Acţiune în constatare. Sentința nr. 5538/2014. Judecătoria BISTRIŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5538/2014 pronunțată de Judecătoria BISTRIŢA la data de 24-06-2014 în dosarul nr. 10912/190/2012
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA BISTRIȚA
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5538/2014
Ședința publică din data de 24 Iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. R. R.
GREFIER: M. M. N.
Pe rol fiind judecarea cauzei civile formulată de reclamanții C. E. și C. S., împotriva pârâtei ., având ca obiect acțiune în constatare – anulare clauze abuzive.
Cauza s-a judecat în fond la data de 27.05.2014, concluziile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța a amânat pronunțarea pentru data de 03.06.2014 pentru a da părților posibilitatea de a formula concluzii scrise, iar ulterior, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 10.06.2014, 17.06.2014 și respectiv 24.06.2014, încheierile de amânare a pronunțării făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile, constată:
Prin cererea înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, precizată la termenul din 22.01.2013 (f. 101), reclamanții C. E. și C. S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta ., să se dispună anularea clauzei prevăzute de art. 5, lit. a "comision de risc" din convenția de credit nr._/28.09.2007; și să fie obligată pârâta la restituirea sumei încasate drept comision de risc, de la data încheierii contractului, respectiv 28.09.2007, până la data introducerii acțiunii, actualizată cu rata inflației efective, respectiv 2.505,44 CHF; cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că, la data de 28.09.2007, prin convenția de credit nr._, pârâta . le-a acordat reclamanților un împrumut cu garanție imobiliară, în valoare totală de 90.100 CHF, cu o perioadă de rambursare de 180 luni. Contractul prevedea o sumă fixă de 4,25% pe an, fiindu-i atașat în consecință un grafic de rambursare care prevedea lunar, pe lângă suma pe care reclamantul era obligat să o achite.
O altă clauză considerată abuzivă de acesta, prin prisma celor expuse mai sus, fiind și ea prevăzută de art. 5 lit. a din Convenția de credit referitoare la comisionul de risc de 0,15%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.
Reclamantul consideră că acest comision este nelegal, fiind nejustificată plata acestuia, întrucât creditul contractat de reclamanți este garantat prin ipotecă imobiliară și de un codebitor. Mai mult decât atât, cei doi au fost nevoiți să încheie o poliță de asigurare cu un asigurător agreat de bancă, fiind astfel acoperite toate riscurile pentru pârâtă, riscurile fiind în această situație preluate de asigurător. Având în vedere cele expuse anterior, consideră reclamanții că art. 5, lit. a din. convenția de credit nr._/28.09.2007 este abuzivă și încalcă în mod flagrant dispozițiile art. 1 din Legea 193/2000.
Conform prevederile art. 1 din Legea 193/2000 rep. în care se stipulează "Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", cele ale alin. 2 prin care se dispune că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, și cele alin. 3 al aceluiași articol prin care se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Constituie o clauză abuzivă, în sensul art. 4 din Legea 193/2000 rep. conf. căruia "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Această clauză vine în contradicție evidentă cu clauza prevăzută de art. 5 lit. a din contract ce statuează perceperea comisionului de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului.
Conform art. 4 alin. 2 și 3 din Legea 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate, sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard pre-formulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Dispozițiile Legii 193/2000, invocate în prezenta cauză dedusă judecății, transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Clauzele contractuale și definirea termenilor din convenția de credit trebuie formulate astfel încât să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului.
Abuzul pârâtei reiese și din modul din care aceasta își subapreciază clienții; căci dacă reclamanții și-au achitat lunar ratele, neavând nici o zi de întârziere, pârâta a manifestat un total dispreț față de ei, prin perceperea ilegală a comisionului de risc și ca urmare a faptului că, deși au fost depuse mai multe notificări, respectiv: la data de 17.09.2010 s-a depus adresa nr. 1932, la data de 11.10.2010, s-a depus adresa 2143, la data de 11.11.2010 s-a depus adresa 2487, la data de 04.09.2012 s-a depus adresa nr. 32 și la data de 11.09.2012 s-a depus, adresa nr. 678, la V. SA - Sucursala Bistrița, prin care se aducea la cunoștința băncii că nu sunt de acord cu redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, aceasta le-a comunicat un nou grafic de rambursare, constatând existența unui nou comision, și anume, de administrare, acesta fiind identic, ca valoare cu cel de risc menționat în contractul inițial.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 1, art. 2, art. 13 din Legea 193/2000 rep., art. 5, art. 948 alin. 4 și art. 966 din Codul Civil, precum și pct. 3 lit. a și d și art.5 lit. a din Convenția de credit nr._/28.09.2007, art. 992 Codul civil și Decizia 577/29.04.1996 a ÎCCJ, conform căreia atât timp cât contractul dintre părți i-a fost modificat, prețul datorat de părți este cel stabilit inițial prin consensul părților.
În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 5-37,102-110).
Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare (f. 43-50), precizată la termenul din 27.11.2012 (f. 87), prin care a solicitat să se dispună respingerea acțiunii ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.
În motivare se invocă, cu titlu de chestiune prealabilă, necesitate precizării capătului 2 din cuprinsul cererii de chemare în judecată în sensul stabilirii sumelor pe care le solicită a fi restituite, a indicării modului de calcul al sumei pretinse în CHF sau echivalentul în lei al acestei sume, în condițiile art. 112 pct.3 Cod procedură civilă, pentru ca pârâta să fie în măsură să își exprime poziția procesuala față de aceste pretenții.
Totodată, pârâta invocă prescripția dreptului la acțiune în sens material în privința întregii cereri de chemare în judecată formulate de reclamanți. Contractul de credit a fost încheiat sub nr._ la data de 28.09.2007, iar cererea introductivă de instanță a fost promovată la 24.09.2012, cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani.
Punctul de vedere al pârâtei este unul rațional și rezonabil, fiind susținut și de faptul că, timp de circa 5 ani, reclamantul debitor și-a respectat obligațiile asumate față de bancă, a plătit ratele de credit, dar și comisionul de risc sau după caz de administrare și nu s-a simțit în niciun fel lezat de conținutul lor decât după ce a fost încurajat de apariția unui curent jurisprudențial pe care nu îl înțelege și pe care se abține să-l califice din perspectiva temeiniciei și legalității.
