Plângere contravenţională. Sentința nr. 2301/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2301/2013 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 06-02-2013 în dosarul nr. 24837/211/2012
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.-N.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._/211/2012
Operator de date cu caracter personal 3185
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 2301/2013
Ședința publică de la 06 Februarie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE S. I.
Grefier E. M.
Pe rol fiind judecarea cauzei Civile privind pe petenta . SRL și pe intimatul M. C.-N.-DIRECȚIA POLIȚIA LOCALĂ, SERVICIUL INSPECȚIA COMERCIALĂ, având ca obiect plângere contravențională, împotriva procesului verbal de contravenție . nr._/17.10.2012.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Instanța constată că la data de 04.02.2013, prin registratură intimatul a depus întâmpinare la dosar, prin care solicită respingerea ca neîntemeiată plângerea contravențională formulată de către petentă, care nu conține excepții sau alte apărări care ar necesita comunicarea petentei, motiv pentru care apreciază că nu este obligatorie comunicarea acesteia și reține cauza în pronunțare asupra probelor de la dosar.
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentei cauze civile, reține că:
Prin plângerea contravențională înregistrată pe rolul Judecătoriei C.-N. la data de 24 octombrie 2012 sub nr. de mai sus, petenta S.C. T. GRAND SERVICES S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimatul M. C.-N. – DIRECȚIA POLIȚIA LOCALĂ, SERVICIUL INSPECȚIA COMERCIALĂ, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea procesului verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/17.10.2012 și anularea tuturor sancțiunilor aplicate prin procesul verbal atacat, obligarea intimatului la plata în favoarea ei a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în cuantumul și specificația pe care le va menționa ulterior, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii, s-a precizat că în data de 17 octombrie 2010, la clubul de noapte situat în C.-N., ., aparținând S.C. T. Grand Sercices S.R.L. a avut loc un control efectuat de către agentul constatator P. L. din cadrul Direcției Poliția locală a Municipiului C.-N., Serviciul Inspecție Comercială. În urma controlului întreprins, petenta a fost sancționată contravențional în baza prevederilor art 73, pct. 1, și art. 74 din O.G. 99/2000, întocmindu-se în acest sens procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . Nr. 0004475din data de 17 octombrie 2012, stabilindu-se o sancțiune contravențională constând în amendă contravențională în cuantum de 400 lei și măsura suspendării activității subscrisei.
Sancțiunea contravențională și măsura suspendării activității a fost aplicată datorită faptului că și-ar desfășura activitatea fără a deține acord de funcționare și orar aprobat de către Primăria C.-N..
Învederează instanței că fapta reținută în procesul verbal despre care face vorbire nu este în concordanță cu realitatea, neputând constitui contravenție, întrucât ea demarase procedura necesară obținerii acordului de funcționare și orarului aprobat de către Primăria C.-N., neputându-i-se reține o culpă în acest sens.
Prin urmare, agentul constatator a făcut o confuzie, considerând în mod greșit că situația de fapt întrunește elementele prevăzute de art. 73, pct. 1, și art. 74 din O.G. 99/2000.
În concluzie, față de cele descrise mai sus, solicită instanței să dispună: admiterea plângerii contravenționale; anularea procesului verbal . Nr._, și anularea tuturor sancțiunilor aplicate prin procesul verbal atacat; obligarea intimatului la plata în favoarea sa a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în cuantumul și specificația pe care le va menționa ulterior, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă.
In drept: textele amintite în text.
In probațiune, au fost depuse înscrisuri.
Plângerea a fost legal introdusa în termenul de 15 zile prevăzut de art.31 alin.1 din OG 2/2001, fiind scutita de plata taxei de timbru, conform art.36 din același act normativ.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea ca neîntemeiată a plângerii contravenționale formulată de . SRL cu sediul în C.-N., .. 2, apt. 91, jud. C., împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._/17.10.2012.
In fapt, prin procesul-verbal mai sus menționat, s-a reținut în sarcina petentei săvârșirea faptei contravenționale prevăzută de art. 73 pct. 1 din OG nr. 99/ 2000.
