumele achitate cu titlu de comision de risc reprezintă o plată nedatorată, care stă ca temei al restituirii prestațiilor bănești.

Contractul încheiat între părți nu intră în domeniul incidenței excepției de la principiul restitutio în integrum, întrucât contractul de credit nu este un contract cu executare succesivă, ci un contract încheiat uno ictu. Astfel, pârâta și-a executat obligația de a pune la dispoziția reclamanților suma solicitată, reclamanților revenindu-le obligația corelativă de a achita suma de bani la termenele scadente. Modalitatea convențională de restituire a sumei împrumutate nu schimbă natura juridică a contractului și nici a obligației de restituire-înțelegând prin aceasta o plată în accepțiunea art.1092 cod Civil, ca executare voluntară a unei obligații.

În drept invocă prev. Legii 193/2000, art.274 C.pr. civ.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 14-40).

Legal citate, pârâtele au formulat Întâmpinare prin care au solicitat instanței să dispună, în principal, respingerea acțiunii reclamanților ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, în subsidiar, respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă, iar în terțiar, respingerea acțiunii reclamanților ca nefondată; cu cheltuieli de judecată.

Pe calc de excepție au invocat lipsa calității procesuale active a reclamanților pentru a sesiza instanța cu o acțiune în baza Legii nr. 193/2000, arătând că potrivit art. 8 din această lege „controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor”.

În continuare, art. 11-12 reglementează procedura de control, prevăzând că, în măsura în care identifică stipularea unor clauze ce pot fi considerate abuzive, organele de control întocmesc un proces-verbal ce va sta la baza sesizării instanței de judecată pentru eliminarea clauzelor respective.

Din aceste prevederi legale reiese că sesizarea instanței de judecată cu o acțiune fundamentată pe Legea nr. 193/2000 poate fi făcută doar de către organele de control și doar prin procesul-verbal menționat la art. 11. Aceasta este procedura firească de sesizare a instanței de judecată cu pretenții în baza Legii nr. 193/2000.

Având în vedere că reclamanții nu au urmat procedura amintită, nesesizând în prealabil organele administrative de control (ANPC), acțiunea acestora întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000 trebuie respinsă ca inadmisibilă, reclamanții neavând calitatea specială impusă de art. 8 -13 din Legea nr. 193/2000.

Soluția este confirmată de prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000. unde se prevede: „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Din acest text reiese că persoanele ce au calitatea de consumatori pot contesta direct clauzele contractuale pe care le consideră abuzive doar în temeiul dreptului comun (Codul civil și Codul de procedură civilă), nu și în baza Legii nr. 193/2000. Printr-o interpretare logică a textului de lege se poate conchide că sesizarea instanței în baza Legii nr. 193/2000 poate fi făcută doar de către organele de control menționate la art. 8. D. ulterior acestei proceduri, după ce instanța va fi constatat caracterul abuziv, consumatorii pot introduce o acțiune directă în vederea reparării prejudiciului cauzat de clauza abuzivă.

Interpretarea logică a textului denotă intenția legiuitorului de a restrânge exercițiul acțiunii civile a consumatorului. Textul pornește de la un enunț general: „Consumatorii prejudiciați (...) au dreptul să (...)” pentru ca apoi să particularizeze „ în conformitate cu prevederile Codului Civil și ale codului de procedură civilă”. Dacă legiuitorul ar fi avut intenția de a permite consumatorului să se adreseze direct instanței de judecată, fără a institui o procedură prealabilă administrativă, fie ar fi păstrat doar premisa generală, fie ar fi prevăzut expres că se poate adresa și în conformitate cu prezenta lege (Legea 193/2000).

Prin urmare sesizarea instanței direct de către reclamanți apare ca o procedură inadmisibilă raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, ceea ce confirmă lipsa calității procesuale active a reclamanților.

Pârâtele invocă pe cale de excepție lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 720 ind. 1 C.pr.civ.

Având în vedere calitatea societății pârâte de profesionist în sensul art. 3 alin. 2 din N.C.civ.. prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile Cap. XIV din C.pr.civ. Pornind de la prevederile art. 109 alin. 2 și 720 ind. 1 C.pr.civ.. înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamanții aveau obligația să convoace societatea V. la conciliere directă. Alineatul 5 al art. 720 ind. 1 C.pr.civ. impune ca dovada îndeplinirii procedurii să fie anexată cererii de chemare în judecată.

Având în vedere că normele ce reglementează procedura de conciliere directă au caracter imperativ, această procedură fiind o condiție obligatorie a introducerii acțiunii comerciale, neîndeplinirea procedurii sau îndeplinirea ei defectuoasă trebuie să atragă respingerea cererii ca inadmisibilă.

Pârâtele invocă pe cale de excepție prescripția dreptului reclamanților de a pretinde restituirea sumelor percepute de bancă cu titlu de comision de risc de la încheierea contractului de credit - 23.02.2007 și până la data de 15.02.2010 (3 ani anterior introducerii acțiunii).

Convenția de credit a fost încheiată de reclamanți la 23.02.2007, comisioanele fiind achitate lunar, începând cu data menționată. Cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea societății V. la restituirea comisioanelor percepute a fost introdusă la data de 15.02.2013.

În aceste condiții, dreptul reclamanților de a solicita restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani anterior introducerii acțiunii este prescris în condițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În cazul în care se vor respinge excepțiile invocate mai sus, solicită anularea cererii de chemare în judecată, ea nerespectând condițiile impuse de art. 720 alin. 1 lit. c) C.pr.civ.: „Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (...) c) obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare”.

Din moment ce prezentul litigiu are caracter comercial, arată că îi sunt aplicabile prevederile Cap. XIV din C.pr.civ.

În acțiunea Reclamanților nu se indică valoarea obiectului litigiului și cu atât mai puțin modul de calcul. Având în vedere caracterul imperativ al art. 720i ind. 1 C.pr.civ. și faptul că impune condiții de valabilitate a cererii de chemare în judecată, neîndeplinirea acestor condiții trebuie să atragă nulitatea cererii de chemare în judecată.

În ce privește fondul cauzei, arată că prin Convenția de credit nr._/23.02.2007 Banca V. a împrumutat reclamanților suma de 54.900 CHF pentru o durată de 240 luni (20 ani).

Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanții solicită să se constate caracterul abuziv al unor clauze din Convenție prin prisma prevederilor legislației consumului, în special a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți și consumatori.

Pârâtele apreciază acțiunea reclamanților ca fiind nefondată, deoarece prevederile Legii nr. 193/2000 (ce face aplicarea Directivei 93/13/CEE) nu sunt incidente în cauză întrucât, prin prisma condițiilor de la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 contractul a fost deschis negocierii cu clienții, aceștia stabilind parametrii creditului și elementele Condițiilor speciale; cu privire la Condițiile Generale, clienții nu au avut inițiativa negocierii.

Atât reclamanții, cât și opinia publică neavizată, pornesc de la premisa că împrumuturile bancare sunt contractate în baza unor formulare pe care clienții le pot accepta sau refuza, însă nu le pot altera. Dimpotrivă însă, condițiile esențiale ale creditelor de consum oferite de V. sunt maleabile, putând fi ajustate de către clienți în funcție de nevoile și posibilitățile dumnealor.

Piața serviciilor în general și a serviciilor bancare, în special, urmărește simplificarea procedurilor de creditare, astfel încât procesul de acordare a împrumuturilor de consum să fie cât mai rapid și mai puțin birocratic. Un produs bancar destinat consumului larg în care clientul ar trebui să conceapă, să propună și să negocieze toate aspectele împrumutului ar fi neatractiv, ineficient și neprofitabil. Acesta este motivul pentru care V. propune condiții generale de afaceri prestabilite, lăsând la latitudinea clientului doar detaliile esențiale ale împrumutului: cuantumul, durata, valuta, tipul dobânzii, garanțiile ș.a.

