Revendicare imobiliară. Sentința nr. 9261/2013. Judecătoria BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9261/2013 pronunțată de Judecătoria BRAŞOV la data de 03-06-2013 în dosarul nr. 36465/197/2011
ROMANIA
JUDECATORIA BRASOV
DOSAR CIVIL NR._
SENTINTA CIVILA nr. 9261
Sedinta publică din data de 03.06. 2013
PREȘEDINTE I. V. Judecător
GREFIER S. C.
Pentru astăzi fiind amânata pronunțarea cauzei civile de față, care s-a dezbătut in fond în ședința publică din 09.05.2013 când părțile au pus concluzii conform celor consemnate în încheierea de ședința din acea zi, care face parte integrantă din prezenta sentința, iar instanța din lipsa de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea pentru data de 16.05.2013 si apoi pentru data de 23.05.2013, pentru data de 30.05.2013, pentru data de 31.05.2013 si pentru data de 03.06.2013.
La apelul nominal făcut in ședință publică, la pronunțare se constata lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Instanța, în urma deliberării a pronunțat sentința de mai jos.
JUDECATORIA
Constata ca prin cererea inregistrata la aceasta instanta sub nr._ reclamantul S. M.-E. a solicitat, in contradictoriu cu paratii G. E. si S. R., prin Ministerul Finantelor Publice, in principal: sa se dispuna obligarea paratei Gerghiceanu E. sa-i lase in deplina proprietate si posesie reclamantului imobilul apartament nr .4 situat in Brasov, inscris in CF_ Brasov, nr.top. 5805/2/12/1 si 5806/8/1/1, ca o consecinta a compararii titlurilor de proprietate; rectificarea CF nr._ Brasov in sensul radierii dreptului de proprietate al paratei si inscrierii dreptului de proprietate al reclamantului, cu titlu de drept mostenire dupa defuncta M. D. V., cu cheltuieli de judectata ; iar in subsidiar, in situatia respingerii petitului principal, sa se dispuna obligarea paratului S. R., prin Ministerul Finantelor Publice la plata catre reclamant a contravalorii imobilului mai sus mentionat, cuantumul urmand a fi stabilit prin intermediul unei expertize tehnice de specialitate, cu cheltuieli de judecata in caz de opunere.
In motivarea cererii, cu privire la petitul principal, reclamantul a aratat in esenta ca prin sentinta civila nr._/12.09.2000 a Judecatoriei Brasov, in dosarul nr. 6445/2000, a fost admisa actiunea formulata de M. D. V., sora reclamantului, actiune continuata de acesta din urma, constatandu-se ca preluarea imobilului inscris in CF_ Brasov, nr.top. 5805/2/12 si 5806/8/1 s-a facut fara titlu, dispunandu-se rectificarea cartii funciare in sensul radierii dreptului de proprietate al Statului R. si inscrierii dreptului de proprietate al proprietarului anterior. Prin aceeasi sentinta s-a dispus dezmembrarea imobilului in doua loturi si intabularea in CF, lotul I, cuprinzand apartamentul nr. 4-vandut de S. R. in baza contractului de vanzare-cumparare nr._/06.02.1997, in baza Legii nr.112/1995, paratei Ghergiceanu E., intervenienta in proces iar lotul II, format din apartamentele 1,2,3,5, devenite proprietatea reclamantului, in baza calitatii de legatar al defunctei M. D. V.. Fiind preluat fara titlu valabil, intregul imobil nu a iesit din patrimoniul defunctilor M. D. si M. D. V., cae l-au dobandit in baza unui contract de vanzare cumparare, au construit imobilul cu forme legale, titlul de proprietate datand din anul 1935, apartamentele 1,2,3,5, find dobandite de reclamant prin mostenire. Parata G. E. a dobandit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 in baza contractului de vanzare cumparare nr._/06.02.1997 incheiat cu . Brasov, prin cumparare de la S. R.. Comparand titlurile de proprietate, instanta urmeaza sa aprecieze ca titlul de proprietate al defunctilor M., respectiv al reclamantului, este mai calificat, mai consolidat si deci preferabil titlului paratei.
