Anulare act. Sentința nr. 6583/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6583/2014 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 23-06-2014 în dosarul nr. 25817/211/2013
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
CIVIL
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal 3185
SENTINTA CIVILA Nr. 6583/2014
Ședința publică din 23 Iunie 2014
Instanța constituită din:
JUDECĂTOR: A. M.
GREFIER: R. L.
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind pe reclamanții F. C. D., F. F. M. și pe pârâta B. COMERCIALĂ ROMÂNA SA, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta pârâtei, avocat A. M., cu împuternicire depusă la dosar, lipsă fiind reclamanții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care,
Reprezentanta pârâtei depune la dosar interogatoriu pentru reclamantii F. C. D. si F. F. M., iar fata de lipsa acestora solicita instantei a face aplicarea dispozitiilor art. 358 Cod procedura civila.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, instanța declară închisă faza probatorie în temeiul art. 394Cod procedură civilă, și acordă cuvântul în dezbateri pe fondul cauzei.
Reprezentanta paratei solicita respingerea actiunii ca inadmisibila si neintemeiata, cu cheltuieli de judecata constand in onorar avocatial.
Instanta retine cauza in pronuntare.
INSTANȚA
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub Dosar nr._ reclamanții F. C.-D., CNP._, și FELECA F.- M., CNP._, ambii cu domiciliul în Cluj-N., ., . în contradictoriu cu pârâta: B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, cu sediul în București, Sector 3, B-ul Regina E., nr. 5, cod poștal_, CUI_, J_ au solicitat ca prin sentința ce se va pronunța: să constate caracterul ABUZIV al comisionului de administrare menționat în cuprinsul Contractelor de Credit Bancar pentru persoane fizice nr._, și_ încheiat la Cluj N. între BCR și reclamanți, în lumina disp. Legii 193/2000, precum și alte clauze și comisioane abuzive din contracte.
În motivarea cererii lor de chemare în judecată reclamanții F. C.-Dominica și F. F.-M. au arătat că, în anul 2008 au contractat cele două credite. În anul 2010, arată reclamanta F. C., angajată fiind la BCR Sucursala Cluj s-a îmbolnăvit pierzându-și total capacitatea de muncă fiind nevoită să intre în pensie de boală, diminuându-se astfel venitul. De asemenea, menționează reclamantul F. M., și el a ieșit la pensie datorită restructurări armatei diminuându-se astfel și venitul său. Din aceste cauze, cu veniturile la jumătate, cu dobânzile și comisioanele ascunse ale băncii, cu creșterea valutei au ajuns să nu mai poată face față ratelor acumulând restanțe.
Or, arată reclamanții, orice solicitare a lor de a li se cumula cele două credite, de a li se prelungi perioada de creditare și de a li se micșora dobânda, s-a lovit de refuz din partea pârâtei.
Astfel, concluzionează reclamanții, ei nu manifestă o rea intenție de plată, pur și simplu ratele băncii sunt aproape egale cu veniturilor lor, ei având și copii în întreținere.
În drept, reclamanții au invocat disp. Legii 193/2000.
Pârâta S.C. B. Comercială Română S.A. a formulat ÎNTÂMPINARE: f. 13 – f. 26, prin care a solicitat respingerea acțiunii civile formulate de reclamanți, în principal pe excepțiile invocate, respectiv – excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților pentru lipsa procedurii medierii prevăzută de Legea nr. 192/2006, obligatorie pentru cererile introduse ulterior datei de 01.08.2013; excepția lipsei calității de consumator a reclamantei, care la data contractării creditului avea calitatea de angajat al său, având posibilitatea concretă, dincolo de orice îndoială, de a înțelege pe deplin angajamentele contractuale pe care și le-a asumat și excepția prescripției dreptului material la acțiune întrucât, pe de-o parte, cererea reclamanților reprezintă o acțiune în pretenții, supusă regimului prescripției extinctive fiind aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, instituit de art. 1 coroborat cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958 iar pe de altă parte, sancțiunea unei eventuale clauze abuzive din contractele de credit analizate este nulitatea relativă, deoarece interesul protejat este cel al împrumutaților, un interes de ordin privat. Clauzele contractuale a căror anulare o cer au fost cunoscute reclamanților de la data semnării convențiilor de credit, respectiv 14.02.2088 și 4.03.2008. Rezultă că termenul de prescripție de 3 ani al dreptului material la acțiune trebuie socotit din acest moment. Or, raportat, pe de-o parte, la data încheierii contractelor de credit (2008), iar pe de altă parte, la data înregistrării acțiunii (5.11.2013), se poate constata că dreptul la acțiune în sens material al reclamanților este prescris extinctiv.
