Acţiune în constatare. Sentința nr. 1470/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1470/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 09-02-2015 în dosarul nr. 1470/2015
Acțiune în constatare
ROMÂNIA
SECȚIA CIVILĂ
Judecătoria B.
Dosar nr._
Ședința publică din 9 februarie 2015
Completul compus din:
Președinte – H. F.
Grefier – H. A.
Sentința civilă nr. _1470.
Pe rol pronunțarea cauzei civile ce are ca acțiune în constatare formulată de reclamantul A. A.-R. în contradictoriu cu pârâta . SA București și . SA – Sucursala/Agenția B..
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din 2 februarie 2015,când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, susținerile părților fiind consemnate în prima încheiere de amânare a pronunțării, care împreună cu celelalte fac parte integrantă din prezenta hotărâre.
INSTANȚA
Asupra cauzei civile de față constată că:
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță la nr._ din 16.06.2014, reclamantul A. A.-R. a chemat în judecată pe pârâta . SA, pentru ca pe baza probelor administrate în proces, prin sentința ce se va da, să se dispună înlăturarea clauzei privind comisionul de risc înlocuit ulterior cu comisionul de administrare, ca fiind o clauză abuzivă, ce contravine dispozițiilor imperative ale OG nr. 50/2010, obligarea pârâtei la restituirea integrală a sumelor plătite cu titlu de comision de risc ulterior transformat în comision de administrare, achitate începând cu luna septembrie 2008 și până la eliminarea efectivă din contract, obligarea pârâtei la refacerea graficului de rambursare ca urmare a înlăturării acestui comision precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale a sumelor percepute ca și comision de risc, ca și obligarea acesteia din urmă la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta arată că este beneficiarul unui credit în sumă de_ lei eșalonat pe o perioadă de 1230 luni. Că în contractul de credit la pct.9 lit.b este prevăzut un comision de administrare lunar în sumă de 19 lei, iar la art.9 lit.e banca a prevăzut și perceput lunar un comision de risc în valoare de 64,60 lei.
Menționează reclamantul că înlăturarea acestui comision este de fapt o dobândă mascată reprezentând 0,05% din valoarea creditului contractat.
Că, ulterior după apariția Legii nr. 50/2010 comisionul de risc de 64,60 lei dispare din graficul de rambursare, în timp ce comisionul de administrare care era de 19 lei lunar, se majorează cu suma de 64,60 lei, astfel de la 19 lei lunar ajungând la suma de 83,60 lei lunar. Că a notificat pârâta cu privire la plata acestor sume, iar răspunsul a fost că i se face o oferă specială de preț pentru creditul său și anume comision lunar de administrare credit 19 lei fără posibilitatea returnării sumelor deja avansate cu acest titlu.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar înscrisuri.
Pârâta B. C. Română SA București, și-a trimis reprezentant în instanță, a formulat întâmpinare (filele 25-51 ds) prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Sucursalei B.,solicitând să se constate nulitatea capătului de cerere prin care reclamantul solicită restituirea sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor abuzive, admiterea excepției inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea prestațiilor și admiterea excepției prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor din contract, iar pe cale reconvențională a solicitat înlocuirea clauzelor abuzive cu o ofertă, reprezentată de menținerea valorii procentuale comisionului de urmărire riscuri, conform contractului de credit nr._, dar cu aplicarea acestuia la soldul creditului.
Susține pârâta că în fapt reclamantul A. A. R. a încheiat un Contractul de credit bancar nr._/27.08.2008 prin care a primit suma de 38.000 RON cu titlu de credit pentru nevoi personale, pentru o perioada de 120 luni, iar conform pct. 9 din Contractul de credit, pentru creditul pus la dispoziție, banca percepea următoarele comisioane: comision de rambursare anticipată, comision de acordare credit, comision de administrare, comision de transformare și comision de urmărire riscuri.Ca urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010 la data de 21.06.2010, a comunicat reclamantului un act adițional prin care am aliniat prevederile
Contractului de credit cu dispozițiile OUG 50/2010, așa cum impunea art. 95 din
ordonanță în forma inițială. Acest act adițional a rămas nesemnat de către
reclamant și a fost considerat acceptat tacit conform prevederii legale anterior menționate.