Revenind la problema negocierii, art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 se referă la o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul. Prin negociere directă se înțelege dialogul direct dintre consumator și reprezentatul Băncii.

Reclamanții, după ce au evaluat oferta publică a Băncii, disponibilă pe site-ul www.volksbank.ro. la sucursalele și agențiile băncii, precum și la diverși brokeri de credite, au avut inițiativa negocierii cu Banca, prezentându-se și solicitând un împrumut. Este de semnalat că împrumuturile bancare nu sunt un serviciu indispensabil și nici monopolizat de banca V.. consumatorii nefiind captivi. Altfel spus. piața serviciilor de creditare se bucură de o ofertă vastă, reglată prin concurența liberă dintre bănci, clienții putând alege dintre multiplele formule de creditare.

În contractul încheiat cu Banca, reclamanții au avut libertatea să propună și să ajusteze toate aspectele esențiale ale creditului: suma împrumutată, durata, tipul dobânzii, valuta etc., împrumutul fiind acordat de Bancă astfel încât să corespundă întocmai nevoilor și resurselor clientului.

Deși aveau posibilitatea să deschidă un dialog pe marginea clauzelor atacate prin prezenta acțiune, reclamanții nu au pus în discuție niciuna din clauze, acceptându-le în forma propusă și nu impusă de Bancă.

Concluzionând, reclamanții au avut inițiativa contractării împrumutului, au stabilit prin negociere liberă și directă condițiile esențiale ale împrumutului, fără a obiecta cu privire la aspectele pe care le-a dedus judecății.

De asemenea, Contractul a fost încheiat de Bancă cu bună-credință, urmărindu-se un scop legitim prin mijloace legitime.

Pentru a putea vorbi de o clauză abuzivă, aceasta trebuie să fie stipulată, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, contrar cerințelor bunei-credințe. Le revine reclamanților sarcina de a proba reaua-credință a Băncii, câtă vreme buna-credință se prezumă.

Prin Convenția în sine, precum și prin clauzele stipulate, Banca a urmărit un scop licit și moral: acela de a desfășura o activitate comercială, de a oferi un serviciu de larg consum și de a înregistra un profit.

V. a dat dovadă de bună-credință, informând complet reclamanții cu privire la toate aspectele contractului - inclusiv comisioanele și chestiunile de dinamică a dobânzii ce pot fi atrase de fluctuații economice grave - și respectând cu strictețe reglementările dreptului consumului (OG nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 193/2000).

Mai precizează și faptul că termenii și condițiile Convenției se încadrează în practicile comerciale ale băncilor din România, cuprinzând clauze utilizate de toate instituțiile de credit care au în ofertă credite de consum.

Pârâtele precizează că nu există un dezechilibru contractual semnificativ; având în vedere valoarea considerabilă a creditului acordat și durata îndelungată a împrumutului, clauzele stipulate în favoarea Băncii sunt echilibrate cu câștigul substanțial realizat de clienți.

Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 face vorbire de un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, stabilind o condiție cantitativă în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor.

În această materie, o clauză este abuzivă doar dacă pune profesionistul într-o postură netă de superioritate contractuală, fie prin atribuirea unor beneficii bănești exorbitante și nejustificate, fie prin conferirea unor prerogative discreționare de alterare a contractului. Altfel spus, dezechilibrul semnificativ trebuie să îl pună pe consumator într-o postură în care contractul încheiat nu îi mai servește în niciun mod.

După cum reiese din comparația realizată între câștigurile și concesiile băncii, respectiv ale clienților, nu poate fi identificat niciun dezechilibru semnificativ; clauzele stipulate în favoarea Băncii reprezintă contra-ponderea sumei consistente împrumutate reclamanților, aceste clauze având scopul de a asigura recuperarea împrumutului.

Mai arată că Banca nu își permite să înregistreze pierderi ca urmare a activității de creditare, convenția de credit având caracter comutativ, iar nu aleatoriu, astfel că este pe deplin justificată atenția dată de Bancă detaliilor privind prețul, costurile și riscul aferente creditului, precum și clauzelor de impreviziune. Pentru consumatori ar fi mult mai avantajos ca împrumutul să se acorde în termeni generali, fără garanții, dobândă, clauze de impreviziune ș.a., însă o astfel de practică comercială ar fi imposibilă. Arată că activitatea bancară are un specific comercial și are ca scop obținerea de profit.

Finalizând analiza condițiilor impuse de art. 4 alin. 1 al Legii nr. 193/2000, prin prisma criteriului negocierii, al bunei-credințe și al dezechilibrului semnificativ, învederează că prevederile Convenției de credit nu pot fi supuse controlului caracterului abuziv, câtă vreme respectă cele trei criterii evocate: convenția a fost deschisă negocierii; convenția a fost încheiată cu bună-credință, urmărind un scop licit și moral; nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pârtilor.

Mai arată că este greu de înțeles de ce reclamanții invocă caracterul abuziv al clauzelor contractuale la mai bine de 5 ani de la încheierea Convenției; cel mai probabil cauza litigiului nu este dată de prevederile contractuale, ci de nemulțumirea reclamanților față de evoluția parității leu - CHF din 2008 până în prezent; astfel, reclamanții deturnează prevederile legale privind clauzele abuzive într-un abuz de drept, urmărind să-și reducă obligațiile contractuale sub pretextul atacării unor clauze contractuale.

De asemenea, Comisionul de risc (art. 5 lit. a din Condițiile Speciale - C.S. - și 3.5 din Condițiile Generale - C.G.) reprezintă o componentă a prețului creditului, fiind inclus în D. (dobânda anuală efectivă). Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al contractului nu poate privi prețul contractual.

Dobânda anuală efectivă (D.) este definită de art. 7 pct. 6 al OUG 50/2010 și de art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48 ca fiind costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.

D. reprezintă prețul creditului, care include atât costurile colaterale, cât și cota de profit a Băncii; prin raportare la D., consumatorii pot compara ofertele comerciale ale diferitelor bănci și pot anticipa cât îi va costa creditul contractat. Din perspectiva consumatorului, singurul cost al creditului care prezintă interes este cel total, nivelul dobânzii anuale efective fiind determinant pentru opțiunea între diferite oferte de creditare.

Comercianții - Banca, în speță - au libertatea să stabilească prețul perceput pentru serviciile și bunurile oferite; limita minimă a prețului este dată de costurile minime presupuse de bunul sau serviciul oferit, iar limita maximă este reglată de concurența liberă pe piață.

Acesta este motivul pentru care, potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Câtă vreme reclamanții a cunoscut și acceptat prețul și obiectul contractului, relevate atât la nivelul D., cât și suma totală de rambursat înscrisă în Planul de rambursare, arată că instanța nu este îndreptățită să aprecieze caracterul abuziv al acestor elemente contractuale, așa cum foarte bine a reținut și ICCJ prin decizia nr. 4685/27.11.2012 pronunțată în dosarul nr._ *.

Pentru a se pronunța în acest sens ICCJ s-a bazat în afară de dispozițiile Directivei 93/13/CEE și pe opinia exprimată de Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading v. Abbey N. pic & Others în care instanța a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de creditare, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit. Curtea a concluzionat asupra faptului că dispozițiile naționale cu privire la controlul caracterului abuziv nu se aplică acestor clauze.

Totodată ICCJ s-a bazat și pe decizia exprimată de Curtea Supremă a Germaniei, nr. XI ZR 167/96, prin care curtea supremă aplicând dispozițiile corespunzătoare din legislația aplicabilă a considerat că nu poate verifica caracterul abuziv al unor comisioane de retragere de la bancomat și a clauzei prin care Banca își rezervă dreptul de a modifica aceste comisioane în mod unilateral, considerând că aceste clauze fac parte din obiectul însuși al contractului și, mai mult, din prețul contractului.

În consecință, ICCJ prin decizia indicată mai sus a arătat foarte clar că dobânda anuală, comisioanele, etc. intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

În concluzie, comisionul de risc este o componentă a prețului creditului, reprezentat de D., iar acest comision nu va putea fi cenzurat de către instanța de judecată.