Referitor la petitul subsidiar, reclamantul a aratat ca a formulat notificarile nr. 1297/2001 si 1297 bis/2001 pentru apartamentul nr. 4 in litigiu, situat in Brasov, ..7( fost nr.5),compus din doua camere, bucatarie, baie, hol, camara, balcon, boxa pivnita si 20% din partile de uz comun, proprietatea paratei G. E.. Prin decizia nr. 755/02.04.2009 . a admis notificarile si a facut propunere de acordare de despagubiri in conditiile Legii nr. 247/2005, titlul VII, pentru apartamentul nr.4, despagubirile vizand si terenul construit si neconstruit aferent apartamentului. Cu toate ca decizia nr. 755/02.04.2009 . a ramas definitiva iar dosarul a fost inaintat Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, acesta nu este nici pana in prezent solutionat.
Reclamantul a mai aratat ca are un „bun” in sensul art 1 alin 1 din Primul Protocol Aditional al CEDO. In conditiile in care restituirea in natura a apartamentului nu mai este posibila, este privat de dreptul de proprietate asupra acestui apartament, fiind indreptatit sa obtina valoarea de circulatie a imobilului instrainat de S. R.. F. de ineficienta Legii nr. 247/2005, S. nu si-a indeplinit si nu se intrevede indeplinirea in timp util a obligatiei de asigura reclamantului exercitarea efectiva a dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Conventiei, fiind incalcat astfel justul echilibru ce trebuie sa existe intre cerintele interesului public si imperativele protejarii dreptului celui interesat in respectarea bunurilor sale.
In drept au fost invocate disp. art. 6 alin 1 din Legea nr.213/1998, art. 44 din Constitutie, art.1 din Protocolul 1 al Conventiei, Legea nr.10/2001,practica CEDO.
Parata G. E. a formulat intampinare (f. 80-82) prin care a solicitat respingerea cererii formulate impotriva sa si a invocat exceptia puterii de lucru judecat.
S-a aratat in cuprinsul intampinarii, in esenta, ca cererea este inadmisibila intrucat reclamantul s-a aflat in situatia de a primi despagubiri, a solicitat si acceptat despagubiri pentru apartamentul nr. 4, astfel ca nu poate cumula despagubirile cu restituirea in natura.
Parata a mai aratat ca dreptul sau de proprietate a asupra apartamentului in litigiu a fost constatat prin sentinta civila nr._/12.09.2000 a Judecatoriei Brasov, in baza careia a fost si inscris dreptul de proprietate in cartea funciara, actiunea in revendicare fiind inadmisibila intrucat nici reclamantul si nici autoarea acestuia nu sunt inscrisi in cartea funciara. Reclamantul a acceptat ca pentru apartamentul paratei, care nu mai putea fi restituit, despagubirile sa fie convertite in actiuni la SA Fondul Proprietatea, ceea ce inseamna ca detine si dreptul la dividende iar imprejurarea ca acesta nu a depus diligente pentru a cere despagubiri si a incasa dividende, nu-l indreptatesc sa formuleze o noua cerere de chemare in judecata.
Paratul S. R., prin Ministerul Finantelor Publice, reprezentat de DGFP Brasov a formulat intampinare in cauza (f. 83-87) prin care a invocat: exceptia puterii de lucru judecat in ceea ce priveste primul petit, aratand ca reclamantul a mai formulat aceleasi pretentii si in cadrul dosarelor nr. 6343/1997 si 6445/2000 ale Judecatoriei Brasov, nr. 2613/1999 si nr. 271/2001 ale Tribunalului Brasov si nr. 955/2001 al Curtii de Apel Brasov; exceptia lipsei calitatii de reprezentant a Ministerului Finantelor Publice pentru S. R. si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului R., aratand ca imobilul in litigiu se afla in proprietatea unor persoane fizice; exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, avand in vedere disp.art. 36 din Legea nr. 7/1996; exceptia inadmisibilitatii actiunii intemeiate pe dreptul comun, aratand in esenta ca de la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunile in revendicare intemeiate pe dreptul comun sunt inadmisibile.
In drept au fost invocate disp. Legii nr. 10/2001, Decizia nr. 53/13.11.2007 a ICCJ, privind recusrul in interesul legii, Decizia nr. 373/2006 a Curtii Constitutionale, Decizia nr. 2217/09.03.2007 si nr. 33/2008 a ICCJ.
