Pretenţii. Sentința nr. 9773/2014. Judecătoria BISTRIŢA

Comentarii

0

Sentința nr. 9773/2014 pronunțată de Judecătoria BISTRIŢA la data de 09-12-2014 în dosarul nr. 11955/190/2012

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA BISTRIȚA

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 9773/2014

Ședința publică din data de 09 Decembrie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE: C. R. R.

GREFIER: M. T.

Pe rol fiind judecarea cauzei civile formulată de reclamantul M. R. E., împotriva pârâților H. T. ș.a., având ca obiect pretenții.

Cauza s-a judecat în fond la data de 25.11.2014 concluziile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța a amânat pronunțarea pentru data de 02.12.2014 pentru a da părților posibilitatea de a formula concluzii scrise, încheierea de amânare a pronunțării făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.

INSTANȚA

Deliberând, constată că:

Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, reclamantul M. R. E. a chemat în judecată pe pârâții H. T. și G. DE BISTRIȚA, solicitând instanței să dispună obligarea pârâților la plata sumei de câte 10.000 lei fiecare, cu titlu de daune morale, reprezentând repararea prejudiciului cauzat reclamantului prin proferarea unor expresii jignitoare prin mijloacele mass media.

În motivare arată că, în articolul publicat în ziarul G. de Bistrița, intitulat "R. M. este suspectat de mită de 150.000 lei de la Metropolis", pârâtul T. H. a depășit limitele exercițiului corect al libertății presei, proferând acuzații grave la adresa reclamantului, de natură penală și nu numai. Astfel, fără o bază reală, extrem de subiectiv și jignitor, autorul articolului a afirmat că: reclamantul ar fi primit o mită de 150.000 lei de la grupul Metropolis; este deputat fără studii superioare; a comis infracțiunea de fals în declarații privind averea deținuta, apartamentul deținut în proprietate fiind cu 70 mp mai mare în realitate, extindere dubioasa în opinia autorului; grupul Metropolis i-ar fi furnizat materiale de construcții și forța de munca reclamantului în schimbul unor servicii ilegale prestate de către acesta; a susținut grupul Metropolis în obținerea diverselor autorizații de construcții sau legi preferențiale pentru jocurile de noroc; a desfășurat diferite activități dubioase de către reclamant, împrumuturi personale, tranzacții pe piața auto, promovarea soției în funcții publice, etc..

În articolul publicat în ziarul G. de Bistrița, intitulat "Țeparul R. M. a fraudat județul Bistrița-Năsăud", pârâtul T. H. de asemenea a depășit limitele exercițiului corect al libertății presei, proferând acuzații grave la adresa reclamantului, de natură penală și nu numai. Astfel, fără o baza reala, extrem de subiectiv și jignitor, autorul articolului a afirmat că: reclamantul "înseamnă" evaziune, mita de 150.000 lei, fals în declarații, incompatibilitate, trecut misterios; a fraudat alegerile locale pentru funcția de deputat în Parlament; a săvârșit infracțiunea de fals privind datele inserate în declarația de avere; este practicant al așa zisului "joc alba neagra" - ilegal etc..

În articolul publicat în ziarul G. de Bistrița, intitulat "R. M. deturnează fondurile publice în interes personal", pârâta G. de Bistrița de asemenea a depășit limitele exercițiului corect al libertății presei, proferând acuzații grave la adresa reclamantului, de natura penala și nu numai. Astfel, fără o baza reala, extrem de subiectiv și jignitor, s-a afirmat că: reclamantul deturnează banii publici în interes personal; a obținut pe căi ilegale diferite autorizații de construcții pentru prieteni, având propriile beneficii; a înlesnit obținerea de către diferite societăți private (Cipt Partner, Imobil D., Creativ Group SRL) a unor proiecte dezvoltate și susținute de fonduri publice.

Reclamantul susține că, oricine ar citi asemenea articole și-ar schimba cu siguranța părerea despre subiectul articolelor, deși nu poate verifica veridicitatea celor relatate.

Articolele menționate sfidează preceptele morale, jurnalistul neavând respect pentru fapte, oameni, informație exactă, lipsindu-i cu desăvârșire abilitatea de a reda clar și concis realitățile sociale, respectând adevărul și demnitatea persoanelor implicate în relatarea proprie.

Libertatea presei nu trebuie înțeleasa ca reprezentând dreptul de a scrie orice, în mod agresiv și fără scrupule.

Articolul 30 din Constituția României impune libertății de exprimare anumite limite și condiții de manifestare.

Astfel, în alineatul 6 se prevede ca libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Înfățișarea publica a unei imagini negative, deformate, cauzează suferințe psihice și modificări ale relațiilor sociale prin scăderea considerației și prețuirea fiecăruia de către cei din jur.

Agresarea patrimoniului moral al persoanei (demnitate, onoare, prestigiu profesional) prin difuzarea . de o anumită amploare a unor date false, profund denigratoare privind caracteristicile morale ale persoanei desfigurează imaginea sociala a acestei și atrage o modificare peiorativa a considerației de care se bucură persoana respectivă.

Art. 72 din Codul civil prevede că orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. In speța de față nu ne aflăm în prezența vreunei cauze care sa înlăture răspunderea civila pentru prejudiciul adus drepturilor constituționale garantate de lege.

Atingerea demnității reiese din însăși afirmațiile și imputările săvârșite cu referire la onoarea și reputația subiectului articolelor.

Reclamantul susține că articolele nu sugerează, ci acuză de-a dreptul.

De altfel autorii au scris motivați de interese deloc legitime, fiind publicate cu puțin timp înaintea alegerilor locale.

Apreciază că, prin cuvintele jignitoare, acuzațiile grave aduse reclamantului, a fost încălcat în mod evident dreptul la onoare și demnitate, reputația i-a fost clar lezată, cu atât mai grav cu cât personalitatea morala a acestuia este nu de puține ori în atenția generală.

In drept, a invocat prev. art.l4, 15, 16, 61, 72, 252, 253 al.4, 1349, 1357, 1373, 1381, 1382 din Codul civil, art.30 alineatele 6 și 8 din Constituție raportat al art. l12 Cod pr. civilă.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 6-22).

Legal citați, pârâții au formulat Întâmpinare prin care au solicitat instanței, în principal, să dispună nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată față de G. de Bistrița, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată față de G. de Bistrița, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; respingerea cererii de chemare în judecată, formulată de reclamant, ca fiind nefondată. Cu cheltuieli de judecată.

Raportat la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei de rang 2 - G. de Bistrița, pornind de la definiția dată de literatura de specialitatea, capacitatea procesuală de folosință reprezintă „aptitudinea generală și abstractă a persoanelor fizice de a avea, în principiu, orice drepturi și obligații de natură procesuală", apreciază că pârâta de rang 2, G. de Bistrița, nu are o astfel de aptitudine, precum cea descrisă în doctrină, fiind o marcă industrială, comercială, deținută de o persoană juridică.

Raportat la prevederile art. 41 alin. l C.proc.civ., este evident faptul că pârâta G. de Bistrița nu are folosința drepturilor civile, neputând astfel să dețină calitatea de „parte în judecată".

„Lipsa capacității procesuale de folosință atrage nulitatea absolută a actului procedural, făcut în asemenea condiții", paralizând orice act de confirmare a nulității. Ținând cont de faptul că publicația G. de Bistrița este o marcă comercială înregistrată, deținută de o persoană juridică, fapt care rezultă din extrasul din Registrul Online al Mărcilor, având nr. de depozit M 2005_, ea nu are folosința drepturilor civile și, prin urmare, nu are o astfel de capacitate procesuală.

În ceea ce privește sancțiunea pentru abuzul de drept, săvârșit de către reclamant, de a împrocesua G. de Bistrița în mod nejustificat, apreciază că excepția lipsei capacității procesuale de folosință se impune a fi admisă, iar acțiune declarată ca fiind nulă absolut, fiind îndreptată împotriva unei persoane fără o astfel de capacitate.

Pe cale de consecință, pârâții solicită instanței să califice drept nulă absolut cererea introductivă, fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Raportat la excepția lipsei calității procesuale pasive a Gazetei de Bistrița, pentru lipsa calității de comitent sau de autor a faptei prejudiciabile imputate, având în vedere faptul că, în principal, între pârâtul T. H. și G. de Bistrița nu există un raport comitent-prepus, arată că între cele două părți există un contract de cesiune de drepturi de autori, în care numitul T. H. cedează publicației G. de Bistrița drepturile de autor pentru articolele de presă pe care le concepe, urmând ca G. de Bistrița să le publice în numerele tipărite. După cum s-a statuat în doctrină, pe lângă condițiile generale pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1000 alin. 3 din Codul Civil de la 1864 (actualul art. 1373 Noul Cod Civil), sunt necesare două condiții: existența raportului de prepușenie și prepusul să fi săvârșit fapta în funcțiile ce i s-au încredințat.