Pe fondul cauzei, menționează pârâta în continuarea întâmpinării formulate, cererea de chemare în judecată a reclamanților este neîntemeiată arătând în esență că: la data încheierii convențiilor de credit analizate nu exista nici o dispoziție legală prin care să fie limitat numărul comisioanelor pe care B. le putea percepe clienților săi, toate comisioanele fiind percepute astfel în mod legal de către ea; - în plus, legislația actuală în vigoare care reglementează contractele de credit, respectiv OUG nr. 50/2010, prevede expresis verbis posibilitatea băncilor de a percepe comisionul de administrare -; că modalitatea de determinare a comisioanelor ca elemente ale PREȚULUI contractului NU poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare, dacă sunt exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil; că, - cu privire la întrunirea cumulativă a condițiilor impuse de Legea 193/2000, respectiv lipsa negocierii clauzelor și existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților -, analizând comparativ cele două contracte de credit și ținând cont de faptul că reclamanta era angajata sa la acel moment se poate constata faptul că în prezentul dosar nu se poate reține o lipsă a negocierii clauzelor contestate din ambele contracte iar, fiind vorba de contracte de credit, obiectul acestora este reprezentat de punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț.
În probațiune, a anexat înscrisuri și a solicitat administrarea probei cu interogatoriul reclamanților.
Analizând cu prioritate excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinarea instanța urmează a le respinge ca neîntemeiate pentru următoarele considerente.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâta S. D. M. pentru lipsa procedurii medierii, instanța urmează a o respinge pentru următoarele considerente.
Astfel, instanța reține că ședinta de informare privind medierea a devenit obligatorie incepand cu anul 2013, in baza Legii nr. 115/2012: Art. 2, alin.1:’’ Daca legea nu prevede altfel, partile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate sa participe la sedinta de informare privind medierea, inclusiv dupa declansarea unui proces in fata instantelor competente, in vederea solutionarii pe aceasta cale a conflictelor in materie civila, de familie, in materie penala, precum si in alte materii, in conditiile prevazute de prezenta lege".
Aceasta in conditiile in care, anterior acestor prevederi instituite de Legea nr. 115/2012, dispozitiile stabileau ca "persoanele fizice sau persoane juridice pot recurge la mediere in mod voluntar".
Mai mult, incepand cu 1 august 2013, toate cererile de chemare in judecata ale celor care nu se prezinta la sedinta de informare puteau fi respinse de instante: "Art. 2. (12) Instanta va respinge cererea de chemare in judecata ca inadmisibila in caz de neindeplinire de catre reclamant a obligatiei de a participa la sedinta de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare in judecata, sau dupa declansarea procesului pana la termenul dat de instanta in acest scop (...)", se precizeaza in Legea medierii.
Aceste reglementari au fost, insa, declarate neconstitutionale de Curtea Constitutionala a Romaniei inca din 8 mai 2014, decizia propriu-zisa fiind publicată în Monitorul Oficial. Este vorba despre Decizia nr. 266/2014 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 200 din Codul de procedura civila, precum si celor ale art. 2 alin. (1) si (12) si art. 601 din Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 464, din 25 iunie 2014, prin care s-a admis exceptia de neconstitutionalitate ridicata de o societate comerciala si s-a constatat ca prevederile art. 2 alin. (1) si (12) din Legea nr.192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator sunt neconstitutionale. CCR a luat aceasta hotarare intrucat cele doua dispozitii din legea medierii contravin art. 21 din Constitutie, care consacra accesul liber la justitie. "Obligativitatea participarii la informarea despre avantajele medierii reprezinta o ingradire a accesului liber la justitie, deoarece se constituie . exercitarea acestui drept constitutional, iar prin sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, acest drept este nu doar ingradit, ci chiar interzis", se mentioneaza in Decizia CCR.
Având în vedere această decizie precum și împrejurarea că reclamanta a anexat cauzei un Proces-verbal nr. 3 din 01.10.2013: f. 9, prin care a făcut dovada că părțile au fost informate în legătură cu procedura medierii, instanța va respinge această excepție.
