Acţiune în constatare. Sentința nr. 163/2014. Judecătoria CARANSEBEŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 163/2014 pronunțată de Judecătoria CARANSEBEŞ la data de 22-01-2014 în dosarul nr. 3134/208/2013
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CARANSEBEȘ
JUDEȚUL C.-S.
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 163/2014
Ședința publică din 22 ianuarie 2014
PREȘEDINTE: D. G.
GREFIER: I. L. C.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții O. M., O. R. și pe pârât . ca obiect acțiune în constatare și pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 15.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, pronunțarea cauzei fiind amânată pentru data de 22.01.2014, când
JUDECĂTORIA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 30.07.2013, sub numărul_ ulterior precizată, reclamanții O. M. și O. R. au chemat în judecată pârâta V. România SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc și nulitatea lor, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare și să oblige pârâta la restituirea acestui comision în sumă de 3189,76 CHF începând cu data încheierii convenției și până la zi, modificarea graficului de rambursare și a convenției și actelor adiționale la acesta privind comisionul de risc.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în conformitate cu dreptul protecției consumatorului, comerciantul trebuie să îndeplinească o . obligații, respectiv, obligația de informare și obligația de a se abține de la a insera în contractele cu consumatorii clauze abuzive.
În drept, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Au fost invocate prevederile legislației naționale privind protecția consumatorilor, dar și jurisprudența CEJ relativă la clauzele abuzive în contractele de consum.
Au mai arătat reclamanții că atât comisionul de risc, cât și dobânda sunt percepute pentru acordarea creditului, fiind percepute pentru unul și același lucru, comisionul de risc nefiind altceva decât o dobândă mascată. Reclamanții au apreciat că faptul de a încasa un comision de la o persoană care, verificată fiind în evidențele incidențelor de plăți nu oferă nici o suspiciune cu privire la seriozitatea sa este abuziv. Au mai susținut reclamanții că riscul deprecierii garanțiilor și al neîncasării valorii în cazul vânzării, este de asemenea suportat de către împrumutat, care în această situație răspunde cu toate bunurile sale, se întinde asupra tuturor bunurilor prezente si viitoare, iar deprecierea garanției afectează exclusiv împrumutatul. În plus, au susținut reclamanții, bunurile sunt asigurate, pârâta întotdeauna a impus societatea de asigurări, deci riscul de nu-și încasa despăgubirea de la asigurător este inexistent.
Cu referire la riscul de piață, reclamanții au susținut că acesta trebuie asumat în egală măsură atât de împrumutat cât și de bancă, comisionul de risc fiind perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc, așadar consumatorul suportă atât propriul risc cât și riscul băncii. A arătat că împrumutatul a suportat pe de o parte creșterea ratei lunare datorită devalorizării leului, iar pe de altă parte a suportat comisionul de risc care punea banca la adăpost în situația în care cursul ar fi evoluat în sensul aprecierii monedei naționale. Au invocat art.4 ind.1 și art. 4 ind.4 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice și au arătat că pârâta, în loc să-și îndeplinească obligațiile impuse de reglementările în vigoare și să își stabilească criterii concrete și reale de determinare a categoriilor de clientelă pe categorii de risc și să facă diferențierea produselor de creditare în funcție de aceste criterii, își acoperă pierderile rezultate din nerambursarea creditelor de către alți clienți prin achitarea comisionului de risc și au concluzionat că din neperformanta băncii nu suferă și nu pierde banca ci suferă și clienții băncii buni platnici.