Comisionul de risc reprezintă contravaloarea unui serviciu efectiv oferit de Bancă, având totodată scopul de a acoperi marja de risc generată prin acordarea creditului; un astfel de comision nu poate fi considerat abuziv.

Prevederile OUG nr. 50/2010 invocate de reclamanți nu sunt incidente în speță, respectivul act normativ nefiind aplicabil din punct de vedere temporal Convenției.

Potrivit art. 95 din OUG nr. 50/2010. Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

Convenția încheiată de reclamanți datează din 09.09.2008, cu mult înainte de data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 (21.06.2010).

În aceste condiții, nu pot fi avute în vedere referirile reclamanților la prevederile art. OUG nr. 50/2010.

Riscul bancar este punctul central de interes în activitatea Băncii; funcționarea și prosperitatea Băncii depind de minimizarea și acoperirea riscurilor.

Riscul este un element inerent activităților comerciale, gestionarea lui făcând de cele mai multe ori distincția între o afacere profitabilă și una neprofitabilă. La nivel bancar, în special în materia contractelor de credit, riscul primește o atenție deosebită, băncile trebuind să acopere din fonduri proprii creditele neperformante sau efectele fluctuațiilor monetare/contextului economico-financiar.

Reglementările juridice din această materie impun obligația băncilor, pe de o parte de a monitoriza constant riscurile la care se supun, cu scopul de a le diminua, iar pe de alta de a-și constitui provizioane și majorări de capital în vederea păstrării capacității de a face față riscului.

Pentru o gestionare cât mai performantă a riscului, la nivelul Băncii Naționale a României s-a constituit Centrala Riscurilor Bancare 1, un centru de intermediere care gestionează în numele Băncii Naționale a României informația de risc bancar și informația despre fraudele cu carduri pentru scopurile utilizatorilor. În condițiile păstrării secretului bancar, gestionarea riscului bancar la nivel central urmărește coordonarea băncilor comerciale în activitatea de management al riscului.

În plus, potrivit art. 126 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului: „Fără a se aduce atingere dispozițiilor art. 23 și competentelor Băncii Naționale a României prevăzute la art. 226, instituțiile de credit trebuie sa dispună, în măsura și condițiile prevăzute prin reglementările emise în aplicarea prezentei ordonanțe de urgenta, de un nivel al fondurilor proprii, care sa se situeze în permanenta cel puțin la nivelul cerințelor de capital stabilite pentru acoperirea, după caz, a riscului de credit, inclusiv a riscului de credit al contrapartidei, a riscului de diminuare a valorii creanței, a riscului de poziție, a riscului de decontare/livrare, a riscului valutar, a riscului de marfa și a riscului operațional”.

Toate categoriile de risc amintite trebuie monitorizate și gestionate astfel încât să nu aducă Banca într-un impas financiar. Mai arată că atenția acordată problemei riscului bancar nu ține doar de profitabilitatea băncii, ci și de stabilitatea sistemului financiar-bancar la nivel național; acesta este motivul pentru care BNR și CNVM acordă o atenție deosebită reglementărilor din materia riscului.

În literatura de specialitate s-a arătat că o strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programe, cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimizarea probabilității producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a băncii .

Prin acordarea oricărui credit, Banca înregistrează un pasiv contabil. După acordarea creditului, singura preocupare a Băncii este să monitorizeze creditele acordate (elementele de pasiv) și să își ajusteze strategia economică în funcție de gradul de risc pe care acestea îl atrag.

Întreaga activitate a Băncii gravitează în jurul elementelor de risc atrase de împrumuturile acordate, fiind esențial și primordial ca serviciile de gestiune a riscului să analizeze, compare și raporteze constant informațiile de risc și măsurile propuse pentru menținerea echilibrului economic al Băncii și pentru a evita aducerea Băncii în incapacitate de plată.

După cum se poate observa, riscul este o realitate a activității bancare, în special a aceleia de creditare. Banca are obligația legală de a gestiona performant riscurile la care se supune, aspect monitorizat de BNR, existând inclusiv sisteme de clasificare a băncilor în funcție de performanța în gestiunea riscurilor.

Comisionul de risc acoperă costurile de funcționare a serviciilor ce evaluează, monitorizează și gestionează riscul bancar în cadrul V.. în plus, o parte din fondurile procurate de Bancă prin încasarea comisionului de risc sunt destinate constituirii de provizioane pentru acoperirea riscurilor. Având în vedere că împrumuturile de consum sunt acordate pe durate îndelungate (în medie 25 de ani), dinamica economiei de piață face ca o evaluare inițială a riscului să fie imposibilă. Pentru acest motiv, Banca V., la fel ca multe alte bănci, percepe un comision lunar de risc, care este destinat să acopere costurile serviciilor și activităților de monitorizare și gestionare a riscurilor.

Acest comision lunar, denumit în mod curent de risc sau de administrare a riscului este perceput de la un nivel minimal (0,1% din soldul creditului), asigurându-se în mod constant o sursă pentru acoperirea costurilor de gestiune a riscului.

Modul de calcul al comisionului este descris în mod explicit în clauza contestată: 0,1%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, astfel că nu se verifică susținerea reclamanților că nu au cunoscut și nu au putut cunoaște întinerea obligației de plată. Mai mult, comisionul este defalcat lunar și în planul de rambursare.

Totodată, o parte din sumele încasate de Bancă cu titlu de comision de risc asigură constituirea de provizioane pentru acoperirea riscului generat de contractul de credit în legătură cu care se plătește comisionul.

Comisionul de risc este un cost real și transparent al creditului, cu o destinație precisă, care nu are caracter abuziv în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Comisionul de risc este defalcat în cadrul D. din rațiuni de transparență, pentru a indica clientului care este destinația sumelor pe care le plătește. Totodată, este un cost real al creditului: câtă vreme banca își asumă un risc prin acordarea împrumutului, iar convenția are caracter comutativ, clientul este obligat să suporte contravaloarea serviciilor de gestiune a riscului generat de creditul de care beneficiază.

Observând cele trei elemente prin care se identifică o clauză abuzivă (caracterul nenegociat, reaua-credință și crearea unui dezechilibru semnificativ), este evident că stipularea unui comision de risc nu poate fi considerată o clauză abuzivă. în primul rând, reclamanții nu au avut nicio inițiativă pentru negocierea comisionului de risc propus - iar nu impus - de Bancă. În al doilea rând, comisionul de risc nu este o dobândă mascată ci un cost real și transparent determinat de acordarea creditului de către bancă; în aceste condiții, comisionul este în mod evident stipulat cu bună-credință. În fine, stipularea comisionului nu generează vreun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; câtă vreme acest comision este inclus în D. și este acceptat în costul total al creditului, stipularea sa nu poate produce niciun dezechilibru: banca își asumă un risc și obligația de gestionare a lui, iar clientul plătește pentru aceasta.

Garanțiile și asigurările aferente creditului nu sunt destinate să acopere costurile de gestionare a riscului bancar. Reclamanții argumentează că riscul generat de acordarea creditului este acoperit de garanțiile constituite, susținând că aceste garanții acoperă creditul. Este un prilej bun să se demonstreze cum funcționează riscul bancar: este de notorietate că începând cu anul 2008, pe fondul crizei financiare, valoarea de piață a imobilelor a scăzut cu 30-60 % . Astfel, garanția avută în vedere inițial la acordarea creditului și-a pierdut din valoare, nemaifiind în măsură să acopere nici măcar soldul creditului. O astfel de situație, catalogată drept risc de piață, este un exemplu elocvent al modului în care garanția reală devine ea însăși afectată de un risc, pierzându-și substanțial din valoare. În concluzie, constituirea unei garanții reale nu acoperă riscurile la care se supune banca, însăși garanția fiind supusă riscului.