Pe cale de excepție, pârâta invocă prescripția dreptului reclamanților de a solicita restituirea integrală a comisionului de administrare pe care aceștia l-au plătit de la data de 28.09.2007 până la data introducerii acțiunii.
Raportat la dispoziția de principiu potrivit căreia orice acțiune în pretenții, având ca obiect un drept de creanță, se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului de a cere restituirea unor sume care au fost plătite pretins nedatorate, excepție admisibilă datorită faptului că cererea de chemare în judecată promovată de reclamanți a fost înregistrată la Judecătoria Bistrița la data de 24.09.2012. Prin capătul 2.a al cererii, reclamanții solicită instanței să dispună obligarea băncii la restituirea unei sume de bani, pretins reținută cu titlul de comision de risc, ce a fost achitată de la data de 28.09.2007 până la data introducerii cererii de chemare în judecată. Având în vedere că acțiunea a fost promovată în data de 24.09.2012 și că, în lumina dispozițiilor legale care reglementează instituția prescripției extinctive, poate fi pretinsă pe calea unor acțiuni judiciare, numai restituirea unor sume de bani de la plata cărora nu a trecut un interval de timp mai mare de 3 ani calculat în urmă (în trecut) de la data înregistrării acestor acțiuni la o instanță de judecată, rezultă cu claritate faptul că acțiunea reclamanților ce face obiectul capătului 2 din cuprinsul cererii de chemare în judecată este prescrisă pentru intervalul de timp cuprins între 24.09._09.
Tot pe cale de excepție, pârâta invocă inadmisibilitatea capetelor 1, 2, raportat la următoarele împrejurări: prin capătul 1 din cerere, reclamanții solicită instanței să anuleze din convenția de credit nr._/28.09.2007, pct.5 ,lit. a, privind comisionul de risc din convenția de credit.
O atare cerere este inadmisibilă având în vedere faptul că art.13 alin. l din Legea 193/2000 stabilește faptul că instanța poate constata doar existența unor clauze abuzive într-un contract de credit, or temeiul juridic al acțiunii promovate îl constituie tocmai legea 193/2000, ceea ce implică obligația pentru orice reclamant debitor interesat să-și formuleze o eventuală acțiune întemeiată pe acest act normativ special în formele stabilite de Legea 193/2000.
Pentru motivele de mai sus, este inadmisibil și capătul de cerere 2, având în vedere faptul că, în lumina Legii 193/2000, un eventual debitor reclamant poate solicita instanței doar să constate existența unor clauze abuzive dintr-un contract de credit și nu inexistența unei obligații de plată decurgând dintr-un asemenea contract.
Dar caracterul inadmisibil al capetelor 1 și 2 din cuprinsul cererii de chemare în judecată decurge și dintr-o altă împrejurare și anume: prin acțiunea promovată, reclamanții solicită instanței să constate caracterul pretins abuziv al clauzei contractuale și să dispună anularea (eliminarea) acestora din cuprinsul convenției de credit pe care reclamantul le-a angajat cu banca, numai că art. 13 alin. 1 din Legea 193/2000 nu permite instanțelor să anuleze clauze din contract. Ceea ce poate face un judecător chemat să soluționeze o acțiune întemeiată pe art. 13 și 14 din Legea 193/2000 este să constate existența clauzelor dovedit abuzive și să oblige instituția bancară pârâtă la modificarea acestor clauze, sub sancțiunea daunelor, în măsura în care contractul de credit urmează să rămână în ființă sau să desființeze acel contract cu daune interese. Această aserțiune se întemeiază pe faptul că art.13, alin. 1 din Legea 193/2000 utilizează sintagma „instanța dispune sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale”, prin urmare, nu se face vorbire, în cuprinsul legii, despre anularea din contractele de credit a unor clauze abuzive.
Pe fond, pârâta solicită respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată, raportat la următoarele împrejurări: în fapt, reclamanți C. E. - împrumutat - și C. L. – coplătitor - au încheiat cu . convenția de credit nr._/28.09.2007, prin care li s-a acordat un credit în valoare de 90.100 CHF, pe o perioadă de 180 luni. Oferta comercială le-a fost prezentată cu explicarea întregului cost al împrumutului. Creditul a fost garantat cu bunul imobiliar, situat în A. I., ., înscris în Cf nr._, cu nr. topo 2308/1/73/XV, proprietatea împrumutaților.
După 5 ani de la încheierea convenției, reclamanții, în contextul generat de legislația părtinitoare creată prin OG 50/2010, neagă tot ceea ce și-au asumat, în speranța obținerii unor sume de bani de la creditoare. Aceștia uită că inițiativa le-a aparținut în exclusivitate și în totalitate, și că au venit la sediul băncii pentru a obține un credit cu dobândă avantajoasă. Prin semnarea convenției au cunoscut și acceptat întregul conținut al convenției banca punându-le la dispoziție suma solicitată. Față de afirmațiile „clauză abuzivă”, „anularea clauzei" se întreabă pârâta cum pot explica reclamanții că din tot ceea ce era disponibil pe piața creditelor au ales și au insistat tocmai asupra ofertei comerciale ale acesteia? Nu există decât un singur răspuns: condițiile comerciale ale V. au fost și sunt considerate cele mai bune din perspectiva reclamanților.
Dacă orice clauză din convenție nu le-ar fi convenit, ori s-ar fi simțit abuzați, reclamanții aveau ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia convenția. Dar aceștia au înțeles să formuleze obiecțiuni, după ce s-au folosit de banii împrumutați. Prin semnare, convenția a dobândit putere de lege între părțile contractante conf.art.969 Cod civil, fiind perfect valabilă, încheiată potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 conform căreia „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.
Conform art.3 lit. g și i din Directiva 2008/48CEE „D. reprezintă costul total al creditului, care este format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit". Ca urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane, sunt elemente care formează costul total al creditului. Redactarea clauzelor referitoare la dobânda anuală efectivă - D. - cât și la comisionul de risc, prin exprimare în forma procentuală la care se adaugă un scadențar, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate. În speță, convenția de credit are un caracter tehnic la fel ca toate celelalte contracte de credit dar este completată în mod explicit cu planul de rambursare, în cuprinsul căruia sunt inserate: valoarea ratei lunare și sumele care compun aceasta rata, cât reprezintă dobânda, cât reprezintă comisionul de risc, cât se acoperă din credit precum și D..