Ulterior, în exercitarea dreptului acordat prin Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea
OUG 50/2010, în specialprin art. I pct 39 și art. II alin. (2) din Lege, Subscrisa am
denunțat la data de 17.02.2011 Actul adițional emis anterior în aplicarea
prevederilor art. 95 din ordonanță.
Pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Sucursalei B. în temeiul art. 36 din NCPC arătând că între părțile acestui litigiu și subiectele raportului juridic dedus judecății prin cererea introductivă de instanță nu există identitate. Sucursala B. nu este parte la contractele de credit deduse judecății, nu este titulara niciunui drept ori obligație negociată în numele societății mamă și pe seama patrimoniului acesteia. De altfel, sucursala nu are un patrimoniu propriu pe seama căruia să poată fi valorificate pretențiile debitorului-reclamant, creanța fiind născută în baza contractelor de credit încheiate cu societatea mamă. De asemenea, creditorul reclamantului este doar BCR - societatea mamă și nu Sucursala B..
Astfel, având în vedere că doar societatea mamă este titulara drepturilor și obligațiilor
născute din contractele de credit încheiate cu reclamantul, vă solicităm să admiteți
excepția lipsei calității procesuale pasive a Sucursalei B. și să respingeți acțiunea
ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
De asemenea pârâta a solicitat să se constate nulitatea capătului de cerere prin care reclamantul solicită restituirea sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor abuzive.
Conform art. 194 lit. c) din Noul Cod de procedură civilă, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă: "obiectul cererii și valoarea lui după prețuirea reclamantului atunci când acesta este evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare".
Neprecizarea acestor elemente obligatorii ale cererii de chemare în judecată atrage nulitatea absolută a acesteia, în temeiul art. 196 din Noul Cod de procedură civilă, aspect confirmat de doctrina recentă în materie. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de comisioane, fără a preciza însă valoarea sumelor solicitate cu titlu de comisioane și modalitatea de calcul a sumelor solicitate, motiv pentru care este incidență sancțiunea prevăzută de art. 196 din Noul Cod de procedură civilă .
Precizarea valorii obiectului cererii este obligatorie și sub aspectul competenței materiale în funcție de valoare, precizare fără de care instanța nu poate să-și verifice din oficiu competența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, așa cum prevede art. 131 din Noul Cod de procedură civilă.
De asemenea pârâta a invocat excepției inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comisioane.
Arată pârâta că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea unor componente din prețul Contractului de credit și restituirea sumelor plătite anterior în temeiul prevederilor contractuale cu titlul de costuri aferente creditului acordat de bancă.
Ca natură juridică, contractele de credit reprezintă contracte reale, cu titlu oneros, unilaterale, cu executare succesivădin partea împrumutatului, deoarece obligația acestuia se execută în timp, prin rate succesive.
Rațiunea acestei excepții este tocmai evitarea unei îmbogățiri fără justă cauză a împrumutatului, iar nu a împrumutătorului, deoarece împrumutatul este cel care nu poate restitui valoarea folosinței banilor pentru timpul trecut. Mai mult, prevederile menționate sunt întărite de reglementările speciale din dreptul consumului, care prevăd o sancțiune specifică, distinctă de nulitate, care nu operează cu efect retroactiv și care, prin urmare, nu permite restabilirea situației anterioare. Astfel, în situația pur ipotetică în care instanța ar reține caracterul abuziv al clauzelor privind comisioanele, sancțiunea aplicabilă în virtutea normelor legale europene și naționale din dreptul consumului este una sui generis, ce nu permite restituirea prestațiilor deja executare (Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CE).
În temeiul dispozițiilor de forță juridică superioară ale Directivei 93/13/CEE, art. 6 alin. 1 și art. 7 alin. 2, interpretate în lumina considerentelor 20 și 23 din același act comunitar și în lumina art. 4 din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011, privind drepturile consumatorilor, sancțiunea ce poate interveni în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale constă în încetarea producerii pentru viitor a efectelor acelor clauze, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul nulității.
în acest context, cererea reclamantului de restituire a sumelor de bani plătite cu titlu de comisioane este inadmisibilă.