Prin precizarea formulata la termenul din data de 24.05.2012 (f. 90-94), reclamantul a aratat ca temeiul juridic al cererii sale il reprezinta dispozitiile art. 224 din Noul Cod Civil, privind raspunderea subsidiara a Statului R., prin Ministerul Finantelor Publice, Noul cod civil fiind aplicabil in cauza in baza disp. art. 6 alin 6 din Noul Cod Civil. Avand in vedere acest principiu, al raspunderii subsidiare a Statului R., dezvoltat in practica CEDO, rezulta ca S. R. are calitate procesuala pasiva, fiind garantul dreptului de proprietate descris in art. 44 din Constitutie si raspunzator pentru autoritatile sale legislative, intrucat nu a fost capabil sa creeze un cadru normativ care sa realizeze despagubirea reclamantului, pentru autoritatile sale executive, respectiv pentru Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor din cadrul Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, careia reclamantul arata ca nu are niciun rost sa i se adreseze intrucat nu-l poate despagubi efectiv.
Reclamantul a mai aratat ca Decizia nr. 27/14.11.2011 a ICCJ nu-i este aplicabila, intrucat prin aceasta decizie nu a fost inlaturata raspunderea subsidiara a Statului R., ci doar pe cea principala, dispozitiile Noului Cod Civil nefiind luate in discutie, desi erau in vigoare la data pronuntarii recursului in interesul legii.
A mai precizat reclamantul ca a invocat prin cererea sa concursul de legi, deopotriva aplicabile, respectiv: Titlul VII din Legea nr.247/2005, ca lege speciala si art.1 al Protocolului 1 Aditional al Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si al Libertatilor Fundamentale, iar instanta are obligatia de a aplica cu prioritate prevederile Conventiei Europene si de a inlatura legea interna speciala, lipsa de functionalitate a Fondului Proprietatea fiind recunoscuta explicit de catre Guvernul Romaniei prin adoptarea OUG nr. 4/15.03.2012 prin care a fost suspendata aplicarea procedurii speciale, recunoscandu-se expres lipsa conformitatii legii speciale cu Conventia Europeana.
Prin nota de sedinta depusa la termenul din data de 06.09.2012 ( f. 101-103), reclamantul a solicitat respingrerea exceptiilor invocate prin intampinarile formulate in cauza, aratand in esenta ca a solicitat compararea titlurilor de proprietate, ca exceptia inadmisibilitatii reprezinta o aparare de fond, asupra careia instanta se va pronunta odata cu fondul, ca paratul S. R. are calitate procesuala pasiva iar Ministerul Finantelor Publice are calitatea de reprezentant, avand in vedere dispozitiile art. 25 alin 2 din Decretul nr. 31/1954 si art. 3 pct. 56 din HG nr. 208/17.03.2005 iar in ceea ce priveste exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, reclamantul arata ca intrucat actiunea in revendicare este imprescriptibila si actiunea in rectificarea cartii funciare este imprescriptibila, avandu-se in vedere disp. art. 34.pct. 3 din Legea nr. 115/1938.
Exceptia lipsei calitatii de reprezentant al Ministerului Finantelor Publice pentru S. R., exceptia puterii de lucru judecat si exceptia prescriptiei dreptului material la actiune au fost puse in discutie la tarmenul din data de 06.09.2012, instanta dispunand respingerea acestora, pentru considerentele expuse in cuprinsul incheierii de la acel termen de judecata.
In ceea ce priveste petitul subsidiar al cererii de chemare in judecata, reclamantul a formulat o precizare la termenul de judecata din data de 18.10.2012(f. 109) prin care a aratat ca temeiul juridic al cererii sale il reprezinta dispozitiile art. 224 din Noul Cod Civil, privind raspunderea subsidiara a Statului R., prin Ministerul Finantelor Publice.
Exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocate de paratul S. R. a fost unita cu fondul cauzei la termenul din data de 18.10.2012.
Prin nota de sedinta depusa la termenul din data de 13.12.2012 (f.150), parata G. E. a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale active,aratand ca reclamantul nu detine un titlu de proprietate, certificatul de legatar referindu-se la alte bunuri decat cel revendicat; exceptia prescriptiei achizitive si exceptia prescriptiei extinctive, aratand ca inscrierea dreptului sau in cartea funciara este mai veche de 10 ani iar fata de momentul introducerii actiunii ( 12.12.2011), conform art.27 din Decretul Lege nr. 115/1938, a posedat imobilul cu buna-credinta peste 10 ani, actiunea reclamantului fiind prescrisa, intrucat au trecut 3 ani dela data inregistrarii cererii de inscriere a dreptului si exceptia de inadmisibilitate a actiunii in revendicare, avand in vedere dispozitiile art.7 alin 1 ind 1 din Legea nr. 10/2001.Exceptiile au fost puse in discutie la termenul din data de 31.01.2013, instanta dispunand respingerea acestora prin incheierea de la termenul din data de 28.03.2013 .
