Pretenţii. Sentința nr. 1324/2013. Judecătoria CĂLĂRAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1324/2013 pronunțată de Judecătoria CĂLĂRAŞI la data de 10-05-2013 în dosarul nr. 1460/202/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CĂLĂRAȘI
Sentința civilă nr. 1324
Ședința publică de la 10 mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE – N. L. P.
GREFIER-Ș. J.
Pe rol judecarea cauzei civile formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâții C. D.-S. și C. V., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, evidențiind părțile, obiectul cauzei și procedura de citare, după care;.
Instanța, în conformitate cu dispozițiile art. 131 alin. 1 C.pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Instanța, față de faptul că nu sunt excepții prealabile, deschide cercetarea judecătorească a procesului și estimează că se va judeca la acest termen.
În temeiul art.22 C.pr.civ., instanța pune în discuție prev. art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 privind clauzele contractuale de calcul al penalităților.
În temeiul art. 255 și 258 C.pr.civ., instanța încuviințează pentru reclamantă proba cu înscrisuri, respectiv cele existente la dosarul cauzei, și, considerând că nu este utilă justei soluționări a cauzei față de natura raportului juridic dedus judecății, respinge proba cu interogatoriul pârâților.
Socotindu-se lămurită, instanța declară închisă cercetarea judecătorească.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 26.02.2013 sub nr._ , reclamanta .., cu sediul în mun. Ploiești, ., ., CUI RO17713068, nr. înreg. registrul comerțului J/_, a chemat în judecată pe pârâtele C. D.-S., domiciliată în mun. Călărași, ., jud. Călărași, și C. V., domiciliată în mun. Călărași, ., jud. Călărași, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligate pârâtele în solidar la plata sumei de 333,15 lei, reprezentând contravaloarea mărfii livrate, conform facturilor fiscale, a sumei de 689,62 lei, reprezentând penalități de întârziere, sume ce urmează a fi actualizate de la data la care hotărârea devine executorie până la data plății efective și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 92,82 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în baza raporturilor comerciale și-a îndeplinit obligația de a livra mărfuri pârâtei C. D.-S. la locul, în termenul și în condițiile de calitate stabilite prin contract, iar pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a sumelor prevăzute în facturile fiscale emise de reclamantă.
Reclamanta a mai arătat că, în conformitate cu contractul încheiat, pârâta avea obligația de a achita sumele reprezentând preț al mărfurilor livrate în termen de 30 de zile de la data emiterii facturii, neplata acestora în termenul stipulat atrăgând după sine aplicarea unor penalități de întârziere în cuantum procentual de 1% pentru fiecare zi de întârziere în primele 30 zile după scadența facturii și 3% pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 31-a zi, penalități ce nu au fost limitate la cuantumul debitului principal.
Prin acțiunea formulată, reclamanta a învederat instanței că în conformitate cu prevederile contractuale, în cazul în care debitorul nu formulează obiecțiuni în termen de 5 zile lucrătoare de la emiterea facturii și a mărfii, se consideră că a acceptat tacit debitul prevăzut în factură, astfel încât, având în vedere că termenul scadent este împlinit, iar debitoarea a acceptat tacit facturile emise, creanța debitoarei este certă, lichidă și exigibilă.
În privința penalităților solicitate, reclamanta a arătat că prin contractul încheiat, părțile, prin stipularea unei clauze penale, au evaluat anticipat echivalentul prejudiciului în cazul executării cu întârziere a obligațiilor asumate, astfel că reclamanta este în drept să solicite atât executarea obligației principale, cât și a clauzei penale.
Cu privire la pârâta C. V., reclamanta a arătat că aceasta și-a asumat calitatea de fidejusor (girant) prin semnarea contractului și că în temeiul prevederilor art. 10 alin. 2 din contract, girantul răspunde în solidar cu debitorul pentru debitele contractate de acesta, astfel încât creditorul este în drept să-l urmărească și pe fidejusor în scopul executării creanței pentru întreaga sumă datorată.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 3, 1270, 1516, 1538, 2280 C.civ., art. 379 și 720 C.pr.civ. și art. 46 C.. art. 242 alin. 2 C.pr.civ. a solicitat judecarea în lipsă.