S-a mai invocat excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor din contractul de credit deduse judecății și, având în vedere caracterul accesoriu capătului de cerere privind restituirea prestațiilor, invocă prescripția întregii cereri de chemare în judecată privind clauzele din contractul de credit inițial.
Nici instanța din oficiu și nici o altă persoană nu ar putea să invoce din oficiu nulitatea
clauzelor contractuale, ci numai persoana interesată, respectiv consumatorul care
reclamă un prejudiciu, așa cum în mod specific se întâmplă în cazul nulității relative.
Altfel s-ar ajunge la situația ridicolă în care un terț ar avea posibilitatea să se substituie
unei părți la contract în aprecierea echilibrului și utilității contractului.
Printr-un raționament similar, un alt autor consideră că în viziunea Legii nr. 193/2000 absența gravă a echivalenței între contraprestații, datorată relei-credințe a profesionistului este o aplicație a leziunii, derogatorie de la vechiul drept civil în care
leziunea privea numai minorii, constituind un vehicul legal pentru ineficacitatea
contractului încă înainte de . Noul Cod de procedură civilă. Or, și în această concepție, sancțiunea aplicabilă ar; fi nulitatea relativă a clauzelor lezionare, prescriptibilă în
termen de 3 ani.
În ceea ce privește momentul de Ia care curge termenul de prescripție, art. 9 din Decretul nr. 167/1958 prevede: „în caz de viclenie ori de eroare sau în celelalte cauze de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului."
Or, Contractul de credit ce face obiectul cauzei a fost încheiat de părți la 27.08.2008, moment de la care curge și termenul de prescripție de 3 ani în care anularea clauzelor din contractul de credit inițial poate fi cerută pe cale de acțiune, acesta fiind momentul la care reclamantul ai cunoscut pretinsa cauză de nulitate relativă, prescripția împlinindu-se la data 27,08.2011, mult înainte de introducerea prezentei acțiuni.
Apreciază pârâta că, în acesta condiții, dreptul material la acțiune al reclamantului este
prescris, cererea de chemare în judecată formulată de acesta impunându-se a fi
respinsă în consecință.
Arată pârâta că, reclamantul invocă aplicabilitatea dispozițiilor OUG 50/2010 contractului de credit încheiat în cauză, dar acest contract de credit a fost încheiat pe data de 27.08.2008.
La data de 21.06.2010 a intrat în vigoare OUG 50/2010 care prevedea în forma inițială că dispozițiile ordonanței sunt aplicabile și contractelor de credit în desfășurare. D. urmare, a comunicat reclamantului un act adițional prin care am aliniat prevederile Contractului de credit; cu dispozițiile OUG 50/2010. Acest act adițional a rămas nesemnat de către reclamant și a fost considerat acceptat tacit conform prevederii legale anterior menționate.
La data de 2.01.2011 a intrat în vigoare Legea nr. 288/2010 de aprobare a OUG 50/2010 prin care s-a modificat ordonanța, în sensul că dispozițiile acesteia nu se mai aplică contractelor în curs de desfășurare, iar părțile au posibilitatea să denunțe actele adiționale emise în considerarea formei inițiale a ordonanței. D. urmare, a denunțat la data de 17.02.2011 Actul adițional emis anterior în aplicarea prevederilor art. 95 din OUG 50/2010.
Deci de la aceasta dată, dispozițiile OUG 50/2010 nu mai sunt aplicabile Contractului de credit. D. urmare, susținerea reclamantului că plata unui comision de urmărire riscuri este abuzivă, fiind contrară prevederilor OUG 50/2010 nu poate fi primită, întrucât așa cum a arătat, OUG 50/2010 nu este aplicabil prezentului contract, iar anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică băncii; perceperea unui comision de acordare credit.
Pentru toate aceste motive, susținerile reclamantului cu privire la aplicabilitatea OUG
50/2010 sunt contrazise de însuși textul legal și nefondate.
Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000: „ Evaluarea naturii abuzive a clauzelor
nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu
calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil „
Legiuitorul național a preluat soluția din art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE care are
o redactare aproape identică: „ Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".
Prin urmare, atât Legea 193/2000, cât și normele europene exclud de la controlul
caracterului abuziv clauzele ce definesc obiectului contractului.
