Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 1853/2013. Judecătoria CARANSEBEŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1853/2013 pronunțată de Judecătoria CARANSEBEŞ la data de 11-06-2013 în dosarul nr. 4180/208/2012
R.
JUDECATORIA CARANSBES
JUDETUL C. S.
DOSAR NR._ /2013
SENTINȚA CIVILĂ NR.1853/2013
Ședința publică din: 11.06. 2013
PREȘEDINTE: O. D.
GREFIER: G. N.
S-a luat în examinare cererea formulată de reclamanții M. Spulberaș Ș. și Mirciaogă Spulberaș O. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A., având ca obiect acțiune în constatare și pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 4 iunie 2013, când părțile prezente au pus concluzii orale asupra fondului cauzei, consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, pronunțarea cauzei amânându-se pentru data de 11 iunie 2013, din lipsă de timp pentru deliberare.
I N S T A N T A,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrata la aceasta instanță sub nr._ /01.11.2012 reclamanții M. Spulberaș Ș. și Mirciaogă Spulberaș O., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România SA, au solicitat instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse la pct.5 lit.a din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._ din data de 24.07.2007 încheiată între V. România SA și ei, privind comisionul de risc, respectiv să constate caracterul abuziv al comisionului de risc, să dispună emiterea unui nou grafic de rambursare cu înlăturarea comisionului de risc ( comision administrare) din contractul de credit, să dispună restituirea sumelor plătite cu titlu comision de risc (comision administrare) de la data încheierii contractului de credit până la refacerea graficului de rambursare, a echivalentului în lei la cursul BNR la data plății cu titlu de comision de risc încasat de către bancă din data de 24.07.2007 până la pronunțarea definitivă a acțiunii, conform graficului de rambursare aferent convenției de credit nr._, ce vor fi plătite până la data pronunțării prezentei hotărâri, precum și plata dobânzii legale calculate de la data achitării la data plății efective a acestui debit, să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 3 lit.d din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._ privind data ajustării dobânzii, să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 8.1 lit.c și d din Condițiile generale ale Convenției de credit menționate privind „scadența anticipată”,să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 10.2 din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr._/2007, privind „costuri suplimentare” și să dispună modificarea convenției de credit în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind nule absolut.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că, în fapt au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._ la data de 24.07.2007, valoarea creditului fiind de 21.000 CHF, pentru o perioadă de 300 luni de la data încheierii convenției. Au arătat că, în cuprinsul contractului de credit, pârâta a stabilit în mod unilateral un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului pe toată durata de derulare a contractului de credit, plătibil lunar. Prin clauza prevăzută la pct.5 lit.a din contractul de credit. Au invocat prevederile art. 4 din Legea 193/2000 alin.1 și au preciat că, o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă, dacă creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante. Au învederat că, contractul de credit încheiat cu pârâta V. este preformulat întocmit pe un model standard, iar perceperea unui comision de risc nu este justificată întrucât nu e precizează pe ce criterii a fost stabilit, motivul aplicării lui din moment ce creditul este garantat de o ipotecă de rang I, din ce motiv este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului în situația neproducerii riscului, sau dacă se poate restitui în anumite situații. Au mai menționat că dezechilibrul major între drepturile și obligațiile părților contractante este reliefat de valoarea mare a comisionului de risc, care la finalul perioadei de rambursare ajunge la suma totală de 5559,71 CHF.
Reclamanții au susținut că au solicitat băncii, cu adresa nr. 1277/26.09.2012 eliminarea acestui comision de risc, însă banca nu a dat curs solicitării și dispozițiilor Legii 193/2000, a OG 50/2010 și a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European, ci a săvârșit încă un abuz prin schimbarea denumirii- comision de risc, în comision de administrare, introducând astfel un nou comision pe perioada derulării contractului, fără o negociere prealabilă.
Au invocat reclamanții Directiva 93/13, art. 6 alin.1.
În drept acțiunea este întemeiată pe Legea 193/2000, raportat la OUG 50/2010, Directiva 93/13 CEE, Directiva 2008/48/CE .