În ce privește obligația clienților de a asigura imobilul asupra căreia s-a constituit garanția, aceasta este o măsură de conservare a garanției, nicidecum de diminuare a riscului. Spre exemplu, chiar dacă imobilul este asigurat la valoarea sumei împrumutate, o astfel de asigurare nu înlătură riscul scăderii valorii imobilului, ci acoperă riscul pieirii garanției.

În fine, modalitatea principală de recuperarea sumei împrumutate de către bancă este prin rambursare, iar nu prin executarea garanțiilor. În activitatea bancară situația în care se ajunge la executarea garanției pentru recuperarea creditului este tratată ca o situație de risc survenit, câtă vreme executarea implică costuri, proceduri jurisdicționale și nu în ultimul rând, există riscul ca executarea garanției să eșueze. Se observă așadar că, din orice perspectivă ar fi privită problema, garanțiile sunt cel mult măsuri de controlare a riscurilor, iar nicidecum de suprimare ori compensare a lor.

Evoluția terminologică comision de risc - comision de administrare nu influențează în niciun mod obligațiile efective de plată ale clienților, cât timp prețul contractual - reprezentat de D. și detaliat în Planul de rambursare - rămâne neschimbat.

După cum au arătat, D. reprezintă costul total al creditului. Simpla evoluție terminologică de la comision de risc la comision de administrare a riscului nu afectează în niciun mod obligațiile asumate de reclamanți la încheierea Convenției.

Modificarea a intervenit ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, urmărindu-se alinierea terminologiei folosite în contracte și în sistemele electronice de gestiune cu terminologia propusă de acest act normativ.

În ce privește petitul de constatare a caracterului abuziv și nulității prevederilor din Actul Adițional nr. 1/13.09.2010 privind comisionul de administrare credit arată că actul adițional a fost încheiat de Bancă cu reclamanții după . OUG nr. 50/2010, comisionul de administrare a creditului fiind stipulat în conformitate cu prevederile acestui act normativ.

Câtă vreme OUG nr. 50/2010 prevede în mod expres la art. 36 că Banca poate percepe un comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, includerea acestui comision în contract nu poate fi considerată abuzivă. Acolo unde legiuitorul a exclus în mod expres caracterul abuziv al unui astfel de comision, instanța nu poate interveni.

În orice caz, faptul că reclamanții au semnat un Act adițional reprezintă manifestarea liberă de voință în sensul modificării Convenției, iar această modificare este guvernată de actele normative în vigoare la data încheierii actului modificator, și anume de OUG nr. 50/2010.

Ordonanța definește la alin. 3 Comisionul de administrare ca fiind acel comision care se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.

Definirea comisionului aplicat prin Actul adițional semnat de părți la data de 13.09.2010, se referă la monitorizarea riscurilor privind utilizarea și rambursarea creditului de către împrumutat: administrarea riscului de credit implicat de situații precum comportamentul contractual al împrumutatului, codebitorilor, garanților, pe toată durata convenției, modul de îndeplinire de către împrumutat, codebitori, garanți, întocmai și la timp, pe toată durata convenției a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia, riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției, riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat a riscului de piață, implicat de situații precum variațiile condițiilor de piață, privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenție, variații a condițiilor pieții valutare.

Această monitorizare este în concordanță cu reglementarea din art. 126 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, care impune băncilor o permanentă monitorizare a riscului de credit.

Prin urmare, în accepțiunea reglementărilor pentru protecția consumatorilor o clauză poate fi declarată abuzivă, așa cum a arătat mai sus, în condițiile în care nu este explicit și nu a fost negociată cu consumatorul.

Referitor la primul aspect arată că definirea clauzelor de la art. 3. pct. 5, pct. 5.1 lit. b) din Actul adițional nr. 1/13.09.2010 respectiv este perfect legal în sensul prevăzut de norma incidentă (art.36) fiind explicită și asumată de părți, prin semnarea actului adițional.

Relativ la condiția negocierii Actului adițional nr. 1 din data de 13.09.2010, arată că urmare a negocierii intervenite între părți anterior semnării actului adițional s-a diminuat procentul dobânzii anuale efective(D.) de la 5,75 % pe an, la 0,5,58 % pe an, fapt care a atras o diminuare a costurilor pe care le-au suportat clienții de la data semnării actului adițional ceea ce rezultă din suma totală de rambursat care a scăzut de la 89.435,85 CHF la 89.202.09 CHF.

Teza a doua a alin. 3 reglementează modalitatea de aplicare a comisionului la soldul curent al creditului, iar conform Actului adițional nr. 1 din data de 13.09.2010 comisionul de administrare este în cuantum de 0,1% pe lună, aplicat la Soldul creditului.

Nu în ultimul rând comisionul de administrare nu poate fi pus în discuție întrucât actul adițional a fost semnat și asumat de părți, după . OUG nr. 50/2010 sub imperiul principiului pacta sunt servanda.

Legea nr. 288/2010 prevede expres că actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți.

În concluzie, în baza celor expuse anterior, consideră că această clauză nu este abuzivă astfel că nu se impune înlăturarea acesteia din contractul de credit.

Clauzele Convenției de credit sunt concepute de o manieră strictă, dar nicidecum abuzivă. Acordarea de credite de consum implică multe riscuri și multe necunoscute: economia națională și regională este deosebit de fluctuantă, la fel și politicile fiscale ori reglementările specifice domeniului bancar. Dincolo de acestea, Banca este la rândul ei creditată din surse externe, în condiții mult mai restrictive decât cele propuse consumatorilor. În acest context, împrumuturile de consum, acordate pentru o durată medie de 25-30 de ani trebuie reglementate la nivel contractual cât mai cuprinzător, orice concesie făcută de Bancă la momentul creditării putându-se dovedi neprofitabilă pe termen lung. Interesul Băncii este de a avea o politică de creditare sustenabilă pe termen lung și profitabilă, iar nicidecum de exploatare a consumatorilor. După cum au demonstrat, clauzele contractuale sunt stipulate cu bună-credință și din rațiuni serioase și bine determinate.

Pentru toate aceste motive, arată că se impune respingerea acțiunii reclamanților și obligarea lor la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, invocă prevederile art. 115 și urm.. 274 C.pr.civ.. Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE. OUG nr. 99/2006.

În data de 16.09.2013, reclamanții au depus la dosar Note de ședință prin care solicită respingerea excepțiilor invocate de către pârâta ..

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă, arată că potrivit dispozițiilor art.14 din Lg. 193/2000, „consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”.

Astfel, din contextul textului de lege invocat anterior, consumatorul care este prejudiciat prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000 se poate adresa direct instanței, legiuitorul neimpunând nici o condiție în acest sens. Legea dă posibilitatea consumatorului să se adreseze atât Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului cât și instanței de judecată, fără a îngrădii accesul liber la justiție prin obligarea acestuia să urmeze o anumită conduită. De altfel, și Curtea Constituțională s-a pronunțat în acest sens, prin deciziile nr.647/1105.2010 și nr. 1124/08.09.2011, unde se precede opțiunea de a fi sesizată direct de către consumator sau prin intermediul procesului verbal de constatare a faptelor contrare legii întocmit de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau de specialiștii autorizați ai organelor administrației publice. Mai arată că instanța judecătorească este unica autoritate care se va pronunța asupra existenței sau inexistenței clauzelor abuzive dintr-un contract.

De asemenea, Curtea a constatat că, în procedura reglementată de art.14 din Lg. 193/200 diferendul dintre consumator și comerciant poate parcurge trei grade de jurisdicție, însă, în cazul art.13 din aceeași lege, diferendul dintre organul de constatare și comerciant poate parcurge două grade de jurisdicție. Un asemenea tratament juridic nu încalcă art. 21 din Constituție, întrucât acest text constituțional nu impune legiuitorului obligația reglementării accesului la toate gradele de jurisdicție. Astfel cum s-a arătat mai sus, există o diferență specifică între prevederile art. 13 și art.14 din lege, în sensul că primul text reglementează și o răspundere contravențională, pe lângă răspunderea civilă delictuală comună ambelor texte de lege, ceea ce a și determinat legiuitorul să instituie proceduri de judecată diferite.

