Pretenţii. Sentința nr. 3595/2015. Judecătoria BOTOŞANI

Judecătoria BOTOŞANI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 3595/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 06-04-2015 în dosarul nr. 3595/2015

Dosar nr._ Acțiune în constatare

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA B.

Secția civilă

SENTINȚA nr. 3595

Ședința publică din data de 06 aprilie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE – M. R.-R.

GREFIER – C. A.

Pe rol se află judecarea cererii având ca obiect acțiune în constatare formulată de reclamanta H. N. G., în contradictoriu cu pârâții S.C. V. ROMÂNIA S.A. și S.C. V. ROMÂNIA S.A. – SUCURSALA B..

Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 25.03.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință corespunzătoare, care face parte integrantă din prezenta sentință, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru data de astăzi.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cererii de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 03.06.2014 pe rolul Judecătoriei B. sub nr._, reclamanta H. N. G. (fostă G.), în contradictoriu cu pârâții S.C. V. România S.A. și S.C. V. România S.A. – Sucursala B., au solicitat instanței:

1. să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze inserate în convenția de credit nr._ din 27.04.2007:

- pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției, care prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii și că rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării;

- pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției care prevede un comision de risc de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției, comision redenumit ulterior (în 2010) în comision de administrare având aceeași valoare, potrivit actului adițional nr. 1/2010;

- pct. 4.1 și 4.3 din Condițiile generale ale convenției care arată că orice plată se face în moneda creditului, banca fiind autorizată să efectueze schimbul valutar cu consecința că eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de împrumutat;

- pct. 8.1. din Condițiile generale ale convenției care prevede dreptul băncii să declare creditul ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri, atunci când împrumutatul nu-și îndeplinește obligațiile de plată nu numai din convenție, ci și din alte convenții încheiate cu banca sau alte instituții financiar-bancare, precum și în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate, respectiv în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător;

- pct. 10.1. și pct. 10.2. din Condițiile generale ale convenției care arată că pe parcursul derulării contractului pot apărea modificări de interpretare a legislației aplicabile care să conducă la modificarea implicită a costurilor, context în care, în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterea costurilor sau altor rambursări.

2. să oblige pârâții să restituie sumele reprezentând comisionul de risc și de administrare prevăzute în cele două grafice de rambursare ale convenției de la data începerii derulării convenției și până la data pronunțării;

3. să oblige pârâții să stabilizeze (înghețe) cursul de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pentru toată perioada contractului;

- să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamanta a arătat că prin convenția de credit nr._ din 27.04.2007 încheiat cu pârâtul S.C. V. România S.A. – Sucursala B. i-a fost acordat un credit ipotecar pentru suma de 35.000 CHF, pe o perioadă de 240 de luni, cu dobândă fixă.

Din momentul în care a semnat convenția, a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din cuprinsul contractului, întregul act juridic fiind impus, în forma respectivă, de către bancă. Cu privire la dobândă, s-a explicat că va fi fixă, ceea ce ar fi trebuit să filtreze conținutul contractului de orice clauză care ar permite modificarea dobânzii.

În anul 2010, cu ocazia implementării O.U.G. nr. 50/2010, i s-a prezentat un nou plan de rambursare, când a constatat că a fost introdus un nou comision, cel de administrare credit. Cu toate că prin adresa nr. 2364/17.09.2010 a precizat că nu este de acord cu soluția propusă de bancă prin adresa nr. 632 din 17.09.2010, banca a profitat de poziția sa dominantă și a transformat comisionul de risc în comision de administrare credit. De altfel, orice solicitare a avut, banca a tratat-o cu indiferență și superficialitate.

Menținerea comisionului de risc schimbat în denumirea de comision de administrare credit este abuzivă atât timp cât nu se respectă dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 și clauzele privind aplicarea comisionului de risc intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Clauza de la pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției este abuzivă prin aceea că, întrucât exclude, prin modalitatea în care este formulată, posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului. Se creează un dezechilibru semnificativ între părți, întrucât dobânda poate crește fără o reală posibilitate pentru client de a verifica baza acestei creșteri. O atare clauză este interzisă de către Legea nr. 193/2000, care în anexă, enumeră acele prevederi contractuale considerate a fi abuzive, printre care acele dispoziții contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Formularea „intervenirea unor schimbări semnificative pe piața monetară” nu este suficient de clară, de determinată, ca în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Interpretarea acestei sintagme este lăsată la aprecierea băncii, ulterior încheierii contractului, fără a se putea verifica sau înțelege când poate fi vorba de o schimbare semnificativă. Clauza este interpretată doar în favoarea băncii și intereselor acesteia.

Clauza de la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției care prevede un comision de risc de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției, a fost redenumit în 2010 în comision de administrare, deși actul adițional nr. 1/2010 nu a fost semnat. Obligația de plată a acestui comision, numai pentru punerea la dispoziție a creditului și fără alte precizări, reprezintă un dezechilibru grav, semnificativ în privința drepturilor și obligațiilor asumate în raport cu banca. Plata unei sume totale de 4.809 CHF pe o perioadă de 20 ani, fără alte precizări, reprezintă un dezechilibru vădit în defavoarea oricărui client în baza acestei clauze. Această sumă reprezintă un procent semnificativ din valoarea creditului și nu corespunde nici unei prestații de către bancă în schimbul acestor bani. Pentru punerea la dispoziție a creditului s-a plătit comisionul de analiză dosar și comision de gestiune. Plata comisionului de risc fără ca banca să aibă alte obligații în schimbul acestei sume decât aceea de a o încasa, reprezintă o plată nedatorată, încasată cu rea credință, ce în realitate constituie o dobândă mascată. Explicațiile date de bancă că acest comision acoperă riscul de neplată, riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, nu sunt justificate. Toate aceste riscuri se referă la persoana împrumutată, astfel că dacă împrumutatul își dovedește buna credință prin neîntârzieri la plată este firesc să fie scutit de plata comisionului de risc. De la data încheierii contractului banca nu a suportat niciun risc, nici măcar cel al variațiilor pieței valutare. Creditul a fost garantat cu ipotecă, iar o poliță de asigurare a fost cesionată în favoarea băncii. Toate aceste garanții pe care banca le are împotriva riscului de neplată reprezintă argumente solide în sprijinul caracterului abuziv al clauzei de risc. Acest comision este și prohibit d lege, respectiv art. 15 din Legea nr. 190/1999, care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar.