Reclamanții au mai invocat și OUG nr. 50/2010, după apariția căruia Banca a redenumit comisionul de risc în comision de administrare, pentru a crea o aparență a dreptului de a-l încasa în continuare, comision care, au susținut reclamanții este de asemenea ilegal, mai ales că redenumirea comisioanelor nu este permisă în scopul alinierii condițiilor contractuale cu OUG 50/2010, iar ANPC a comunicat prin adresa cu nr. 1113/17.08.2010 poziția sa cu privire la această situație și a emis comunicatul nr. 961/15.09.2010, prin care a arătat explicit că băncile nu au voie să redenumească comisioanele nepermise de OUG nr. 50/2010. Se învederează că, introducerea unui comision de administrare în condițiile în care cu ocazia promovării anumitor oferte speciale, lipsa acestui comision era avantajul principal, este în mod clar abuzivă. Chiar dacă ANPC s-a pronunțat în repetate rânduri și la sesizarea împrumutaților a sancționat banca pentru încasarea comisionului de administrare și a obligat-o la restituirea sumelor încasate și la alinierea contractelor cu legislația, ulterior primirii acestor sancțiuni de la ANPC pentru redenumirea comisionului de risc, pârâta a trimis împrumutaților adrese de respingere a solicitărilor de eliminare a comisionului În drept, cererea a fost motivată în baza art. 4 din Legea 193/2000, art.78 din Legea 296/2001, art.2 din OUG 21/1992 și art.111 C..
În dovedirea cererii reclamanții au depus la dosarul cauzei convenția de credit nr._/19.10.2007, graficul de rambursare, contractul de ipotecă mobiliară asupra conturilor, condiții generale ale convenției, adresele nr. 3205/09.12.2010, adresa nr.265/31.01.2011 emise de către pârâtă, adresele 2457/06.10.2010 și 2902/28.10.2010 către pârâtă, copii CI reclamanți, actele adiționale la convenție (f.13-77 dosar).
Legal citată pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a precizat în esență că deși reclamanții își întemeiază cererea prin raportare la Convenția de credit nr._/19.10.2007, inițiativa încheierii respectivei convenții de credit aparține în totalitate și exclusivitate reclamanților, care s-au adresat băncii pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite de .>
Pârâta a invocat art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 și a arătat că, atât prevederea națională cât și cea comunitară stabilesc condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fie contrară bunei credințe, și prin ea înseși sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și a apreciat că, clauza contractuală ce reglementează posibilitatea ajustării dobânzii curente, nu este una abuzivă, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, încadrându-se în situațiile de excepție prevăzute de Legea nr. 193/2000, existând o motivație întemeiată pentru această modificare iar banca informând partea cocontractantă, care are libertatea de a rezilia contractul. A invocat prevederile Legii 193/2000, art. 4 alin. 5 și 6, lege care a transpus Directivele nr. 93/13, prin care s-a stabilit cu titlu de principiu modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criterii care trebuie avute în vedere.
A învederat cu privire la clauza care reglementează dreptul V. de a percepe comisionul de risc că aceasta nu este una abuzivă, arătând că riscul este generat prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.
Clauza reglementată de art. 5 din convențiile de credit nu este abuzivă, a susținut pârâta, necreând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și, a arătat că așa cum s-a precizat în doctrină, de regulă dezechilibrul trebuie să fie in rem, potrivit legii, trebuie să fie un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate crea o clauză abuzivă.
S-a menționat că acest comision de risc este o parte a prețului contractului, fiind un element al prețului creditului, riscul bancar fiind un element de care banca este obligată să țină cont, iar costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.
Cu privire la transpunerea directivei 93/13/CEE în dreptul național, prin Legea 193/2000, pârâta a arătat că este „ambiguă” și echivalează cu transpunerea incorectă a acesteia, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, indiferent dacă acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat sunt elemente care formează costul total al creditului, cost care împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului de credit.
Pârâta a mai invocat, în cuprinsul întâmpinării, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale, cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii, fiind aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958.
În drept, întâmpinarea a fost motivată în baza disp. Directivei nr. 93/13/CEE, Legea 193/2000, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954.
În baza probelor cu înscrisuri, instanța reține următoarele:
În fapt, între reclamanții O. M. și O. R. și pârâta S.C. V. România S.A s-a încheiat Convenția de credit nr._ din 19.10.2007.
Analizând clauzele care reglementează comisionul de risc pct. 5 a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr. _/19.10.2007, instanța apreciază că în drept, acestora le sunt aplicabile prevederile art. 4 din alin.1 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: 1. să nu fie negociată direct cu consumatorul; 2. să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe și, în sfârșit, 4. Clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
Sub aspectul primei condiții, instanța reține că, simplul fapt că, clauza ce prevede comisionul de risc este prevăzută nu în condițiile generale ale convenției ci în cele speciale, nu este de natură a dovedi că această clauză a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3, teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului.