Dreptul exclusiv pe care comerciantul l-ar avea pentru interpretarea clauzelor nu este susținut de nici o clauză din contract
Clauza pretins abuzivă, cuprinsă în cererea de chemare în judecată nu au caracterul unor astfel de clauze, în lumina prevederilor Legii 193/2000. Conform art.4 alin 1 din Legea nr. 193/2000 „o clauză este abuzivă, dacă îndeplinește în mod cumulativ următoarele condiții: să nu se refere la obiectul principal al contractului (4.pct.6 din Legea 193/2000); să nu fi fost negociată cu clientul/consumator, adică aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei; și clauza ne-negociată, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților datorită efectului pe care îl imprimă contractului respectiva clauză; și dezechilibrul creat să fie contrar bunei credințe.
Punctul de vedere al pârâtei este următorul: banca le-a oferit reclamanților un produs pe care îl avea pe piață la acea dată. Aceștia au studiat oferta și au fost de acord cu prevederile contractuale. Negocierea s-a concretizat cu acceptarea ofertei, a produsului lansat de bancă. Este de notorietate că nu fiecare client are propriul contract cu propria dobândă sau comision. Toți clienții care au acceptat produsul respectiv au acceptat totodată și același comision de risc. Este prevăzut în art.977 cod civil că „interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”.
Convenția fiind rezultatul voinței comune a părților contractantele, se înțelege că instanțele judecătorești vor căuta a descoperi intenția reală a părților contractante, fără a se opri la sensul gramatical al termenilor întrebuințați. Este cert că intenția reclamanților la negocierea contractului de credit a fost aceea de a stabili dacă costul creditului este convenabil pentru ei fără a conta din ce anume este compus acel cost, conform intereselor lui economice. Aceștia nu ar fi acceptat un cost mai mare numai din orgoliu de a nu plăti comisionul de risc pentru că atunci ar fi putut cere majorarea dobânzii și eliminarea acestui comision. Poate că și în prezent ar putea negocia în aceste condiții.
Când o clauză este primitoare de două înțelesuri, se va interpreta în sensul ce poate avea un efect și nu în acela care ar duce la înlăturarea ei, deoarece orice clauză este înscrisă de părți pentru a produce un efect (art. 978 Cod civil). Acest principiu de interpretare își are sorgintea în dreptul român în cunoscutul adagiu clasic actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat. Este greu de acceptat că părțile au stipulat o clauză fără a fi dorit și urmărit să se producă efecte juridice, în speță, la patru ani după încheierea contractului.
Clauza respectivă nu încalcă exigențele bunei credințe, deoarece orice modificare s-a făcut prin notificarea împrumutatului, conform convenției de credit. Mai mult, de la data încheierii convenției și până în prezent, comisionul de risc nu a fost modificat, cuantumul acestuia fiind și în prezent de 0,15% aplicat la valoarea soldului.
Clauza nu a creat în "detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților datorită efectului pe care îl imprima contractului respectiva clauză", în realitate, banca a avut posibilitatea contractuală de a menține echilibrul contractual pe o perioadă lungă de timp, în cazul de față, 180 luni. În același fel a statuat și Curtea De Apel București, prin Decizia Comercială nr. 340/25.06.2009: "Așa fiind nu putem aprecia existența unor clauze abuzive în contractul de credit bancar de vreme ce sunt modificări ale ratei dobânzii sau comisioane despre care să nu se fi convenit prin clauze clare, asumate de părți".
Clauza contractuală pct.5 lit. a ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Reclamantul nu prezintă argumentele pentru care consideră că prevederile art. 5 lit. a din convenție ar fi abuzive. Ca urmare acest articol nu îndeplinește nici una dintre cele 3 condiții cumulative cerute de Legea 193/200 pentru a se putea considera abuzivă.
În primul rând, comisionul de risc face parte din prețul contractului, se regăsește în graficul de rambursare, clauza a fost negociată și nu creează un dezechilibru semnificativ contrar bunei credințe.
O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, ori în situația art. 5,lit. a nu este incidentă o astfel de situație deoarece această clauză face parte din chiar obiectul convenției. Riscul bancar este un element de care banca trebuie să țină cont și sa încerce să-l acopere. Costul ce cuprinde administrarea riscului bancar se regăsește în preț, în comisionul de risc, ce devine parte importantă a prețului contractului. Comisionul este înregistrat ca un venit din dobânzi, din contraprestația primită pentru punerea la dispoziție a creditului. Tocmai de aceea preluându-se dispoziția art. 4 par. l a Directivei nr.93/13/CEE și de art. 4 alin.6 al Legii 193/2000, instanța va trebui să excludă analiza acestei clauze din sfera posibilului caracter abuziv.
În momentul în care se acordă un credit, banca este nevoită să analizeze riscurile pe care le poate avea prin acordarea creditului. Susținerile reclamanților vin în contradicție și cu prevederile legale și contractuale pe care le cunoșteau, astfel: art. 2 lit. m din legea 363/2007 privind combătea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii definește „consumatorul mediu" - consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factori sociali, culturali și lingvistici.
Prin semnarea Convenției de credit împrumutatul recunoaște și declară că, înaintea semnării, a avut un timp rezonabil de reflectare asupra produselor Băncii, a tuturor condițiilor de creditare, inclusiv asupra costurilor creditului și garanțiilor constituite „acestea fiind negociate și agreate de ambele părți".