Clauza de la pct. 8.1. lit. a), c) și d) din Condițiile generale ale convenției care prevede dreptul băncii să declare creditul ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri, atunci când împrumutatul nu-și îndeplinește obligațiile de plată nu numai din convenție, ci și din alte convenții încheiate cu banca sau alte instituții financiar-bancare, precum și în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate, respectiv în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător, sunt abuzive. Pentru a nu fi abuzive, de asemenea, ar trebui să se descrie un motiv întemeiat. Formulările de genul „situație neprevăzută”, „în opinia Băncii”, „să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, „oricare obligație” sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, clauza oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța investită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul Ab initio, clauza exclude posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Clauza de la pct. 10.2. din Condițiile generale ale convenției care arată că pe parcursul derulării contractului pot apărea modificări de interpretare a legislației aplicabile care să conducă la modificarea implicită a costurilor, context în care, în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterea costurilor sau altor rambursări, este abuzivă. Se poate observa, într-un mod ceva mai clar că în situațiile în care, din diferite motive, costurile băncii (în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat) cresc, această creștere este suportată exclusiv de către împrumutat. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor băncii cu creditul acordat să fie suportat de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărțit între bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma, fapt care creează un dezechilibru în defavoarea clientului.

Clauza de la pct. 4.1 și 4.3 din Condițiile generale ale convenției având ca obiect riscul valutar este o clauză abuzivă, determinând un dezechilibru major în relația dintre părți, căci toate consecințele negative ale variației cursului sunt în sarcina consumatorului.

Hotărârea Curții Europene de Justiție (Camera a patra) din 30 aprilie 2014 pronunțată în cauza C‑26/13, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Kúria (Ungaria), prin decizia din 15 ianuarie 2013, primită de Curte la 21 ianuarie 2013, în procedura Á. Kásler și alții împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, a adus precizări notabile asupra funcției pe care o îndeplinește articolul 4 alineatul (2) în sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13. Întrebarea preliminară adresată viza interpretarea Directivei 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau un furnizor și un consumator – Articolul 4 alineatul (2) și articolul 6 alineatul (1) – Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale – Excluderea clauzelor referitoare la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, cu condiția ca acestea să fie redactate în mod clar și inteligibil – Contracte de credit de consum încheiate în monedă străină – Clauze referitoare la cursurile de schimb – Diferență între cursul de schimb la cumpărare, aplicabil deblocării împrumutului, și cursul de schimb la vânzare, aplicabil rambursării acestuia – Competențele instanței naționale în cazul unei clauze calificate drept «abuzivă» – Înlocuirea clauzei abuzive cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv – Admisibilitate”, statuându-se prin hotărârea dată că: „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că:

– termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;

– o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Curtea a statuat în continuare că dispoziția menționată nu urmărea definirea domeniului de aplicare material al Directivei 93/13, ci numai stabilirea modalităților și a întinderii controlului de fond al clauzelor contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale și care descriu prestațiile esențiale ale contractelor încheiate între un vânzător sau un furnizor și un consumator. În sfârșit, negând orice caracter imperativ al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, Curtea a concluzionat că articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din directiva menționată trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Astfel, autorizând posibilitatea unui control jurisdicțional complet al caracterului abuziv al clauzelor precum cele vizate la articolul 4 alineatul (2) din directiva menționată ale unui contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, reglementarea națională permite să i se asigure acestuia din urmă, conform articolului 8 din această directivă, un nivel de protecție efectivă mai ridicat decât cel stabilit prin aceasta.

În cauza principală, instanța de trimitere a ridicat problema dacă clauza III/2 (n.n. clauza de risc valutar), în măsura în care prevede că cursul de schimb la vânzare al unei monede străine se aplică pentru calcularea ratelor unui împrumut, deși, potrivit altor clauze ale contractului de împrumut, suma deblocată a împrumutului este convertită în moneda națională pe baza cursului de schimb la cumpărare al monedei străine, cuprinde o obligație pecuniară pentru consumator, și anume aceea de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, care ar putea fi calificată drept „remunerație” a serviciului furnizat al cărei caracter adecvat nu poate face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

În cazul concret, această clauză are un caracter abuziv având în vedere întregul ansamblu contractual din care rezultă cu claritate faptul că odată creditul aprobat, creditul poate fi utilizat într-o anumită perioadă, sub sancțiunea neacordării pentru sumele neutilizate, suma aprobată urmând a fi trasă din cont în moneda creditului, însă, pentru efectuarea plăților, împrumutatul autorizează banca să facă schimbul valutar la cotațiile proprii, ceea ce face ca în fapt, creditul să fie acordat în lei la un anumit curs valutar și rambursat în valută, la un curs mult mai mare.

La rambursarea creditului, împrumutatul este obligat să restituie suma împrumutată și costurile contractului în moneda creditului, însă la cotațiile băncii din ziua scadenței, ceea ce face ca riscul valutar să fie suportat exclusiv de către împrumutat, iar diferențele de curs valutar devin astfel colectate în mod nejustificat de bancă în temeiul unor clauze abuzive.