Or, în acest caz nu există raport de prepușenie, întrucât G. de Bistrița nu exercită direcția, supravegherea și controlul asupra activității numitului T. H.. Această condiție, care nu era menționată expres în vechiul cod, este acum indicată la art. 1373 alin. 2 C.civ.

Mai mult, situația unui ziarist se aseamănă din acest punct de vedere cu relația doctor-spital. Astfel, în literatura de specialitate indicată, se menționează faptul că prin natura profesiei, doctorul care își desfășoară activitatea în cadrul unui spital, beneficiază de o anumită autonomie prin care se disociază raportul de prepușenie de contractul de muncă existent între doctor și spital. Lucru care apare firesc și în speța de față, întrucât într-o societate democratică, un ziar nu poate să îi impună modalitatea de redactare sau conținutul unui articol vreunui angajat. Publicația îi oferă, în baza contractului de cesiune de drepturi de autor, spațiul de manifestare a exercitării dreptului la liberă exprimare, prevăzut de Constituție. Prin urmare, în persoana Gazetei de Bistrița nu este întrunită calitatea de comitent.

Potrivit doctrinei de specialitate, calitatea de parte în proces a fost definită ca fiind „îndreptățirea, respectiv obligația unei persoane de a figura într-un anumit proces în calitate de parte" . Or, nu se poate considera că răspunderea Gazetei de Bistrița s-ar întemeia pe dispozițiile art. 1.373 alin. 1 și 2 din Noul Cod Civil, întrucât aceasta nu are calitate de comitent. Mai exact, publicația în discuție nu îndeplinește condițiile prevăzute de legiuitor pentru a dobândi calitatea de comitent, neexistând un contract sau o dispoziție legală, în baza cărora să exercite direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul acesteia ori al altor persoane.

Nu în ultimul rând, dreptul reclamantului, ca al oricărei alte persoane, de a sta în judecată, drept care are ca fundament dreptul constituțional de petiționare, nu exclude obligația acestuia de a exercita drepturile procesuale cu bună-credință. În cauza dedusă judecății, reclamantul solicită repararea prejudiciului adus dreptului său la imagine, prin presupusele fapte ale publicației G. de Bistrița, fără a dovedi obligația sa de a sta în acest proces, în calitate de pârâtă. În acest sens, arată faptul că „sarcina justificării calității procesuale, atât active, cât și pasive, revine reclamantului" .

În ceea ce privește sancțiunea pentru abuzul de drept, săvârșit de către reclamant, de a împrocesua G. de Bistrița în mod nejustificat, apreciază că excepția lipsei calității procesuale pasive se impune a fi admisă, iar acțiune respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără o astfel de calitate.

Pe cale de consecință, având în vedere neîndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, pârâții solicită instanței să respingă cererea introductivă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, având în vedere faptul că autorul articolelor este T. Hrihorciu, apare evident faptul că G. de Bistrița nu este autorul acestora. Prin urmare, G. de Bistrița nu a săvârșit fapta prejudiciabilă imputată și nefiind întrunite condițiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie de la art. 1357 c.civ., nu poate răspunde în calitate de autor.

Dacă instanța de judecată, sesizată cu judecarea prezentei cauze, va respinge excepția peremptorie anterior invocată, solicită respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant ca fiind nefondată.

Raportat la susținerile pe fondul cauzei ale reclamantului, arată că se prevede în Codul civil care sunt condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală: existența unei fapte ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite. Or, pârâții susțin că aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Răspunderea penală și cea contravențională au un caracter punitiv și care sunt menite a-l sancționa pe cel care a încălcat legea. Răspunderea civilă delictuală a fost reglementată pentru a îndeplini o funcție reparatorie, ea nefiind menită a-l sancționa pe autorul faptei ilicite, ci a acoperi sau a repara un prejudiciu. Or, prejudiciul creat prin publicarea unui articol, poate fi reparat (a) fie în natură prin obligarea jurnalistului la a publica scuze în mass-media (deci nu doar în ziarul în care a fost publicat articolul), (b) fie prin echivalent. Având în vedere finalitatea celor două modalități, aceea de acoperire a prejudiciului de imagine creat, se relevă concluzia potrivit căreia cele două modalități nu pot fi cerute și acordate simultan, întrucât ar crea în sarcina reclamantului o îmbogățire fără justă-cauză.

Acoperirea în bani a unor prejudicii morale nu reprezintă decât o acțiune punitivă, care nu are nimic de-a face cu funcția reparatorie a răspunderii civile delictuale, iar cuantumul despăgubirilor cerute în speță (10.000 lei), nu face decât să întărească cele afirmate mai sus.

Raportat la acest aspect, pârâții învederează faptul că reclamantul nu a trimis autorului nicio cerere privind publicarea unui drept la replică, deși aceasta era modalitatea cea mai facilă de reparare a imaginii prejudiciate. Totodată, prin cererea introductivă reclamantul nu a cerut în subsidiar, nici obligarea autorului articolului la publicarea de scuze în mass-media, relevându-și astfel, adevărata intenție de a intimida autorul în demersul jurnalistic de informare a cetățenilor cu privire la informații de interes public, precum și de a-și asigura beneficii financiare, în urma acestui litigiu.

Mai mult, reclamantul ar trebui să dovedească în mod concret prejudiciul creat și nu prin exprimări lacunare "apreciem că prin cuvintele jignitoare, acuzațiile grave aduse reclamantului, a fost încălcat în mod evident dreptul la onoare și demnitate, reputația i-a fost clar lezată, cu atât mai grav cu cât personalitatea morală a acestuia este nu de puține ori în atenția generală".

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat faptul că "daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității (în speță a pârâților), ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Partea care solicită acordarea daunelor morale este, deci, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității."

Pârâții învederează că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a tratat cu o atenție deosebită spețele care priveau articolele de presă.

În raport de art. 10 din Convenție, privitor la dreptul la libera exprimare, care este susceptibil de a fi încălcat de la caz la caz, la alin. 2 sunt amintite trei condiții cumulative ce trebuiesc întrunite spre a se putea restrânge dreptul la liberă exprimare. Această restricție trebuie: (1) să fie prevăzută de o lege internă publică și formulată în termeni clari și preciși, astfel încât modalitatea de aplicare a legii să fie previzibilă; (2) să fie luată pentru a proteja una din următoarele valori: „securitatea națională, integritatea teritorială, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau drepturilor altora, împiedicarea divulgării de informații primite confidențial sau menținerea autorității și imparțialității puterii judecătorești". Această listă este limitativă, alte valori/interese de protejat nu se acceptă; (3) să fie "necesară într-o societate democratică", termen care presupune "o nevoie socială imperioasă, de neînlăturat". Aceasta înseamnă că judecătorul trebuie să argumenteze existența unei astfel de "nevoi imperioase și de neînlăturat" atunci când condamnă un ziarist ori restrânge în orice alt mod libertatea de exprimare și libertatea presei.

În raport de condiția (3), și în prezenta cauză, instanța va trebui să argumenteze o nevoie imperioasă și de neînlăturat dacă va opta în sensul obligării pârâților la plata a câte 10.000 lei. Totodată, va trebui luat în considerare faptul că societatea democratică este caracterizată prin spirit deschis, pluralism, toleranță. Ea încurajează discuțiile deschise asupra chestiunilor de interes public. Când judecătorul trebuie să aleagă între protecția reputației sau drepturilor altora și protejarea, încurajarea discuțiilor deschise asupra chestiunilor de interes public, prioritatea este acordată acestora din urmă.

D. argument pârâții invocă jurisprudența relevantă din acest punct de vedere: Thorgeirson vs. Islanda, Lingens vs. Austria, Schwabe vs. Austria, D. vs. România, Jersild vs. Danemarca, Castells vs. Spania.

Mai arată că jurisprudența națională a urmat linia construită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în spețele având ca reclamant o persoană fizică sau juridică cu expunere publică, respectiv ca pârât un jurnalist.

O speță recentă, soluționată de Curtea de apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin Decizia nr. 978 din 2009, conține considerente aplicabile și în prezenta cauză.

S-a statuat faptul că în cazul articolelor de presă, este importantă distincția între informațiile factuale și judecățile de valoare, în sensul în care prima categorie este susceptibilă de a face obiectul dovedirii celor afirmate, pe când judecățile de valoare, beneficiază de un grad de subiectivism inerent și, prin urmare, nu sunt susceptibile de a fi dovedite.

Totodată, s-a reținut faptul că fiind vorba de un subiect de interes public, care cuprinde și referiri la alte persoane publice, analiza verității articolului este supusă unor limite mai largi, întrucât există un interes major al societății de a exercita un control efectiv asupra acțiunilor persoanelor aflate în poziții de conducere.