In probatiune au fost depuse inscrisuri si a fost efectuat raportul de expertiza in specialitatea constructii de catre expertul Z. C. (f. 134-164, f.245-250-raspuns la obiectiuni).
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
Prin sentinta civila nr._/12.09.2000 a Judecatoriei Brasov, pronuntata in dosarul nr. 6445/2000, a fost admisa actiunea formulata de M. D. V., sora reclamantului S. M.- E., actiune continuata de acesta din urma, constatandu-se ca preluarea imobilului situat in Brasov, ..7, inscris in CF_ Brasov, nr.top. 5805/2/12 si 5806/8/1 de catre S. R. s-a facut fara titlu; s-a dispus rectificarea cartii funciare in sensul radierii dreptului de proprietate al Statului R. si inscrierii dreptului de proprietate al proprietarului anterior, M. D. V.; s-a constatat ca intervenienta G. E.-parata in prezenta cauza,este proprietara apartamentului nr. 4 din imobilul descris anterior; s-a dispus dezmembrarea imobilului in doua loturi si intabularea in CF, lotul I, cuprinzand apartamentul nr. 4-vandut de S. R. in baza contractului de vanzare-cumparare nr._/06.02.1997, in baza Legii nr.112/1995, paratei Ghergiceanu E., intervenienta in proces, iar lotul II, format din apartamentele 1,2,3,5, proprietatea defunctei M. D. V..
Prin aceeasi sentinta au fost respinse pretentiile reclamantului S. M. - E. privind obligarea paratei G. E. sa lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul apartament nr. 4 si inscrierea dreptului de proprietate a dreptului sau, retinandu-se ca reclamantul nu a solicitat sa se constate ca este mostenitorul defunctei M. D. V.. Reclamantul a formulat apel impotriva acestei sentinte, la care a renuntat, asa cum rezulta din dispozitivul deciziei nr. 476/A/2001 a Tribunalului Brasov. Recursul formulat de Municipiul Brasov impotriva acestei din urma decizii, a fost respins prin decizia nr. 969/27.06.2001 a Curtii de Apel Brasov.
Prin certificatul de legatar suplimentar nr.111/09.08.2001 de BNP Legitimus- F. B.(f.49), s-a retinut ca din componenta masei succesorale ramase dupa defuncta M.-V. D., decedata la data de 26.09.1998, fac parte si apartamentele 1,2,3,5 din imobilul situat in Brasov, ..7, inscris in CF_ Brasov, nr.top. 5805/2/12 si 5806/8/1, mostenitor testamentar al defunctei fiind reclamantul S. M. – E. caruia, in calitate de legatar cu titlu particular, i-a revenit in intregime bunul imobil din masa succesorala.
Prin notificarile nr. 1297/2001 si 1297 bis/2001, transmise . prin intermediul executorului judecatoresc, reclamantul a solicitat in temeiul dispozitiilor art. 9 alin 1 din Legea nr. 10/2001, acordarea de despagubiri prin echivalent pentru apartamentul nr. 4, situat in Brasov, ..7( fost nr.5),compus din doua camere, bucatarie, baie, hol, camara, balcon, boxa pivnita si 20% din partile de uz comun.
Prin decizia nr. 755/02.04.2009 (f. 70) . a admis notificarile si a facut propunere de acordare de despagubiri in conditiile Legii nr. 247/2005, titlul VII, astfel cum a fost modificat si completat prin OUG nr. 81/2007, pentru apartamentul nr.4, despagubirile vizand si terenul construit si neconstruit aferent apartamentului.
Impotriva acestei decizii reclamantul nu a formulat contestatie, astfel ca a ramas definitiva iar dosarul a fost inaintat Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, insa, asa cum rezulta din adresa nr._/RG/07.12.2012 emisa de aceasta Autoritate (f.151) dosarul nr._/CC ce contine decizia . Brasov nr.755/2009, nu a fost atribuit personalului de specialitate din cadrul Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor nu, in vederea parcurgerii procedurii de stabilire si acordare a despagubirilor.
Prin Decizia nr. 53/13.11.2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit ca, in acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și buna-credință a cumpărătorului chiriaș, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după . Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu - 1997 ș.a.).
Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Decizia nr. 33/ pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit de asemenea ca sunt inadmisibile acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală rezolvandu-se în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
F. de considerentele expuse, instanta retine ca nu se poate analiza cererea in revendicare prin compararea titlurilor, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale, fiind inadmisibila cererea in revendicare introdusa după . Legii nr. 10/2001, dupa ce reclamantul a utilizat procedura din această lege specială, notificarile fiind admise si s-a facut propunere de acordare de despagubiri in conditiile Legii nr. 247/2005. Astfel fiind, instanta urmeaza sa respinga petitul prin care reclamantul, in contradictoriu cu parata G. E. a solcitat sa se dispuna obligarea acesteia sa-i lase in deplina proprietate si posesie reclamantului imobilul apartament nr .4 situat in Brasov, inscris in CF_ Brasov, nr.top. 5805/2/12/1 si 5806/8/1/1, ca o consecinta a compararii titlurilor de proprietate; si petitul privind rectificarea CF nr._ Brasov in sensul radierii dreptului de proprietate al paratei si inscrierii dreptului de proprietate al reclamantului, cu titlu de drept mostenire dupa defuncta M. D. V..
In ceea ce priveste cererea formulata in subsidiar, in situatia respingerii petitului principal, prin care reclamantul solicita sa se dispuna obligarea paratului S. R., prin Ministerul Finantelor Publice la plata contravalorii imobilului mai sus mentionat, astfel cum a fost precizata la termenul din data de 24.05.2012 (f. 90-94), in ceea ce priveste temeiul juridic al cererii - dispozitiile art. 224 din Noul Cod Civil, privind raspunderea subsidiara a Statului R., prin Ministerul Finantelor Publice, instanta retine urmatoarele:
Prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit ca „ in ceea ce privește acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 480 și următoarele din Codul civil și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Aceeași este soluția și în ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, ce reglementează acțiunea în revendicare, respectiv art. 563-566.
Astfel, atât excepția lipsei calității procesuale pasive, cât și excepția admisibilității acțiunii sunt excepții de fond, ce au strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acțiune.
Legea nu prevede ordinea în care urmează a fi soluționate excepțiile de același tip, limitându-se a dispune doar în art. 137 alin. 1 din codul de procedură civilă că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În cazul excepțiilor de același tip, atât practica judiciară, cât și doctrina au stabilit că, în lipsa unei reglementări exprese, instanța trebuie să deducă ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale din caracterul și efectele produse de excepțiile invocate.
Or, față de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni.
Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva României (paragraful 115).
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M. A. și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.
Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233).
De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile”.
De asemenea, prin aceeasi decizie, in ceea ce privește acțiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Inalta Curte de Casatie si Justitie a retinut urmatoarele:
„Conform art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".
Așa cum C.E.D.O. a arătat în Cauza R. împotriva României, art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție.
Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).
Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).
Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.
Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.
Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.
Or, controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.”
Solutionand recursul in interesul legii, Inalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit ca acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
Sustinerea reclamantului in sensul ca Decizia nr. 27/14.11.2011 a ICCJ nu-i este aplicabila, intrucat prin aceasta decizie nu a fost inlaturata raspunderea subsidiara a Statului R., ci doar cea principala, iar dispozitiile Noului Cod Civil nu au fost luate in discutie, desi erau in vigoare la data pronuntarii recursului in interesul legii, nu pot fi primite avand in vedere dispozitiile art. 330 ind 7 C.pr.civ, conform carora dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante.
In concluzie instanta retine ca cererea reclamantului privind obligarea paratului S. R., prin Ministerul Finantelor Publice la plata contravalorii imobilului, respectiv a pretului de piata a acestuia, este inadmisibila, astfel ca urmeaza a fi respinsa .
In temeiul dispozitiilor art. 274 C.pr.civ. instanta, retinand culpa procesuala a reclamantului, urmeaza sa-l oblige pe acesta la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 300 lei catre parata G. E., constand in onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Respinge actiunea formulata si precizata de reclamantul S. M.-E., domiciliat in Brasov, ., ., . cu paratii G. E., cu domciliul in Brasov, ..7, . si S. R., prin Ministerul Finantelor Publice, prin DGFP Brasov, cu sediul in Brasov, ..7, jud. Brasov .
Obliga reclamantul sa plateasca paratei suma de 300 lei cheltuieli de judecata constand in onorariu avocat.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica azi, 03.06.2013.
PREȘEDINTE GREFIER
I. V. S. C.
Red. I.V. 24.09.2013/5 ex.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 18/2013. Judecătoria BRAŞOV | Validare poprire. Sentința nr. 16/2013. Judecătoria BRAŞOV → |
|---|