În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a celei cu interogatoriul pârâtelor. La cerere au fost atașate Fișa de calcul a penalităților (f. 8), contractul de vânzare cumpărare nr. 2993/16.08.2012 (f. 9), factura . nr. F024054/17.08.2012 (f. 10), factura . nr. F024055/17.08.2012 (f. 11), AWB emis de S.C. Urgent Curier S.R.L. (f. 12), invitații la conciliere directă pentru fiecare pârâtă, confirmarea transmiterii invitațiilor la conciliere și proces-verbal de constatare a nerealizării concilierii directe (f. 13-25) și practică judiciară (f. 26-30).
Cererea a fost legal timbrată cu taxa de timbru în sumă de 56,88 lei și 49,90 lei și timbru judiciar în valoare de 3 lei.
Pârâtele nu au depus întâmpinare și nu s-au prezentat în fața instanței.
În temeiul art. 167 C.pr.civ., instanța a administrat pentru creditoare proba cu înscrisuri solicitată prin acțiune. Având în vedere raporturile juridice de natură contractuală deduse judecății, precum și faptul că reclamanta nu a precizat în cererea introductivă aspectele pe care le dorește a fi dovedite prin interogatoriul pârâtelor și nici nu s-a prezentat în fața instanței de judecată pentru a răspunde interpelării instanței în acest sens, instanța a respins această probă, considerând că nu este utilă justei soluționări a cauzei.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Între reclamantă și pârâta-debitoare C. D.-S. s-a încheiat la data de 16.08.2012, contractul de vânzare cumpărare nr. 2993, având ca obiect vânzarea de către reclamantă în sistem de vânzare directă a unor produse din gama de produse comercializate de ..
În conformitate cu prevederile contractuale de la art. 4, punctele 4.3-4.5, mărfurile comandate de cumpărător urmau să fie livrate acestuia printr-o firmă de curierat în termen de 6 zile lucrătoare de la emiterea facturii fiscale, dovada livrării fiind constituită de scrisoarea de transport emisă de firma de curierat. Din prevederile pct. 4.6 din contract, rezultă că părțile au convenit ca neformularea de obiecțiuni de către cumpărător în termen de 5 zile de la emiterea facturii să valoreze acceptare tacită a acesteia.
Conform prevederilor art. 5 din contract, plata prețului produselor cumpărate urma să se facă în baza facturilor emise de vânzător, prin modalități stabilite în contract, în termen de 30 zile calendaristice de la emiterea facturilor. În cazul depășirii acestui termen, conform clauzei de la art. 7.4 din contract, reclamanta era în drept să calculeze și să perceapă penalități de întârziere în cuantum procentual de 1% pentru fiecare zi de întârziere în primele 30 zile după scadența facturii și 3% pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 31-a zi, penalități ce urmau să fie calculate nelimitat, chiar peste cuantumul valorii mărfii pentru care se datora plata.
Prin același contract, pârâta C. V. și-a asumat calitatea de fidejusor (girant) și, conform clauzelor cuprinse la punctele 10.2 – 10.3, s-a obligat să garanteze, în solidar cu cumpărătorul, toate obligațiile acestuia rezultând din contract.
Din facturile . nr. F024054/17.08.2012 și F024055/17.08.2012 emise de reclamantă la data de 17.08.2012, scadente la 16.09.2012, coroborate cu dovada de livrare (f. 12), instanța reține că au fost predate pârâtei C. D.-S. mărfuri în valoare de 313,15 lei la data de 20.08.2012.
La această sumă, de la scadența facturilor până la data de 15.12.2012, reclamanta a calculat penalități în valoare totală de 689,62 lei, compusă din suma de 99,95 lei, corespunzând unui număr de 30 zile cu penalități de 1%/zi, și suma de 589,68 lei, corespunzând unui număr de 59 zile cu penalități de 3%/zi, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la fila 8.
În drept, întrucât cererea de față a fost înregistrată la 26.02.2013, după . Legii 134/2010 privind Codul de procedură civilă, judecarea cererii s-a făcut în temeiul dispozițiilor acestui act normativ, iar nu a prevederilor C.pr.civ.1865 menționate de reclamantă în cererea introductivă.
La soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la plata contravalorii produselor livrate, instanța va avea în vedere prevederile art. 1516 C.civ., conform căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar atunci când debitorul, în mod culpabil nu-și execută obligația, creditorul poate să ceară executarea silită a acesteia. Conform art. 1719 C.civ., în cazul unui contract de vânzare cumpărare, cumpărătorul are ca principale obligații preluarea bunului și plata prețului.
Pentru a stabili limitele răspunderii contractuale, instanța are în vedere prevederile art. 1350 alin. 1 C.civ., conform căruia „Orice persoană trebuie să-și execute obligațiile pe care le-a contractat”, precum și textul de la alin. 2 al aceluiași articol, care stabilește că „Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu în condițiile legii.”
Cu privire la întinderea răspunderii fideiusoarei, instanța va avea în vedere prevederile art. 2280 C.civ., care prevede că „Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitate de creditor, să execute cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută” și pe cele ale art. 2290 C.civ., care prevede că „în lipsa unei stipulații contrare, fideiusiunea unei obligații principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar și la cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului și la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată a acestuia”.
În consecință, în situația în care instanța va obliga debitoarea principală la executarea obligațiilor asumate în baza contractului, va fi obligată și fideiusoarea, în solidar, la executarea acelorași prestații. Pentru a dispune astfel, instanța are în vedere prevederile art. 1445 C.civ. care stabilește că solidaritatea între debitori nu se prezumă, ci ea trebuie stipulată expres, coroborate cu clauzele de la pct. 10.2-10.3 din contract, prin care fideiusorul și-a asumat expres, în solidar cu debitoarea, toate obligațiile acesteia izvorând din contract.
În conformitate cu prevederile art. 249 C.pr.civ., transpunerea acestor norme de drept material în plan probator conduce la concluzia că, în materia răspunderii civile contractuale (în cazul obligațiilor de a da și a face), creditorul trebuie să dovedească existența creanței, debitorul având sarcina dovedirii îndeplinirii obligației sau a existenței unei cauze exoneratoare de răspundere. Odată ce creditorul face dovada existenței creanței, neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu dovedește executarea.
Având în vedere faptul că prin facturile depuse la dosarul cauzei și prin confirmarea primirii produselor și facturilor de către debitoarea principală, reclamanta a făcut dovada faptului că și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, revine debitoarei sarcina de a proba, fie că reclamanta nu și-a îndeplinit în mod corespunzător aceste obligații, fie că, la rândul său și-a îndeplinit obligația de plată a prețului acestor produse.
Întrucât în contractul încheiat, conform prevederilor de la pct. 4.6, părțile au convenit ca neformularea de obiecțiuni de către cumpărător în termen de 5 zile de la emiterea facturii să valoreze acceptare tacită a acesteia, iar debitoarea principală nu a făcut dovada că ar fi formulat aceste obiecțiuni, având în vedre prevederile art. 273 C.pr.civ., instanța constată că debitoarele nu au contestat faptul că au primit produsele comandate și că aceste produse îndeplinesc condițiile, astfel că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate și avea dreptul de a primi îndeplinirea exactă și la timp a obligației corelative de plată a prețului asumată prin contract de debitoarea principală.
În consecință, reclamanta-creditoare a dovedit existența creanței constând în prețul produselor livrate la momentul introducerii acțiunii.
Având în vedere că pârâta-debitoare nu a probat stingerea obligației prin plată, instanța constată faptul că primul capăt de cerere din acțiunea promovată de reclamantă este întemeiat și, pe cale de consecință urmează să-l admită și să oblige debitoarea principală și fideiusoarea, în solidar, la plata sumei de 333,15 lei, reprezentând contravaloarea mărfii livrate.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere în cuantum procentual de 1% pentru fiecare zi de întârziere în primele 30 zile după scadența facturii și 3% pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 31-a zi, penalități ce urmează a fi calculate nelimitat, chiar peste cuantumul valorii mărfii pentru care se datorează plata, instanța constată că părțile au evaluat anticipat prejudiciul cauzat prin neexecutarea în termenul stipulat a obligației de plată a prețului ce revine cumpărătorului printr-o clauză penală supusă regulilor stabilite de art. 1538 și urm. din C.civ. Astfel, conform clauzei penale stipulate de părți, reclamanta avea dreptul de a obține despăgubiri pentru neexecutare sau executarea cu întârziere a obligației de plată a prețului, despăgubiri care cuprind, pe lângă prețul produselor livrate, penalități de întârziere în cuantumul stabilit de clauza contractuală.