Cu privire la clauzele contractuale spuse analizei, pârâta arată că în cauză clauza contestată are o redactare clară și inteligibilă, fără utilizarea unor termeni ambivalenți sau echivoci. Mai mult chiar, cuprinde cifre și procente exprimate matematic în modul cel mai simplu și concis, pentru clarificarea exactă a modalității prin care se determină cuantumul comisioanelor.
Comisioanele se percep pentru servicii clar individualizate și care sunt sugerate prin
însăși denumirea acestor comisioane. Astfel, comisionul de urmărire riscuri,
după cum indică și denumirea acestuia, se percepe pentru serviciile de monitorizare a riscurilor ce pot apărea pe piața bancară și care pot impacta, grosso modo, capacitatea reclamantului de rambursare a creditului. Aceste operațiuni sunt mai complexe, decât simpla administrare și impun analiza evoluției creditului, în contextul mai larg, al activității băncii împrumutătoare, precum și al evoluțiilor de pe piața interbancară.
Afirmația reclamantului că nu ar fi clare clauzele contestate este contrazisă de chiar declarația acestui din cuprinsul contractului de credit, pe care reclamantul 1-a semnat, declarând că a citit, a înțeles si i-au fost explicate clauzele contractuale, pe care si le-a însușit în1 întregime. Or, reclamantul nu a înțeles să atace și această clauză.
Pentru toate aceste motive, consideră că reclamantul nu are calitatea de consumator, ci de prosumator, având cunoștințe superioare unui om obișnuit.
Clauzele deduse judecății nu sunt abuzive, în speță nefiind îndeplinite condițiile prev.de Legea nr. 193/2000.
În ipoteza în care instanța va aprecia că poate păși la analiza
pretinsului caracter abuziv al clauzelor defăimate, consideră pârâta că respingerea acțiunii
se impune și ca urmare a faptului că în speță nu sunt îndeplinite condițiile
cumulative prevăzute de lege pentru stabilirea caracterului lor abuziv,
calificarea neputând fi făcută în baza unor criterii subiective sau numai în baza
calității de consumator a uneia din părți.
Noțiunea de clauză abuzivă este definită la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 ca fiind „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”
Art. 4 alin. 2 din Legea ¡nr. 193/2000 instituie o prezumție simplă, prin care o clauză preformulată este considerată nenegociată și nu abuzivă. Simplul fapt al nenegocierii unei clauze nu îi conferă caracter abuziv, fiind necesar ca și restul condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) să fie verificate.
Se poate, așadar, ca o clauză, chiar dacă nu este negociată, să nu fie, totuși, abuzivă, pentru că nu sunt întrunite celelalte condiții prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv. De iceea se continuă în alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 193/2000: „Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată/direct cu consumatorul, nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului..."
Pentru aceste motive, susținerile reclamantului cu privire la lipsa de negociere
anterioară semnării contractului sunt nefondate.
Clauzele privind comisioanele nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor. Comisionul defăimat ca abuziv cunoaște o reglementare legală și vine să acopere costurile operațiunilor conexe creditării, fiind percepute în coordonate similare de către toți prestatorii de servicii financiar-bancare.
Toate comisioanele sunt percepute de bancă în contra-partida unei prestații efectuate în favoarea reclamantului. Astfel, conform adresei BCR nr. 06/08.01,2013 referitoare la Explicații pentru servicii prestate de către Bancă ce intră în componența comisioanelor aplicabile creditelor, serviciile pentru care se percep comisioanele ce formează obiectul prezentului litigiu sunt următoarele: comisionul de urmărire riscuri se percepe pentru serviciile de monitorizare a riscurilor ce pot apărea pe piața bancară și care pot impacta, grosso modo, capacitatea reclamantului de rambursare a creditului. Aceste operațiuni sunt mai complexe, decât simpla administrare și impun analiza evoluției creditului, în contextul mai larg, al activității băncii împrumutătoare, precum și al evoluțiilor de pe piața interbancară.
Evoluțiile vizate, ce pot impacta asupra capacității de rambursare a clientului, sunt reprezentate de intervențiile pe care B. centrală le poate avea pentru a modifica anumiți parametri (cum ar fi de exemplu cursul valutar, deosebit de important pentru creditele în monedă străină) dar și de inflație, devalorizarea leului în raport cu principalele monede străine și intervențiile altor bănci.
