Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 641/2014. Judecătoria CĂLĂRAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 641/2014 pronunțată de Judecătoria CĂLĂRAŞI la data de 06-03-2014 în dosarul nr. 7879/202/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CĂLĂRAȘI
SENTINȚA CIVILĂ NR.641
Ședința publică de la 06.03.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. D. E.
GREFIER L. V.
Pe rol soluționarea cauzei civile formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâtul C. I. având ca obiect cerere de valoare redusă .
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 155 și urm. C. procedură civilă
S-a expus referatul cauzei de către grefier, prin care s-au evidențiat părțile și obiectul cauzei, după care:
Conform dispozițiilor art. 131 C. procedură civilă raportat la art. 107 Cod procedură civilă,instanța constată că este competentă general,material și teritorial să judece prezenta cauză.
Instanța, în baza art. 258 raportat la art.255 C. procedură civilă, încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de reclamantă,ca fiind admisibilă și putând conduce la soluționarea cauzei.
Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat,apreciază cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Asupra acțiunii civile de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 30.12.2013, sub nr._, reclamanta S.C. V. R. S.A., înregistrată sub nr. J_, CUI RO_,cont bancar RO59BRDE450SV_ deschis la Banca Română pentru Dezvoltare M. Clienți Corporativi ,cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Av. F. Ovanesian, cu sediul în C., .-84, Județul C., a chemat în judecată pe pârâtul C. I., CNP_, domiciliat în ., .,jud. Călărași pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 983,10 lei reprezentând c/val. serviciilor de telefonie mobilă prestate conform facturilor nr._/14.02.2013 și_/14.03.2013,la plata dobânzilor penalizatoare aferente prețului serviciilor de telefonie mobilă pe perioada cuprinsă între scadența fiecăreia obligații de plată și data stingerii fiecăreia obligații, precum și la plata cheltuielilor de judecată .
În motivarea cererii,reclamanta a arătat că între ea și pârât s-au desfășurat relații comerciale,în temeiul contractului încheiat la 08.09.2011,pentru o perioadă de 2 ani, constând din prestarea de către ea a unor servicii de telefonie mobilă,sens în care au fost emise facturile fiscale,respectiv VDF_/14.02.2013 și VDF_/14.03.2013, în valoare totală de 983,10 lei, sumă pe care acesta nu a înțeles să o achite. A mai precizat că,potrivit convenției părților, pentru sumele neachitate la termen, clientul va plăti penalități de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere, această clauză făcând parte din Condițiile generale cuprinse în Contractele pentru servicii V. și având valoarea unui act juridic. Totodată, a mai arătat că atât prețul serviciilor, cât și scadența au fost însușite de pârât prin semnarea contractului și prin faptul acceptării facturilor emise, înscrisuri care dovedesc caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor deținute.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.1489 NCC ( transpunere a fostului 43 Cod Comercial),ale O.G. 9/2000 și O.G.13/2011, art.969 Vechiul Cod Civil.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 50 lei taxă de timbru.
În dovedirea cererii reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copie, următoarele înscrisuri: contractul pentru serviciile prestate,împuternicire avocațială, dovada achitării taxei de timbru judiciar, copiile facturilor fiscale.
Pârâtul deși i-au fost comunicate formularul de cerere, precum și cel de răspuns, nu l-a completat pe acesta din urmă, în termenul de 30 de zile,prev. de art. 1029 al. 4 C.p.c,astfel că instanța a acordat termen de judecată la data de 06.03.2014, când părțile au lipsit, fiind încuviințată proba cu înscrisuri propusă de reclamantă.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat următoarele: între părți s-a încheiat la data de 08.09.2011 contractul .,nr._ pe o durată minimă de 2 ani, în baza căruia reclamanta s-a obligat să-i presteze pârâtului servicii de comunicații telefonice, iar acesta s-a obligat să plătească tariful pentru ele, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturilor, iar în caz de întârziere în efectuarea plății, să plătească penalități în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere. În condițiile generale s-a stipulat că penalitățile pot depăși cuantumul debitului principal.