Astfel, în ziua de 17.10.2012, ora 10.00, în localul situat pe . din mun. C.-N. aparținând . SRL se desfășura activitate de bar și club de noapte fără să se dețină acord de funcționare și aprobare de orar eliberat de Primăria mun. C.-N..
Împotriva procesului-verbal, petenta a formulat plângere motivând că fapta nu există întrucât ar fi demarat procedura necesară în vederea obținerii acordului de funcționare.
Apreciază că motivele invocate de către petentă sunt nefondate și nu sunt de natură a înlătura răspunderea contravenționala reținută în sarcina sa.
Conform art. 5 alin. 1 din OG nr. 99/ 2000, orice exercițiu comercial se desfășoară numai de către comercianți autorizați în condițiile legii.
Potrivit art. 73 pct. 1 din același act normativ, constituie contravenție, dacă fapta nu a fost săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiune, desfășurarea oricărui exercițiu comercial cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) și se sancționează cu suspendarea activității comerciale până la data autorizării și cu amendă.
Aplicând dispozițiile legale mai sus prezentate la situația de fapt existentă în speță, rezultă că, aprecierile petentei privind inexistența faptei constatate sunt neconforme realității, de vreme ce, la momentul controlului societatea nu deținea acord de funcționare pentru localul situat pe . din mun. C.-N., fapt recunoscut inclusiv de aceasta prin mențiunile pe care le face în cuprinsul plângerii contravenționale. Obținerea acestuia este o condiție preliminară și obligatorie înainte de începerea oricărei activități, agentul constatator sancționând tocmai această stare de fapt. în acest context, petenta nu poate invoca propria culpă în apărarea sa - "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", fiind singura responsabilă de efectuarea demersurilor necesare în vederea autorizării funcționării societății.
In ceea ce privește valoarea sancțiunii aplicate, apreciază că amenda în valoare de 400 de lei este proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, fiind stabilită la nivelul minim prevăzut de lege pentru fapta săvârșită, iar sancțiunea avertismentului nu este suficientă pentru a forma convingerea că petenta se conformează conduitei, prin raportare la dispozițiile OG nr. 99/ 2000, motiv pentru care considerăm că nu se justifică reindividualizarea sancțiunii aplicate. La individualizarea sancțiunii din procesul-verbal contestat în prezenta cauză s-a respectat principiul proporționalității, agentul constatator ținând cont de împrejurările prevăzute la art. 21 alin. 3 din OG nr. 2/2001, sens în care a aplicat o sancțiune orientată spre minimul legal.
În altă ordine de idei, fapta reținută este probată cu ajutorul prezumției de legalitate a procesului verbal de constatare a contravenției - actul a fost emis cu respectarea tuturor cerințelor de fond și de formă prevăzute de lege - și cu prezumția de veridicitate - actul reflectă, în mod real, ceea ce a stabilit autoritatea emitentă - prezumții care deși nu sunt consacrate expres de lege, sunt recunoscute atât de doctrină cât și de practica judiciară, putând fi considerate a fi prezumții legale.
În acord cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, în privința prezumțiilor și a limitei rezonabile pe care statele nu trebuie să o depășească în folosirea lor în materie penală, instanța consideră că una din limitele până la care poate să acționeze prezumția de temeinicie a procesului verbal trebuie să fie dată de constatarea personală a faptei de către agent.
Astfel, în situația în care fapta a fost constatată personal, procesul-verbal, dacă este legal întocmit, se va bucura de prezumția de temeinicie, astfel încât va reveni petentului sarcina de a proba netemeinicia.
Petenta nu a făcut dovada contrară celor reținute în sarcina sa prin procesul verbal contestat, cu toate că potrivit prevederilor art. 129 alin. 1 C. pr. Civ., cel ce face o afirmație înaintea judecății trebuie să o dovedească, aceasta fiind obligată să-și formuleze apărările și să-și probeze pretențiile.
Pentru aceste motive, solicită respingerea plângerii contravenționale formulată de S . SRL cu sediul în C.-N., .. 2, apt. 91, jud. C., împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._/17.10.2012 și menținerea acestuia ca temeinic și legal.