Procedura concilierii directe presupune convocarea prealabilă a părții adverse în legătură cu pretențiile formulate, cu scopul de a preîntâmpina un litigiu, în legătură cu care există posibilitatea acordului părților cu privire la pretențiile formulate. În acest scop, reclamanții au convocat banca printr-o invitație la conciliere directă pentru data de 11.02.2013. Punctul de vedere al băncii a fost consemnat în procesul verbal de conciliere, încheiat la data de 08.02.2013 la sediul băncii. Pârâta a răspuns în sens negativ și anume că nu înțelege să elimine comisionul de risc și comisionul de administrare și implicit restituirea sumelor pentru trecut.

Atât în doctrina cât și în practica judiciara s-a statuat că rațiunea concilierii prealabile este aceea de a simplifica și degreva judecata, având ca obiect pretenții de natură bănească, ce pot fi soluționate pe cale amiabilă, dar și într-un termen relativ scurt.

În consecința, rigorile îndeplinirii procedurii prealabile a concilierii directe sunt îndeplinite, pârâta nefiind chemată intempestiv în instanță de către reclamanți, fără a avea cunoștință de pretențiile formulate.

Mai mult, spre surprinderea reclamanților, pârâta a uitat faptul că la data de 08.02.2013, s-a încheiat procesul verbal de conciliere încheiat ca urmare a convocării la conciliere directă.

Față de toate aceste aspecte solicită respingerea excepției inadmisibilității acțiunii.

În ceea ce privește prescripția sumelor, reclamanții arată că au solicitat instanței prin acțiunea introductivă, respectiv capătul IV de cerere, să oblige pârâtele să restituie sumele achitate de aceștia cu titlu de comision de risc și comision de administrare, din luna februarie 2010 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală și nu de la data de 23.02.2007 - data încheierii convenției.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 99-100).

În ședința publică din data de 14.10.2013, Instanța, după deliberare, a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă, respectiv a lipsei calității procesuale active a reclamanților de a sesiza instanța cu o acțiune în baza Legii nr. 193/2000, în raport de aspectul că, consumatorul are la dispoziție acțiunea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reclamanții având calitate procesuală activă în a formula o acțiune de constatare a clauzelor abuzive.

De asemenea, a respins excepția lipsei procedurii prealabile prevăzută de art. 720 ind. 1 Cod procedură civilă, în raport de înscrisurile de la filele 99-100 care atestă răspunsul băncii la conciliere, iar în raport de prevederile Decretului nr. 167/1958, a respins excepția prescripției dreptului reclamanților de a pretinde restituirea sumelor percepute de bancă cu titlu de comision de risc de la încheierea contractului de credit, în raport de perioada pentru care se solicită sumele, precizată în petitul nr. 4 al acțiunii, precum și față de data introducerii acțiunii, respectiv 15.02.2013.

Reclamanții au depus la dosarul cauzei și Concluzii scrise prin care au solicitat admiterea acțiunii introductive iar, pe cale de consecință, să se constate abuzive clauzele de la pct.5 lit. a din convenția de credit_/23.02.2007, încheiată cu pârâtele și pct. 3.5 din condițiile generale ale convenție, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare, prin art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1/13.09.2010; să se constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare; să se dispună înlăturarea din convenție și actul adițional clauzele privind comisionul de risc și comisionul de administrare; să fie obligate pârâtele în solidar să restituie sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu luna februarie 2010 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală de la data introducerii acțiunii; să fie obligată pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce o va pronunța instanța să pună la dispoziție actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului; cu cheltuieli de judecată, conform dispozițiilor art. 274 C.proc.civ.

În motivare mai arată că în momentul în care a încheiat convenția și actul adițional, au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător, fără a le da posibilitatea să modifice sau să înlăture vreuna din aceste clauze. La fel s-a întâmplat și în cazul semnării actului adițional, acesta fiind unul de adeziune, clauzele sale fiind prestabilite de împrumutător, reclamanții neavând posibilitatea să le negocieze. În prezentarea ofertei, banca, prin ofițerul de credit, a prezentat costul creditului ca fiind alcătuit doar din dobândă. Această prezentare este confuză pentru clienții care doresc să obțină un credit și se direcționează în luarea deciziei de a încheia convenția asupra dobânzii ca și cost al creditului. Dobânda este cea care diferențiază ofertele de creditare de pe piața bancară. Susțin reclamanții că banca nu a realizat o informare corectă și precisă în ceea ce privește costul efectiv al creditului, deformând percepția reclamanților cu privire la elementele principale ale ratei și implicit ale costului de credit, cu afectarea capacității acestora de a lua o decizie în cunoștință de cauză în legătură cu existența comisionului de risc, scopul și destinația perceperii acestui comision.

Clauza privind comisionul de administrare a fost introdusă de către pârâta de ordinul 2 prin act adițional. Consideră că această clauză este, pe de o parte nulă de drept pentru că ceea ce este prohibit de legiuitor nu poate fi validat prin consimțământul părților, iar nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare. Pe de altă parte este abuzivă pentru că această clauză nu a fost negociată și creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, în detrimentul reclamanților.

Referitor la corecta implementare de către bancă a dispozițiilor OUG nr. 50/2010 în ceea ce privește comisionul de risc, în jurisprudența Tribunalului A. se arată că: „instanța trebuie să constate nulitatea absolută a clauzei prin care, prin act adițional pârâtele au transformat comisionul de risc în comision de administrare. În acest sens tot tribunalul face mențiunea că: Art. 95 alin. 4 din OUG nr. 50/2010, interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din ordonanța de urgenta și impune eliminarea comisionului de risc, care reprezintă o clauza abuzivă în contractele de credit. Prin urmare transformarea comisionului de risc în comision de administrare, (prin redenumire), reprezintă în esență tot o clauză abuzivă, care nu schimbă cu nimic situația ba, mai mult echivalează cu eludarea dispozițiilor OUG nr. 50/2010.

În sensul celor de mai sus sunt și dispozițiile art. 36 și art. 40 din OUG nr. 50/2010, citate, potrivit cărora: „Art. 36-(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. (2) Comisionul de analiză dosar și cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit. (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului. Art. 40 - (1) Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator. (2) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. (3) În cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.

După cum se poate observa, spune instanța de control, „voința legiuitorului a fost să interzică comisionul de risc. Orice clauză contractuală, inserată într-un contract sau act adițional, care are ca efect perceperea unui astfel de comision, chiar și sub o altă denumire, dar cu același conținut și cu aceeași destinație, este nulă de drept. Împrejurarea că un astfel de act adițional a fost semnat de consumator sau considerat acceptat tacit de către acesta, este lipsită de relevantă deoarece voința legiuitorului este exprimată în sensul interzicerii acelor clauze, care au efect echivalent celor privind perceperea comisionului de risc. Asumarea efectivă sau tacită a unui asemenea act adițional nu validează clauzele a căror conținut este prohibit de legiuitor."

În speță, reclamanții au semnat Actul Adițional nr. 1/13.09.2010 la convenția de credit, în forma și conținutul propus de bancă.

Prin art. 3 al Actului Adițional nr. 1, cu referire la pct.5. litera b din Condițiile speciale ale Convenției, banca definește comisionul de administrare credit (în procent de 0,10% pe lună) ca fiind perceput pentru administrarea creditului, din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului. Acest comision de administrare credit, vizează administrarea riscului de credit, implicat în situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului/ codebitorilor/garanților pe toata durata convenției, modul de îndeplinire de către aceștia întocmai și la timp a tuturor obligațiilor asumate, riscul de urmărire, degradare și uzura a tuturor bunurilor aduse garanție, riscul neîncasării valorii asigurate, riscul de piața, etc.