Obligarea ziaristului să facă proba verității poate presupune deconspirarea surselor de la care acesta a aflat faptele pe care le-a relatat. Ziaristul trebuie sau să indice în mod direct numele persoanei de la care a primit informația și să ceară audierea în instanță, ca martor, a sursei sau să prezinte diverse documente care, de cele mai multe ori, vor duce, inevitabil, la localizarea și identificarea sursei de la care provin.

Totodată, acest fapt ar fi în contra specificului naturii profesiei dinamice de jurnalist și a interesului publicului de a fi informat prompt cu privire la activităților celor aleși în demnități publice.

Curtea de Apel București a stabilit că, întrucât fapta jurnalistului se înscrie în limitele exercițiului normal al libertății de exprimare, aceasta nu are caracter ilicit, prin urmare condițiile răspunderii delictuale civile nu sunt întrunite.

Raportat la situația de fapt, prezentată de reclamant, în cuprinsul cererii introductive, pârâții arată că trebuie avut în vedere faptul că reclamantul este o persoana publică, având o funcție reprezentativă de conducere la nivel județean. Având în vedere că într-o societate democratică, presa este cea de-a patra putere, este de la sine înțeles că urmărind protejarea interesului public, aceasta va relata în principal informații privind modul de administrare al banului public. După cum a argumentat mai sus, însăși CEDO acordă o circumstanță atenuantă presei în ceea ce privește gradul de veridicitate al informațiilor cuprinse într-un articol. Chiar și reclamantul prezintă faptul că au fost folosite expresii precum ar fi primit, i-ar fi furnizat.

Totodată, din specificului publicației de săptămânal de investigații, cititorul mediu înțelege faptul că multe din informații apar pe surse, neputând fi întotdeauna verificate 100%. Pârâții reamintesc faptul că autoritățile publice beneficiază de un avantaj instituțional față de orice cetățean al României, lucru recunoscut și de necesitatea adoptării unei legi speciale a contenciosului administrativ în acest sens, care să echilibreze drepturile celor două părți, dar mai ales să protejeze drepturile și interesele legitime ale resortisanților.

Mai mult, după cum rezultă și din titlurile articolelor publicate în G. de Bistrița, dar mai ales din conținutul acestora, se urmărește identificarea modul de cheltuire a banului public și modul de administrare a județului Bistrița-Năsăud. Nicidecum, articolele nu se concentrează pe vreo anumită persoană spre a lansa atacuri împotriva acesteia.

În raport de temeiurile de drept relative la prejudiciul adus imaginii reclamantului, pentru a fixa limitele discuției cu privire la cele susținute de reclamant în descrierea stării de fapt, trebuie să se raporteze la dispozițiile Codului civil - Secțiunea a 3-a. Respectul vieții private și al demnității persoanei umane, prevederi legale fundamentale pentru lămurirea prezentei pricini, dar asupra cărora reclamantul nu a înțeles să se oprească în argumentarea tezei sale.

Conform art. 71 din Codul Civil alin. 1: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private, iar alin. 2 prevede faptul că: „Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”. Într-adevăr art. 75 practic instituie cadrul în care drepturile prevăzute de această secțiune pot fi încălcate.

Din cele două alineate, dintre care primul prevede faptul că: „nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte”, iar al doilea faptul că „exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune”, se conturează concluzia conform căreia, în materia dreptului la liberă exprimare prin intermediul articolelor de presă, acestea beneficiază de efectele exoneratoare ale acestei clauze. În principal, datorită faptului că România a ratificat în anul 1994 Convenția Europeană a Drepturilor Omului care, prin întregul mecanismul de protecție a drepturilor omului, asigură protecția presei, după cum a detaliat mai sus,

Pentru motivele de mai sus, fapta săvârșită de pârâți nu este ilicită, și prin urmare, nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, solicită respingerea ca nefondată a acțiunii formulate de reclamant.

În drept, au invocat prev. art. 115 C.proc.civ., precum și celelalte dispoziții legale menționate mai sus.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 38-48) și au solicitat interogatoriul reclamantului.

În data de 26.02.2013, reclamantul a formulat Extindere de acțiune prin care a solicitat împrocesuarea numitei ., în calitate de pârâtă, pentru ca hotărârea ce se va pronunța în cauză să se facă în contradictoriu cu aceasta.

În ședința publică din data de 11.06.2013, instanța a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a societății . invocată de aceasta prin întâmpinare.

În ședința publică din data de 19.11.2013, instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei G. de Bistrița, raportat la dispozițiile art. 41 C.pr.civ..

În data de 30.09.2014, pârâții H. T. și . au depus la dosarul cauzei Note scrise, prin care învederează aspecte jurisprudențiale referitoare la răspunderea civilă delictuală în cazul exercitării dreptului la liberă exprimare.

Astfel, ca orice pretenție dedusă în justiție, arată că prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligația sa îl aprecieze în raport cu gravitatea și importanța lui. Această apreciere, de la caz la caz, pe baza probelor administrate, îi revine instanței de fond. Evaluarea prejudiciului de către instanță, este, întotdeauna, o chestiune foarte delicată. Așa încât, s-a decis în practica judiciară, cu tot specificul instituției daunelor morale, care operează și în domeniul probatoriilor, că nu poate fi acceptată ca suficientă simpla cerere formulată de partea vătămată, fără nicio argumentație sau vreo probă în acest sens. Cererea de acordare a daunelor morale, formulată de către persoana vătămată, trebuie să conțină probe și argumente în sensul susținerii sale, astfel încât să justifice posibilitatea unor prejudicii pe plan moral.

Daunele morale, și anume acele prejudicii care, concretizându-se în suferințe psihice, atenuări ale vitalității, înjosiri ale demnității personale, etc., nu au o valoare exprimabilă într-un cuantum pecuniar, dar caracterul lor dăunător le dă vocația la o despăgubire bănească. Daunele morale își au sorgintea în altfel de suferințe decât cele fizice, în altfel de consecințe decât cele obiectiv-materiale, fiind vorba de suferințele psihice și de consecințele care se înscriu în raporturile dintre componenții unei societăți.

Când este însă vorba de fixarea acestor despăgubiri, se ridică problema echivalenței dintre aceste despăgubiri și daunele pe care sunt destinate să le repare, echivalență pentru realizarea căreia este necesară evaluarea daunelor. Constatarea existenței acestor daune este prima sarcină a instanțelor sesizate cu cererea de despăgubiri, iar odată constatată această existență pe bază de probe, intervine a doua sarcină a acestor instanțe, și anume evaluarea daunelor, pentru a se putea fixa cuantumul despăgubirilor bănești. însă, mai dificilă apare evaluarea daunelor morale provenite din suferințele psihice pe care victima unei agresiuni fizice sau morale le are de suportat. în toate aceste cazuri și în altele asemănătoare, stabilirea unui cuantum bănesc corespunzător daunelor morale cauzate este o problemă grea. Pentru a o rezolva, judecătorii au prea puține criterii concrete cu ajutorul cărora să își poată fundamenta aprecierea. Dar, în ciuda acestui aspect, în literatura juridică recentă s-a considerat însă că în hotărârile instanțelor este potrivit să se motiveze în ce constă prejudiciul moral ce a fost cauzat victimei si, de asemenea, câteva din elementele de explicare a cuantumului daunelor morale acordate.

Cu privire la libertatea de exprimare - limitele criticii admisibile - calitatea de om politic -, arată că limitele criticii acceptabile care dau expresie libertății presei sunt mai largi în privința politicienilor și a demnitarilor decât în cazul cetățenilor obișnuiți. În aceste condiții, spre exemplu, un secretar de stat are dreptul la reputație, dar și obligația de a se supune exigențelor cu privire la informarea opiniei publice.

Practica judecătorească, inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, este constantă în sensul că limitele criticii acceptabile care dă expresie libertății presei sunt mai largi în privința politicienilor și demnitarilor (persoane care acționează în calitatea de personaje publice), decât în cazul cetățenilor obișnuiți. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte, în mod inevitabil și conștient, verificarea strictă a fiecărei fapte, gest sau atitudine, atât din partea jurnaliștilor (mass-mediei), cât și din partea marelui public.

În speța indicată mai sus, reclamantul, secretar de stat la data producerii situațiilor relatate în articol și consilier al primului-ministru la data sesizării instanței are, fără îndoială, dreptul la reputație, dar și obligația de a se supune exigențelor anterior menționate cu privire la informarea opiniei publice.

Pe de altă parte, din lectura articolului incriminat, rezultă că autorii săi s-au limitat să prezinte, fără niciun comentariu sau apreciere personală, declarațiile unui inculpat arestat cu privire la activitățile sale ilicite, despre care a afirmat că au fost favorizate de mai mulți politicieni, între care și reclamantul. în aceste condiții, relatarea publicistică se circumscrie, în mod evident, limitelor libertății de expresie a dreptului la informare al opiniei publice, cu atât mai mult cu cât nimeni, nici măcar reclamantul, nu a susținut că numitul C.N. nu ar fi făcut acele declarații incriminatoare. Faptul că relatările publicistice se referă la o fază nepublică a procesului penal, ca și împrejurarea că reclamantul nu a fost trimis în judecată pentru aspectele imputate, nu pot duce la o altă concluzie, în contextul în care lipsesc două elemente constitutive ale răspunderii civile delictuale, și anume caracterul ilicit al faptei și culpa pârâților.