Instanța a încuviințat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța retine următoarele
Prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._/17.10.2012 dresat de intimat, s-a reținut în sarcina petentei săvârșirea faptei contravenționale prevăzută de art.73 pct. 1 din OG nr. 99/ 2000 constând în aceea că în ziua de 17.10.2012, ora 10.00, în localul situat pe . din mun. C.-N. aparținând . SRL se desfășura activitate de bar și club de noapte fără să se dețină acord de funcționare și aprobare de orar eliberat de Primăria mun. C.-N..
Conform art. 5 alin. 1 din OG nr. 99/ 2000, orice exercițiu comercial se desfășoară numai de către comercianți autorizați în condițiile legii.
Potrivit art. 73 pct. 1 din același act normativ, constituie contravenție, dacă fapta nu a fost săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiune, desfășurarea oricărui exercițiu comercial cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) și se sancționează cu suspendarea activității comerciale până la data autorizării și cu amendă.
Aplicând dispozițiile legale mai sus prezentate la situația de fapt existentă în speță, rezultă că, aprecierile petentei privind inexistența faptei constatate sunt neconforme realității, de vreme ce, la momentul controlului societatea nu deținea acord de funcționare pentru localul situat pe . din mun. C.-N., fapt recunoscut inclusiv de aceasta prin mențiunile pe care le face în cuprinsul plângerii contravenționale. Obținerea acestuia este o condiție preliminară și obligatorie înainte de începerea oricărei activități, agentul constatator sancționând tocmai această stare de fapt. în acest context, petenta nu poate invoca propria culpă în apărarea sa - "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", fiind singura responsabilă de efectuarea demersurilor necesare în vederea autorizării funcționării societății.
In ceea ce privește valoarea sancțiunii aplicate, amenda în valoare de 400 de lei este proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, fiind stabilită la nivelul minim prevăzut de lege pentru fapta săvârșită, iar sancțiunea avertismentului nu este suficientă pentru a forma convingerea că petenta se conformează conduitei, prin raportare la dispozițiile OG nr. 99/ 2000, motiv pentru care nu se justifică reindividualizarea sancțiunii aplicate. La individualizarea sancțiunii din procesul-verbal contestat în prezenta cauză s-a respectat principiul proporționalității, agentul constatator ținând cont de împrejurările prevăzute la art. 21 alin. 3 din OG nr. 2/2001, sens în care a aplicat o sancțiune orientată spre minimul legal.
Procesul verbal contestat conține toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 16 și art.17 din OG nr.2/2001, alte critici neputând duce la anularea actului, prin raportare la Decizia nr. XXII/19.03.2007 a ÎCCJ.
Agentul constatator a respectat dispozițiile art.21 al.3 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aplicând sancțiunea în limitele prevăzute de actul normativ, raportat la gradul de pericol social al faptei, la împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, la modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, la scopul urmărit, precum și circumstanțele personale ale contravenientului.
Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției contestat, instanța constată că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.
Sub aspectul temeiniciei, instanța reține că, deși O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art. 34 rezultă că procesul verbal contravențional face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).
Persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).
Prin plângerea formulată, petentul nu a dovedit inexactitatea acesteia sau o explicație rațională motivului pentru care agentul ar fi întocmit procesul-verbal cu consemnarea unei situații nereale, pentru a se ridica un dubiu cu privire la obiectivitatea acestuia.
Instanța reține că a fost înlăturată prezumția de nevinovăție de care se bucură petentul, având în vedere că nu există niciun dubiu privind temeinicia sau exactitatea observațiilor personale ale agentului constatator.
Petentul nu a fost în măsură să răstoarne prezumția de temeinicie a procesului-verbal, nu s-a prezentat în instanță și nu a propus probe, considerațiile de ordin personal formulate nefiind pertinente și de luat în considerare.
Deși, potrivit art.1169 C.civ, sarcina probei revine petentului, acesta nu a adus nici o dovadă solidă și veridică în sprijinul contestării stării de fapt reținute în procesul verbal. Procesul verbal de constatare a contravenției face dovada deplină asupra situației de fapt și a încadrării în drept, până la proba contrarie, conform unei practici constante.