Întrucât a dovedit neexecutarea obligațiilor asumate de debitoare, reclamanta, în temeiul art. 1538 alin. 4 și 1539 C.civ. este în drept să ceară alături de despăgubirile pentru neexecutarea obligației principale constând în plata prețului mărfii livrate, și executarea clauzei privind penalitățile de întârziere, fără a fi obligată să dovedească un prejudiciu.
Cu toate acestea, atunci când clauza penală este nulă sau când penalitățile sunt vădit excesive față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, instanța poate înlătura sau reduce aplicarea clauzei penale convenite de părți, conform art. 1541 alin1 lit. b și alin. 2 din C.civ.
În privința penalităților solicitate de creditoare în cauza de față, instanța a considerat aplicabile prevederile legislației referitoare la protecția consumatorului, aspect pus în discuție din oficiu la termenul de astăzi.
Pentru a decide astfel, instanța a avut în vedre prevederile art. 2 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și pe cele ale clauzei cuprinse la pct. 7.1 din contract, din care rezultă că vânzătorul acționează în cadrul unui sistem de vânzare directă cu caracter comercial, iar cumpărătorul – persoană fizică – achiziționează produsele oferite pentru consum personal, fapt asumat prin declarația cuprinsă în clauza anterior menționată. Pentru acest motiv, instanța urmează să examineze clauzele contractului de vânzare cumpărare nr. 2993 încheiat între părți la data de 16.08.2012 prin prisma prevederilor legale imperative cuprinse în actul normativ anterior menționat. Având în vedere faptul că normele referitoare la protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contractele dintre consumatori și profesioniști au caracter special față de normele generale cuprinse în Codul Civil, instanța urmează să le aplice cu prioritate atunci când cuprind prevederi derogatorii de la dreptul comun.
Din analiza înscrisurilor administrate în cauză, instanța constată că prin aplicarea clauzei contractuale privind penalitățile, pentru un interval de 89 zile scurs între scadența facturilor și data introducerii acțiunii, reclamanta a calculat penalități al căror cuantum este de peste două ori mai mare decât debitul principal, ceea ce constituie un indiciu al existenței unei clauze abuzive în contractul încheiat de părți.
Cu privire la posibilitatea instanței de a pune în discuție din oficiu prevederile legale referitoare la clauzele abuzive din contractele dintre profesioniști și consumatori, instanța are în vedere faptul că Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele între profesioniști și consumatori a fost modificată în scopul transpunerii Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 95 din 21 aprilie 1993.
Potrivit „principiului interpretării conforme” a dreptului intern raportat la prevederile unei directive europene transpuse, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului și dând relevanță jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, să interpreteze dispozițiile legii interne în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
În sensul speței analizate, cu privire la obligațiile instanțelor naționale în situația în care în litigiile deduse judecății întâlnesc clauze cu potențial de a fi calificate ca abuzive, în hotărârea dată în cauzele conexate Océano Grupo Editorial SA împotriva Roció Murciano Quintero (C-240/98) și Salvat Editores SA împotriva José M. Sánchez Alcón Prades (C-241/98), José L. Copano Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C-243/98) și Emilio Viñas Feliú (C-244/98), Curtea a statuat următoarele: „25. În privința întrebării dacă un tribunal sesizat într-un litigiu vizând un contract încheiat între un profesionist și un consumator poate aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze, trebuie amintit că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de profesionist, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl face să adere la condițiile redactate în prealabil de către profesionist, fără ca el să poată modifica acest conținut. 26.Obiectivul urmărit prin articolul 6 al Directivei, care impune statelor membre să prevadă că aceste clauze abuzive nu îi leagă pe consumatori, nu ar putea fi atins dacă aceștia din urmă ar trebui să se găsească în fața situației de a invoca ei înșiși caracterul abuziv al acestor clauze. În litigiile a căror valoare este deseori limitată, onorariile avocaților pot fi superioare sumelor în discuție, ceea ce-l poate descuraja pe consumator de a se apăra împotriva aplicării unei clauze abuzive. Dacă este adevărat că în unele state membre normele procedurale permit particularilor să se apere ei înșiși, există un risc, deloc neglijabil, ca din ignoranță, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei ce i se opune. În consecință, protecția efectivă a consumatorului nu poate fi asigurată decât în măsura în care judecătorului național i se recunoaște posibilitatea de a aprecia din oficiu o asemenea clauză.” Similar s-a exprimat Curtea și în hotărârea pronunțată în Cauza C-243/08 - Pannon GSM Zrt. împotriva E. Sustikné G..