Aceeași soluție se impune și dând eficiență principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 din Vechiul Cod civil, care arată cu claritate că, în cazul împrumutului de bani, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor. Contractul de împrumut este acel contract real prin care împrumutătorul transmite împrumutatului folosința sau proprietatea bunului împrumutat, împrumutatul fiind obligat, după ce se va folosi de el, să-l restituie în natura sa specifică sau să restituie bunuri de aceeași cantitate și calitate. În vechea reglementare civilă, în vigoare la data încheierii contractului, împrumutul era de două feluri: primul, este împrumutul de folosință (comodatum), în care caz trebuie restituit însuși bunul ce a fost remis, deoarece prin contractul de comodat se transmite numai folosința lucrului, iar cel de-al doilea, care interesează în speță, este împrumutul propriu-zis, cunoscut și sub denumirea de împrumut de consumație (mutuum), prin care se transmite însăși proprietatea bunului, cu obligația restituirii altui bun, de aceeași cantitate și calitate. Întotdeauna, obiectul contractului de împrumut de consumație îl formează bunurile consumptibile sau fungibile, în special banii. Potrivit art. 1584 Cod civil, principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate, și la timpul stipulat.

Creditul nu a fost utilizat în franci elvețieni, ci în lei, la cursul băncii din ziua tragerii, astfel încât este firesc, dându-se eficiență textelor enunțate, să se restituie echivalentul în lei la cursul valutar CHF/RON la data, pentru că în caz contrar, pârâtului îi va reveni nu numai marja de profit în limita costurilor aplicate (dobânda și comisioane), ci și diferența rezultată din creșterea valutei, ceea ce creează în mod evident un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 16, pct. 24, art. 93 lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992, Ordinul A.N.P.C. nr. 92/2007, art. 54 și art. 77 din Codul consumului, art. 948, art. 969, art. 1010 din Codul civil și art. 453 Cod procedură civilă.

Totodată, reclamanta a învederat că cererea dedusă judecății este scutită de taxa judiciară de timbru, potrivit art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

În probațiune, s-a propus încuviințarea probei cu înscrisuri, fiind depuse: convenția de credit, act adițional neacceptat, plan de rambursare, corespondență bancă și practică judiciară CJUE.

În proces, reclamanta a fost reprezentată de av. L. S. și av. A. A. T., ambele cu împuternicire avocațială, fiind depuse chitanțe plată onorariu avocat în sumă totală de 1.500 lei.

Prin întâmpinare, pârâtul S.C. V. România S.A. a invocat excepția prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de trei ani de la data introducerii acțiunii, iar pe fond, respingerea cererii ca fiind neîntemeiată.

Cu privire la excepție, pârâtul a arătat că invocă dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, conform căruia prescripția începe să curgă în momentul când ia naștere dreptul la acțiune, respectiv la data cunoașterii pagubei/făptuitorului. Data încheierii convenției de credit nr._ este 27.04.2007, iar data introducerii acțiunii intervine după aproape șapte ani de la data la care aceștia au cunoscut eventuala pagubă, pentru fiecare sumă curgând prescripție separată. Ca atare, dreptul de a solicita restituirea sumelor de bani plătite cu titlu de comision de risc este prescris în totalitate, iar pentru comisionul de administrare, doar parțial. În temeiul calificării acțiunii ca fiind în nulitate relativă s-a invocat decizia nr. 1535/2009 a Curții Constituționale, care a stabilit că răspunderea întemeiată pe Legea nr. 193/2000 este o răspundere civilă delictuală, cu o sancțiune specifică, a înlăturării clauzei constatate a fi abuzivă.

Pe fond, pârâtul a arătat că reclamanta este un consumator avizat, aceasta figurând în calitate de garant în cadrul unui credit oferit de BCR. Reclamanta, având diligența unei persoane cu studii superioare, nu se putea obliga să garanteze un credit al unui terț fără a cunoaște cu exactitate care sunt condițiile principale ale convenției și obligațiile care îi revin. Având aceste cunoștințe, reclamanta a intrat în raporturi contractuale de creditare, semnând convenția de credit nr._/27.04.2007.

Structura creditului, în forma inițială, a cuprins dobânda curentă de 4,25% pe an, comision de risc de 0,1% plătibil la sold lunar și dobânda anuală efectivă de 5,81%. Prin actul adițional, structura creditului a cuprins dobânda curentă de 4,25%, comisionul de administrare de 0,1% plătibil la sold, lunar, și dobânda anuală efectivă de 5,58% pe an. Se observă în dinamica contractului că banca a avut o atitudine loială față de client, nicidecum de rea-credință.

Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost negociate direct cu consumatorii, care sunt contrarii bunei-credințe și care, prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Clauză care nu a fost negociată este acea clauză stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comerciant. Prezumția relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia, poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. În consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.

Buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un comerciant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului. Totodată, buna-credință trebuie raportată la dispozițiile din Legea nr. 363/2007 referitoare la definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.

Dezechilibrul semnificativ a fost definit ca fiind contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală și este reglementată de art. 4 din Legea nr. 183/2000.

În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamantă să fie considerate abuzive.

Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost negociate direct cu consumatorii, fiind stabilite fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comerciant. Prin urmare, nu poate fi susținută ideea conform căreia o clauză reglementată în cuprinsul Condițiilor speciale nu ar fi fost negociată, doar clauzele din Condițiile generale ale contractului fiind prezumate pentru lipsa negocierii.

Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 obligă la utilizarea unui limbaj clar, pentru înțelegerea căruia nu este nevoie de cunoștințe de specialitate. Textul nu se interpretează în sensul absolvirii consumatorului de orice obligație de diligență, ci din contră, îl obligă și pe acesta să aibă un grad de prudență, în ceea ce privește contractarea diferitelor servicii prestate de profesioniști.

În legătură cu natura presupus abuzivă a art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției, pârâtul a arătat că această clauză prevede clar care sunt situațiile în care pot interveni modificări ale ratei dobânzii. O asemenea situație neprevăzută a fost criza economică din perioada ulterioară încheierii contractului sau adoptarea O.U.G. nr. 50/2010.