Poziția exprimatã în acest sens de cãtre Curtea Constituționalã în Decizia nr. 183 din 8 mai 2003 a fost confirmatã constant prin: Decizia nr. 317 din 9 septembrie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 251 din 12 iunie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 407 din 4 noiembrie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 839 din 25 noiembrie 2003), Decizia nr. 270 din 22 iunie 2004 (publicatã în M.Of. nr. 722 din 10 august 2004), Decizia nr. 43 din 24 ianuarie 2006 (publicatã în M.Of. nr. 175 din 23 februarie 2006), Decizia nr. 650 din 5 octombrie 2006 (publicatã în M.Of. nr. 888 din 31 octombrie 2006), Decizia nr. 26 din 11 ianuarie 2007 (publicatã în M.Of. nr. 79 din 1 februarie 2007), Decizia nr. 259 din 20 martie 2007 (publicatã în M.Of. nr. 279 din 26 aprilie 2007),
Curtea a statuat, prin Decizia nr. 380 din 14 octombrie 2003 (publicatã în Monitorul Oficial nr. 787 din 7 noiembrie 2003), cã “nici art. 33 alin. (1) și nici art. 34 alin. (1) din ordonanța dedusă controlului, texte care reglementează procedura de judecatã, inclusiv administrarea probatoriilor de către instanța investită prin plângere sã exercite controlul de legalitate și temeinicie asupra procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției, nu conțin nici o dispoziție care sã evidențieze o inegalitate de arme între părțile în litigiu și cu atât mai puțin un dezechilibru manifest”.
Mai recent, această poziție a fost exprimată și prin deciziile nr.216/2008,490/2008 și 727/2008, Curtea statuând din nou că Hotărârea A. contra României nu are relevanță în spețe similare, OG nr.2/2001 respectând cu strictețe cerințele art, 6 din CEDO și garanțiile procesuale impuse de acesta.
La data de 3 aprilie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o hotărâre în cauza N. G. împotriva României (cererea nr._/05), similară cauzei A. împotriva României, prin care Curtea a constatat că statul român a respectat exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție, specifică materiei penale, dar aplicabilă și în domeniul contravențional, în anumite condiții.
În cererea sa adresată Curții Europene la data de 8 iunie 2005, reclamanta a invocat, în esență, faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție, întrucât a fost obligată de instanțele de judecată să facă proba contrară prezumției de legalitate și validitate de care beneficia un proces-verbal de contravenție, prin care îi fusese aplicată sancțiunea amenzii contravenționale.
Curtea a analizat aplicabilitatea art. 6 din Convenție în cadrul procedurii litigioase. Astfel, văzând dispozițiile din legislația națională, care nu oferă explicit caracter penal procedurii în discuție și care nu au decât o valoare relativă, fără rol decisiv, Curtea a reținut că regula de drept încălcată în cauză de reclamantă viza menținerea liniștii între vecini, adresându-se nu unei categorii speciale de persoane, ci tuturor cetățenilor. În plus, amenda aplicată reclamantei nu avea drept scop acoperirea unui prejudiciu material, ci împiedicarea comiterii unor fapte similare, ceea ce îi conferea un caracter punitiv, care caracterizează de obicei sancțiunile penale.
Curtea a considerat că imposibilitatea aplicării unei sancțiuni privative de libertate nu era în sine un element determinant cu privire la stabilirea aplicării art. 6 – latura penală, întrucât modicitatea unei sancțiuni nu ar putea să înlăture caracterul penal intrinsec al unei infracțiuni. Curtea a apreciat că, alături de caracterul general al dispoziției legale încălcate în cauză de reclamantă, scopul disuasiv și cel punitiv al sancțiunii aplicate erau suficiente pentru a demonstra că fapta în cauză avea un caracter penal în sensul art. 6 din Convenție, care era aplicabil.