Cât privește susținerea reclamantului privind lipsa unei definiții în cuprinsul propriu-zis al contractului de icredit, ne rezumăm la a sublinia că aceasta este o condiție impusă fără temei legal. Articolul 4 din Legea nr. 193/2000 nu vorbește despre o astfel de obligație de a defini termenii utilizați. Comisionul este comision (și limbajul este clar), iar riscurile; sunt cele de pe piață (pentru că ele nici nu ar putea fi același pentru care se constituie garanții, se aduc codebitori, sau se încheie asigurări de viață).
Prin urmare, atât comisionul de administrare, cât și comisionul de urmărire riscuri
sunt percepute în contra-partida unor prestații efectuate în favoarea reclamantului de
către Bancă, astfel încât susținerile reclamantului că aceste comisioane nu ar avea nicio
acoperire într-o contraprestație din partea Băncii si că ar reprezenta o dobândă
mascată sunt neîntemeiate.
În susținerea cererii sale, cu privire la comisionul de risc, reclamantul invocă faptul că acesta nu face parte din categoria comisioanelor care pot fi percepute în cazul contractelor de credit în conformitate cu prevederile art. 36 din OUG nr. 50/2010, însă, din perspectiva aplicării legii în timp, la data încheierii Contractului de credit, regimul juridic al acestuia era prevăzut în Legea nr. 289/2004 și în Legea nr. 193/2000, care permiteau perceperea comisioanelor enumerate la art. 9 din Contract.
Comisionul de administrare credit este în continuare, permis expres de art. 36 alin. (1) din OUG nr. 50/2010.
Comisionul de riscuri nu a fost nici el interzis ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, ca dovadă art. 35 din această reglementare, care enumera comisioanele interzise per se în contractele de credit nu se referă și la comisionul de risc.
Oricum, conform art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma modificată prin legea de aprobare a acestei ordonanțe - Legea 288/2010: „Prevederile prezentei ordonanțe nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe".
Prevederea invocată de reclamant (art. 95 alin. 1 din OUG 50/2010), care stabilea obligația Băncii de a asigura conformitatea contractului cu dispozițiile ordonanței, a fost modificată prin Legea 288/2010, care a prevăzut în mod expres că OUG 50/2010 nu se aplică contractelor în curs de derulare.
Or, Contractul de credit încheiat cu reclamantul era în curs de executare la momentul
intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, astfel că rămâne supus prevederilor legale în
vigoare la data formații sale, data la care comisioanele erau instrumente financiar
permise și de utilizare largă în contractele de credit.
Pe cale reconvențională pârâta a solicitat înlocuirea clauzelor abuzive cu o ofertă, reprezentată de menținerea valorii procentuale comisionului de urmărire riscuri, conform contractului de credit nr._, dar cu aplicarea acestuia la soldul creditului.
În contextul în care instanța, ar considera că prevederile contractuale contestate de către reclamant ar reprezenta clauze abuzive, sancțiunea prevăzută de legiuitor în art. 6 și art. 12 din Legea nr. 193/2000 ar consta în inopozabilitatea acestora față de reclamantă, iar contractul de credit se va derula în continuare numai dacă după eliminarea acestor clauze acest lucru mai este posibil. Or, în condițiile eliminării clauzelor esențiale referitoare la comisioanele bancare, Contractul de credit bancar ar fi lipsit de cauză juridică, cu consecința rezilierii/rezoluțiunii acestuia, efect contrar finalității avute în vedere de Directiva 93/13.
Imposibilitatea unei asemenea completări a fost justificată de Curtea Europeană la acel moment că în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13.
Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorul, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori (Hotărârea Banco Español de Crédito, EU: C_:349, punctul 69).
Cu toate acestea, în decizia recent pronunțată în cauza C-26/13 Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, amintind de jurisprudența anterioară Curtea Europeană a arătat că [80] nu rezultă de aici că, într-o situație precum cea din litigiul principal, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 s-ar opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.
Astfel, înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție națională cu caracter supletiv este conformă cu obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, întrucât, potrivit unei jurisprudente constante, această dispoziție urmărește să substituie echilibrul formal pe! care îl instituie contractul între drepturile si obligațiile cocontractanților prinir-un echilibru real, de natură să restabileascăegalitatea dintre aceste părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive .
Conform art. 1.255 alin. 1) Noul cod civil „Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri si care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului in întregul sau numai daca sunt, prin natura lor, esențiale sau daca, in lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat"
Cu toate acestea potrivit alin. (2) din Noul Cod civil „ în cazul in care contractul este menținut in parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile, iar potrivit alin. (3) NCC Dispozițiile alin. (2) se aplica in mod corespunzător si clauzelor care contravin unor dispoziții legale imperative si sunt considerate de lege nescrise”.
Pârâta a invocat disp. dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu prevederile art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 4 din Legea 193/2000, dispozițiile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, cu dispozițiile Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice în vigoare la momentul încheierii contractului, art. 39 din Legea nr. 288/2010 de aprobare a OUG nr. 50/2010, art. 969 și urm Cod civil, celelalte dispoziții legale menționate in cuprinsul prezentei întâmpinări, precum și principiile de drept incidente și dispozițiile legale în care își are sediul materia.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente, instanța reține următoarele:
În temeiul art.248 alin.1 din Noul Cod de procedură civilă instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond, care fac inutilă în tot sau în parte administrarea de probe ori după caz cercetarea în fond a cauzei.
Așadar, cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Sucursalei B., excepție pe care o va admite, având în vedere faptul că aceasta nu este titulara unor drepturi sau obligații negociate în numele societății mamă, sucursala nu are patrimoniu propriu, creditoarea fiind B. C. Română SA.
Instanța va respinge excepția prescripției dreptului de a cere anularea clauzelor din contractul de credit pentru considerentele ce urmează:
Deși este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede ca sancțiunea, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă așa după cum se va arata mai jos, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel în ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general și nu unul individual, legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească o Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozitivul acestei Directive sunt de ordine publică ( cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost sro Vs Iveta Corckovska, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „ dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă în cadrul ordinei interne rândul de ordine publică.
În același sens în cauza Salvat Editores S. Jose M. Sauchez Alcon Rades c-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu ca nule, clauzele abuzive ale unui contract arătând totodată că această putere „ nu se încadrează pe deplin în contractul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului, colectivității, care făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți.
Există cu alte cuvinte un interes propriu ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele. Așa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamant, acesta nu se referă la vicierea consimțământului, ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității abuzive a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative și anume anularea clauzei respective.
Susținerea pârâtei în sensul că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor de împrumut bancar ar fi, unul specific nulității relative și nu celui absolut, nu poate fi primit.
După cum s-a arătat mai sus potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, care potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la UE este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze constatate ca fiind abuzive pentru consumator să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului notarial puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.
Așadar, nefiind vorba de o nulitate relativă nu sunt aplicabile disp.art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare dreptul la acțiune al reclamantului neputând fi apreciat ca prescris.
Instanța va respinge și excepțiile referitoare la nulitate și inadmisibilitatea capătului de cerere privind restituirea sumelor de bani achitate ca și comisioane, valoarea acestora neputând fi precizată decât în cadrul procesului când în baza documentației depuse se puteau analiza sumele achitate cu acest titlu și perioadele: de altfel aceste excepții nici nu pot fi calificate ca și excepții ele fiind mai mult apărări de fond.
Pe fondul cauzei, instanța reține următoarele:
Contractul de credit bancar încheiat între reclamant și pârâtă, intră sub incidența Legii nr.193/2000, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca de comerciant.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumator, reprezintă actul normativ care transpune și implementează și Directiva nr. 93/13/CEE.
Legea amintită prin art. 1 alin.3 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Cu privire la incidența acestui act normativ, instanța având în vedere obiectul contractului de credit nr._ din 28.08.2008 reține că această lege este pe deplin aplicabilă.
Art.4 din Legea nr. 193/2000 definește clauza abuzivă ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru, semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În lumina dispozițiilor alin.2 din art.4 o clauză este abuzivă dacă nu a fost negociată cu consumatorul și dacă este inclusă într-un contract de adeziune (contract preformulat, în care consumatorul nu poate interveni).