Așadar, prin sentința civilă nr. 154 din 12 mai 2000, Tribunalul Prahova, Secția civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamantul S.N. a solicitat să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților . calitate de editor, N.V., în calitate de director al publicației, și T.D., în calitate de redactor-șef, la plata sumei de un miliard de lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate prin publicarea unui articol ce conține grave acuzații de complicitate la înșelăciune și luare de mită.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că articolul incriminat nu cuprinde aprecieri proprii ori judecăți de valoare cu privire la persoana și conduita reclamantului, ci s-au adus numai la cunoștința publicului aspecte confirmate de alte surse și medii.

Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 36 din 23 martie 2001 a Curții de Apel Ploiești. S-a reținut, în esență, că fapta de a se aduce la cunoștința opiniei publice unele declarații date într-un proces aflat pe rolul instanței nu are nimic ilicit, fiind vorba de informații de interes public și care au fost prezentate cu obiectivitate. Oricum, nu se putea dispune o „condamnare" civilă a pârâților, în condițiile în care aceștia au procedat la publicarea de articole în ziar pornind de la o bază factuală solidă și nu s-au mărginit la a face simple aprecieri de valoare asupra celor bănuiți de săvârșirea infracțiunilor descrise.

Împrejurarea că inculpatul a acționat cu bună-credință în exercitarea dreptului la liberă exprimare, circumstanțiat presei, de a informa publicul în probleme de interes general, este de natură a exclude vinovăția civilă a acestuia. Folosindu-se de prerogativele pe care legea le recunoaște dreptului său subiectiv, nu se poate considera că inculpatul a acționat ilicit, chiar dacă, prin exercițiul normal al dreptului său, au fost aduse anumite restrângeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane.

În cadrul exercițiului normal al dreptului, cel ce se folosește de dreptul său subiectiv nu poate fi socotit că prejudiciază pe cineva, neexistând vinovăția penală și civilă și neputând fi antrenate, în consecință, răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală.

Prin sentința penală nr. 1443 din 18 iulie 2001, Judecătoria C. a condamnat pe inculpatul T.C.I. pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie prevăzută în art. 206 C. pen. și l-a obligat la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale. Instanța a reținut că inculpatul a publicat, într-un cotidian, un articol în care a folosit expresii cu tentă calomnioasă la adresa părții vătămate, sugerând că, nejustificat de performanțele profesionale ale acesteia, este sprijinită să promoveze în funcții de conducere de anumite persoane influente, ale căror nume nu au fost menționate.

Tribunalul C. a admis recursul declarat de inculpat și a dispus reducerea pedepsei și a cuantumului daunelor morale. în speță, instanțele au reținut că inculpatul a acționat, în contextul profesiei sale de ziarist, în vederea informării cititorilor cu privire la împrejurări sau situații care prezintă interes pentru opinia publică, însă, i se impută că nu a verificat informațiile care au stat la baza articolului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că publicul are dreptul să primească, prin intermediul presei, informații asupra unui subiect, chiar dacă faptele în cauză și probleme ridicate sunt litigioase, atunci când este vorba de interesul public, (hotărârea din 26 aprilie 1979 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Sunday Times c. Regatul Unit).

Inculpatul, urmărind un interes public, a supus atenției opiniei publice unele aspecte controversate, cu intenția de a contribui, într-un mod specific profesiei sale, la lămurirea acestora. El a acționat, așadar, cu bună-credință în exercitarea dreptului la liberă exprimare, circumstanțiat presei, de a informa publicul în probleme de interes general. Exercitând prerogativele pe care legea le recunoaște dreptului său subiectiv, nu se poate considera că inculpatul a acționat ilicit, chiar dacă, prin exercițiul normal al dreptului său, au fost aduse anumite restrângeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. Prin urmare, în cadrul exercițiului normal al dreptului, cel ce se folosește de dreptul său subiectiv nu poate fi socotit că prejudiciază pe cineva, neexistând vinovăția penală și civilă și neputând fi antrenate, în consecință, răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală. Ca atare, recursul în anulare a fost admis, s-a dispus achitarea inculpatului și s-a respins acțiunea civilă.

Cu privire la libertatea de exprimare - Lezarea dreptului la propria imagine - Daune morale. Condiții de acordare, s-a pronunțat în acest sens Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1375/2008, în Dreptul nr. 2/2009, p. 258-264.

Instanța a reținut că pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a unei persoane, în raport cu exigențele dispozițiilor art. 998, art. 999 C. civ., trebuie să fie întrunite cumulativ mai multe elemente: existența faptei ilicite a pârâților, existența prejudiciului în patrimoniul reclamantului, vinovăția pârâților, să existe raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Referitor la aspectele semnalate cu privire la reclamant, instanța de fond a apreciat că acestea nu reprezintă o denaturare cu caracter ilicit a adevărului câtă vreme evenimentele respective au făcut anterior obiectul unor articole de presă, fiind aduse la cunoștința publicului. Mai mult decât atât, afirmațiile publice ale reclamantului la adresa ziariștilor au fost percepute ca și amenințări la adresa acestora, ce au necesitat emiterea unui comunicat de presă prin care reclamantul și-a exprimat regretul pentru afirmațiile susceptibile de interpretare.

Tribunalul a reținut ca nu există faptă cu caracter ilicit în demersul pârâților de a întocmi și a aduce la cunoștința electoratului aspectele semnalate prin comunicatul incriminat în cererea introductivă, demersul pârâților fiind legal și se circumscrie unei acțiuni democratice, desfășurate în vederea derulării alegerilor generale.

Sub aspectul prejudiciului s-a reținut că reclamantul are calitatea de parlamentar, și-a păstrat funcția de vicepreședinte al partidului din care face parte, astfel încât nu a fost dovedită vreo atingere adusă dreptului la imagine, onoarei sau reputației sale, ori vreo consecință păgubitoare asupra patrimoniului său.

Împotriva deciziei civile nr. 1364/2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamantul, dar, examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, analizând actele și lucrările dosarului, Curtea, în majoritate, a constatat că recursul este nefondat.

Atunci când ne aflăm în prezența afirmațiilor critice cu privire la oameni politici, accentul vizează dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce prezintă interes public; acestui drept îi corespunde obligația ziaristului de a răspândi informații și idei, cu condiția să nu depășească anumite limite, ținând seama de protecția drepturilor și reputației altora. Libertatea presei pune la dispoziția opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace pentru a se cunoaște și judeca ideile și atitudinile liderilor politici, iar limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om politic vizat în această calitate decât a unui individ obișnuit.

Există o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, întrucât, în privința faptelor, li se poate impune, în mod legitim, persoanelor care afirmă, să dovedească adevărul acestora, pe când judecățile de valoare reprezintă opinii sau aprecieri personale ale individului, acestea fiind protejate de art. 10, cu condiții ca ele să se bazeze pe fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului lor. O judecată de valoare poate fi excesivă numai dacă este totalmente lipsită de o bază factuală, iar buna-credință a autorului este pusă în mod serios la îndoială. în acest context trebuie menționat că potrivit jurisprudenței CEDO, în cazul judecăților de valoare, se admite sancționarea acestora doar în cazul în care aceste afirmații sunt pur injurioase și nu au vreo bază factuală.

Fapta pârâților-intimați de a transmite mass-media și unui partid politic un comunicat, conținând date și aprecieri cu privire la persoana recurentului-reclamant, în sensul că acesta nu ar fi compatibil cu o funcție eligibilă, reprezintă o judecată de valoare, susținută de o argumentare logică, prin prezentarea unor informații, fapte, evenimente, ce au făcut anterior obiectul unor articole de presă, ce fuseseră aduse la cunoștința publicului. Demersul pârâților-intimați a fost realizat în exercitarea dreptului la liberă exprimare, drept exercitat în limite legale, limite apreciate în raport cu poziția recurentului-reclamant de persoană publică, de calitatea pârâților de ziariști și reprezentanți ai societății civile, precum și în raport de dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile de interes public.

Cu privire la - daune morale - calomnie prin presă - libertatea presei - difuzare de informații de interes public, prezentarea sursei de informație - Inexistența faptei ilicite - Nedovedirea producerii prejudiciului, s-a pronunțat Tribunalul București prin sentința nr. 2/2002, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000-2003, p. 109.