Comisionul de risc reprezintă un preț al convenției acceptat de ambele părți. Clauza contractuală ce reglementează dreptul V. de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în lumina prev. art. 1, lit. a ale Legii nr. 193/2000. Conform acestei prevederi, clauza abuzivă permite uneia dintre părți sa modifice în mod unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat. Menționează pârâta că nu a modificat nici o clauză din contract de la data încheierii și ca urmare acestea nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive, fapt de altfel recunoscut de reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Se știe că debitorul băncii, suportând costul creditului, este dator să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda și comisionul, la care se poate adăuga și penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și a plaților dobânzii. În timpul negocierilor și concomitent cu încheierea convențiilor de credit, comisionul a fost elementul cel mai discutat de părți. Comisionul de risc s-a aplicat tuturor clienților care au contractat împrumuturi de la bancă, nu numai reclamanților. În consecință, nu se poate susține reaua-credința a băncii prin inserarea respectivei clauze, aceasta fiind o practică generalizată la nivelul instituțiilor financiar bancare. Preluându-se dispozițiile art.4 par. l al Directivei nr.93 /13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețul contractului de la controlul de excisivitate, prin art.4 alin(6), după cum urmează: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Instanța menține prevederile din convenție privitor la comisionul de risc, ca fiind în concordanță cu prevederile legale, arătând că „producerea unui risc pentru bancă nu poate să fie cu totul exclusă, iar plătirea unui preț acceptat de părți pentru acest risc nu are nimic ilegal". Apreciază pârâta că, la data acordării creditului, s-a negociat de către părți cuantumul comisionului de risc, dovada este faptul că reclamanții au semnat convenția fără obiecțiuni. De fapt, reclamanții solicită modificarea clauzelor convenției privind anularea comisionul de risc și de administrare, tinzând astfel să modifice date esențiale ale contractului, care reprezintă trăsături caracteristice ale produsului pentru care reclamanții și-a exprimat acordul de achiziționare.
În ceea ce privește comisionul de administrare - art. 36 din OUG 50/2010, așa cum a fost modificată prin Legea 288/2010, prevede că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
Așa cum rezultă din textul art.36 din OUG 50/2010, „creditorul poate percepe numai comision de administrare credit", banca introducând prin actele adiționale încheiate conf. OUG 50/2010 numai acest comision, restul comisioanelor fiind excluse din convenție. Din cuprinsul cererii rezultă că reclamanții nu sunt de acord să plătească nici un comision băncii, ori se știe că la data angajării unui credit cele două costuri importante sunt dobânda și comisionul.
În contextul modificărilor impuse de OUG 50/2000, Banca a adaptat structura de comisioane astfel încât să se încadreze în enumerarea limitativă prev. de art. 36, menținând valoarea aferentă cum a fost agreată inițial de părți. Întrucât nu există nici o prevedere expresă în acest act normativ prin care să se impună eliminarea comisioanelor în funcție de denumirea acestora, banca a clarificat prin actele adiționale rațiunea perceperii acestui comision. Prin actul adițional la convenție a fost redenumit comisionul de risc în comision de administrare, dar aceasta nu înseamnă că s-a perceput un nou comision. Prevederile OUG 50/2010 nu pot fi interpretate în sensul producerii unor alte efecte (ex. anularea obligațiilor asumate în mod legal).
Redenumirea comisionului de risc în comision de administrare s-a făcut urmare apariției OUG nr. 50/2010, modificată prin Legea 288/2010, așa cum s-a arătat. Cuantumul acestuia nu s-a modificat prin actul adițional, ci doar a fost redenumit pentru a se încadra în structura de comisioane prev. de OG 50/2010. Într-adevăr actul adițional nu a fost semnat de reclamanți, dar în conf. cu art.95 din OUG 50/2010 băncile au avut obligația ca în termen de 90 de zile de la apariția ordonanței să încheie actele adiționale și să le comunice clienților (obligație de care s-a achitat și în cazul în speță). Prin Legea 288/2010, OUG 50/2010 s-a modificat, astfel că ordonanța nu se aplică contractelor în derulare. În aceste condiții, reclamanții nu au înțeles să uzeze de dreptul prev. de această lege și anume acela de a notifica banca și de a solicita revenirea la condițiile inițiale prevăzute în convenție, înainte de apariția ordonanței. Ca urmare raporturile contractuale s-au derulat și se vor derula în continuare contractului adițional, încheiat în condițiile OUG 50/2010, adică prin perceperea comisionului de administrare. De altfel, banca, prin adresa nr. 196/2012, pag.2, alin.5, i-a comunicat clientului acest fapt.
Pârâta învederează că practica instanțelor (Sentința civilă nr._/23.11.2011, definitivă, pronunțată de Judecătoria Cluj-N. în dos.nr._/211/2010) se încadrează în punctul de vedere al băncii cu privire la comisionul de administrare perceput de bancă.
Comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale - ipoteca. Aceste două noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte. Astfel, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată și anume: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu creditul acordat. Ipoteca se înscrie asupra imobilul în favoarea băncii și vizează executarea silită în cazul în care clienții nu-și achită creditul. Prin Legea bancară s-a instituit obligativitatea băncilor ca imobilele aduse în garanție să fie asigurate iar asigurarea să fie cesionată în favoarea băncii în cazul producerii riscului asigurat. În speță nu se poate vorbi de o dublă garanție, comisionul de risc nu reprezintă o garanție reală ci reprezintă un preț al creditului, care se percepe lunar, conform scadențarului.
Este de notorietate că valorile imobilelor inclusiv cele aduse în garanție au scăzut (sau chiar mai mult acestea din urmă) cu până la 40% în cazul construcțiilor și cu până la 50% în cazul terenurilor. Pe site-urile băncilor a crescut semnificativ numărul imobilelor supuse executării pentru recuperarea creditelor, iar numărul creditelor neperformante a crescut. Și în cazul de față este evident că garanția imobiliară nu acoperă devalorizarea imobilului. Imobilul adus în garanție mai valorează în prezent doar 50% din valoarea avută în vedere la acordarea creditului. Polița de asigurare, asigură bunul care face obiectul garanției, iar nu suma de bani împrumutată în baza Convenției de credit. Deși polița este cesionată în favoarea băncii, clientul este beneficiarul de drept al acesteia, iar în cazul producerii unui eveniment, există riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare.
Esența contractului este acordul de voințe. Nici un contract nu se poate forma cât timp voințele care concurează la crearea sa nu s-au pus de acord. Rezultă că prin încheierea contractului se înțelege realizarea acordului de voință al părților asupra clauzelor contractului. Acest acord se realizează prin întâlnirea concordantă a unei oferte de a contracta și prin acceptarea pur și simplu a acestei propuneri de către cel căruia i-a fost făcută.