Pentru a evita includerea - chiar și prin acordul părților, a unor comisioane cu efect echivalent celui de risc, chiar și sub o altă denumire, prin art. 36 alin.3 din OUG nr. 50/2010, legiuitorul a definit comisionul de administrare ca fiind acela ce se percepe pentru monitorizarea /înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, iar în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Rezultă că, accepțiunea dată comisionului de administrare credit în conținutul clauzelor actului adițional, excede limitele impuse de legiuitor prin definiția cuprinsă în art. 36 alin.3 din OUG nr. 50/2010 și se circumscrie în esență, tot ideii de asigurare din perspectiva băncii a riscului de credit, ceea ce înseamnă că practic, comisionul de risc a fost menținut în continuare, dar sub o altă denumire, aceea de comision de administrare.

Plecând de la faptul că orice accepțiune contrară celei date de legiuitor este prohibită, rezultă că asumarea efectivă sau tacită a unui asemenea act adițional nu validează clauzele a căror inserare s-a dorit a fi prohibita de legiuitor. Aceasta atitudine a băncii, care a menținut comisionul de risc, dar sub o altă denumire (aceea de comision de administrare), echivalează tot cu o modificare abuzivă și unilaterală a contractului - prin actul adițional, întrucât nici măcar semnarea de către reclamanții împrumutați, a unui asemenea act adițional, nu-i poate conferi acestuia valențe licite și consensuale, câtă vreme ceea ce s-a dorit de către consumatori și de legiuitor, a fost prohibirea perceperii comisionului de risc și a comisioanelor cu efect echivalent acestuia în contractele de credit. De altfel, dispozițiile art. 40 alin.3 teza finală din OUG nr. 50/2010, sunt lipsite de echivoc în sensul că, introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept."

În acord cu cele expuse mai sus, dacă prin Actul Adițional nr. 1/13.09.2010 semnat de către reclamanți, cuantumul comisionului de administrare credit nu a fost redus de bancă, rezultă faptul că acesta nu a fost negociat și că a fost reintrodusă în sarcina reclamanților obligația de plată a comisionului de risc, redenumit în comision de administrare, dar având în esență destinația și rolul de a acoperi riscurile creditului și o accepțiune cu totul diferită de cea permisă de legiuitor pentru comisionul de administrare.

În speță, trebuie stabilit, prin întreg contextul legislativ care a determinat încheierea actului adițional, dacă semnarea și negocierea unei clauze nelegale (prohibită de legiuitor) poate produce efecte juridice, respectiv dacă se poate negocia ceva ce este în afara legii.

Astfel cum s-a reținut, prin OUG nr. 50/2010 legiuitorul a prohibit perceperea comisionului de risc (sau a oricăror alte comisioane cu efect echivalent acestuia) fără a face vreo distincție sau derogare raportat la cuantumul sau fluctuațiile acestuia. Prin urmare, în acest caz este vorba despre caracterul nelegal și în consecință abuziv al perceperii în continuare a unui comision cu efect echivalent celui de risc, redenumit comision de administrare.

Este adevărat că, prin art. 39 din Legea 288/2010 s-a statuat că, prevederile OUG nr.50/2010 nu se aplică (cu anumite excepții) contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței, însă, aceasta nu înseamnă că prevederile OUG nr. 50/2010 nu se aplică actelor adiționale la contractele respective, câtă vreme, prin Art. II, aceeași Lege 288/2010 (de aprobare a OUG 50/2010), reglementează distinct, situația actelor adiționale. Este evident că OUG nr. 50/2010 nu poate retroactiva, deci nu se poate aplica contractelor deja încheiate la momentul intrării ei în vigoare, însă principiul tempus regit actium, impune aplicarea ei imediată actelor adiționale încheiate după ., spune în motivare Tribunalul A..

Faptul că pârâta a înțeles acest lucru, respectiv că trebuie să se supună exigențelor OUG nr. 50/2010 cu ocazia întocmirii, negocierii și încheierii actului/actelor adiționale, rezultă din: clauzele actului adițional, prin care Convenția a fost modificată ulterior, "inclusiv ca urmare a implementării cerințelor impuse prin OUG nr. 50/2010, privind creditele pentru consumatori"; prin întâmpinare, pârâta arată ca, " ulterior apariției OUG nr. 50/2010, pentru a pune în acord cu litera legii contractele, subscrisa, am procedat la modificarea contractelor de credit, astfel încât ele să fie în concordanță cu dispozițiile acestei noi norme ".

Din cele ce preced, rezultă indubitabil că voința internă a băncii, a fost aceea de a-l modifica pentru a-l pune în acord cu dispozițiile legale, respectiv cu exigențele OUG nr.50/2010 .

În plus, referitor la corecta implementare a actului adițional, tribunalul reține că dispozițiile OUG nr.50/2010, care prohibesc perceperea comisionului de risc sau a oricăror alte comisioane cu efect echivalent acestuia, nu au nicio legătură cu negocierea respectivelor clauze, întrucât, negocierea este rezultatul voinței părților, iar prohibirea comisionului de risc, este rezultatul voinței imperative a legiuitorului.

Aceasta înseamnă că, mai întâi trebuie stabilite clauzele contractuale adiționale care să nu fie prohibite de legiuitor și abia apoi se trece la controlul negocierii lor.

În sprijinul acestor susțineri sunt citate atât dispozițiile art. 969 din Vechiul cod civil (în vigoare la data semnării actului adițional), cât și cele ale art. 1270 din Noul Cod Civil, în conformitate cu care, convențiile legal făcute, au putere de lege între părțile contractante. Dacă potrivit art. 5 din Vechiul Cod civil, nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri și art. 1237 din Noul Cod Civil, înlătură orice echivoc în ceea ce privește imposibilitatea eludării prin negociere a unei norme legale imperative, calificând drept fraudare a legii prin cauză ilicită, situațiile în care contractul este mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. Este de necontestat faptul că, un act normativ prin care s-a dorit protejarea de către legiuitor a unei mase de subiecte de drept incluse în categoria consumatorilor, cum este și OUG nr.50/2010, reprezintă o lege (lato sensu) care interesează atât ordinea publică cât și bunele moravuri (sub acest ultim aspect avându-se în vedere accepțiunea de cauză ilicită și imorală).

În consecință, nu se poate negocia ceea ce este prohibit de legiuitor în mod imperativ și ca atare, în ceea ce privește actele adiționale întocmite ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, orice clauză din acel act adițional, cu efect echivalent perceperii comisionului de risc este contrară legii, fiind nulă de drept.

Tot în jurisprudența Tribunalului A. se arată că: „nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare. În situația de față comisionul de administrare are același conținut ca și comisionul de risc, fiind evident faptul că banca a încercat dând o aparență legală (semnarea unui act adițional în care era modificata doar denumirea clauzei) să perceapă același comision care, potrivit legii este lovit de nulitate absolută. Din cele expuse consideră că aceasta clauză privind comisionul de administrare, este nulă deoarece legiuitorul a instituit o interdicție în ce privește posibilitatea părților de a acoperi prin confirmare o clauză contractuală care este lovită de nulitatea absolută."

A accepta posibilitatea negocierii și menținerii astfel, a unor comisioane cu efect echivalent celui de risc, în actele adiționale încheiate ca urmarea intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, înseamnă a lipsi de efect voința legiuitorului care prohibește imperativ comisionul de risc.

Comisionul de risc, nu trebuie privit prin prisma cuantumului ci, prin prisma cauzei sale juridice, a scopului în vederea căruia a fost sau fete perceput. Legiuitorul nu a prohibit un anumit cuantum al acestuia raportat la alte clauze contractuale, ci însăși perceperea lui.

De aceea, raționamentul juridic, pentru care clauzele având ca obiect perceperea comisionului de risc au fost înlăturate din contractele de credit inițial încheiate, trebuie aplicat și în ceea ce privește clauzele privind perceperea unui comision cu efect echivalent celui de risc, din actele adiționale. Aceasta întrucât, așa cum s-a argumentat, este fără echivoc că toate prevederile din contractele consumatorilor privitoare la perceperea unui comision de risc, sunt clauze abuzive datorită dezechilibrului contractual pe care îl generează, prin transferul tuturor riscurilor în sarcina consumatorilor.