Existența în legislația națională a unei proceduri distincte caracterizată de o competență specială prev. de art. 12 din Legea 193/2000, nu aduce atingere posibilității celorlalte instanțe de a analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale, astfel cum reiese și din prevederile art. 12 alin. 4 și art. 14 din Legea 193/2000.
În concluzie, conform unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, atunci când are de soluționat un litigiu între profesioniști și consumatori privind executarea unui contract ce intră sub incidența normelor de protecție a consumatorilor, instanța națională, indiferent de gradul de jurisdicție și de obiectul cauzei care îi este dedusă judecății, este obligată să examineze contractul dintre părți și sub aspectul existenței clauzelor abuzive, chiar dacă nu este sesizată cu o cerere în acest sens.
Analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 7.4 din contract, prin prisma legislației naționale și europene de protecție a consumatorului, pornește de la prevederile art. 1 alin.3 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive, text care se regăsește într-o formulare similară și în art. 78 din Legea 296/2004 privind Codul consumului, în care se stipulează: „Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”. Din formularea acestui text de lege se constată că legiuitorul național, în concordanță cu prevederile dreptului european pe care îl transpune și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a imprimat normelor legale privind protecția consumatorului un caracter imperativ de ordine publică, având în vedere scopul în care acestea au fost instituite, respectiv acela de a-i împiedica pe profesioniști să profite de poziția de superioritate pe care o au la încheierea contractelor cu consumatorii-persoane fizice.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar alin. 2 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Aceleași prevederi legale se regăsesc și în art. 80 și 81 din Legea 296/2004 privind Codul consumului.
Examinând formularea clauzei contractuale privind calculul penalităților, instanța reține că, în conformitate cu art. 7.4 din contract (f. 10) „În cazul depășirii termenului de plată stabilit conform art. 5.2 din contract, cumpărătorul este obligat la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere în primele 30 de zile și 3% începând cu a 31-a zi de întârziere. Penalitățile vor fi calculate nelimitat chiar dacă cuantumul lor depășește valoarea mărfii pentru care se datorează plata ”.
Conform punctului 10.1 din contractul încheiat între părți, „Părțile declară că au negociat prevederile prezentului contract și sunt de acord cu acesta, inclusiv cu cuantumul penalităților de întârziere stabilite la art. 7.4”. În contradicție cu această clauză, din examinarea contractului se constată că este un contract preformulat cu clauze standard, prezentat sub forma unui înscris tipărit, în care doar datele de identificare ale clientului și girantului sunt completate prin scriere olografă, aspect care determină instanța, în temeiul art. 4 alin. 3 teza I din Legea 193/2000 („Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist”) să considere că niciuna din prevederile contractuale, inclusiv cele referitoare la cuantumul procentual al penalităților înscrise în contract, nu a fost negociată direct cu pârâtele.
În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea 193/2000 („Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”), instanța constată că reclamanta nu a făcut dovada negocierii cu pârâtele a clauzei privind modul de stabilire a penalităților de întârziere.