În privința clauzelor contractuale de la pct. 4.1 și 4.3 din Condițiile generale ale convenției, pârâtul a subliniat faptul că fiind acordat într-o monedă străină, creditul urmează să fie achitat în aceeași monedă în care a fost pus la dispoziția clientului. D. prin excepție, în cazul în care în ziua plății ratei și a dobânzilor, clientul nu are pe contul destinat alimentării soldului creditat disponibilități în moneda creditului, banca are dreptul de a efectua în numele și pe seama clientului schimbul din moneda contului în moneda creditului, astfel cum s-a convenit în mod expres.

În legătură cu clauzele de la secțiunea 8, pct. 8.1 lit. a), c) și d) din Condițiile generale ale convenției, pârâtul a precizat că sintagma „modificare imprevizibilă a circumstanțelor” care să afecteze solvabilitatea reclamantei a înțeles să includă toate situațiile care prin diverse raporturi de cauzalitate pot duce la rezultate nefaste atât pentru interesele economice ale reclamantei, cât și ale băncii. Se încearcă protejarea intereselor legitime care ar putea fi afectate de o enumerare limitativă doar a condițiilor în care s-ar putea cere declararea scadenței anticipate.

În legătură cu natura riscului bancar, pârâtul a arătat că riscul este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Debitorul băncii, suportând costul creditului, este dator să suporte cele două componente ale acestuia: dobânda și comisionul. Ca și alte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului contractului. Tocmai de aceea, legiuitorul român a exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul de excesivitate, prin art. 4 alin. (6), în acord cu Directiva 93/13/CEE, potrivit căreia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă part, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. În lipsa unui temei legal care să-i confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă, nu poate fi anulată clauza privind comisionul de risc ca fiind clauză abuzivă.

Potrivit Normelor Băncii Naționale a României, riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia.

Perceperea acestui comision de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără existența vreunei constrângeri. De asemenea, banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia, cât și solvabilitatea acesteia, iar comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului, în calculul dobânzii anuale efective. Comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare – ipotecă și nici al asigurării imobilului, aceste două noțiuni fiind distincte, comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât cel de neplată, și anume riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat.

În ce privește comisionul de administrare, acesta nu a fost exclus de dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010. Regimul juridic al comisionului de administrare reflectă intenția băncii de a regulariza cu bună-credință convenția de credit pe calea negocierilor, inserarea lui fiind justificată deoarece administrarea impreviziunilor este vitală, fiind un efort suplimentar depus de către bancă.

În legătură cu petitul privind obligarea băncii la înghețarea cursului de schimb valutar, pârâtul a menționat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a identificat vreun temei juridic pentru aplicarea cursului valutar în sensul solicitat de reclamantă. În contract s-a prevăzut în mod expres că împrumutul a fost acordat în valută, iar rambursarea acestuia se face tot în aceeași monedă. Atât Codul civil din 1864, cât și Noul cod civil consacră în mod expres în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia. Această regulă a fost instituită de legiuitor, nu de instituția de credit. Eliminarea riscului valutar pe care-l suportă consumatorul, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, echivalează cu nesocotirea principiului legal al nominalismului și cu suportarea riscului valutar exclusiv de instituția de credit. În consecință, nu se poate pune în discuție problema caracterului abuziv al clauzei, cât timp vorbim de aplicarea unei dispoziții legale. Inclusiv C. de Justiție a Uniunii Europene a statuat că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, nu și dispozițiile legale – Hotărârea din 30.04.2014 pronunțată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera.

Practic ceea ce solicită reclamanta este ca instanța să oblige instituția de credit să vândă un produs care nici măcar nu făcea parte din oferta sa comercială, anume un produs hibrid - credit în lei cu costuri specifice în CHF (care erau semnificativ mai mici), solicitare care nu are temei legal.

De asemenea, revizuirea efectelor actului juridic-rebus sic stantibus (aplicabilă contractelor sinalagmatice, cu titlu oneros, comutativ și cu executare succesivă) presupune ca în cauză să intervină o ruptură a echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părți în momentul încheierii actului juridic, deoarece se ajunge la situația în care efectele actului juridic sunt altele decât cele pe care părțile, în momentul încheierii respectivului act, au înțeles să le stabilească și care să fie obligatorii pentru ele. Totodată, aplicabilitatea teoriei impreviziunii a permis aplicarea sa doar cu privire la contractul de locațiune ce a fost încheiat pe o durată de 5 ani, în privința revizuirii clauzei referitoare la preț.

În ce privește restituirea contravalorii comisionului de risc și de administrare perceput pârâtul a arătat că acest lucru este imposibil de realizat. Prestațiile nu pot fi restituite având în vedere caracterul contractului ca fiind unul cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani se întinde pe toată durata contractuală. Prestațiile oferite de bancă au caracter abstract, necorporal, imposibil să fie restituite în natură, ca atare, obligarea băncii să restituie unilateral contravaloarea acestor servicii este o inechitate gravă care tinde să adopte caracterul unei îmbogățiri fără justă cauză.

În drept, au fost invocate dispozițiile din Legea nr. 193/2000 și din O.U.G. nr. 50/2010.

În probațiune, s-a propus încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriul reclamantei.

În proces, pârâtul S.C. V. România S.A. a fost reprezentat de av. titular P. L. T. și av. O. G., în substituire, ambii cu împuternicire avocațială.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta H. N. G. a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și înlăturarea apărărilor de fond formulate de pârât.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de trei ani de la data introducerii acțiunii, a arătat că s-a cristalizat o practică judecătorească unanimă cu privire la natura juridică a clauzelor în discuție care conferă acestora regimul nulității absolute, cu consecința posibilității consumatorului de a invoca oricând aceste nulități, nefiind incidente dispozițiile art. 7 din Legea 193/2000 și nici neputând fi asimilat regimului răspunderii delictuale, prescriptibil în 3 ani.

În acest sens, este îndeobște cunoscut că Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro). Este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, și nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, nu o persoană particulară, strict determinată.