Concluzionând în legătură cu prima cerință analizată, nu s-a realizat de către pârât o faptă prin care să se fi încălcat dispozițiile legale în materie, în condițiile în care publicarea articolului incriminat a răspuns unei necesități de moment, abordând o chestiune de interes public, fără a fi posibilă verificarea detaliată și confirmarea veridicității informației publicate, cu atât mai mult cu cât publicul a fost informat în mod corect despre sursă.

În ceea ce privește cea de a doua cerință prevăzută de art. 998 C. civ., reclamantul nu a dovedit producerea efectivă a unui prejudiciu moral, constând în atingerea adusă onoarei, demnității sau reputației sale.

Pârâții susține că relevanța aspectelor detaliate mai sus în ceea ce privește prezenta cauză este de necontestat. Spre deosebire de o acțiune tipică întemeiată pe dispozițiile Codului civil în materie de răspundere civilă delictuală, în cauza dedusă judecății au incidență numeroase efecte juridice recunoscute dreptului la liberă exprimare astfel cum este consacrat și dezvoltat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și în cea națională.

Un prim detaliu specific dreptului la liberă exprimare, care trebuie avut în vedere în speța de față, este calitatea persoanei la care s-au referit articolele reclamate ca fiind vătămătoare. După cum s-a arătat deja, în cazul persoanelor publice afirmațiile făcute în presă cu privire la acestea trebuie privite cu mai multă îngăduință, imixtiunile în viața și activitatea acestora fiind acceptate implicit din moment ce activitatea persoanei în discuție nu mai ține doar de viața sa privată. Jurisprudența Curții Europene a Drepturi Omului s-a dovedit a fi și mai permisiva în ceea ce privește persoanele publice care au o carieră politică sau care dețin o funcție care implică politicul. O asemenea optică este justificată în considerarea faptului că o funcție precum cea îndeplinită de către reclamant este dedicată în special cetățenilor și nevoilor acestora. În consecință, prezentarea unor aspecte precum cele inserate în articolele de presă în discuție vine să ofere publicului posibilitatea de a analiza activitatea și realizările celui căruia i-au oferit încredere prin vot.

În anumite situații, este posibil ca opinii și judecăți de valoarea, precum cele din articolele reclamate ca fiind vătămătoare, să stânjenească persoana cu privire la care sunt enunțate, însă o asemenea imixtiune trebuie acceptată în considerarea faptului că reclamantul este o persoană publică. În plus, interesul publicului cu privire la persoana sa este pe deplin justificat întrucât acționează în numele și în interesul cetățenilor.

Un alt aspect esențial pe care trebuie să îl aibă în vedere instanța învestită cu soluționarea prezentei cauze se referă la modalitatea în care presa își îndeplinește rolul său în societatea democratică. Funcția de informare se îndeplinește cu mai mare ușurință în situații în care publicul este atras prin enunțarea unui caracter senzațional, ieșit din comun și echivoc al aspectelor care sunt tratate în cuprinsul articolului. Tocmai în vederea captării interesului cititorilor este permisă presei o doză mai mare de exagerare, precum și utilizarea unor tehnici de redactare care să pună sub semnul întrebării activitățile întreprinse de către un personaj politic. În acest context, este de observat că prin articolele în discuție, autorul prezintă propria viziune și opinie cu privire la situația reclamantului, ridicând o . întrebări cu privire la acesta, iar cititorii având posibilitatea de a-și însuși sau nu aceste judecăți de valoare. Esențial este că doar se ridică un semn de întrebare cu privire la activitatea reclamantului, publicul fiind încurajat să treacă prin filtrul propriu cele sesizate de către autor. Este astfel de observat că nu se utilizează sintagme care să echivaleze cu acuzații dovedite, ci sintagme cum ar fi „...se pare că...", „...unii ar putea-o considera...", „...ceea ce pare a fi...", „...ar fi pasibil de...", menite să incite publicul la discuții și să mențină interesul față de subiectul tratat.

Un ultim aspect care reiese din jurisprudența citată mai sus, aspect relevant soluționării cauzei de față, este acela că daunele morale, precum și vătămările pe care acestea le presupun, trebuie dovedite. Deși în cazul articolelor de presă reclamate ca fiind ilicite trebuie avute în vedere reguli speciale precum cele indicate anterior, prejudiciile nepatrimoniale care rezultă din acestea trebuie dovedite, conform dreptului comun.

Trecând peste critica adusă de către reclamant articolelor în discuție, critică care relevă o denaturare și exagerare a opiniilor expuse, este de observat că acesta nici măcar nu exprimă în ce ar consta prejudiciul produs prin publicarea materialelor respective. Se enunță doar afirmații precum: „oricine ar citi asemenea articole și-ar schimba cu siguranță părerea despre subiectul articolelor"; „articolele menționate sfidează preceptele morale"; „înfățișarea publică a unei imagini negative, deformate, cauzează suferințe psihice și modificări ale relațiilor sociale prin scăderea considerației și prețuirea fiecăruia de către cei din jur"; „desfigurează imaginea socială a acesteia"; atingerea demnității reiese din însăși afirmațiile și imputările săvârșite".

Or, după cum au indicat deja, nu este suficientă utilizarea unor afirmații, precum cele de mai sus, pentru ca daunele morale să fie considerate dovedite. Este de remarcat că, în speță, nu doar că nu se încearcă dovedirea acestui presupus prejudiciu moral, dar nici măcar nu se stabilesc coordonate ale acestuia. Pârâții se întreabă „care ar fi acele persoane care și-ar schimba părerea despre reclamant pe fondul articolelor din speță și cum s-ar schimba această opinie”. De asemenea, „care anume ar fi preceptele morale sfidate?”; „cum s-au manifestat suferințele psihice "cauzate"?”; care anume probă a relevat o scădere a considerației de care se bucura reclamantul?; „cum era cuantificată această considerație anterior publicării articolelor?”; „în concret, pe plan social, cum a fost desfigurată imaginea reclamantului”?

Toate aceste exprimări întrebări indicate anterior relevă netemeinicia acțiunii promovate. Și mai mult, apreciază că nu doar aceste susțineri, lacunare și echivoce, cu privire la pretinsele daune morale suferite scot în evidență netemeinicia cererii de chemare în judecată, dar și modul în care aceasta a fost formulată. Se solicită doar obligarea pârâților la plata unei anumite sume cu titlu de daune morale.

Este evident în opinia pârâților că prin acțiunea promovată reclamantul urmărește o îmbogățire fără justă cauză întrucât solicită repararea prejudiciului prin acordarea unei sume de bani și nu înlăturarea articolelor pe care le consideră vătămătoare sau publicarea hotărârii prin care s-ar constata un caracter ilicit al acestora. Oferirea unei sumei de bani cu titlu de daune morale este justificată doar în situația în care prejudiciul nu poate fi reparat pe altă cale. În speță, dacă s-ar constata existența vreunui prejudiciu care se reflectă în atingeri aduse onoarei, demnității, vieții sociale și profesionale ale reclamantului, pârâții se întreabă dacă repararea acestuia nu ar trebui realizată în natură, prin înlăturarea articolelor vătămătoare sau prin publicarea hotărârii de "condamnare" a autorului.

În data de 28.11.2014, pârâții au depus la dosarul cauzei și Concluzii scrise prin care a solicitat instanței să dispună respingerea cererii pe chemare în judecată față de societatea B. M. S.R.L., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă; respingerea cererii de chemare în judecată, formulată de reclamant, ca fiind nefondată; cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Societatea B. M. S.R.L., consideră că societatea nu are calitate procesuală pasivă în cauza de față, deoarece acesteia îi lipsește calitatea de comitent. După cum a subliniat și prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, între societatea B. M. S.R.L. și pârâtul H. T., nu există un raport comitent-prepus. Astfel, între cele două părți există un contract de cesiune de drepturi de autori, în care pârâtul T. H. cedează drepturile de autor pentru articolele de presă pe care le concepe, urmând ca acestea să fie publicate în numerele tipărite.

În situația de față, societatea B. M. S.R.L. îi oferă ziaristului, în baza contractului de cesiune de drepturi de autor, spațiul de manifestare a exercitării dreptului la liberă exprimare, prevăzut de Constituție. Prin urmare, reclamantul nedovedind în speță întrunirea tuturor condițiilor arătate mai sus, pârâta B. M. S.R.L., în calitate de comitent, nu poate fi obligată la acoperirea vreunui prejudiciu.

Totodată, consideră că pârâtei B. M. S.R.L. îi lipsește calitatea procesuală pasivă deoarece nu aceasta este autorul articolelor care au stat la baza formulării cererii de chemare în judecată. După cum se poate observa din documentele depuse la dosarul cauzei, autorul articolelor sus menționate este pârâtul T. H.. Prin urmare, nu societatea B. M. este cea care a săvârșit fapta prejudiciabilă imputară, iar, mai mult decât atât, nefiind întrunite condițiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie prevăzute de art. 1357 Cciv., nu poate răspunde în calitate de autor.