Verificând cuantumul procentual al penalităților de întârziere stipulate prin contract, instanța constată că penalizarea clientului cu 1% pentru fiecare zi de întârziere în primele 30 zile după scadența facturii și 3% pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 31-a zi, aplicat la debitul principal și nelimitat la acesta, conduce la o penalizare anuală de aproximativ 1.035%, ceea ce reprezintă în valoare netă de peste 10 ori suma datorată. Folosind criterii obiective pentru a evalua prejudiciul suferit de reclamantă prin neexecutarea obligațiilor contractuale de către pârâtă, respectiv dobânda legală penalizatoare stabilită de legiuitor în cazul creanțelor rezultând din exploatarea unei întreprinderi, calculată conform art. 3 alin. 2 din O.G. 13/2011, sau dobânda la creditele în lei acordate de băncile comerciale persoanelor juridice, instanța constată că penalitățile calculate de reclamantă sunt de aproximativ 60-100 de ori mai mari, aflându-se în disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus privind devalorizarea monedei naționale, cheltuielile pentru recuperarea creanței, cheltuieli cu plata creditelor sau alte cheltuieli previzibile, ceea ce încadrează clauza prev. de art. 7.4 din contractul analizat în prevederile alin. 1 pct. i din Anexa 1 la Legea 193/2000, care cuprinde lista clauzelor considerate ca abuzive.
De asemenea, examinând clauzele contractuale ce reglementează executarea obligațiilor asumate de vânzător (pct. 4.4 și art. 6 din contract), instanța constată că în cazul neexecutării acestora de către vânzător în termenul convenit, clientul nu are dreptul să pretindă de la vânzător penalități de întârziere. Aceste clauze, coroborate cu clauza menționată anterior, prin care pârâtul este obligat la plata unor penalități în cuantum procentual de 1035% anual, creează o disproporție vădită între obligațiile celor două părți în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a contractului, care încadrează clauza prev. de art. 7.4 din contractul analizat în prevederile alin. 1 pct. r din Anexa 1 la Legea 193/2000 care cuprinde lista clauzelor considerate ca abuzive.
Mai mult decât atât, examinând din punct de vedere al clarității exprimării clauza privind calculul penalităților cuprinsă în contractul dintre părți, instanța reține că reclamanta a ales să exprime cuantumul procentual al penalităților de întârziere în cifre mici aplicate per zi întârziere, fără a le transforma în mărimi cuantificabile exprimate în unități folosite în tranzacțiile uzuale, cum ar fi un cuantum procentual anual. Acest fapt se poate traduce doar prin intenția profesionistului de a induce în eroare un consumator neavizat și fără experiență în tranzacțiile financiare, pentru a-l determina să încheie un contract în care neexecutarea obligației sale conduce la o penalizare anuală de 10 ori mai mare decât debitul datorat.
În aceste condiții, instanța constată că prevederile art. 7.4 din contractul încheiat de părți nu prezintă gradul de claritate necesar în raporturile unui profesionist cu un consumator de nivel mediu, astfel cum este prevăzut de art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000.
Având în vedere considerentele expuse, instanța constată că clauza cuprinsă în art. 7.4 din contractul vânzare cumpărare nr. 2993, încheiat între părțile prezentului litigiu la data de 16.08.2012, care îi permite reclamantei să perceapă, pe lângă sumele reprezentând contravaloarea bunurilor livrate și penalități de întârziere în cuantum procentual de 1% pentru fiecare zi de întârziere în primele 30 zile după scadența facturii și 3% pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 31-a zi, aplicat la debitele rezultate din neplata la scadență a facturilor emise și nelimitat la acestea, are natura unei clauze abuzive, în sensul art. 4 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.
Cu privire la efectul pe care constatarea ca abuzivă a unei clauze contractuale îl are asupra contractului, instanța va avea în vedere atât dispozițiile art. 6 din Legea 193/2000 („Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”), cât și jurisprudența CJUE în interpretarea normelor Directivei 93/13/CEE.
În acest sens, în Cauza C‑618/10, Banco Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino, Curtea a arătat că: „65 Decurge astfel din textul articolului 6 alineatul (1) că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic. 66.Or, în acest context, trebuie să se constate că, astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 86-88 din concluzii, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorul (a se vedea în acest sens Ordonanța Pohotovost’, citată anterior, punctul 41 și jurisprudența citată), în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori.”