Este cunoscut faptul că aceste contracte sunt pre-formulate, dar nu înseamnă că sunt impuse clienților mai ales că piața este destul de largă la acordarea acestor credite iar pe reclamanți i-a interesat să li se acorde o sumă cât mai mare și la aceea dată au fost de acord cu condițiile contractului. Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este menită ca sancțiune a dreptului civil, să transforme toți consumatorii în incapabili. Rolul și sarcina educației consumatorilor nu cade exclusiv pe umerii comercianților care nu se pot substitui educatorilor financiari ai întregii populații.
Pârâta învederează instanței că banca a venit în întâmpinarea reclamanților și a răspuns solicitărilor acestora prin adresele nr. 196/2012 și nr. 197/2012 dovedind respect și bun simt în relația cu clienți. În consecință, solicită respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv restituirea comisionului de risc, actualizat cu valoare inflației, pentru perioada solicitată, subliniind faptul că instanța nu poate elimina în întregul lor clauzele care stipulează costuri contractuale, deoarece eliminarea totală a clauzelor privind prețul contractului ar transforma contractul de împrumut în unul gratuit.
În motivarea precizării se invocă și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată raportată la dispozițiile art. 720 ind. 1 Cod procedură civilă, având în vedere faptul că reclamanții din prezenta cauză nu au parcurs înainte de sesizarea instanței procedura prealabilă a încercării de soluționare pe calea concilierii directe a prezentului litigiu. Ori, încălcarea prevederilor art. 720 ind. 1 alin. 1 și urm. Cod procedură civilă, respectiv ocultarea parcurgerii procedurii prealabile a concilierii directe determină inadmisibilitatea acțiunii judiciare promovate în aceste condiții, având în vedere dispozițiile art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă.
În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 51-83).
Prin concluziile depuse la dosarul cauzei la termenul din 29.01.2013 (f. 112-113), reclamanții au solicitat să se dispună admiterea acțiunii lor, astfel cum a fost formulată și precizată, respectiv respingerea excepțiilor invocate de pârâtă; cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că se solicită respingerea excepției prematurității formulării acțiunii pentru nerespectarea prevederilor art. 720 indice 1 Cod procedură civilă motivat de faptul că, în speța de față, nu sunt incidente prevederile legale în material concilierii directe prevăzute de articolul invocate de pârâtă.
Solicită respingerea prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâtă ca neîntemeiată, motivat de faptul că pretențiile reclamanților se referă la sume solicitate începând cu luna iunie 2010, adică înăuntrul termenului de prescriptive de 3 ani. De asemenea, cei doi au depus mai multe Notificări (respectiv la data de 17.09.2010 au depus adresa nr. 1932, la data de 11.10.2010 au depus adresa 2143, la data de 11.11.2010 au depus adresa 2487, la data de 04.09.2012 au depus adresa nr.632 și la data de 11.09.2012 au depus adresa nr. 678) la V. SA - Sucursala Bistrița prin care aduceau la cunoștința băncii că nu sunt de acord cu comisionul de risc și cu redenumirea acestuia în comision de administrare. Reiese cu certitudine că a formulat pretenții față de pârâtă și în scris (nu numai verbal cum a susținut la interogatoriu) încă din data de 17.09.2010. Mai mult, temeiul de drept al cererii este și OG 50/2010, act normativ care lămurește aspectele dezbătute în prezentul dosar.
Pe fondul cauzei, reclamanții reiterează integral susținerile din scriptele depuse anterior.
În drept s-au invocat prevederile art. 1, art. 2, art. 13 din Legea 193/2000 rep., art. 5, art. 948 alin. 4 și art. 966 din Codul Civil, precum și pct. 3 lit. a și d și art.5 lit. a din Convenția de credit nr._/28.09.2007, art. 992 Codul civil și OG 50/2010.
În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 114-129).
Prin precizarea câtimii cererii de chemare în judecată depusă la dosarul cauzei la termenul din 15.04.2014 (f. 141-143), reclamanții au solicitat să se dispună anularea clauzei prevăzute de art. 5, lit. a "comision de risc" din convenția de credit nr._/28.09.2007 și înlăturarea din Convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare; obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate drept comision de risc și comision de administrare, de la data încheierii contractului, respectiv 28.09.2007, până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală aferentă începând cu data introducerii acțiunii 24.09.2012 și până la data plații efective; și obligarea acesteia să le pună la dispoziție actul adițional la convenție și un nou grafic de rambursare a creditului conform hotărârii ce se va pronunța în cauză; cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că, la data de 28.09.2007, prin convenția de credit nr._, pârâta ., le-a acordat reclamanților un împrumut cu garanție imobiliară, în valoare totala de 90.100 CHF, cu o perioadă de rambursare de 180 luni. Contractul prevedea o sumă fixă de 4,25% pe an, fiindu-i atașat în consecință un grafic de rambursare care prevedea lunar pe lângă suma pe care erau obligați să o achite și o altă clauză considerată abuzivă prin prisma celor expuse mai sus, fiind și ea prevăzută de art. 5, lit. a din Convenția de credit referitoare la comisionul de risc de 0,15%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.
Reclamanții consideră că acest comision este nelegal, fiind nejustificată plata acestuia, întrucât creditul contractat este garantat prin ipotecă imobiliară și de un codebitor. Mai mult decât atât, au fost nevoiți să încheie o poliță de asigurare cu un asigurător agreat de bancă, fiind astfel acoperite toate riscurile pentru pârâtă, riscurile fiind în această situație preluate de asigurător. Având în vedere cele expuse anterior, consideră că art.5, lit. a din convenția de credit nr._/28.09.2007 este abuzivă și încalcă în mod flagrant dispozițiile art. 1 din Legea 193/2000.
Conform prevederile art. l din Legea 193/2000 rep. în care se stipulează "Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", cele ale alin.2 prin care se dispune că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, și cele art. 3 al aceluiași articol prin care se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Constituie o clauză abuzivă în sensul art.4 din Legea 193/2000 rep. conf. căruia "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Această clauză vine în contradicție evident cu clauza prevăzută de art. 5 lit. a din contract ce statuează perceperea comisionului de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului.