Din acest punct de vedere, este esențial este ca, pentru consumator, să existe posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale, intimata nu a făcut însă dovada existenței concretizării unei asemenea posibilități. Dimpotrivă, este greu de crezut că această clauză a fost rezultatul voinței ambelor părți contractante, atâta vreme cât comisionul de risc apare și în alte contracte încheiate cu terțe persoane, de unde se poate prezuma că, dimpotrivă, societatea bancară a impus acest comision oricărei persoane care și-a exprimat voința în sensul încheierii contractului.
În ceea ce privește modul de calcul al comisionului, aparent negociat de către părți, este pur formală, rezultând tocmai absența oricărei negocieri și impunerea formulei de calcul prestabilite, în mod unilateral, de către bancă.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziției pârâtei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real și actual, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract, ca instrumentum probationis, în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu, încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.
În ceea ce privește cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.
Or, din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii constând în perceperea comisionului de risc, o . de alte obligații și de contraprestații, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată și aceea de a garanta cu ipotecă de rang I sau II restituirea creditului, obligație căreia i se asociază și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
În aceste condiții, se poate reține că, practic, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului, instanța neputând subscrie susținerii intimatei potrivit căreia această garanție nu este suficientă pentru acoperirea riscului contractului, din două motive. Întâi, pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are, fără putință de tăgadă, și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.
În al doilea rând, acceptarea susținerii pârâtei ar însemna să se facă o evaluare, in abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care împrumutatul o va avea de restituit la momentul intrării sale în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la același moment, ceea ce este imposibil. Or, tocmai acesta este factorul care creează, în speță, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților: societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că, în realitate, se impune consumatorului obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, și a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, în realitate, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.
Existența dezechilibrului dintre drepturile și obligațiile părților rezultă și din faptul că, din ansamblul prevederilor contractuale, se deduce că banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând prin sistemul arătat posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului.
Cea de a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Și această condiție este îndeplinită, din cel puțin două rațiuni.
Astfel, în primul rând, societatea bancară săvârșește un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmărește, în realitate, atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă, recuperând apoi diferența prin stipularea comisionului de risc și mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relațiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua credință a pârâtei se reflectă și în raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea acesteia, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață. Faptul invocat de către intimată privind existența tabelului conținând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.
În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că, astfel cum a susținut și pârâta, alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Instanța subscrie pe deplin poziției pârâtei că norma de transpunere a Directivei 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, are un conținut cel puțin inexact raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil (art. 4 alin.2).
Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis și necondiționat al textului actului comunitar (cauza 41/74 V. Duyn v. Home Office și cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), și văzând și dispozițiile art. 249 din Tratat, instanța va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei.
Astfel, rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile).
Însă, instanța nu poate să nu observe că, deși art. 4 alin. 2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană cât și cea în limba franceză prevăd expres și fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanță cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.
Sub acest aspect, intimata a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susținând drept consecință că această clauză impunând plata comisionului nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărei justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin.2 din Directivă respectiv 4 alin. 6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.
Or, instanța apreciază că nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include și comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă, instanța nu poate să nu observe că, în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Din însăși scopul perceperii acestuia, rezultă în mod indubitabil că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferența că suma stabilită cu acest titlu se plătește nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând și încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat și încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem în nici un caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind cea mai sus arătată.
Mai mult decât atât, comisionul de risc, din perspectiva riscurilor asumate, constituind, în realitate, contravaloarea prejudiciului cauzat băncii prin neexecutarea contractului, este exclus expres din dobânda anuală efectivă, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat.
Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei ce impune împrumutaților achitarea comisionului de risc, instanța va constata caracterul abuziv al acesteia.
Pe cale de consecință se va dispune modificarea convenției de credit depusă la dosarul cauzei, în sensul înlăturării clauzei constatate ca fiind abuzive.