Asemenea Guvernului, Curtea a reținut că nu exista niciun element care să dovedească faptul că instanțele naționale ar fi avut idei preconcepute cu privire la vinovăția reclamantei. Dacă este cert că, așa cum rezulta din hotărârea judecătoriei, instanțele naționale așteptau ca reclamanta să aducă elemente de probă contrare faptelor stabilite de către polițist, nu este mai puțin adevărat că această abordare era justificată de regimul juridic aplicabil în materie contravențională, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, potrivit căruia, în materie de probe, este aplicabil principiul conform căruia sarcina probei îi revine celui care pretinde ceva în fața instanței. Curtea a reținut că orice sistem de drept cunoaște prezumții de fapt sau de drept, iar Convenția nu se opune în principiu acestora, însă obligă statele membre, în materie penală, să nu depășească o anumită graniță. În particular, art. 6 par. 2 din Convenție impune statelor să încadreze aceste prezumții în anumite limite rezonabile, ținând cont de gravitatea mizei pentru cel vizat și respectând drepturile apărării. Curtea a analizat în continuare dacă statul român a depășit aceste limite în defavoarea reclamantei, utilizând cele două criterii de referință indicate anterior.
Astfel, cu privire la miza speței, Curtea a reținut că reclamantei i-a fost aplicată o amendă, care nu ar fi putut fi transformată, în caz de neexecutare, într-o sancțiune privativă de libertate (per a contrario, a se vedea cauza A., citată anterior, par. 61). Referitor la drepturile apărării, Curtea a reținut că reclamanta s-a limitat să depună la dosar, drept probe, înscrisuri de unde rezulta de manieră generală că existau tensiuni în imobil între aceasta și vecinii săi. Curtea a observat că reclamanta nu a solicitat în niciun moment citarea, în vederea audierii, a persoanelor care ar fi fost martori la evenimentele din 1 mai 2004, sau a lucrătorului de poliție care ar fi întocmit procesul-verbal contestat. Or, această posibilitate îi era oferită de lege, astfel cum rezultă din cele două hotărâri pronunțate de instanțele naționale, în fața cărora reclamanta a declarat că nu avea probe de administrat. În plus, deși tribunalul i-a încuviințat reclamantei cererea de a depune la dosar declarații extrajudiciare ale unor martori, rezultă că abia după pronunțarea hotărârii reclamanta ar fi depus la dosar astfel de înscrisuri.
S-a arătat că nici interpretarea literală, nici cea teleologică a art. 6 din Convenție, nu conduc la ideea că acesta ar împiedica o persoană să renunțe, din proprie voință, la garanțiile oferite de acest articol, cu condiția ca această renunțare să aibă un caracter neechivoc și să nu vizeze un interes public important. Arătând în ședință publică că nu dorea să fie administrate alte probe, reclamanta s-a expus în mod conștient riscului de a fi „condamnată” doar în baza elementelor de la dosar, inclusiv în temeiul procesului-verbal de contravenție, pe care chiar ea l-a depus la instanță, și care se bucura de o prezumție de temeinicie care putea fi răsturnată.
Curtea a mai constatat că instanțele care au analizat contestația reclamantei erau instanțe de plină jurisdicție, care erau competente să anuleze actul contestat, în măsura în care ar fi reținut nulitatea sau netemeinicia acestuia. De altfel, conform jurisprudenței constante a Curții, instanțele naționale sunt cele care au competența de a interpreta legislația internă. Curtea a reținut că nu are drept sarcină să stabilească erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță națională sau de a aprecia ea însăși elementele de fapt care au condus instanța națională la adoptarea unei decizii. În caz contrar, Curtea ar încălca limitele atribuțiilor sale (a se vedea cauza Kemmache c. Franței ( nr. 3), hotărârea din 24 noiembrie 1994, par. 44).
În speță, Curtea nu a putut reține niciun indiciu de comportament arbitrar sau de lipsă de echitate a procedurii. Faptul că instanțele naționale, prin hotărâri motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă și au considerat că acestea nu atrăgeau nulitatea procesului-verbal, în sensul dorit de reclamantă, nu este suficient pentru a pune la îndoială echitatea procedurii în cauză sau, mai concret, respectarea dreptului acesteia de a beneficia de prezumția de nevinovăție.
Prin urmare, Curtea a concluzionat în sensul că art. 6 din Convenție a fost respectat.