Conform art. 4 alin. 2 și 3 din Legea 193/2000 o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate, sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Dispozițiile Legii 193/2000, invocate în prezenta cauză dedusă judecății transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Clauzele contractuale și definirea termenilor din convenția de credit trebuie formulate astfel încât să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului.
Abuzul pârâtei reiese și din modul din care aceasta își sub-apreciază clienții, căci dacă reclamanții și-au achitat lunar ratele, neavând nici o zi de întârziere, pârâta a manifestat un total dispreț față de cei doi, prin perceperea ilegală a comisionului de risc și ca urmare a faptului că deși au depus mai multe Notificări (respectiv la data de 17.09.201.0 au depus adresa nr. 1932), la data de 11.10.2010 au depus adresa 2143, la data de 11.11.2010 au depus adresa 2487, la data de 04.09.2012 au depus adresa nr.632 și la data de 11.09.2012 au depus adresa nr. 678) la V. SA - sucursala Bistrița prin care aduceau la cunoștința băncii că nu sunt de acord cu redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, aceasta le-a comunicat un nou grafic de rambursare, constatând existența unui nou comision, și anume, de administrare, acesta fiind identic, ca valoare cu cel de lise menționat în contractul inițial.
Comisionul de risc și de administrare achitat de reclamanți, de la data încheierii Convenției de credit și până la data înregistrării acțiunii este în valoare de: 6.535,57 CHF, calculat astfel:4.030,13 CHF (în perioada 23.10._10 - până la impactul cu OUG-50/2010); 2.505,44 CHF ( în perioada 30.06._12 - până la data depunerii acțiunii pendinte).
În drept s-au invocat dispozițiile art. 1, art. 2, art. 13 din Legea 193/2000 rep., art. 5, art. 948 alin. 4 și art. 966 din Codul Civil, precum și pct. 3 lit. a și d și art.5 lit. a din Convenția de credit nr._/28.09.2007, art. 992 Codul civil și Decizia 577/29.04.1996 a ÎCCJ, conform căreia atâta timp cât contractul dintre părți nu a fost modificat, prețul datorat de părți este cel stabilit inițial prin consensul părților.
La termenul din 27.05.2014 (f. 145-147), pârâta a formulat precizări prin care solicită respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, conform întâmpinării și concluziilor scrise depuse la dosar; cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
În motivare se arată că pârâta se opune anularii clauzei prevăzute de art.5 lit. a "comision de risc" din convenția de credit, raportat la faptul că reclamanții nu au arătat și nici nu au probat care sunt cauzele care atrag "anularea" clauzei respective și nici nu au invocat motivele de anulare potrivit legii romane la data introducerii acțiunii. Pe de altă parte, dispozițiile Legii 193/2000 și nici OG 50/2010, nu fac vorbire de vreo "anulare" ce trebuie constatată prin intermediul instanței. Dispozițiile Legii 193/2000 care sunt operative și de stricată interpretare, vorbesc despre constatarea unor clauze abuzive inserate de comercianți în contractele cu consumatorii, evaluate după anumite criterii și nicidecum de anularea unor clauze din contractele de creditare. Potrivit art.5 din Legea 193/2000 natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de trei criterii: clauza nu a fost negociată, clauza prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract cauzează un prejudiciu consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Reclamanții nu au făcut dovada dezechilibrului semnificativ (despre care vorbește legea specială sub condiție rezolutivă) și nici dovada prejudiciului suferit, au invocat în schimb cu titlul de prezumție existența caracterului nenegociat al clauzei - prezumție care nu este prevăzută de legea specială.
Excluderea clauzelor privind prețul contractului de la controlul de excisivitate. Preluându-se dispozițiile art.4 par. l al Directivei nr.93 /13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețul contractului de la controlul de excisivitate, prin art.4 alin(6), după cum urmează: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Instanța menține clauzele din convenție, privitor la comisionul de risc, ca fiind în concordanță cu prevederile legale, arătând că producerea unui risc pentru bancă nu poate să fie cu totul exclusă, iar plătirea unui preț acceptat de părți pentru acest risc nu are nimic ilegal”. La data acordării creditului s-a negociat de către părți cuantumul comisionului de risc, dovadă este faptul că reclamanții au semnat convenția fără obiecțiuni. De fapt, aceștia solicită modificarea clauzelor convenției privind anularea comisionul de risc care reprezintă trăsături caracteristice ale produsului pentru care și-au exprimat acordul de achiziționare, după 7 ani de la încheierea convenției.
Pârâta apreciază că instanța nu are dreptul de a anula clauzele referitoare la preț pe motiv că ar fi abuzive, întrucât acestea sunt exprimate corect și inteligibil. Rațiunea economică ce justifică perceperea unui comision de risc este tocmai existența riscului de credit, element pe care băncile sunt obligate să încerce să îl acopere. Riscul de credit este asumat în urma unei analize economico-financiare a clientului și a solidității tuturor garanțiilor prezentate. Astfel cum a statuat și instanța de la Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2011: "Clauzele referitoare la dobândă și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației (...)" sentința din dosarul_/3/2011 de pe rolul Curții de Apel București.
Pârâta arată că se opune și restituirii sumei de 6.535,57 CHF, reprezentând comision risc/administrare, actualizat cu rata inflației, pentru motivele mai sus invocate, deoarece prin prisma prev.art.4 și art.5 din Legea 193/2000 clauza prevăzută la art.5 lit. a din convenție nu constituie o clauza abuzivă.
Redenumirea comisionului de risc în comision de administrare s-a făcut urmare apariției OUG nr. 50/2010, modificată prin Legea 288/2010, așa cum s-a arătat în întâmpinare. Cuantumul acestuia nu s-a modificat prin actul adițional, ci doar a fost redenumit pentru a se încadra în structura de comisioane prev. de OG 50/2010, art.36. OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a intrat în vigoare la data de 21.06.2010. În articolul 95 (2) din ordonanța se prevede obligația creditorilor ca în termen de 90 de zile de la data apariției OUG 50/2010 să asigure modificarea contractelor de credit raportat la dispozițiile ordonanței. Pârâta arată că s-a conformat legii și în termen de 90 de zile, a încheiat actele adiționale în conformitate cu dispozițiilor ordonanței. O parte din actele adiționale au fost semnate de clienți, iar o parte prin nesemnare s-au considerat acceptate tacit (cazul în speță).