În esență, prin hotărârea menționată, Curtea a arătat că, în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, decizia instanței trebuie să fie de natură a-l descuraja pe profesionist de la a mai utiliza clauzele constatate de instanță ca abuzive și de a-l obliga pe acesta să examineze înainte de încheierea contractului aceste clauze și prin prisma legislației de protecție a consumatorului, iar nu doar prin prisma protecției intereselor sale materiale și a obținerii unui avantaj maxim din relația cu consumatorul.
Pentru a se ajunge la acest efect, Curtea a arătat că singura cale este sancționarea drastică a profesionistului care acționează neloial din poziția pe care o deține față de consumator, prin lăsarea complet fără efect a clauzelor cu caracter abuziv. În cazul în care instanța doar adaptează clauzele contractuale, fără a le suprima, profesionistul obține, în cel mai rău caz, avantajul prevăzut de lege pentru neexecutarea obligațiilor, iar în marea majoritate a situațiilor în care clientul execută contractul, va obține beneficiul injust stabilit prin clauza abuzivă.
Aplicând aceste principii la cauza de față, instanța reține că, pentru a se atinge scopul sancționator-disuasiv la adresa reclamantei, urmărit atât de legiuitorul european, cât și de cel național prin instituirea normelor juridice de protecție a consumatorilor, odată constatat caracterul abuziv al clauzei de stabilire a penalităților, nu există posibilitatea modificării sau înlocuirii penalităților stipulate în contract, ci doar aceea a înlăturării penalităților.
Această soluție este conformă și cu prevederile art. 1541 alin1 lit. b și alin. 2 din C.civ., întrucât în cazul unei clauze cu caracter abuziv de tipul celei analizate în cauza de față, debitorul este în continuare obligat să-l despăgubească pe creditor la nivelul obligației principale neexecutate, dar nu va fi obligat peste nivelul acesteia la penalitățile excesive impuse pe calea contractului de adeziune de către profesionist.
Pe cale de consecință, instanța, neavând posibilitatea să pronunțe o soluție prin care să constate nulitatea absolută a clauzei abuzive în discuție, întrucât nu există o cerere în acest sens, constată, totuși, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea 193/2000, că această clauză nu va produce efecte asupra pârâtelor.
În concluzie, capetele de cerere privind obligarea pârâtelor la plata sumei de 689,62 lei, reprezentând penalități de întârziere și la actualizarea sumelor stabilite de instanță de la data la care hotărârea devine executorie până la data plății efective, vor fi respinse ca nefondate.
Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 alin. 2 și art. 455 C.pr.civ., având în vedere că acțiunea reclamantei urmează să fie admisă în parte, pârâtele fiind în culpă procesuală în raport de capătul de cerere admis, vor fi obligate în solidar la plata către reclamantă a sumei de 35,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând valoarea taxei de timbru și timbrului judiciar corespunzător pretențiilor admise.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea reclamantei .., cu sediul în mun. Ploiești, ., ., CUI RO17713068, nr. înreg. Reg. ./2005, formulată în contradictoriu cu pârâtele C. D.-S., cu domiciliul în mun. Călărași, ., jud. Călărași, CNP_, și C. V., cu domiciliul în mun. Călărași, ., jud. Călărași, CNP_.
Obligă pârâtele în solidar la plata către reclamantă a sumei de 333,15 lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate în baza contractului.
Respinge ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 689,62 lei, reprezentând penalități de întârziere convenționale.
Respinge ca nefondat capătul de cerere privind actualizarea sumelor acordate în raport cu rata inflației de la data când hotărârea devine executorie până la data plății efective.
Obligă pârâtele în solidar la plata către reclamantă a sumei de 35,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând valoarea taxei de timbru și timbrului judiciar corespunzător pretențiilor admise.
Cu apel în 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Călărași.
Pronunțată în ședința publică de la 10.05.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
N. L. P. Ș. J.
Red. N.L.P.
Tehnored.Ș.J.
Ex.5/22.05.2013
| ← Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 1294/2013.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 3184/2013.... → |
|---|