Pârâții învederează instanței că, raportat la modul în care a fost promovată cererea de chemare în judecată, dar și la mijloacele probatorii administrate în cauză, în speță nu au fost dovedite în vreun fel condițiile specifice răspunderii civile delictuale. Nu este suficientă o simplă afirmare a faptului că elementele răspunderii civile delictuale sunt întrunite în speță, trebuind a fi probat fiecare dintre acesta. Deși i s-a oferit oportunitatea de a pregăti cererea din punct de vedere probator, reclamantul nu a dovedit că publicarea articolelor de presă constituie o faptă ilicită, că prin aceasta i s-a cauzat un prejudiciu (sau în ce ar consta în concret acesta), că există legătură de cauzalitate între acestea din urmă sau că fapta imputată ar fi fost comisă cu vinovăție.

Fără a relua în detaliu aspectele pe care deja le-a făcut cunoscute instanței prin notele scrise depuse la termenul de judecată din data de 21.10.2014, subliniază că, în prezenta cauză, trebuie reținut faptul un detaliu specific dreptului la liberă exprimare, și anume calitatea persoanei la care s-au referit articolele reclamate ca fiind vătămătoare. După cum s-a arătat deja, în cazul persoanelor publice afirmațiile făcute în presă cu privire la acestea trebuie privite cu mai multă îngăduință, imixtiunile în viața și activitatea acestora fiind acceptate implicit din moment ce activitatea persoanei în discuție nu mai ține doar de viața sa privată.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturi Omului s-a dovedit a fi permisivă în ceea ce privește persoanele publice care au o carieră politică sau care dețin o funcție care implică politicul. O asemenea optică este justificată în considerarea faptului că o funcție, precum cea îndeplinită de către reclamant este dedicată în special cetățenilor și nevoilor acestora. în consecință, prezentarea unor aspecte precum cele inserate în articolele de presă în discuție, vine să ofere publicului posibilitatea de a analiza activitatea și realizările celui căruia i-au oferit încredere prin vot.

Tot prin notele scrise depuse la termenul de judecată din data de 21.10.2014 a arătat că în speță avem de a face cu judecăți de valoare emise de către autorul articolelor cu privire la persoana reclamantului, iar asemenea opinii și judecăți de valoare, din perspectiva acestuia din urmă, pot să stânjenească, însă o asemenea imixtiune trebuie acceptată în considerarea faptului că reclamantul este o persoană publică. Or, jurisprudența Curții de la Strasbourg, în privința judecăților de valoare, acceptă ca acestea să fie "condamnate" doar în măsura în care sunt pur injurioase, caracteristică neregăsită în prezenta cauză. în plus, cele anterior sesizate trebuie privite și în contextul în care interesul publicului cu privire la persoana publică în discuție este pe deplin justificat, iar presa este ținută să își îndeplinească funcția de informare.

Raportat la pretențiile pecuniare ale reclamantului este de observat că acțiunea promovată de acesta vizează o flagrantă încălcare a funcției reparatorii a răspunderii civile delictuale. Răspunderea civilă delictuală a fost reglementată pentru a îndeplini o funcție reparatorie, ea nefiind menită a-l sancționa pe autorul faptei ilicite, ci a acoperi sau a repara un prejudiciu, când remedierea, în natură a acestuia nu este posibilă. Or, prejudiciul creat prin publicarea unui articol, poate fi reparat (a) fie în natură prin obligarea jurnalistului la a publica scuze în mass-media (deci nu doar în ziarul în care a fost publicat articolul), (b) fie prin echivalent. Așadar, având în vedere faptul că reclamantul nu a solicitat obligarea pârâților la a publica scuze în mass-media, ci doar daune morale de o valoare mare, este evident că nu repararea prejudiciului a fost urmărită în speța de față, ci mai degrabă, obținerea fără just titlu a unei mari sume de bani.

Mai mult decât atât, ținând cont de jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, dar mai ales de regulile fundamentale de drept material și procesual, este de observat că orice prejudiciu pretins, de natură morală sau fundamentală, se impune a fi dovedit de către cel care-l reclamă. Or, în speță, din materialul probatoriu administrat în cauză, nu a fost dovedită existența vreunui prejudiciu. Simplele susțineri ale reclamantului nu sunt nici pe departe suficiente sub acest aspect. O hotărâre judecătorească legală și temeinică nu se poate sprijini doar pe simple afirmații ale părților, trebuind a fi susținută de elemente probatorii concrete și explicite, în caz contrar fiind încălcat principiul aflării adevărului.

Tot referitor la condițiile răspunderii civile delictuale, mai exact în ceea ce privește existența unui raport de cauzalitate între fapta apreciată de reclamant ca fiind ilicită și pretinsul prejudiciu moral indicat de către acesta, arată că în speță nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită această componentă a răspunderii civile delictuale. Astfel, la termenul de judecată din data de 21.10.2014, declarația martorului D. S., propus de către reclamant, confirmă susținerile pârâților cu privire la inexistența vreunui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Trecând peste poziția subiectivă pe care acest martor o are față de cererea reclamantului, reclamant care l-a susținut constant în cariera sa politică, numitul D. S. arată că articolele criticate în prezenta cauză au fost întrebuințate de către terțe persoane. Aceste persoane, deși neidentificate în concret, acționând în scopuri politice, au răspândit articolele în discuție, în întreg județul Bistrița Năsăud potrivit martorului. Asemenea circumstanțe relevate de către martor conchid în sensul că, chiar dacă s-ar constata existența vreunui prejudiciu moral în dauna reclamantului, acesta nu ar putea fi apreciat ca fiind consecința articolelor de presă redactate de către pârâtul T. H., ci a modului în care acestea au fost întrebuințate de către terțe persoane, contrar scopului lor real: informarea publicului. Existând un asemenea dubiu cu privire la existența raportului de cauzalitate, acesta nu poate decât să profite celui/celor pârât/pârâți, acuzațiile reclamantului nefiind probate corespunzător.

Pentru motivele de mai sus, dar și în considerarea argumentelor dezvoltate prin întâmpinare, note scrise și memoriu, susținute de materialul probator administrat în cauză, apreciază pârâții că fapta săvârșită de pârâți nu este ilicită, încadrându-se în limitele exercitării dreptului la liberă exprimare; prejudiciul reclamat nu este dovedit corespunzător; raportul de cauzalitate dintre elementele precedente nu există; precum nici intenția pârâților de a-l vătăma pe reclamant, scopul articolelor în discuție fiind de a informa cetățenii cu privire la o persoană publică de interes și, prin urmare, nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, solicită respingerea ca nefondată a acțiunii formulate de reclamant.

În data de 09.12.2014, reclamantul a depus la dosarul cauzei și Concluzii scrise prin care a solicitat instanței să admită în totalitate acțiunea formulată.

Reclamantul arată că afirmațiile pârâtului, astfel cum au fost acestea citate în articolele publicate în ziarul G. de Bistrița și menționate în acțiunea introductiva, au un caracter injurios și au fost de natură a afecta grav imaginea publica a acestuia. Față de modul în care au fost formulate, nu se poate reține că afirmațiile pârâților au constituit judecăți de valoare prin raportare stricta la activitatea de funcționar public a reclamantului, în mod corect a formulat prezenta acțiune apreciind că au fost depășite limitele dreptului la liberă exprimare prevăzut de art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului.

Chiar în măsura în care reclamantul putea fi perceput ca și reprezentant al partidului de guvernământ, deși având în vedere modificările aduse cadrului normativ privind funcția de deputat în Parlamentul României, limbajul folosit de către pârât depășește limitele dezbaterii politice, referirile la persoana reclamantului având caracter insultător.

Referirile la cauzele CEDO nu pot fi reținute de către instanță în condițiile în care în spețele respective era vorba despre jurnaliști care, în exercitarea atribuțiilor ce le reveneau în această calitate, aveau obligația „să își joace rolul indispensabil de "câine de pază" al democrației și să își exercite aptitudinea de a da informații cu privire la problemele de interes general".

Pârâtul nu avea o astfel de calitate, limitele folosirii unui limbaj șocant și satirizant urmând a fi stabilite de către, instanță, prin raportare la funcția de parlamentar și Președinte al Filialei Județene a P.S.D. Chiar dacă unui jurnalist i s-ar putea aprecia ca rezonabile exagerările din unele judecăți de valoare, instanțele nu pot avea aceeași lejeritate în aprecierea afirmațiilor, respectiv a unui lider politic, reprezentativ la nivelul unui județ.

Deși pârâtul a susținut că în interviurile și luările sale de poziție s-a referit doar la activitatea desfășurată de reclamant în calitate de persoana publica al județului, din citatele anterioare a rezultat că aprecierile sale exced discuției politice și funcției publice, ocupate de reclamant, astfel încât, în mod corect, instanțele, în practica judiciara, au reținut că a fost depășit cadrul stabilit de art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea, drepturilor omului, intrându-se în sfera de acțiune a art. 8 din aceeași Convenție, în ceea ce privește dreptul la propria imagine, protecția demnității și vieții private a persoanei.