Prin Legea nr. 288/2010 care a intrat în vigoare în ianuarie 2011, în art. 11 se prevede că "Actele adiționale nesemnate de către consumatori considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulat, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Așa cum rezulta din înscrisurile depuse la dosar, reclamanții au înțeles ca după . Legii nr.288/2010 să nu denunțe actul adițional, transmis spre consultare în luna septembrie 2010 și fără ca în termen de 60 de zile de la . legii nr. 288/2010 să notifice Banca (perioada ianuarie 2011-martie 201l), în sensul că nu doresc implementarea în contractul de creditare a legii nr. 288/2010, notificare care, potrivit legii nr. 288/2010, era obligatorie și trebuia să fie făcută în mod expres.
Raporturile contractuale s-au derulat și se vor derula în continuare conform actului adițional implementat prin OG 50/2010, adică prin perceperea comisionului de administrare. Prin urmare atâta timp cât reclamanții și-au însușit în mod tacit atât actul adițional cât și noul grafic de rambursare implementate ca urmare a promulgării Legii nr.288/2010, precum și noile condiții de creditare ce înlocuiesc sau mențin vechile prevederi contractuale, consideră pârâta că cererea formulată în instanță este neîntemeiată. De altfel, banca, prin adresa nr. 196/2012, a comunicat clienților acest fapt.
Comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale - ipoteca. Aceste două noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte. Astfel, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată și anume: :riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu creditul acordat. Ipoteca se înscrie asupra imobilul în favoarea băncii și vizează executarea silită în cazul în care clienții nu-și achită creditul. Prin Legea bancară s-a instituit obligativitatea băncilor ca imobilele aduse în garanție să fie asigurate iar asigurarea să fie cesionată în favoarea băncii în cazul producerii riscului asigurat. În speță nu se poate vorbi de o dublă garanție, comisionul de risc nu reprezintă o garanție reală ci reprezintă un preț al creditului, care se percepe lunar, conform scadențarului.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele :
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța o va respinge, deoarece consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora. Astfel, raportat la natura interesului protejat, norma invocată de reclamanță ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară.
De altfel, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică. În consecință, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților nu poate fi apreciat ca prescris.
Referitor la excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor încasate drept comision de risc începând cu 28.09.2007, instanța o va respinge, întrucât nu se poate considera prescris dreptul de a solicita restituirea sumelor de bani încasate de bancă cu titlu de comision de risc, chiar dacă au trecut mai mult de trei ani de la data încasării, deoarece reclamanții nu puteau solicita restituirea acestor prestații înainte de constatarea de către instanță a nulității clauzelor contractuale care prevăd acest comision.
Referitor la excepția inadmisibilității cererii, aceasta va fi respinsă, avându-se în vedere faptul că nulitatea reprezintă o sancțiune de drept civil care constă în desființarea cu efect retroactiv a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale.
Prestațiile efectuate în baza actului sancționat cu nulitate se restituie deoarece nulitatea operează retroactiv de la data încheierii actului.
Cum restituirea prestațiilor reprezintă o cerere accesorie cererii principale, având ca obiect constatarea existenței în contract a unor clauze abuzive și anularea acestora, modul de soluționare al capătului de cerere accesoriu este strâns legat de soluția adoptată în ceea ce privește cererea principală.
Pe fondul cauzei, instanța reține că reclamanții C. E. și C. S., au încheiat cu ., Sucursala Bistrița convenția de credit_/28.09.2007 (f. 51-64), modificată prin actul adițional nr. 1/17.09.2010 (f. 65-70), având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 90.100 CHF, pentru nevoi personale, cu o perioadă de rambursare de 180 de luni. Contratului i-a fost atașat un grafic de rambursare, în care părțile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutatul era obligat să o achite către bancă.
În drept, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului al doilea al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: 1. să nu fie negociată direct cu consumatorul; 2. să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe; 4. clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
Sub aspectul cei dintâi dintre condițiile enumerate, potrivit art. 4 alin.3, teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului.
Din acest punct de vedere, este esențial este ca, pentru consumator, să existe posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale, intimata nu a făcut însă dovada existenței concretizării unei asemenea posibilități. În același sens, trimiterea făcută în cuprinsul condițiilor generale (art. 3.5, f. 56) la condițiile speciale, în ceea ce privește mod de calcul al comisionului de risc, mod de calcul aparent negociat de către părți, este pur formală, din faptul că acest mod de calcul este prevăzut în condițiile speciale nerezultând negocierea acestuia.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziției intimatei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real și actual, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract, ca instrumentum probationis, în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu, încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.
Potrivit art. 3.5 din Condițiile Generale, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența plății acestuia se stabilesc prin Condițiile speciale.
Ca atare, rezultă explicit existența obligației de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se doar posibilitatea de a hotărî asupra scadenței obligației și asupra modului de calcul, nedovedindu-se în niciun mod că acesta a putut influența aceste elemente ale contractului prin exprimarea poziției sale în această privință.
Prin urmare, instanța reține că, în realitate, intimata nu a dovedit în niciun mod negocierea clauzei privind comisionul de risc.
În ceea ce privește cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în varianta sa inițială, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.
În varianta clauzei cuprinse în actul adițional la contractul inițial (act în care se prevede perceperea de către bancă a „comisionului de administrare credit”, art. 5.1 lit. b), acest comision este definit drept procent aplicat la Soldul creditului, datorat și plătibil de către Împrumutat Băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data scadentă stabilită la pct. 6, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziție împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în convenție.
Se mai prevede că acest comision vizează administrarea riscului de credit (implicat în situații precum comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate pe baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment, pe toată durata derulării convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilite prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat în situații precum variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment, pe toată durata convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pieței valutare) și este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile utilizând următoarea formulă: Soldul creditului x Comisionul de administrare credit x 12 x 30/ 360.