În primul rând, este de reținut că, în prezenta cauză, Curtea europeană a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru a face aplicarea noului criteriu de admisibilitate prevăzut de art. 35 par. 3 lit. b) din Convenție, deși, la prima vedere, problema ridicată de reclamantă nu sugera că aceasta ar fi suferit un prejudiciu important. Cu toate acestea, având în vedere importanța cauzei din perspectiva mai amplă a sferei de aplicare a garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție - componenta sa penală, în domeniul contravențiilor, Curtea a folosit această ocazie pentru a pronunța o hotărâre de principiu, care să ofere magistraților naționali liniile orientative necesare pentru a stabili întinderea acestor garanții.
De altfel, Curtea continuă demersul său în această direcție inițiat prin pronunțarea hotărârii de condamnare a României în cauza A. c. României, citată anterior. În același sens, nu trebuie omise argumentele Curții redate în hotărârea din cauza A. c. României și în deciziile din cauzele N. c. României și I. P. c. României.
De asemenea, în materia contravențiilor prevăzute și sancționate de legislația rutieră, recent Curtea a respins ca inadmisibile cererile formulate de o . reclamanți cu privire la proceduri interne de contestare a unor procese-verbale de contravenție, constatând că instanțele naționale au respectat toate garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție în materie penală-decizia din 13 martie 2012 pronunțată în cauza H. și alții c. României. În aceste cauze reunite, Curtea a reamintit că, în materia circulației rutiere, prevederile art. 6 par. 2 din Convenție nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumție relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea, prezumție fără de care ar fi practic imposibil să sancționezi încălcările legislației în materie de circulație rutieră, intrând în competența poliției. Ceea ce este important este ca sistemele de drept care aplică aceste prezumții, de fapt sau de drept, să conțină garanții care să constituie limite ale aplicării acestor prezumții, Curții revenindu-i doar rolul de a verifica respectarea acestor limite, în fiecare caz în parte.
Revenind la analiza hotărârii din cauza N. G., aceasta nu aduce noutăți în ceea ce privește criteriile utilizate de Curte pentru a aprecia cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenție în domeniul contravențiilor.
Plecând de la raționamentul Curții europene, odată stabilită aplicabilitatea art. 6 în cauza concretă, este de o importanță crucială ca instanțele de judecată care sunt sesizate cu soluționarea unor plângeri împotriva unor procese-verbale de contravenție, să acorde petenților în mod efectiv posibilitatea de a propune probe prin care să aducă dovada contrară celor reținute de agentul constatator și de a-și prezenta argumentele în apărare, în cadrul unei proceduri contradictorii. Nu mai puțin important este faptul că, pentru a nu se aduce atingere art. 6 din Convenție, orice decizie a instanței naționale de a respinge anumite cereri în apărare sau de a acorda relevanță unei anumite probe în defavoarea alteia, trebuie să fie temeinic motivată, în caz contrar intervenind arbitrarul.
Față de cele ce preced,în baza art. 34 din OG nr. 2/2001, instanța va respinge ca neîntemeiată plângerea dedusă judecății, cu consecința menținerii în totalitate a procesului-verbal contestat.
Avand in vedere dispozitiile art.274 C.pr.civ. si principiul disponibilitatii ce guvernează procesul civil, instanta va lua act ca partile nu au solicitat cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE:
Respinge ca neîntemeiată plângerea contravențională formulată de petenta . SRL cu sediul social situat în M. C.-N., .. 2, ., înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul C., sub nr. J_, CUI_, în contradictoriu cu intimatul M. C.-N.-DIRECȚIA POLIȚIA LOCALĂ, SERVICIUL INSPECȚIA COMERCIALĂ cu sediul în C.-N., .-3, județul C..
Menține ca legal și temeinic procesul-verbal contestat- . nr._/17.10.2012.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată in ședința publică din 06.02.2013.
JUDECATOR GREFIER
S. I. E. M.
red SI/ dact SI/ 10.04.2013
| ← Somaţie de plată. Încheierea nr. 1344/2013. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 1303/2013.... → |
|---|