În dovedirea acțiunii reclamanții au depus: Convenția de credit nr._/24.07.2007,(f.716 plan rambursare credit (f.18-27), copie adresă către bacă din data de 26.09.2012 (f.28), răsunsul băncii la această adresă (f.29-31).
Pentru termenul de judecata din 14.02.2013 pârâta a depus întâmpinare (f. 41) prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâta a precizat că deși reclamanții își întemeiază cererea prin raportare la convenția de credit_/24.07.2007, inițiativa încheierii respectivei convenții de credit aparține în totalitate și exclusivitate reclamanților, care s-au adresat băncii pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite de .>
A mai arătat că, deși reclamanții solicită obligarea băncii la restituirea unor sume de bani achitate cu titlu de comision de risc, aceștia nu au prezentat modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea valorii indicate și nici nu au indicat înscrisurile corespunzătoare care să dovedească încasarea acestor sume, în condițiile art. 720 ind.3 alin.1 lit.c C.pr.c.
Pârâta a invocat art.4 alin.1 din Legea 193/2000 și a arătat că, atât prevederea națională cât și cea comunitară stabilesc condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fie contrară bunei credințe, și prin ea înseși sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și a apreciat că, clauza contractuală ce reglementează posibilitatea ajustării dobânzii curente, nu este una abuzivă, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, încadrându-se în situațiile de excepție prevăzute de Legea nr. 193/2000, existând o motivație întemeiată pentru această modificare, banca informând partea cocontractantă, care are libertatea de a rezilia contractul. A invocat prevederile Legii 193/2000, art. 4 alin.5 și 6, lege care a transpus Directivele nr.93/13, prin care s-a stabilit cu titlu de principiu modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criterii care trebuie avute în vedere.
A învederat că, clauza care reglementează dreptul V. de a percepe comisionul de risc nu este una abuzivă, arătând că riscul este generat prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.
Clauza reglementată de art. 5 din convențiile de credit nu este abuzivă, a susținut pârâta, necreând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, și a arătat că așa cum s-a precizat în doctrină, de regulă dezechilibrul trebuie să fie in rem, potrivit legii, trebuie să fie un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate crea o clauză abuzivă.
S-a menționat că acest comision de risc este o parte a prețului contractului, fiind un element al prețului creditului, riscul bancar fiind un element de care banca este obligată să țină cont, iar costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.
Cu privire la transpunerea directivei 93/13/CEE în dreptul național, prin Legea 193/2000, pârâta a arătat că este „ambiguă” și echivalează cu transpunerea incorectă a acesteia, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, indiferent dacă acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat sunt elemente care formează costul total al creditului, cost care împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului de credit.
A mai susținut pârâta că anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor, în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni este modificarea pentru viitor a acestora.
Pârâta a mai invocat, în cuprinsul întâmpinării, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale, cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii, fiind aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958. Acțiunea este asimilată acțiunii pentru îmbogățire fără justă cauză. În speță, prescripția dreptului material la acțiune pentru restituirea fiecărei sume plătite în baza Convențiilor de credit începe să curgă de la data achitării sumei respective.
În drept, au fost invocate: principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul nr. 167/1958, Decretul nr. 31/1954.
La data de 16.04.2013, reclamanții au depus la dosarul cauzei „precizări” prin care au solicitat ca instanța să constate existența caracterului abuziv cu privire la clauza cuprinsă la punctul 5 lit.a din Condițiile Speciale ale convenției de credit cu nr._/24.07.2007 încheiată în . să dispună emiterea unui nou grafic de rambursare cu înlăturarea comisionului de risc din contractul de credit.