În dreptul intern fapta ilicita cauzatoare de prejudicii constituie temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prin fapta ilicita înțelegându-se orice fapta care încalcă normele dreptului obiectiv fiind cauzate prejudicii materiale sau morale dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Fapta ilicita poate consta într-o acțiune, care este manifestarea exterioara a unei atitudini de conștiința și voința, putând fi concretizată prin afirmații făcute la adresa unei persoane sau inacțiune. Când prin afirmațiile făcute la adresa unei persoane se aduce atingere onoarei și demnității acesteia, prejudiciul suferit de aceasta poate fi unul moral (caz în care prejudiciul nu este susceptibil de evaluare băneasca) sau material, rezultat din împrejurarea, ca în urma afirmațiilor calomnioase, cel în cauza a suferit și alte consecințe de natura patrimonială.

De la data aderării României la Uniunea Europeana, Convenția Europeana a Drepturilor Omului ratificata prin Lg.30/18.05.1994 de țara noastră, a devenit parte integranta a sistemului român de drept și a dobândit aplicabilitate directa, iar potrivit art. 20 din Constituția revizuita, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar aliniatul 2 indică modul de soluționare al unui eventual conflict între aceste dispoziții privitoare la drepturile omului, și reglementările interne, acordând prioritate reglementarilor internaționale.

În consecință, jurisprudența CEDO are aplicabilitate directă în dreptul intern, mecanismul plângerilor câtre Curte fiind subsidiar, iar acest principiu al subsidiarității (exprimat prin art. 13 și 35 din Convenție) reclamă ca instanțele naționale să fie primele chemate să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale pe care Convenția le reglementează.

D. urmare instanța este obligată să analizeze cererile părților raportate la dispozițiile dreptului intern și la disp. art. 10 din CEDO privind libertatea de exprimare, potrivit căruia orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare, care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații/idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere, drept de altfel prevăzut și în dreptul intern prin Constituție (art.30).

Deși drept fundamentai, libertatea de exprimare nu are caracter absolut, ea putând fi supusa unor restricții în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptata împotriva unor valori pe care statul le poate în mod legitim apară sau chiar împotriva democrației însăși (definite de al 2 al art. 10 din CEDO), restricții care sunt supuse principiului asigurării justului echilibru între exercițiul dreptului la libera exprimare și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale. Una dintre restricțiile aduse libertății de exprimare este permisa atunci când exprimarea aduce atingere reputației unei persoane, care ca element al vieții private este protejat de art. 8 din CEDO.

În sensul celor sus afirmate potrivit jurisprudenței CEDO prevalează principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie sa fie singurul criteriu luat în considerare, elementul determinant trebuind sa fie buna credința a autorului afirmațiilor care afectează reputația persoanei. în consecința atunci când persoana acuzata de săvârșirea unui delict nu poate dovedi întru totul exactitatea afirmațiilor sale, este necesara analizarea: atitudinii subiective a acestuia în raport cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului constituit în speța de informarea publicului asupra unor chestiuni de interes public (cauza Cumpana și M. contra României).

Pentru motivele arătate, reclamantul solicită admiterea acțiunii formulate, apreciind că în cauză au fost probate fapta ilicită, prejudicial și raportul de cauzalitate, condiții esențiale în vederea stabilirii răspunderii delictuale.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

La momentul sesizării instanței, reclamantul M. R. E. era președintele Consiliului județean Bistrița-Năsăud, funcție pe care o ocupa din iunie 2012, și președinte al Partidului Social Democrat Bistrița-Năsăud, începând cu anul 2007.

Prin cererea introductivă, precizată, acesta a solicitat obligarea pârâților H. T., jurnalist, G. de Bistrița și ., persoană juridică deținătoare a mărcii comerciale G. de Bistrița, publicație săptămânală, la plata a câte 10.000 lei fiecare, cu titlu de daune morale, în urma publicării a trei articole cu titlurile „R. M. este suspectat de mită de 150.000 lei de la Metropolis”, „R. M. a fraudat județul Bistrița-Năsăud”, „R. M. deturnează fondurile publice în interes personal”, publicate în perioada mai-iunie 2012 și făcând referiri directe la fapte de natură penală de care s-ar face vinovat reclamantul.

Deoarece, la termenul de judecată din data de 19.11.2013 (f. 132), a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei G. de Bistrița, instanța va respinge acțiunea reclamantului în contradictoriu cu această parte, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.

Instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a ., având în vedere că această pârâtă a fost chemată în judecată nu în calitate de comitent al pârâtului H. T., ci, pentru fapta proprie, în calitate de editor al publicației G. de Bistrița, în care au apărut articolele calificate de reclamant ca fiind defăimătoare.

Potrivit art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Așadar, libertatea de exprimare, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, ci presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, cum ar fi reputația și drepturile ce aparțin altor persoane.

Conform art. 30 alin. (6) din Constituția României, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”, iaralin. (8) al aceluiași articol prevede că „răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii”.

În ceea ce privește dreptul la liberă exprimare consacrat de art. 10 din Convenție, acesta beneficiază în prezent și de o reglementare expresă în NCC (art. 70), potrivit căreia, orice persoană are dreptul la liberă exprimare, exercitarea acestui drept putând fi restrânsă numai în cazurile și limitele expres prevăzute de art. 75 din același cod. Conform acestui din urmă text, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în secțiunea a 3-a (dedicată reglementării dreptului la viață privată și la demnitatea persoanei umane) atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Alineatul 2 al art. 75 NCC stabilește că exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor indicate.

De asemenea, în ceea ce privește dreptul la viață privată, art. 71 alin. 2 NCC specifică faptul că nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul sau fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 NCC.

În consecință, revine instanței sarcina de a stabili, în funcție de circumstanțele cauzei, prin raportare la principiile consacrate în jurisprudența Curții Europene în materia dreptului la liberă exprimare reglementat de art. 10 din Convenție și a dreptului la viață privată prevăzut de art. 8 din Convenție, dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare poate fi restrânsă pentru protejarea dreptului la viață privată al altei persoane.

Potrivit jurisprudenței CEDO presa are obligația de comunica publicului informațiile și ideile referitoare subiectele de interes general, cu respectarea limitelor impuse de respectarea dreptului la reputație și a drepturilor altei persoane.

Se impune în acest context păstrarea unui just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenție, și, pe de altă parte, dreptul la reputație al persoanelor vizate de articolele din presă, protejat de art. 8 din Convenție, ca element al vieții private.

Așadar, corelativ dreptului la libera exprimare, atât legislația europeană a drepturilor omului cât și Constituția României instituie mecanisme de protecție a reputației, demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei și dreptului la propria imagine.

Transpunerea în practică a unui asemenea mecanism este reprezentată de dreptul persoanei căreia i-au fost încălcate astfel de valori de a solicita despăgubiri, în condițiile art. 1349 NCC.

În acord cu prevederile acestui articol, „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Totodată, potrivit art. 1357 NCC, „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

Doctrina juridică a apreciat că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiții, respectiv existența unui prejudiciu și a unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat, elemente ce urmează a fi analizate în speță, ținând seama și de jurisprudența CEDO relevantă.

În ceea ce privește fapta ilicită instanța reține că în lunile mai și iunie 2012 pârâtul H. T. a semnat trei articole publicate în săptămânalul „G. de Bistrița”, al cărei editor este pârâta ., în care a făcut în repetate rânduri afirmații defăimătoare la adresa reclamantului.

Astfel, în articolul publicat la data de 08.06.2012, apărut și în ediția electronică a ziarului, la adresa www.gazetadebistrita.ro, și intitulat „Teparul R. M. a fraudat județul Bistrița Năsăud” (f. 6-11), se afirmă „Evaziune, mită de 150.000 de lei, fals în declarații, incompatibilitate, o foaie matricolă jenantă și un trecu misterios. R. M. înseamnă toate acestea și mai mult” sau „În Germania a fost țeapa unde s-a ascuns de familie pentru a putea să câștige bani necinstiți…”.

Articolul „R. M. este suspectat de mită de 150.000 lei de la Metropolis” (f. 12-16), conține, de asemenea, aserțiuni jignitoare de genul „cariera deputatului R. M. miroase a fals, luare și dare de mită, dar și alte ilegalități comise din postura funcției pe care o deține”.

În articolul „R. M. deturnează fondurile publice în interes personal” (f. 17-21), sunt inserate alegații precum „Direcționarea banilor publici în interes personal este una din prioritățile sistemului lui R. M.” sau „Banii publici au fost împărțiți și cu prietenii..”

Instanța reține că, în cauza C. împotriva României, Curtea a arătat că, chiar dacă afirmațiile defăimătoare au fost făcute în cadrul unei dezbateri de interes public, „există limite ale dreptului la libera exprimare”, iar reclamantul trebuia să acționeze în limitele date de interesul „protejării reputației sau drepturilor altei persoane”, inclusiv dreptul la prezumția de nevinovăție.