Urmare a raporturilor contractuale desfășurate au fost emise 2 facturi, respectiv VDF_/14.02.2013 și VDF_/14.03.2013, în valoare totală de 983,10 lei, pe care pârâtul nu a înțeles să le achite.
În drept, întrucât contractul a fost încheiat la data de 17.11.2012,după . Noului Cod Civil, iar conform art.102 alin.1 din Legea 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul civil „Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”, la soluționarea pe fond a prezentei cauze instanța va avea în vedere normele legale în vigoare la data încheierii lui.
În speță,reclamanta are o creanță împotriva pârâtului certă ,lichidă și exigibilă, conform art. 662 C.p.c după cum urmează: este certă ,întrucât existența ei derivă din însuși contractul încheiat între părți, este lichidă,cuantumul rezultând din facturile depuse la dosar și necontestate la plată și este și exigibilă, întrucât termenele de plată erau scadente la momentul introducerii acțiunii .
Întrucât în cazul obligațiilor de a da, este suficient ca reclamanta să facă dovada existenței contractului pentru a transfera pârâtului sarcina probării executării din partea sa a obligațiilor contractuale asumate, iar în speță,acesta nu a făcut nicio probă în acest sens și nici nu a dovedit vreo cauză străină, exoneratoare, în acord cu disp. art. 1470 C. civil, fiind prezumat astfel în culpă contractuală, instanța reține că acesta, deși a beneficiat de furnizarea de servicii de telefonie în valoare de 983,10 lei,nu a achitat contravaloarea facturilor fiscale emise de reclamantă.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, instanța a constatat că stipularea unei penalități de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an, contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Potrivit art. 4 alin. 1 din actul normativ anterior invocat, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în vreme ce alin. 2 al aceluiași text normativ prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate acestuia să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv .Totodată, conform literei i) din anexa Legii nr. 193/2000,este considerată clauză abuzivă ,clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta,comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța o apreciază îndeplinită în cauză.
Observând cuantumul penalităților de întârziere stabilit prin clauzele contractului încheiat de părți în caz de neplată a facturilor scadente, se poate constata că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, inclusiv costurile pentru recuperarea creanței, generând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Având în vedere că legea mai sus menționată a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar R. și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, acela de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C - 240/98).
Curtea a statuat în ce privește problema, că o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator, poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv. Trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că, clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză" (considerentele 25 și 26).
În ceea ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în niciun fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
Ceea ce sancționează legea este că ,în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
De aceea, declarația pârâtului, în sensul că a luat la cunoștință de condițiile generale ale prestatorului, nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Așadar,nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive, astfel că instanța urmează a respinge cererea de acordare a penalităților de întârziere.
Față de situația de fapt mai sus reținută, având în vedere disp. art. 1030 C.p.c urmează a admite în parte cererea reclamantei și a obliga pârâtul la plata către aceasta a sumei de 983,10 lei, reprezentând c/val. serviciilor de telefonie mobilă.
Observând dispozițiile art. 453 al.2 C.proc.civ. în situația admiterii în parte a acestei cereri și constatând culpa procesuală a pârâtului, instanța urmează a admite și cererea reclamantei privind obligarea lui la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 50 lei reprezentând taxa judiciară de timbru .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea de valoare redusă formulată de reclamanta S.C. V. R. S.A., înregistrată sub nr. J_, CUI RO_,cont bancar RO59BRDE450SV_ deschis la Banca Română pentru Dezvoltare M. Clienți Corporativi ,cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Av. F. Ovanesian, cu sediul în C., .-84, Județul C., împotriva pârâtului C. I., CNP_ ,domiciliat în ., .,jud. Călărași.
Obligă pârâtul către reclamantă la plata sumei de 983,10 lei reprezentând c/val. serviciilor de telefonie mobilă prestate pe perioada ianuarie - martie 2013.
Respinge cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata dobânzilor penalizatoare aferente debitului.
Obligă pârâtul către reclamantă la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 zile de la comunicare ce se va depune la Judecătoria Călărași.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.03.2014
PREȘEDINTE, GREFIER,
E. D. E. L. V.
Red. ED./Tehnored.L.V../Ex.4/ 11.03.2014
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1587/2014. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2159/2014. Judecătoria... → |
|---|