La data de 04.06.2013, reclamanții au formulat din nou precizări la cererea de chemare în judecată prin care au solicitat ca instanța să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale ciprinse la art. 5 lit.a din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._ din data de 24.97.2007, privind comisionul de risc, emiterea unei nou grafic de rambursare cu înlăturarea comisionului de risc ( comision de administrare ) din contractul de credit, să dispună restituirea sumelor plătite cu titlu comision de risc (comision administrare) de la data încheierii contractului de credit până la refacerea graficului de rambursare, a echivalentului în lei la cursul BNR la data plății cu titlu de comision de risc încasat de către bancă din data de 24.07.2007 până la pronunțarea definitivă a acțiunii, conform graficului de rambursare aferent convenției de credit nr._, ce vor fi plătite până la data pronunțării prezentei hotărâri, că constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 3 lit.d din Consițiile speciale ale convenției de credit privind data ajutării dobânzii, să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 8.1 lit.c si d din Condițiile Generale ale convenției de credit privind scadența anticipată, să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 10.2 din Condițiile Generale ale convenției de credit privind costuri suplimentare și să dispună modificarea convenției de credit în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive. Au arătat reclamanții că, au solicitat nulitatea absolută a acestor clauze în cuprinsul cererii de chemare în judecată în mod greșit, neavând cunoștințe juridice. Au mai menționat că, creditul este garantat de o ipotecă de rang I, imobilul este asigurat de o entitate agreată de bancă, comisionul de risc(administrare) perceput ilegal nu se restituie la sfârșitul contractului, actul adițional unilateral conceput de către bancă ca si convenția de credit este tot atât de greu de înțeles, astfel că, clientul se află în situație de derută, informarea fiind neclară. Au mai arătat că actul adițional nu este semnat si stampilat de către bancă și nu este semnat de către împrumutați. De asemenea au arătat că nu au primit un exemplar al actului adițional spre a fi citit și însușit sau contestat.
În baza art. 167 C.pr. civ. instanța a administrat proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamanților M. Spulberaș Ș. și M. Spulberaș L. O., probe din a căror analiză coroborată instanța reține următoarele:
În fapt, între reclamanții M. Spulberaș Ș. și M. Spulberaș O. și pârâta V. R. SA s-a încheiat Convenția de credit nr._/24.07.2007.
Din analiza cererii de chemare în judecată precizate (f. 100) instanța reține că reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu acest titlu.
Analizând clauza care reglementează comisionul de risc – art. 5 lit. a din convenție, și comisionul de administrare - art. 3 din Actul Adițional la Convenția de Credit nr._, privind modificarea pct. 5) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._, prin modificarea pct. 5.1 a) - „Comision de administrare credit” instanța apreciază că în drept, acestora le sunt aplicabile prevederile art. 4 din alin.1 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: 1. să nu fie negociată direct cu consumatorul; 2. să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe și, în sfârșit, 4. Clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
- Sub aspectul primei condiții, instanța reține că, simplul fapt că, clauza ce prevede comisionul de risc/ redenumit comision de administrare, este prevăzută nu în condițiile generale ale convenției ci în cele speciale, invocat de către intimată, nu este de natură a dovedi că această clauză a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul. Astfel, potrivit art. 4 alin.3, teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului. Dovadă care nu s-a făcut în prezenta cauză.
Aceeași concluzie rezultă și din răspunsurile reclamanților la interogatoriu, acestia învederând că nu au înțeles comisionul de risc.
În ceea ce privește clauza privind modul de calcul al comisionului, aparent negociat de către părți, este pur formală, rezultând tocmai absența oricărei negocieri și impunerea formulei de calcul prestabilite, în mod unilateral, de către bancă.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziției intimatei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real și actual, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract, ca instrumentum probationis, în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu, încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.
- În ceea ce privește cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.
Or, din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii constând în perceperea comisionului de risc, o . de alte obligații și de contraprestații, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată și aceea de a garanta cu ipotecă de rang I și II restituirea creditului, obligație căreia i se asociază și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
În aceste condiții, se poate reține că, practic, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului, instanța neputând subscrie susținerii intimatei potrivit căreia această garanție nu este suficientă pentru acoperirea riscului contractului, din două motive. Întâi, pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are, fără putință de tăgadă, și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.
În al doilea rând, acceptarea susținerii intimatei ar însemna să se facă o evaluare, in abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care împrumutatul o va avea de restituit la momentul intrării sale în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la același moment, ceea ce este imposibil. Or, tocmai acesta este factorul care creează, în speță, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților: societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că, în realitate, se impune consumatorului obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, și a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, în realitate, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.