Ori, în speță, pretinsele fapte de natură penală imputate reclamantului (dare și luare de mită, deturnare de fonduri) nu au fost probate în niciun fel de pârâți, neexistând hotărâri de condamnare pronunțate împotriva reclamantului. În lipsa unor astfel de condamnări acționează în mod plenar prezumția evocată de hotărârea CEDO menționată mai sus, iar acuzațiile de „fals, luare și dare de mită, dar și alte ilegalități” aduc atingere reputației reclamantului M. R. E..

Caracterul neîntemeiat al acuzațiilor făcute la adresa reclamantului, conținute în articolele semnate de pârâtul H. T. și publicate în săptămânalul „G. de Bistrița”, referitoare la falsurile în declarații, reiese și din răspunsurile transmise de Agenția națională de integritate (f. 104 și f. 119) la solicitarea instanței, potrivit cărora până la data de 09.01.2013 nu au fost identificate elemente de încălcare a declarării averii, regimului juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților privindu-l pe reclamant. Aceeași instituție a comunicat și faptul că prin raportul de evaluare nr._/11.03.2013 s-a constatat că reclamantul nu a încălcat regimul juridic al incompatibilităților și conflictelor de interese, iar prin raportul de evaluare nr._/23.09.2013 nu au fost identificate diferențe semnificative între averea dobândită de reclamant pe durata exercitării demnității și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă.

Ori, așa cum a statuat Curtea Europeană în cauza C. și M. împotriva României, deși, în virtutea rolului care îi este acordat, presa are efectiv obligația de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la existența unor presupuse ilegalități comise de aleși locali și funcționari publici, referirea la persoane determinate, cu menționarea numelor și funcțiilor acestora, implică pentru jurnaliști obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

Instanța apreciază că informațiile cuprinse într-o scrisoare anonimă și netimbrată, verificate prin discuții cu cetățeni ai municipiului Bistrița, nominalizați drept surse jurnalistice confidențiale, așa cum a arătat pârâtul H. T. prin răspunsul la interogatoriu (f. 122-125), nu reprezintă o bază factuală solidă, în sensul pe care Curtea îl atribuie sintagmei, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat mai sus, afirmațiile defăimătoare au fost contrazise de lipsa oricăror proceduri administrative încheiate cu sancționarea reclamantului sau hotărâri de condamnare a acestuia pentru vreo faptă din cele ce i se imputau prin articolele semnate, respectiv publicate de pârâți.

Instanța reține, așadar, că pârâtul H. T. prin scrierea articolelor, iar pârâta . prin publicarea lor în săptămânalul „G. de Bistrița, au desfășurat în mod perseverent, în lunile mai-iunie 2012, o activitate de denigrare a reclamantului, supunându-l pe acesta unei stări de stres, disconfort și frustrare, producându-i astfel un prejudiciu moral, prin atingerea adusă onoarei, demnității și reputației acestuia.

D. fiind caracterul subiectiv, intern, al prejudiciului moral, proba directă a acestuia și a raportului său de cauzalitate cu fapta ilicită este practic imposibilă, însă, este evident că afirmațiile făcute de pârâtul H. T. și publicate în săptămânalul „G. de Bistrița”, administrat de pârâta ., în preajma alegerilor locale din anul 2012, au fost de natură să afecteze imaginea reclamantului în fața electoratului, a colegilor de partid, dar și a opiniei publice, în contextul în care, așa cum au declarat martorii A. G. (f. 158-159) și S. V. D. (f. 205-207), articolele denigratoare, datorită utilizării lor în campania electorală a unei formațiuni politice rivale, erau discutate și cunoscute atât de colegii de partid ai reclamantului, cât și de o mare parte a locuitorilor județului.

Deoarece, potrivit art. 1357 alin. (2) C.civ., autorul prejudiciului răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă, instanța reține că, în speță, pârâții au săvârșit acțiunile de denigrare cu un grad de vinovăție de natură a determina angajarea răspunderii civile delictuale a acestora.

Nu poate fi acceptat argumentul pârâților în sensul că, în speță, ar fi vorba de judecăți de valoare, acceptabile, din perspectiva jurisprudenței CEDO, în situația când persoana vizată este o persoană publică.

Este adevărat că, în cauza Lopes Gomes da S. împotriva Portugaliei, Curtea a considerat că proferarea unor expresii precum „grotesc”, „necioplit”, „grosolan” într-un editorial la adresa unui om politic, în cadrul unei dezbateri politice de interes general, se înscrie în limitele libertății jurnalistice, care include posibila recurgere la o doză de exagerare.

De asemenea, în cauza Feldek împotriva Slovaciei, folosirea unor „cuvinte dure” într-o declarație redactată și publicată la adresa unui om politic, a fost calificată ca fiind o judecată de valoare cu privire la un personaj public, a cărei veracitate nu se putea demonstra, iar în ceea ce-i privește pe oamenii politici limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în privința unui particular.

Însă, în cauza pendinte, afirmațiile cuprinse în articolele la care face referire reclamantul nu se circumscriu noțiunii de judecăți de valoare.

Așa cum s-a arătat mai sus, articolele fac referire la săvârșirea unor fapte penale grave precum evaziune, luare de mită, fals în declarații, incompatibilitate, câștigarea de bani necinstiți, ilegalități comise din postura funcției deținute. Spre deosebire de termeni precum „grotesc”, „necioplit”, „grosolan”, ce reprezintă într-adevăr judecăți de valoare, ținând strict de aprecierea subiectivă a jurnalistului sau a publicului țintă, acuzațiile punctuale cu privire la fapte ce intră sub incidența legii penale nu se încadrează într-o astfel de categorie, ci ele au sau ar trebui să aibă o bază factuală solidă pentru a putea fi făcute chiar și la adresa unei persoane publice, cu privire la care limitele criticii admisibile sunt mai largi.

În speță, deși veracitatea unor astfel de afirmații este demonstrabilă, pârâții nu au produs nicio probă din care să rezulte caracterul fundamentat al materialului publicat.

În acest context, pârâții trebuiau și puteau să prevadă că articolele vor produce încălcarea dreptului reclamantului la respectarea reputației și onoarei.

Prin urmare, pretenția acestuia de a i se oferi o reparație bănească pentru prejudiciul suferit, este pe deplin justificată, astfel încât, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora și ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei, de atitudinea pârâților și de funcția pe care o ocupă reclamantul, instanța apreciază că suma de 5.000 lei din partea fiecărui pârât este în măsură să acopere prejudiciul suferit de reclamant.

In raport de considerentele enunțate, constatând îndeplinirea în persoana fiecăruia dintre pârâți a condițiilor prevăzute de art. 1349 și 1357 NCC, care antrenează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, instanța va admite, în parte, acțiunea reclamantului și va obliga pe fiecare dintre pârâții H. T. și . la plata în favoarea reclamantului a sumei de 5.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ..

Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul M. R. E., domiciliat in Bistrița, ..5, .. jud. Bistrița Năsăud, în contradictoriu cu pârâții H. T., domiciliat în Rădăuți, ., ., având CNP_, și ., cu sediul în Cluj-N., ., ., înregistrată la ORC de pe lângă Tribunalul Cluj sub nr. 112/ 2664/2008, CUI_, ambii cu domiciliul procesual ales la sediul profesional al Societății Civile de Avocați C. L., situat în Cluj-N., .. 2, jud. Cluj.

Respinge acțiunea reclamantului M. R. E. în contradictoriu cu pârâta G. DE BISTRIȚA, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.

Obligă pârâtul H. T. la plata în favoarea reclamantului a sumei de 5.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale.

Obligă pârâta . la plata în favoarea reclamantului a sumei de 5.000 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 09.12.2014.

PREȘEDINTE GREFIER

C. R. R. M. T.

RED/DACT CRR/M. 11.03.2015 6 exp.

← Fond funciar. Sentința nr. 5327/2014. Judecătoria BISTRIŢA		Partaj judiciar. Sentința nr. 3081/2014. Judecătoria BISTRIŢA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Investire cu formulă executorie. Încheierea nr. 2014/2014. Judecătoria BISTRIŢA Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr. 9214/2014. Judecătoria BISTRIŢA Dizolvare persoana juridică. Sentința nr. 637/2014. Judecătoria BISTRIŢA Fond funciar. Sentința nr. 5327/2014. Judecătoria BISTRIŢA Partaj judiciar. Sentința nr. 3081/2014. Judecătoria BISTRIŢA Încuviinţare executare silită. Sentința nr. 6236/2014. Judecătoria BISTRIŢA Partaj judiciar. Sentința nr. 9395/2014. Judecătoria BISTRIŢA Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2520/2014. Judecătoria BISTRIŢA