De altfel, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, căci această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.

Excepția invocată nu este întemeiată nici din perspectiva dispozițiilor art. 966 Cod civil (în vigoare la data încheierii contractului). Clauza abuzivă privează contractul, parțial sau total, de cauză, privită ca și cauză mediată și, implicit, compromite, grav, echilibrul contractual. Sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește fondul cauzei, reclamanta a apreciat că motivele invocate de pârât sunt contradictorii și străine de natura cauzei.

Nu se poate concluziona că simplul fapt că reclamanta a mai accesat și alte credite poate fi un indicator al unui consumator avizat. Simpla acceptare a unor clauze contractuale standard, preformulate cuprinse în contracte de adeziune, nu poate fi apreciată ca echivalent al unei negocieri individuale (chiar în condițiile în care s-ar putea vorbi de persoane care au un grad de instruire peste medie și chiar în condițiile în care împrumutul ar fi fost încheiat în scopul refinanțării unor datorii mai vechi), în primul rând pentru că raportarea dreptului de a revizui dobânda la situații care nu sunt definite clar și inteligibil (de ex. fluctuațiile pieței monetare) ar fi imposibil de anticipat pentru orice consumator care încheie un contract de credit bancar. Se poate observa că riscul intervenirii acestor schimbări semnificative nu este suportat proporțional și de pârât, ci doar de consumator, astfel încât condiția unui dezechilibru contractual este implicită, iar clauza, prin însăși modul de formulare devine ab initio generatoare de o contrabalansare a riscului exclusiv în detrimentul consumatorului. Însăși CJCE a reamintit în cauzele C-240/98-C-244/98, C-243/08, C-484/08 că, în privința posibilității instanței naționale de a aprecia, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze, sistemul de protecție pus în operă de Directiva 93/13/CEE se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate în comparație cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea sa de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl face să adere la condiții prestabilite de comerciant, fără a avea posibilitatea să exercite o influență asupra conținutului acestora.

De asemenea, solicitarea de înghețare a cursului a fost motivată în fapt și în drept prin cererea introductivă suficient de amplu pentru ca judecătorul fondului să înțeleagă argumentația părților fiind indicate și temeiurile legale, în speță dispozițiile Codului civil în vigoare la data încheierii contractului (art. 1578, art. 1584), care reglementează principiul nominalismului monetar, precum și interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13 așa cum rezultă din soluțiile date de către instanța europeană unor cauze similare, cauza A. Kasler împotriva OTP, fiind cea mai cunoscută dintre ele.

Imposibilitatea de restituire a sumelor plătite pe motiv că prestațiile datorate de bancă ar fi necorporale, „abstracte” nu se susține, întrucât sumele achitate au un conținut cât se poate de „corporal” și de concret, obligațiile de plată fiind executate, iar ca o consecință a repunerii părților în situația anterioară, solicitarea este justificată și este cuantificabilă în bani.

Prin precizările scrise din data de 05.02.2015, reclamanta H. N. G. a învederat că în raport de graficul de rambursare, valoarea comisionului de risc/administrare achitat până în ianuarie 2015 este de aproximativ 2.800 CHF și că nu se impune depunerea extraselor de cont în condițiile în care banca nu a contestat plata comisionului. A mai arătat reclamanta că se invocă caracterul abuziv al întregii clauze de la pct. 8.1, inclusiv liniuța întâi, raționamentul fiind același, respectiv caracterul nenegociat al clauzei, încălcarea bunei-credințe, dezechilibrul între drepturile și obligațiile sale. În caz contrar împrumutatului nu i s-ar acorda posibilitatea de a combate sau de a se opune împotriva oricăror costuri care în opinia băncii ar putea fi datorate, sancțiunea pentru o astfel de opoziție fiind în mod evident cea prevăzută în alin. (1) al art. 8 din Condițiile generale.

Prin precizările scrise din data de 27.02.2015, pârâtul S.C. V. România S.A. a arătat că suma la zi achitată de reclamantă cu titlu de comision de risc este de 1.294,09 CHF, pentru perioada 30.05._10, iar suma achitată cu titlu de comision de administrare este de 1.519,96 CHF, pentru perioada 30.08.2010 - zi, sume dovedite cu extrasul de cont atașat.

Pentru reclamantă, av. L. S. a arătat că se renunță la capătul de cerere având ca obiect constatare caracter abuziv al clauzelor de la pct. 4.1. și 4.3 din Condițiile generale ale convenției și la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să stabilizez cursul de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada contractului. Instanța a calificat această cerere drept o modificare a cererii de chemare în judecată, față de care partea adversă, prin avocat L. T. P., nu s-a opus. Susținerile verbale au fost consemnate în încheierea din data de 25.03.2015.

Prin concluziile asupra fondului, pentru reclamanta H. N. G. s-a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost modificată și respingerea excepției prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii cererii, cu acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei reprezentând onorariu avocați, iar pentru pârâtul S.C. V. România S.A., s-a solicitat admiterea excepției prescripției extinctive și respingerea cererii reclamantei astfel cum a fost modificată, fără acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru justa soluționare a cauzei, pentru fiecare parte, instanța a administrat proba cu înscrisuri. Reclamanta a renunțat la proba cu expertiză contabilă, iar pârâtul S.C. V. S.A., la proba cu interogatoriul reclamantei, deși această probă a fost încuviințată.

Analizând probele administrate în cauză, reține următoarele:

Prin convenția de credit nr._/27.04.2007, încheiată între părți, reclamanta a împrumutat suma de 35.000 CHF, pe o durată de 240 de luni, creditul fiind garantat, printre altele, cu ipotecă de rang I asupra unui imobil-apartament proprietate a reclamantei.

În raportul juridic ce leagă părțile, reclamanta a avut calitatea de consumator fiind persoană fizice care, la încheierea convenției de credit, a acționat în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâții au avut calitatea de comercianți fiind persoane juridice, care, la încheierea convenției de credit, au acționat în cadrul activității lor comerciale.