Cu privire la dovada negocierii clauzei de la art.9 lit.b și e, instituie în sarcina comerciantului această obligație, respectiv în speța de față în sarcina Băncii. B. nu a făcut dovada că ar fi negociat clauza supusă discuției, așa încât această apare ca abuzivă.
Deși clauza menționată privește obiectul principal al contractului (comisionul de risc făcând parte din preț) și deși în aparență aceasta a fost redactată în mod clar, instanța constată, că, de fapt, față de lipsa unor critici obiective de stabilire a riscului acoperit prin acest comision, în esență clauza nu este definită într-un mod inteligent pentru consumator, fiind încălcate în acest mod disp.art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, limbajul folosit nefiind unul ușor inteligibil.
Curtea de Justiție a Consiliului Europei reamintește în cauzele C-240/98-C-244/98, C-243/08, că în privința posibilității instanței naționale de a aprecia, din oficiu caracterul abuziv al unei clauze, sistemul de protecție pus în operă de Directiva nr. 93/13/CEE se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate în comparație cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea sa de negociere, cât și nivelul de informare situație care îl face să adere la condiții prestabilite de comerciant fără, a avea posibilitatea să exercite o influență asupra conținutului acestora.
Tocmai deoarece consumatorul reclamant se află în această poziție de inferioritate, el trebuia informat în mod explicit și într-un limbaj inteligent asupra semnificației comisionului de risc.
O persoană neavizată, nu poate înțelege rolul acestui comision fără nici o detaliere în convenție, și motivele care au condus la stipularea sa în contract.
Explicarea comisionului de risc a fost făcută de pârâtă doar prin întâmpinare, dar nu este de natură să complinească omisiunea de a defini acest comision prin convenție.
De altfel, după cum rezultă din graficul de rambursare, comisionul de risc nu mai există, aceasta deoarece a fost înlocuit cu un alt comision cel de administrare.
Pârâta nu a depus la dosar un act adițional acceptat de reclamant, prin care să se fi produs înlocuirea, fiind discutabilă posibilitatea de înlocuire a comisionului de risc cu cel de administrare, față de dispozițiile art. 93 lit.e pct.1 și 2 din OG nr. 21/1992 potrivit cărora „ … se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau orice costuri menționate în contract”.
Mai mult decât atât, instanța apreciază că deși nu este instituită o ipotecă nu există riscul nerambursării creditului, reclamantul beneficiind de un salariu rezonabil, fiind responsabil în achitarea ratelor la zi.
Consecința firească a constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la stabilirea comisionului de risc transformat în comision de administrare, reprezintă restituirea sumelor încasate cu acest titlu, pârâta neconsiderând aceste sume încasate ca și plăți în plus, motiv pentru care, instanța a adoptat și soluția de respingere a cererii reconvenționale, obligând pârâta la restituirea sumei de 4700,60 lei comision de administrare și suma de 1518,28 lei comision de risc, potrivit calculului depus de pârâtă la data de 15.12.2014.
Văzând că acțiunea este scutită de la plata taxei de timbru,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Băncii Comerciale Române SA – Sucursala B..
Respinge excepția nulității și inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea prestațiilor.
Respinge excepția prescripției.
Respinge cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă B. C. Română SA în contradictoriu cu reclamantul-pârât A. A. R..
Admite acțiunea civilă,formulată de reclamantul A. A. R., CNP_, cu domiciliul în B.,.. 33,..13, jud.B. în contradictoriu cu pârâta B. C. Română SA București, cu sediul în București, .. 5, sector.3.
Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art.9 pct. b și c din convenția de credit nr._ din 27.08.2007 și obligă pârâta la modificarea convenției, în sensul înlăturării acesteia.
Obligă pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 4700,60 lei comision de administrare, suma de 1518,28 lei comision de urmărire, dobânda legală aferentă acestora sume și obligă pârâta la refacerea graficului de rambursare după înlăturarea acestor clauze.
Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare, la Tribunalul B., cerere ce se va depune la Judecătoria B..
Pronunțată în ședința publică din 9 februarie 2015
Președinte, Grefier,
Redactat H.F./Tehnoredactat O.B.
Ex.4/01.04.2015
| ← Partaj judiciar. Sentința nr. 2285/2015. Judecătoria BOTOŞANI | Contestaţie la executare. Sentința nr. 1455/2015. Judecătoria... → |
|---|