Or, din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii constând în „administrarea riscurilor creditului” (pentru cazul variantei clauzei din actul adițional), o . de alte obligații și de contraprestații, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată și aceea de a garanta cu ipotecă de rang I restituirea creditului, acestei din urmă obligații fiindu-i asociată și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă și din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Acest lucru rezultă cu atât mai evident din modul în care este explicat comisionul de risc în actul adițional, unde sunt enumerați toți factorii de risc ce ar putea apărea pe parcursul derulării contractului de credit, impunându-se practic consumatorului să suporte, în patrimoniul său, aceste riscuri, prin achitarea comisionului. Or, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă nici unul.
Astfel, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului, instanța neputând subscrie susținerii intimatei potrivit căreia această garanție nu este suficientă pentru acoperirea riscului contractului, din două motive. Întâi, pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are, fără putință de tăgadă, și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.
Ceea ce creează, în speță, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților este faptul că societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că, în realitate, se impune consumatorului obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, și a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.
Cea de a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Și această condiție este îndeplinită, din cel puțin două rațiuni.
Astfel, în primul rând, societatea bancară săvârșește un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmărește atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă și recuperează apoi diferența prin stipularea comisionului de risc, mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relațiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua - credință a intimatei se reflectă și în raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea intimatei, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale și concurența dintre comercianți.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca intimată avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață. Faptul invocat de către intimată privind existența tabelului conținând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.
În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Sub acest aspect, intimata a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susținând drept consecință că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărei justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin.2 din Directivă respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.
Or, instanța apreciază că nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, de către intimată, că la încheierea contractului de credit a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de risc.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include și comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă.
Însă, în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Din însăși scopul perceperii acestuia, pe larg explicat în cuprinsul întâmpinării formulate de către intimată, scop care este cu atât mai evident în definiția dată acestui comision în cuprinsul actului adițional la contract rezultă în mod indubitabil că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferența că suma stabilită cu acest titlu se plătește nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând și încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat și încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind cea mai sus arătată.
Mai mult decât atât, comisionul de risc, respectiv de administrare a creditului din perspectiva riscurilor asumate, constituind, în realitate, contravaloarea prejudiciului cauzat băncii prin neexecutarea contractului, este exclus expres din dobânda anuală efectivă, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat. Acest lucru rezultă din definiția D. enunțată în Condițiile Generale ale Convenției, care exclude expres, din calculul dobânzii anuale efective, cheltuielile plătibile de împrumutat pentru nerespectarea uneia dintre angajamentele sale stipulate în contractul de credit, or comisionul de risc reprezintă tocmai o asemenea cheltuială.
Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei ce impune împrumutaților achitarea comisionului de risc, instanța va constata caracterul abuziv al acesteia și va dispune modificarea convenției de credit depuse la dosarul cauzei, precum și a actului adițional la acestea, în sensul înlăturării clauzei constatate ca fiind abuzive.
Prin prisma considerentelor expuse mai sus, instanța urmează să admită acțiunea civilă formulată de reclamanți și, în consecință, să constate abuzive și nule clauzele stipulate la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/09.08.2007 încheiată între părți și pct.3.5 din condiții generale ale convenției, referitoare la comisionul de risc transformat ulterior, prin actul adițional nr. 1/17.09.2010, în comision de administrare.
Totodată, instanța constată că prin act adițional pârâta a modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a) din contract, în comision de administrare, prevăzut de art. 5.1 lit. b) din actul adițional nr. 1/17.09.2010, fiind abuzive și nule clauzele prin care pârâta a introdus în convenție comisionul de administrare, urmând a se dispune înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare, reținând că nu s-a solicitat reclamanților un acord cu privire la perceperea unui nou comision, nu au fost stabilite condițiile și modalitatea de calcul a acestuia, ci s-a trecut automat la încasarea lui raportat la soldul curent al creditului. A operat astfel o modificare unilaterală a contractului din partea băncii cu încălcarea dispozițiilor art. 13.1 din condițiile generale ale convenției, comisionul de administrare nefiind altceva decât comisionul de risc din convenția inițială, banca operând doar o modificare formală a denumirii comisionului pentru a-i da o aparență legală.
Raportat la soluția adoptată și în baza principiului repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum), potrivit căruia tot ceea ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acele clauze nu ar fi existat, instanța va obliga pârâta să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu data semnării contractului, 28.09.2007, și în continuare până la conformarea cu dispozițiile prezentei hotărâri, precum și dobânda legală aferentă, începând cu data introducerii acțiunii, 24.09.2012 și până la data plății efective. Totodată, în aplicarea principiului quod nullum est, nullum product effectum (ceea ce este nul produce efecte nule), și cel al retroactivității efectelor nulității, văzând și dispozițiile art. 969 și art. 1073 C.civ., instanța va obliga pârâta . în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție, conform dispozițiilor sentinței și un nou grafic de rambursare a creditului.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., fiind în culpă procesuală, pârâta fi obligată să plătească reclamanților suma de 1677 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și taxă judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepțiile prescripției și inadmisibilității formulate de pârâta ..
Admite acțiunea civilă formulată de reclamanții C. E. și C. S., ambii având domiciliul în Bistrița, ., ., jud. Bistrița-Năsăud, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, Sector 2.
Constată caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc și comisionul de administrare prevăzute de art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/28.09.2007, modificate prin actul adițional nr. 1/17.09.2010 și, în consecință dispune anularea acestora.
Obligă pârâta să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu data semnării contractului, 28.09.2007, și în continuare până la conformarea cu dispozițiile prezentei hotărâri, precum și dobânda legală aferentă, începând cu data introducerii acțiunii, 24.09.2012 și până la data plății efective.
Obligă pârâta . să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție încheiat conform dispozițiilor prezentei sentinței și un nou grafic de rambursare a creditului.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 1.677 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și taxă judiciară de timbru.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24.06.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. R. R. M. M. N.
RED/DACT: CRR/R. 25.09.2014 5 exp.
Acest document este preluat și procesat de o aplicație realizată gratuit de pentru .
Conținutul său poate fi preluat și utilizat cu citarea sursei:
| ← Modificare act constitutiv persoană juridică. Încheierea nr.... | Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr.... → |
|---|