Dezechilibrul contractual este generat de însăși perceperea comisionului de risc, adică de transferul tuturor riscurilor în sarcina consumatorului și nicidecum de cuantumul comisionului de risc.

Analiza caracterului negociat al unor clauze, trebuie să fie subsecventă analizei valabilității lor prin prisma caracterului lor licit și moral. Dacă respectivele clauze, chiar negociate fiind, sunt prohibite de legi imperative, potrivit art. 5 și art. 969 din Vechiul Cod Civil, ele nu pot produce efecte, nici între părți și nici față de terți, deoarece ceea ce este nul nu poate produce efecte.

Mai mult, fiind vorba de o nulitate absolută, ea poate fi invocată de orice parte are interes, deci și de cea care a semnat actul adițional. De aceea, prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat să se constate nule și abuzive clauzele prin care banca a introdus în convenție, prin actul adițional, comisionul de administrare. în susținerea acestor capete de cerere, reclamanții au susținut nu numai caracterul nenegociat și contrar bunei credințe a respectivelor clauze, cât și faptul că, din conținutul actului adițional rezultă că acest comision are aceeași destinație ca și comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului.

Nu poate fi ignorat nici faptul că, la . OUG 174/19.11.2008 ( act normativ ce a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea în M.Of. nr.795/27.11.2008), a fost modificată OG 21/1992 privind protecția consumatorilor, în sensul introducerii art.93. Potrivit acestui articol, la lit. e pct.2, în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri, care nu au fost menționate în contract.

Dacă potrivit art. 39 din Legea 288/2010, prevederile OUG nr.50/2010 nu se aplică (cu anumite excepții), contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței, nu înseamnă că, acelor contracte de credit nu li se aplică dispozițiile art. 93 lit. e pct.2 din OG nr. 21/1992, care interzic introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri, care nu au fost menționate în contract, în situația contractelor aflate în derulare. Rolul actului normativ precitat (ca de altfel și al OUG nr. 50/2010 ) este protejarea de către legiuitor a unei mase de subiecte de drept incluse în categoria consumatorilor (dovadă și denumirea actului normativ - OG 21/1992 privind protecția consumatorilor). Această ordonanță reprezintă o lege (lato sensu) care interesează atât ordinea publică cât și bunele moravuri (sub acest ultim aspect avându-se în vedere accepțiunea de cauză ilicită și imorală), și din nou, devine incident raționamentul juridic expus, ce privește imposibilitatea negocierii și validării prin negociere a clauzelor contractuale prohibite de legiuitor și nule de drept.

Caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din prevederile art.4 din Lg. 193/2000, întrucât nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că acele garanții, pe care au fost obligați să le aducă la semnarea convenției, au rămas valabile, astfel că acel dezechilibru despre care au vorbit se menține în continuare.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare, apreciază că se impune înlăturarea lor din convenția de credit. În aceste condiții, sumele pe care reclamanții le-au achitat cu titlu de comision de risc și comision de administrare reprezintă o plată nedatorată, care, potrivit art. 1092 C.civ. trebuie restituită. Ca urmare solicită obligarea pârâtelor ca în solidar să le restituie sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare începând cu luna februarie 2010 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală.

Solicită totodată obligarea pârâtei de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va pronunța să le pună la dispoziție actul adițional la convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.

La judecarea cauzei solicită să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin. 1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Față de cele ce preced, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar și cu riscul încălcării Legii nr. 193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, solicită să se constate că aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Comisionul de risc, transformat ulterior în comision de administrare, nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat.

Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în cf, cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art.22 pct.1 din Legea 571/2003 privind codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare). De altfel, pârâtele pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, aveau posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâtele aveau obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, acestea au preferat să transfere tot acest risc asupra clienților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Reclamanții solicită instanței să constate că și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prev. de art.4 al directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

Nulitatea lipsește de cauză juridică în mod retroactiv, obligația de achitare a sumei reprezentând comisionul de risc. De fapt, sumele achitate cu titlu de comision de risc reprezintă o plată nedatorată, care stă ca temei al restituirii prestațiilor bănești.

Contractul încheiat între părți nu intră în domeniul incidenței excepției de la principiul restitutio în integrum, întrucât contractul de credit nu este un contract cu executare succesivă, ci un contract încheiat uno ictu. Astfel, pârâta și-a executat obligația de a pune la dispoziția reclamanților suma solicitată, reclamanților revenindu-le obligația corelativă de a achita suma de bani la termenele scadente. Modalitatea convențională de restituire a sumei împrumutate nu schimbă natura juridică a contractului și nici a obligației de restituire-înțelegând prin aceasta o plată în accepțiunea art.1092 cod Civil, ca executare voluntară a unei obligații.

În drept au invocat prev. art. 146 Cod de procedură civilă.

Analizând actele și lucrările dosarului, având în vedere actele depuse la dosar, probațiunea administrată și susținerile părților, instanța reține următoarele: În ce privește excepțiile invocate în cauză, au fost analizate și soluționate de instanță după cum urmează:

La termenul de judecată din data de 14.10.2013, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă, și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților de a sesiza instanța cu o acțiune în baza Legii nr. 193/2000, în raport de aspectul că, consumatorul are la dispoziție acțiunea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reclamanții având calitate procesuală activă în a formula o acțiune de constatare a clauzelor abuzive.

De asemenea, a fost respinsă excepția lipsei procedurii prealabile prevăzută de art. 720 ind. 1 Cod procedură civilă, în raport de înscrisurile de la filele 99-100 care atestă răspunsul băncii la conciliere, iar în raport de prevederile Decretului nr. 167/1958, a fost respinsă excepția prescripției dreptului reclamanților de a pretinde restituirea sumelor percepute de bancă cu titlu de comision de risc de la încheierea contractului de credit, în raport de perioada pentru care se solicită sumele, precizată în petitul nr. 4 al acțiunii, precum și față de data introducerii acțiunii, respectiv 15.02.2013.

Pe fondul cauzei, instanța reține că reclamanții F. A. M. și F. D., au încheiat cu ., Sucursala Bistrița convenția de credit nr._/23.02.2007, având ca obiect credit în valoare de 54.900 CHF, pentru nevoi personale cu ipotecă constituită pe imobilul proprietate personală, cu o perioadă de rambursare de 240 de luni. Contratului i-a fost atașat un grafic de rambursare, în care părțile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutatul era obligat să o achite către bancă.

În momentul în care au încheiat această convenție, reclamanții au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, având în vedere faptul că acest contract este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător, fără a le da posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.

La pct.3 lit. d din „condițiile speciale ale convenției" se face referire la data ajustării dobânzii, iar la pct.3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției se face referire la dobânda anuală efectivă(D.).

Astfel, cu toate că dobânda curentă s-a stabilit ca fiind în cuantum de 4,25% pe an – dobândă fixă, din interpretarea clauzei de la pct.3 lit. d, banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii.

La pct. 3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției, se stipulează că D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10 „Costuri suplimentare" cu toate că dobânda prevăzută în convenție a fost stabilită ca fiind fixă.

În mod întemeiat apreciază reclamanții că sunt abuziveclauzele prevăzute la pct.3 lit. d „Data Ajustării Dobânzii" din „condițiile speciale ale convenției" și la pct. 3.10 D. (dobânda anuală efectivă) din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției,pentru că îi dau dreptul băncii să modifice unilateral contractul fără a avea un motiv clar și întemeiat care să fie precizat în contract, încălcându-se astfel dispozițiile Legii 193/2000.

La art.3 lit. d titlul condiții speciale ale convenției, privind data ajustării dobânzii se prevede că Banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării. De asemenea, la art.3.10 titlul condiții generale, privind dobânda anuală efectivă se arată că D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10) Costuri suplimentare sau prin acordul părților.