Existența dezechilibrului dintre drepturile și obligațiile părților rezultă și din faptul că, din ansamblul prevederilor contractuale, se deduce că banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând prin sistemul arătat posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului.
3. Cea de a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Și această condiție este îndeplinită, din cel puțin două rațiuni.
Astfel, în primul rând, societatea bancară săvârșește un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmărește, în realitate, atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă, recuperând apoi diferența prin stipularea comisionului de risc și mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relațiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua credință a intimatei se reflectă și în raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea intimatei, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca intimată avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață. Faptul invocat de către intimată privind existența tabelului conținând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.
- În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că, astfel cum a susținut și intimata, alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Instanța subscrie pe deplin poziției intimatei că norma de transpunere a Directivei 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, are un conținut cel puțin inexact raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil (art. 4 alin.2).
Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis și necondiționat al textului actului comunitar (cauza 41/74 V. Duyn v. Home Office și cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), și văzând și dispozițiile art. 249 din Tratat, instanța va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei.
Astfel, rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile).
Însă, instanța nu poate să nu observe că, deși art. 4 alin.2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană cât și cea în limba franceză prevăd expres și fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanță cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.
Sub acest aspect, intimata a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susținând drept consecință că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărei justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin.2 din Directivă respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.
Or, instanța apreciază că nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include și comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă, instanța nu poate să nu observe că, în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Din însăși scopul perceperii acestuia, rezultă în mod indubitabil că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferența că suma stabilită cu acest titlu se plătește nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând și încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat și încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind cea mai sus arătată.
Mai mult decât atât, comisionul de risc, din perspectiva riscurilor asumate, constituind, în realitate, contravaloarea prejudiciului cauzat băncii prin neexecutarea contractului, este exclus expres din dobânda anuală efectivă, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat.
Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzelor ce impun împrumutaților achitarea comisionului de risc, instanța va constata caracterul abuziv al acestora.
Considerentele expuse cu privire la comisionul de risc sunt valabile și în ceea ce privește comisionul de administrare. Instanța constată că această clauză reia conținutul celei care reglementează comisionul de risc și adaugă la aceasta faptul că este perceput pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate, ceea ce conduce la ideea că nu s-a eliminat comisionul de risc ci acesta a fost doar redenumit în comision de administrare pentru a avea o denumire acceptată de OUG 50/2010.
Pe cale de consecință se va dispune modificarea convenției de credit și a actului adițional depuse la dosarul cauzei, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive și se va dispune refacerea, de către pârâtă, a graficului de rambursare a creditului prin eliminarea comisionului de risc/ de administrare și emiterea unui nou grafic de rambursare.
Constatând caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc/ de administrare, instanța reține reaua-credință a pârâtei, pentru motive care, în opinia instanței, se circumscriu unor motive de nulitate absolută, întrucât încălcarea legislației în materie de protecție a drepturilor consumatorilor depășește sfera intereselor private, particulare, aducând atingere interesului general, obștesc, ceea ce face ca prevederile Legii nr. 193/2000 să aibă caracter imperativ iar nu dispozitiv.
Fiind în prezența unei nulități absolute, constatarea acesteia poate fi cerută oricând, fiind imprescriptibilă.
În ceea ce privește celelalte capete de cerere, având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în contractul de credit încheiat între părți, instanța reține că și în cazul acestora sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, find îndeplinite condițiile mai sus enumerate pentru a se constata caracterul abuziv al acestora.
Astfel, în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale la convențiile de credit, „Data ajustării dobânzii” (potrivit căreia, „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii cuvenite în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului; noua rată a dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”), instanța reține că și aceasta are caracter abuziv, din motivele ce urmează a fi expuse.
În primul rând, intimata nu a dovedit că această clauză a fost negociată, sarcina probei revenindu-i acesteia, potrivit art. 4 alin.3, teza finală din Legea 193/2000. Simplul fapt că este cuprinsă în Condițiile Speciale nu probează negocierea clauzei, iar intimata nu a depus la dosar vreun contract în care clauza să nu fie inserată, ca urmare a negocierii dintre părți, ceea ce înseamnă că, în realitate, clauza este cuprinsă, în mod automat și prestabilit, în toate contractele încheiate de bancă, împrumutatul neavând posibilitatea de pune în discuție oportunitatea acesteia.