Constatând caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, instanța reține reaua-credință a pârâtei, pentru motive care, în opinia instanței, se circumscriu unor motive de nulitate absolută, întrucât încălcarea legislației în materie de protecție a drepturilor consumatorilor depășește sfera intereselor private, particulare, aducând atingere interesului general, obștesc, ceea ce face ca prevederile Legii nr. 193/2000 să aibă caracter imperativ iar nu dispozitiv.
Fiind în prezența unei nulități absolute, constatarea acesteia poate fi cerută oricând, fiind imprescriptibilă.
În ceea ce privește cererea având ca obiect restituirea sumelor încasate abuziv, cu titlu de comision de risc, instanța în temeiul art. 137 C.pr. civ. (art. 248 NCPC) se va pronunța cu prioritate asupra excepției prescripției invocată de către pârâtă prin întâmpinare, excepție pe care instanța o apreciază ca fiind întemeiată.
Astfel, acțiunea în nulitate nu se confundă cu acțiunea în restituirea prestațiilor executate în temeiul actului anulat. Această din urmă acțiune are caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale, fiind astfel prescriptibilă extinctiv. Or, conform art. 12 din Decretul 167/1958:
„În cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.”
De asemenea, conform art. 7 din Decretul 167/1958:
„Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (…).”
Or, în speță, dreptul la acțiune s-a născut, pentru fiecare rată reprezentând comisionul de risc, în momentul plății acesteia.
În consecință, instanța, având în vedere data introducerii acțiunii în restituirea comisionului de risc, dar și adresa nr. 2902/28.10.2010 (f.17 dosar) prin care a fost pusă în întârziere referitor la sumele de bani încasate cu titlu de comision de risc, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă privind doar perioada 19.10._07 și va admite în parte cererea formulată și precizată de reclamanții O. M. și O. R..
Va constata caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de risc cuprinsă la art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale Convențiilor de Credit și la art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/19.10.2007.
Instanța va dispune refacerea de către pârâtă a graficului de rambursare a creditului prin eliminarea comisionului de risc (respectiv de administrare) și emiterea unui nou grafic de rambursare și va obliga pârâta la plata către reclamanți a sumei, reprezentând comisionul de risc (transformat ulterior în comision de administrare) încasat abuziv în baza contractului în moneda CHF sau a echivalentului în lei la data plății efective începând cu 28.10.2007 până la zi și va dispune modificarea convenției de credit și a actelor adiționale la aceasta în sensul înlăturării clauzelor constate ca fiind nule absolut.
Se va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată și va respinge în rest acțiunea, întrucât reclamanții au solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta . cu sediul în București Sector 2 . ..
Constată prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 19.10._07.
Admite în parte cererea precizată a reclamanților O. M. cu domiciliul în . jud. C.-S., CNP_ și O. R. Com. T. Ruieni . jud. C.-S., CNP_, și cu sediile procesuale alese la C. Avocat P. D. cu sediul în Caransebeș ..47, jud. C.-S., cu obiect pretenții și acțiune în constatare.
Constată caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a clauzei cuprinsă la art. 5 lit.a) din Condițiile speciale ale convenției de credit și la art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/19.10.2007.
Dispune refacerea de către pârâtă a graficului de rambursare a creditului prin eliminarea comisionului de risc (respectiv de administrare) și emiterea unui nou grafic de rambursare.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei reprezentând comision de risc (transformat ulterior în comision de administrare) încasat abuziv în baza contractului de credit, în monedă CHF sau echivalentul în lei la data plății efective, începând cu data de 28.10.2007 și până la zi.
Dispune modificarea convenției de credit și a actelor adiționale la aceasta, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind nule absolut.
Respinge în rest cererea.
Cu apel în 30 zile de la comunicare.
Apelul se depune la Judecătoria Caransebeș.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.01.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
D. GALESCUIONELIA L. C.
Red. GD/Tehnored. CIL/7 ex/24.03.2014
Acest document este preluat și procesat de o aplicație realizată gratuit de pentru .
Conținutul său poate fi preluat și utilizat cu citarea sursei:
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 142/2014.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 145/2014.... → |
|---|