Prin necircumstanțierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu de către pârâte, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză este de natură să prejudicieze pe consumatorii reclamanți, dând dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda fără raportarea la un indicator precis, individualizat.

Această modalitate face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea pârâtei, fără a da posibilitatea reclamanților de a verifica dacă majorarea era judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

Dobânda este un element esențial într-un contract de credit bancar, iar interpretarea dată de bancă – a schimbărilor în domeniul economic și a creșterilor costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit, excede limitele teoriei impreviziunii și este contrară bunei credințe, având în vedere că nu reprezintă o situație descrisă clar, previzibilă, care să furnizeze posibilitatea reclamanților să poată anticipa consecințele ce s-ar putea produce în situația intervenirii respectivei situații.

Potrivit art. 3 lit. a din contract, părțile au stabilit că împrumutatul datorează băncii dobânda curentă de 4,25 %, conform lit. d), banca putând revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii, rata dobânzii astfel modificată urmând a se aplica de la data comunicării.

Conform art. 5 lit. a, s-a stabilit plata unui comision de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.

Potrivit art. 8.1 lit. a liniuța a doua și a treia și litera c din Condițiile Generale ale Convenției, „În cazul în care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci în orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului și garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii, conform Convenției dacă: „împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plata a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror costuri datorateconform altor Convenții Încheiate de Împrumutat cu Banca” sau „conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare /de credit; c) în cazul apariției unei situații neprevăzute, care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției; d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.”

Totodată, trebuie precizat că în Secțiunea a 10) „Costuri suplimentare” la art. 10.1 s-a prevăzut: „Referitor la Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile, care: a) supun Banca la orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din Convenție cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca; b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezervă, depozit special sau orice cerință similară (de ex în corelație sau în legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele Băncii, depozitele constituite cu sau pentru costurile Băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația de a acorda credite; c) al căror rezultat este: i) creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii în baza Convenției".

Potrivit art. 10.2 din Condițiile Generale ale Convenției "în oricare din cazurile de mai sus menționate, în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări".

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 3 lit. d potrivit căreia „banca poate revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”, instanța reține că o atare clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat.

Conform art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „evoluției pieței financiare sau politica de credite a băncii”, fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. D. astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Motivele menționate respectiv „evoluției pieței financiare sau politica de credite a băncii” nu îndeplinesc această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față.

Astfel, consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că a negociat, în mod direct, această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză.

Referitor la actul adițional al contractului de credit ce cuprinde și formula de calcul a dobânzii, nici acesta nu a fost negociat de către reclamanți.

În ceea ce privește clauza prevăzută de art.5 lit. a din Condițiile speciale, se constată că scopul perceperii acestui comision este neclar, terminologia folosită nefiind descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor încheiate de pârâtă, pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc.

De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestei clauze, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate.

Prin urmare, instanța consideră că această clauză contractuală, privitoare la comisionul de risc, este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/2000, astfel încât este nulă absolut.

Practic, opțiunea reclamanților de a contracta în aceste condiții nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilității de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru majorarea dobânzii.

De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE – C – 484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispozițiile art.4 alin.2 și art.8 din Directiva nr.93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări... care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.

Cum, jurisprudența CJUE este obligatorie pentru instanțele românești rezultă că, oricum, acestea aveau posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze, fapt ce s-a și petrecut.

Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existenta obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului. D. in contractele aleatorii exista șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi. Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract cumulativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia.

In aceste condiții, în speță este nejustificată stipularea plății unui „comision de risc” care să-i acopere băncii „riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului”, creditoarea fiind îndreptățită să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului daca acestea sunt insuficiente.

Pe de alta parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză.

Astfel, anularea este consecința reținerii caracterului abuziv al acestor clauze de către instanța judecătorească, abilitată de lege în acest sens: „o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26 din Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene, în Hotărârea Murciano Quintero, C-240/98, din 27.06.2000).

Prin prisma considerentelor expuse mai sus, instanța urmează să admită acțiunea civilă formulată de reclamanți și în consecință, să constate abuzive și nule clauzele stipulate la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/23.02.2007 încheiată între părți și pct.3.5 din condiții generale ale convenției, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare, prin art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1/13.09.2010; precum și de la pct. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției referitoare la data ajustării dobânzii și pct.3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției referitoare la dobânda anuală efectivă (D.).

Totodată, se va constata că prin act adițional pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a, în comision de administrare și se vor constata abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare, urmând a se dispune înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare, reținând că nu s-a solicitat reclamanților un acord cu privire la perceperea unui nou comision, nu au fost stabilite condițiile și modalitatea de calcul a acestuia, ci s-a trecut automat la încasarea lui raportat la soldul curent al creditului. A operat astfel o modificare unilaterală a contractului din partea băncii cu încălcarea dispozițiilor art. 13.1 din condițiile generale ale convenției, comisionul de administrare nefiind altceva decât comisionul de risc din convenția inițială, banca operând doar o modificare formală a denumirii comisionului pentru a-i da o aparență legală.

Raportat la soluția adoptată și în baza principiului repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum), potrivit căruia tot ceea ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acele clauze nu ar fi existat, instanța va obliga pârâtele, în solidar, să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu luna februarie 2010 și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală aferentă, începând cu data introducerii acțiunii, 15.02.2013 și până la data plății efective. Totodată, în aplicarea principiului quod nullum est, nullum product effectum (ceea ce este nul produce efecte nule), și cel al retroactivității efectelor nulității, văzând și dispozițiile art. 969 și art. 1073 C.civ., instanța va obliga pârâta . Bistrița ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție, conform dispozițiilor sentinței și un nou grafic de rambursare a creditului.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., fiind în culpă procesuală, pârâtele fi obligate în solidar să plătească reclamanților suma de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat (f.71).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite cererea reclamanților F. A. M., F. D., domiciliați în Bistrița, ., ., jud. Bistrița-Năsăud, în contradictoriu cu pârâtele ., cu sediul în București, ., . 10, sector 2, și . BISTRIȚA, cu sediul în Bistrița, ., jud. Bistrița Năsăud și, în consecință:

- constată ca fiind abuzive clauzele de la pct.5 lit. a din convenția de credit_/23.02.2007, încheiată între părți și pct. 3.5 din condițiile generale ale convenție, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare, prin art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1/13.09.2010;

- constate ca fiind abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare;

- dispune înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare;

- obligă pârâtele, în solidar, să le restituie reclamanților suma de 1673,14 CHF, sumă achitată cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu luna februarie 2010, până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală de la data introducerii acțiunii;

- obligă pârâta . BISTRIȚA ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe să pună la dispoziția reclamanților actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului;

Obligă pârâtele, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Cu drept de recurs în termen de 15 de zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 16.12.2013.

PREȘEDINTE GREFIER

V. V. B. C. I.

RED/DACT

VV/M.

06.02.14

← Revendicare imobiliară. Sentința nr. 2022/2013. Judecătoria...		Plângere contravenţională. Sentința nr. 8268/2013.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Încheierea nr. 1346/2013. Judecătoria BISTRIŢA Plângere contravenţională. Sentința nr. 2060/2013. Judecătoria BISTRIŢA Pretenţii. Sentința nr. 352/2013. Judecătoria BISTRIŢA Revendicare imobiliară. Sentința nr. 2022/2013. Judecătoria BISTRIŢA Plângere contravenţională. Sentința nr. 8268/2013. Judecătoria BISTRIŢA Modificare act constitutiv persoană juridică. Încheierea nr. 7742/2013. Judecătoria BISTRIŢA Încuviinţare executare silită. Încheierea nr. 5846/2013. Judecătoria BISTRIŢA Validare poprire. Sentința nr. 835/2013. Judecătoria BISTRIŢA