Apoi, clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât permite băncii să modifice unilateral rata dobânzii, în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, fără ca, în această situație, consumatorul să aibă posibilitatea de a denunța contractul.
Astfel, în acest sens, cel mai elocvent argument este acela că, această clauză, apare enumerată în anexa nr. 1, pct. 1 din Legea nr. 193/2000, ca fiind abuzivă, dacă nu sunt îndeplinite anumite condiții.
În acest sens, potrivit punctului (1), a), din această anexă, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, cu precizarea din alineatul doi că prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Ca atare, pentru ca o clauză prin care furnizorul de servicii financiare are posibilitatea de a modifice unilateral (și fără notificare prealabilă), rata dobânzii, în condițiile existenței unei motivații întemeiate, să nu fie abuzivă, este necesară întrunirea a două condiții, respectiv ca acest furnizor să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, în cauză, este întrunită doar prima dintre aceste condiții, aceea a prevederii obligației comerciantului de a informa consumatorul de îndată.
În ceea ce privește condiția ca împrumutatul să aibă posibilitatea „rezilierii” imediate a contractului, se observă în primul rând că legea folosește termenul de „reziliere” într-un sens non-juridic, întrucât rezilierea presupune, în reglementarea pozitivă română, existența unei neexecutări culpabile a obligațiilor uneia dintre părțile unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, ceea ce nu este cazul în speță. În realitate, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea nu a rezilierii, ci a denunțării unilaterale a contractului de către partea căreia i se notifică modificarea ratei dobânzii, deci a unui element esențial al contractului. Or, aspectul invocat de către intimată, în sensul că, în această situație, împrumutatul poate cere rezilierea în condițiile art. 1020-1021 C.civ., nu satisface cerința legală, întrucât fapta băncii de a modifica rata dobânzii, în condițiile existenței unui motiv bine întemeiat, urmată de notificarea noii rate aplicabile, nu constituie o neexecutare culpabilă a contractului încheiat, astfel că solicitarea rezilierii contractului, potrivit dreptului comun, art. 1020-1021 C.civ., este, în această situație, ab initio supusă eșecului.
De altfel, în pofida susținerii intimatei că această clauză se asociază obiectului principal al contractului și deci nu poate fi analizată de către instanța de judecată sub aspectul caracterului său abuziv, instanța reține că, deși clauza privește într-adevăr dobânda percepută de către bancă în schimbul punerii la dispoziție a creditului, deci obiectul principal al contractului, ea nu privește „definirea” obiectului principal, ci posibilitatea modificării unilaterale a acestui obiect.
Mai mult decât atât, clauza nu satisface condiția clarității, art. 4 alin.2 din Directiva nr. 93/13/CEE limitând posibilitatea instanței de a cenzura o clauză care privește obiectul principal al contractului numai în măsura în care această clauză este clară și inteligibilă. Or, sintagma „în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară” este cel puțin neclară, nelimitându-se în niciun mod posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii raportat la orice situații pe care le poate circumscrie, într-un sens foarte larg, acestei sintagme.
Nefiind îndeplinite condițiile în care clauza supusă atenției nu constituie o clauză abuzivă, condiții prevăzute chiar de Legea nr. 93/2000, instanța urmează a constata că și clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale este una abuzivă și a dispune înlăturarea ei din contractele încheiate.
În ceea ce privește clauzele reclamate ca fiind abuzive, prevăzute la art. 8.1 lit. c și d din contract, instanța constată că acestea au următorul cuprins: Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și codebitorului/garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției „în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției, respectiv, „în cazul apariției unei situații neprevăzute, conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător;
Clauzele fiind cuprinse în Condițiile Generale, rezultă ab initio că acestea nu au fost negociate direct cu consumatorul, banca nedovedind în niciun mod negocierea acestora.