Prin urmare, convenției de credit îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, act normativ care a transpus în dreptul intern dispozițiile Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 05.04.1993.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 193/2000, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea acestei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

Ca urmare, reclamanta a solicitat instanței să constate caracterul abuziv al clauzei privind dreptul băncii de a revizui structura ratei dobânzii curente, ale clauzelor privind comisionul de risc, al clauzei privind comisionul de administrare, al clauzei privind scadența anticipată a creditului și al clauzei privind costurile suplimentare din convenția de credit, care vor fi analizate de instanță în cele ce urmează.

Potrivit art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, fiind interzis comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Verificarea caracterului abuziv al fiecărei clauze se face în raport de dispozițiile Legii nr. 193/2000 în vigoare la data inserării clauzei, al cărei conținut a suferit modificări în timp, întrucât condițiile de validitate ale convenției și cauzele de nulitate absolută sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii acesteia.

Astfel, sunt incidente prevederile Legii nr. 193/2000, în forma republicată în M.Of. nr. 1014/20.12.2006, cu modificările ulterioare, cu excepția clauzei privind comisionul de administrare, care este supusă dispozițiilor Legii nr. 193/2000, în forma republicată în M.Of. nr. 305/18.04.2008, cu modificările ulterioare.

Dacă potrivit art. 4 alin. (1) din legea în forma republicată în M.Of. nr. 1014/20.12.2006, cu modificările ulterioare, clauza abuzivă este clauza care nu a fost negociată între părți și care a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ulterior, potrivit art. 4 alin. (1) și (6) din legea în forma republicată în M.Of. nr. 305/18.04.2008, cu modificările ulterioare, clauza abuzivă este clauza care nu a fost negociată între părți și care a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, însă, fără să se refere la obiectul principal al contractului.

Clauza prevăzută la pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției prevede dreptul băncii de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Clauza este în contradicție cu prevederile alin. (1) lit. a) paragraful 2 din anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000, care consideră clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, fără să se opună clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii, plătibile de către consumator, dacă există o motivație întemeiată în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante, iar acestea au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Clauza analizată recunoaște băncii posibilitatea de a modifica rata dobânzii fără să conțină acea situație clar descrisă care să permită consumatorului să cunoască, de la data încheierii convenției, că dobânda se va modifica în momentul producerii ei și, eventual, să poată fi verificată dacă în realitate aceasta s-a produs. Schimbarea semnificativă pe piața monetară este imprecisă, neexistând posibilitatea de a identifica în ce constă schimbarea și care sunt criteriile de apreciere a caracterului semnificativ. De asemenea, clauza nu permite consumatorului să rezilieze convenția, în condițiile în care banca se limitează doar a comunica împrumutatului noua structură a ratei dobânzii ce se va aplica de la data comunicării, ceea ce în mod automat înseamnă aplicarea acesteia din urmă.

Pe cale de consecință, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei privind dreptul băncii de a revizui structura ratei dobânzii curente din convenția de credit nr._ din 27.04.2007, clauză prevăzută la pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției.

Clauzele prevăzute la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.5. din Condițiile generale ale convenției au reglementat comisionul de risc de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, a cărui destinație viza punerea la dispoziție a creditului.

Referitor la prima condiție care imprimă caracter abuziv, instanța reține caracterul preformulat al clauzelor privind comisionul de risc, astfel că, în baza art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, banca are obligația de a face dovada că au fost negociate direct cu împrumutatul. Faptul că reclamanta a garantat un credit oferit de o altă instituție bancară nu dovedește că este un consumator avizat și că a avut loc negocierea tuturor clauzelor contractuale. Caracterul negociat al unei clauze nu este dat de faptul cunoașterii existenței acestei clauze de către consumator, ci de posibilitățile acestuia de a negocia efectiv elementele ce țin de inserarea acesteia și de conținutul clauzei. Or, pârâții nu au făcut dovada că ar fi existat o negociere între părți cu privire la clauzele având ca obiect comisionul de risc sau, cel puțin că, potrivit politicii băncii, se acceptă negocierea acestei clauze cu clientul.

Referitor la a doua condiție care imprimă caracter abuziv, instanța reține că acest comision este perceput de bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, clauza, ca atare, nefăcând trimitere în concret la vreun risc acoperit de această clauză. Rezultă că denumirea clauzei este în contradicție cu obiectul acesteia, iar raportat la acest obiect se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, dat fiind că pentru suma împrumutată s-a convenit plata unei dobânzi, iar pentru riscul de neplată s-a convenit constituirea de garanții reale.

Pe cale de consecință, instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor având ca obiect comisionul de risc din convenția de credit nr._ din 27.04.2007, clauze prevăzute la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.5. din Condițiile generale ale convenției, comision perceput până la data de 30.07.2010.

Clauza prevăzută la pct. 5.1. lit. b) din Condițiile speciale ale convenției, introdusă de art. 3 din actul adițional nr. 1/2010 a reglementat comisionul de administrare credit de 0.1% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data de scadență, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului.

Referitor la prima condiție care imprimă caracter abuziv, instanța reține caracterul preformulat al clauzei privind comisionul de administrare și că reclamanta nu a avut posibilitatea de a negocia efectiv elementele ce țin de inserarea acesteia, de cuantumul comisionului și de condițiile de percepere, pârâții nefăcând dovada că ar fi existat o negociere între părți cu privire la această clauză.

Referitor la a doua condiție care imprimă caracter abuziv, instanța reține că acest comision „vizează administrarea riscului de credit (implicat de situații precum: comportamentul contractual al Împrumutatului/ Codebitorilor/ Garanților pe toată durata Convenției; modul de îndeplinire de către Împrumutat/ Codebitori/ Garanți, întocmai și la timp, pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment, pe toată durata Convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat de situații precum: variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata Convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pieței valutare)”.