Instanța apreciază că acestea sunt abuzive pe motiv că sunt neclare (sintagma „situație neprevăzută care face să devină improbabil ca împrumutatul să își poată îndeplini obligațiile asumate”, respectiv „situație neprevăzută conform căreia creditul nu mai este garantat corespunzător”), iar interpretarea lor este lăsată la aprecierea exclusivă a băncii („în opinia Băncii), ceea ce, cumulat, conduce la existența unei clauze interzise expres de lege, punctul 1 lit. g și s) ale Anexei la Legea nr. 93/2000 calificând drept abuzive, clauzele care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, respectiv care dau dreptul comerciantului să „anuleze” (cu sensul „să denunțe”) contractul în mod unilateral, fără să prevadă același drept și pentru consumator, or tocmai acesta este efectul clauzelor analizate.
Ca atare, aceste din urmă clauze sunt abuzive numai în măsura în care conferă doar băncii dreptul de a interpreta aceste prevederi contractuale, motiv pentru care instanța va dispune înlăturarea, din cuprinsul contractelor încheiate, doar a sintagmei „în opinia băncii”.
În fine, clauza prevăzută în secțiunea 10 (Costuri suplimentare) din Condiții Generale, prevede că: „10.1. „Referitor la convenție pot apărarea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare), ale oricăror acte normative aplicabile, care a) supun Banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite, sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală dobânzi la creditele acordate, sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite în conformitate cu dispozițiile legale, în baza cărora funcționează și este organizată banca; b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special, sau orice cerință similară (…) afectează activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația de a acorda credite; c) al căror rezultat este: creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit, reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii, în baza Convenției, iar la art. 10 pct. 2 se prevede că: În oricare din cazurile mai sus menționate, în termen de 15 zile lucrătoare de la data la care a fost notificat în scris de către Banca, Împrumutatul va plăti sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterea costurilor sau altor rambursări.
Această clauza, prevăzută la art. 10.2 din Condițiile Generale, nu a fost negociată direct de către părți, și este abuzivă întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, banca punând toate consecințele intervenirii situațiilor enumerate la art. 10 pct.1 în sarcina consumatorului, acesta fiind singurul obligat să suporte cheltuielile suplimentare provocate de aceste situații de sorginte extracontractuală, clauza având deci caracter leonin.
Văzând și faptul că încălcarea normelor care reglementează drepturile consumatorilor echivalează cu încălcarea unor interese generale, de ordine publică, instanța reține că reținerea caracterului abuziv al clauzelor arătate mai sus este simetrică cu constatarea nulității absolute a acestora, motiv pentru care va dispune în acest sens.
De asemenea, instanța va dispune modificarea convențiilor de credit mai sus arătate, și a actelor adiționale la aceasta, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive, respectiv, în cazul clauzei prevăzute la art. 8 lit. c) și d), în sensul eliminării sintagmei „în opinia Băncii”.
În ceea ce privește cererea având ca obiect restituirea sumelor încasate abuziv, cu titlu de comision de risc, instanța în temeiul art. 137 C.pr. civ. se va pronunța cu prioritate asupra excepției prescripției invocată de către intimată prin întâmpinare, excepție pe care instanța o apreciază ca fiind întemeiată.
Astfel, acțiunea în nulitate nu se confundă cu acțiunea în restituirea prestațiilor executate în temeiul actului anulat. Această din urmă acțiune are caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale, fiind astfel prescriptibilă extinctiv. Or, conform art. 12 din Decretul 167/1958:
„În cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.”
De asemenea, conform art.7 din Decretul 167/1958:
„Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (…).”
Or, în speță, dreptul la acțiune s-a născut, pentru fiecare rată reprezentând comisionul de risc, în momentul plății acesteia.
În consecință, instanța, având în vedere data introducerii acțiunii în restituirea comisionului de risc ( 01.11.2012), va admite excepția prescripției dreptului la acțiune având ca obiect pretenții pentru perioada 24.07.2007 – 31.10.2009 aferente Convenției de credit nr._/24.07.2007.