Rezultă că scopul declarat al comisionului de administrare vizează riscul de credit și riscul de piață, însă, modul de formulare a clauzei permite băncii de a o interpreta în mod unilateral, în lipsa unor indicatori preciși, bine individualizați. Astfel, nu este detaliat în ce constă comportamentul contractual al împrumutatului vizat de clauză, nu este descris în ce constă riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse garanție, după cum nu sunt precizate care variații ale condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora sau care variații ale condițiilor pieței valutare sunt avute în vedere. Mai mult, comisionul este perceput pe toată durata de derulare a creditului, indiferent dacă aceste riscuri au loc sau nu în acest interval.

Această clauză a fost menită să înlocuiască clauza inițială având ca obiect comisionul de risc din art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției, prin urmare, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților se realizează în aceleași împrejurări identificate în raport cu existența comisionului de risc.

Referitor la a treia condiție care imprimă caracter abuziv, instanța arată că acest comision de administrare nu face parte din obiectul principal al convenției, doar suma împrumutată, dobânda aferentă și garanțiile fiind circumscrise obiectului principal al convenției de credit.

Pe cale de consecință, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei având ca obiect comisionul de administrare din convenția de credit nr._ din 27.04.2007, clauză prevăzută la pct. 5.1. lit. b) din Condițiile speciale ale convenției, introdusă de art. 3 din actul adițional nr. 1/2010, comisionul fiind perceput de la data de 30.08.2010.

Clauza prevăzută la pct. 8.1. din Condițiile generale ale convenției, permite declararea soldului creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției: a) dacă împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate conform convenției, conform altor convenții încheiate de împrumutat cu banca sau conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit; b) dacă împrumutatul nu-și îndeplinește orice altă obligație asumată conform convenției, cu excepția celei de a notifica banca cu trei zile lucrătoare bancare înainte, despre intenția de a efectua rambursarea anticipată; c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției; d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător; e) împrumutatul sau terțe persoane au inițiat acțiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia să fie distribuite între creditorii săi.

Clauza este în contradicție cu prevederile alin. (1) lit. g) din anexa nr. 1 din Legea nr. 193/2000, care consideră clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.

Interpretarea unilaterală a clauzei este posibilă, întrucât formulările „altor convenții” „orice altă obligație”, „situație neprevăzută”, „în opinia băncii”, „să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, „terțe persoane au inițiat acțiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia să fie distribuite între creditorii săi” nu corespund unei descrieri exacte, clare a situațiilor care determină scadența anticipată. Excepție face formularea „împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate conform convenției”, care a identificat exact obligația care atrage scadența, consumatorul fiind în cunoștință de cauză de la data semnării contractului, spre deosebire de formularea „împrumutatul nu-și îndeplinește orice altă obligație asumată conform convenției” care nu identifică care altă obligație este vizată, chiar dacă ea a fost asumată în chiar convenția de credit.

Așadar clauza oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara scadent soldul creditului, cu excepția primei liniuțe de la lit. a), contrar bunei-credințe și creând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, spre deosebire de dispozițiile art.1025 din Codul civil sau art. 263 și art. 382 din codul de procedură civilă care prevăd situații clare, obiective, independente de aprecierea creditorului, în care debitorul este decăzut din beneficiul termenului.

Pe cale de consecință, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei privind scadența anticipată din convenția de credit nr._ din 27.04.2007, clauză prevăzută la pct. 8.1. din Condițiile generale ale convenției, dar numai pentru ipotezele de la lit. a) a doua și a treia liniuță, lit. b), lit. c), lit. d) și lit. e).

Clauza prevăzută la pct. 10.1. și la pct. 10.2. din Condițiile generale ale convenției instituie obligația împrumutatului în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către bancă, să plătească băncii sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterea costurilor sau altor rambursări, sume suplimentare datorate unor modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile, apărute la data semnării contractului sau ulterior, care: a) supun banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite, sau care schimbă baza de impozitare, pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate, sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca; b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerință similară (de exemplu în corelație/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind Capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor de la Basel), afectează activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația de a acorda credite; c) al căror rezultat este creșterea costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit sau, dimpotrivă, reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a băncii, în baza convenției.

Interpretarea unilaterală a clauzei este posibilă întrucât obligă împrumutatul la suportarea exclusivă a tuturor majorărilor de costuri ale băncii, indiferent dacă aceste creșteri de costuri sau de alte rambursări sunt sau nu legate de împrumutul acordat, indiferent de cuantumul acestora, independent de acordul sau de comportamentul contractual al împrumutatului.

Clauza este contrară bunei-credințe și creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul împrumutatului, ținut la suportarea unor sume nedeterminate, deși eventuala creștere a costurilor băncii ar trebui să fie suportată fie exclusiv de bancă, fie să fie împărțită între împrumutat și bancă.

Pe cale de consecință, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei privind costurile suplimentare din convenția de credit nr._ din 27.04.2007, clauză prevăzută la pct. 10.1. și la pct. 10.2. din Condițiile generale ale convenției, dar va respinge ca fiind neîntemeiată cererea reclamantei referitor la caracterul abuziv al clauzei privind scadența anticipată din convenția de credit nr._ din 27.04.2007, clauză prevăzută la pct. 8.1. din Condițiile generale ale convenției, pentru ipoteza de la lit. a) prima liniuță.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În cauză, constatarea caracterului abuziv al clauzelor menționate anterior nu împiedică derularea în continuare a convenției, care va continua cu ignorarea acestor clauze.

Prin dispozițiile Legii nr. 193/2000 se urmărește ocrotirea unui interes general, iar nu unul individual, prin urmare, constatarea caracterului abuziv al unei clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acesteia, chiar dacă, așa cum s-a menționat anterior, Legea nr. 193/2000 instituie doar ineficacitatea (inopozabilitatea) clauzelor abuzive în raport cu consumatorul. Efectul produs este unul retroactiv, de la data încheierii convenției în care s-a inserat clauza abuzivă, având drept consecință repunerea părților în situația anterioară acestei date și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei abuzive.

Acțiunea în constatarea caracterului abuziv al unei clauze nu se confundă cu acțiunea în restituirea prestațiilor executate în temeiul clauzei al cărei caracter abuziv se invocă, termenul de prescripție pentru fiecare dintre cele două acțiuni curgând de la momente distincte, raportat la obiectul lor, acțiunea în restituirea prestațiilor depinzând de soluția din prima acțiune, astfel încât aceasta poate fi formulată concomitent (capăt accesoriu de cerere) sau ulterior acțiunii în constatarea caracterului abuziv al clauzei.

Prescripția dreptului la acțiune al reclamantei privind restituirea sumelor încasate de bancă în baza comisionului de risc/comision de administrare, raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, nu poate să înceapă să curgă decât de la momentul în care instanța constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc/comisionul de administrare. Întrucât instanța este chemată să se pronunțe în această cauză cu privire la caracterul abuziv al acestor clauze, prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea sumelor achitate de către reclamantă cu titlu de comision de risc/comision de administrare nu a început să curgă.

Pe cale de consecință, instanța va respinge ca fiind neîntemeiată excepția prescripției extinctive invocată de pârâtul S.C. V. România S.A. cu privire la sumele încasate cu acest titlu cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.

În cauză, a fost efectuat un calcul al sumelor achitate cu titlu de comision de risc și al sumelor cu titlu de comision de administrare de către pârâtul S.C. V. România S.A.. Acesta a arătat că suma la zi achitată de reclamantă cu titlu de comision de risc este de 1.294,09 CHF, pentru perioada 30.05._10, iar pentru comisionul de administrare, de 1.519,96 CHF, pentru perioada 30.08._15.

Întrucât aceste sume se coroborează cu extrasul de cont atașat, iar principiul restituirii prestațiilor presupune, prin definiție, sume deja achitate, nu și sume pentru care nu s-a făcut dovada încasării de către bancă, instanța va obliga pârâtul S.C. V. România S.A. să plătească reclamantei H. N. G. suma de 1.294,09 CHF cu titlu de comision de risc, din perioada 30.05._10 și suma de 1.519,96 CHF cu titlu de comision de administrare, din perioada 30.08._15, sume încasate în executarea convenției de credit nr._ din 27.04.2007, astfel cum a fost modificată prin actul adițional nr. 1/2010.

Având în vedere culpa procesuală a pârâtului S.C. V. România S.A., în temeiul art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, la cererea reclamantei, instanța va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată dovedite a fi efectuate, respectiv onorariu avocat în sumă de 1.500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte cererea astfel cum a fost modificată având ca obiect acțiune în constatare, formulată de reclamanta H. N. G., CNP_, cu domiciliul în mun. B., . nr. 24, ., în contradictoriu cu pârâții S.C. V. R. S.A., CUI_, cu sediul în București, Șoseaua P. nr. 42, . 10, sector 2, și S.C. V. R. S.A. – Sucursala B., cu sediul în mun. B., .. 2, parter, jud. B..

Constată caracterul abuziv al clauzei privind dreptul băncii de a revizui structura ratei dobânzii curente din convenția de credit nr._ din 27.04.2007, clauză prevăzută la pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției.

Constată caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de risc din convenția de credit nr._ din 27.04.2007, clauze prevăzute la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.5. din Condițiile generale ale convenției, comision perceput până la data de 30.07.2010.

Constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare din convenția de credit nr._ din 27.04.2007, clauză prevăzută la pct. 5.1. lit. b) din Condițiile speciale ale convenției, introdusă de art. 3 din actul adițional nr. 1/2010, comisionul fiind perceput de la data de 30.08.2010.

Constată caracterul abuziv al clauzei privind scadența anticipată din convenția de credit nr._ din 27.04.2007, clauză prevăzută la pct. 8.1. din Condițiile generale ale convenției, dar numai pentru ipotezele de la lit. a) a doua și a treia liniuță, lit. b), lit. c), lit. d) și lit. e).

Constată caracterul abuziv al clauzei privind costurile suplimentare din convenția de credit nr._ din 27.04.2007, clauză prevăzută la pct. 10.1. și la pct. 10.2. din Condițiile generale ale convenției.

Respinge ca fiind neîntemeiată cererea reclamantei referitor la caracterul abuziv al clauzei privind scadența anticipată din convenția de credit nr._ din 27.04.2007, clauză prevăzută la pct. 8.1. din Condițiile generale ale convenției, pentru ipoteza de la lit. a) prima liniuță.

Respinge ca fiind neîntemeiată excepția prescripției extinctive invocată de pârâtul S.C. V. R. S.A. cu privire la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc și cu titlu de comision de administrare cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.

Obligă pârâtul S.C. V. R. S.A. să plătească reclamantei suma de 1.294,09 CHF cu titlu de comision de risc, din perioada 30.05._10 și suma de 1.519,96 CHF cu titlu de comision de administrare, din perioada 30.08._15, sume încasate în executarea convenției de credit nr._ din 27.04.2007, astfel cum a fost modificată prin actul adițional nr. 1/2010.

Obligă pârâtul S.C. V. R. S.A. să plătească reclamantei cheltuielile de judecată în sumă de 1.500 lei reprezentând onorariu avocat.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria B..

Pronunțată în ședința publică din data de 06 aprilie 2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

Red./Tehnored./jud. M.R.R.

Ex. 5/13.11.2015

← Partaj judiciar. Sentința nr. 3593/2015. Judecătoria BOTOŞANI		Partaj judiciar. Sentința nr. 3653/2015. Judecătoria BOTOŞANI →

Pretenţii. Sentința nr. 3595/2015. Judecătoria BOTOŞANI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Sentința nr. 3595/2015. Judecătoria BOTOŞANI