Având în vedere admiterea excepției prescripției instanța constată că cererea privind restituirea prestațiilor este întemeiată în parte, raportat la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale care au stat la baza încasării acestui comision așa cum s-a arătat mai sus, urmând a se da eficiență sub acest aspect și principiului retroactivității efectelor nulității precum și principiului restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum), astfel că acțiunea va fi admisă în parte și va fi obligată pârâta la restituirea comisionului de risc/redenumit comision de administrare aferent convenției nr._/24.07.2007 începând cu data de 01.11.2009 și până în prezent, reținându-se totodată că pârâta nu a negat perceperea acestui comision.
Cererea reclamanților privind plata dobânzii aferente acestei sume va fi respinsă ca neîntemeiată deoarece repararea integrală a prejudiciului cauzat se realizează prin obligarea pârâtei la restituirea sumei exprimate în CHF, sau a echivalentului în lei la data plății efective, astfel că aceasta nu suferă nicio perdere determinată de lipsirea sumei de bani pe o anumită perioadă.
În temeiul art. 274 C.pr. civ. va lua act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune având ca obiect pretenții pentru perioada 24.07.2007 – 31.10.2009 aferente Convenției de credit nr._/24.07.2007.
Admite în parte cererea formulată de reclamanții M. Spulberaș și Mirciaogă L. O., domiciliați în Caransebeș, .. 20, jud. C.-S. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A., cu sediul in Bucuresti, Șoseaua P. nr. 42,., sector 2, având ca obiect pretenții.
Constată caracterul abuziv al următoarelor clauze:
1. clauza cuprinsă la pct. 5 a) („Comision de risc) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/24.07.2007, încheiată între S.C. V. România S.A., Sucursala Caransebeș, și M. Spulberaș și Mirciaogă L. O.
2. clauza cuprinsă la art. 3 din Actul Adițional nr. 1/14.09.2010 la Convenția de Credit nr._/24.07.2007, privind modificarea pct. 5) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr._/24.07.2007, prin modificarea pct. 5.1 a) - „Comision de administrare credit”;
3. Clauza cuprinsă în art. 3) lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit, intitulată „Data ajustării dobânzii”;
4. Clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile Generale ale Convenției de credit, conform cărora, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și codebitorului/garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției „în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției, respectiv, „în cazul apariției unei situații neprevăzute, conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător;
5. Clauza cuprinsă în Secțiunea 10) „Costuri Suplimentare” din Condițiile Generale ale Convenției de credit, conform căreia 1. „Referitor la convenție pot apărarea, la data semnării sau ulterior, modificări de interpretare, ale oricăror acte normative aplicabile, care a) supun Banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite, sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală dobânzi la creditele acordate, sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite în conformitate cu dispozițiile legale, în baza cărora funcționează și este organizată banca; b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special, sau orice cerință similară (…) afectează activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația de a acorda credite; c) al căror rezultat este: creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit, reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii, în baza Convenției. 2.
În oricare din cazurile mai sus menționate, în termen de 15 zile lucrătoare de la data la care a fost notificat în scris de către Banca, Împrumutatul va plăti sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterea costurilor sau altor rambursări.
Dispune modificarea convenției de credit și actului adițional mai sus arătate, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive, respectiv, în cazul clauzei prevăzute la punctul 4, în sensul eliminării sintagmei „în opinia Băncii”.
Dispune refacerea, de către pârâtă, a graficului de rambursare a creditului prin eliminarea comisionului de risc/ de administrare și emiterea unui nou grafic de rambursare.
Obligă pârâta . București la restituirea comisionului de risc/administrare aferent Convenției de credit nr._/24.07.2007 începând cu data de 01.11.2009 și până la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe.
Respinge în rest cererea.
În temeiul art. 274 C.pr. civ. ia act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.06.2013
PRSEDINTE / GREFIER
O. D. G. N.
Aflat în C.O.
GREFIER
RedOD
Tehnored GN
Ex 6/29.07.2013
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 1860/2013. Judecătoria... | Revendicare imobiliară. Sentința nr. 1375/2013. Judecătoria... → |
|---|