Neîntemeiată este și excepția lipsei calității de consumator a reclamantei, excepție întemeiată de pârâtă pe împrejurarea că reclamanta a avut calitatea de angajat al său la data încheierii contractelor de credit.
Instanța reține potrivit dispoz. art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 că: "(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale."
Or, reclamanta, încheind cele două contracte de credit bancar alături de soțul său, este evident că acționat în scopuri personale, pentru nevoi private de familie, fără legătură cu activitatea desfășurată de ea în cadrul băncii. Simpla calitate a reclamantei de angajat al pârâtei nu este în măsură să o înlăture pe aceasta din categoria persoanelor definite de legiuitor în categoria consumatorilor, motiv pentru care instanța va respinge această excepție ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța în soluționarea acestei excepții va avea în vedere considerentele reținute prin Decizia nr. 686 pronunțată la data de 21 februarie 2013 de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, deși Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute. Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
Înalta Curte a mai precizat că, în ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică. În consecință, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților nu poate fi apreciat ca prescris.
Pe de altă parte, instanța reține că nu există dubii cu privire la împrejurarea că dreptul de a cere restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de comision de administrare este prescriptibil.
Astfel, această solicitare este întemeiată pe ideea că acea clauză contractuală în temeiul căreia a fost plătit comisionul este una abuzivă, iar o astfel de constatare ar atrage înlăturarea ei din cuprinsul contractului. În consecință, și sumele plătite de-a lungul timpului în temeiul acelei clauze ar deveni fără temei, adică nedatorate.
Or, conform art.8 alin.1 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cit si pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art.8 alin.2, dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare si in cazul îmbogățirii fara just temei.
Este fără dubiu că acest text se aplică și în cazul plății nedatorate, caz în care, în mod normal, termenul de prescripție ar curge de la momentul efectuării plății.
Cu toate acestea, instanța constată că în speță restituirea plăților nedatorate este în realitate doar o consecință a anulării clauzei abuzive. Or, nulitatea pe care o presupune caracterul abuziv al clauzei este, așa cum a reținut Înalta Curte, una absolută, dat fiind interesul general (al consumatorilor, ca și categorie socială) protejat prin instituirea normelor în materie.
Conform art.2 din decretul 167/1958, acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă. Or, această regulă ar fi aproape complet lipsită de efecte dacă s-ar considera că se poate cere anularea unei clauze indiferent de timpul care s-ar fi scurs de la încheierea ei, dar că solicitarea de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul acelei clauze nule este prescriptibilă în termenul general de prescripție.
Prin urmare, se impune interpretarea potrivit căreia, deși acțiunea în restituirea prestațiilor este prescriptibilă, termenul de prescripție începe să curgă abia de la momentul constatării acestei clauze ca fiind nulă (în speță, abuzivă), acesta fiind momentul nașterii dreptului la acțiune, în accepțiunea art.7 alin.1 din decretul 167/1958.
În aceste condiții, ori de câte ori o persoană solicită constatarea nulității absolute a unei clauze și, în subsidiar, restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia, nu se poate pune problema prescripției în ceea ce privește capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară.
După cum s-a precizat, această regulă se bazează pe principiul că o acțiune în constatarea nulității absolute ar fi, în caz contrar, una pur formală, superfluă, ori de câte ori ar fi promovată după împlinirea termenului general de prescripție. Acest lucru ar însemna ca regula instituită de decretul privind prescripția extinctivă să rămână fără efect în aproape toate situațiile de acest gen, știut fiind că printr-o acțiune în constatarea nulității absolute se urmărește, de fapt, de cele mai multe ori, restituirea prestațiilor executate, pe de o parte, și anularea obligației de a executa pe viitor propriile prestații, pe de altă parte.
Pentru motivele arătate, instanța va respinge excepția prescripției, invocată de pârâtă.
Analizând ansamblul materialului probator de la dosarul cauzei, pe fond, instanța reține următoarele:
Între reclamanții F. C.-Dominica și F. F.-M. pe de o parte și pârâta S.C. B. Comercială Română S.A. s-a încheiat la data de 14.02.2008 Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._, prin care pârâta a împrumutat reclamanților suma de 40.000 RON, pentru o perioadă de 120 de luni. De asemenea, ulterior, la data de 4.03.2008 pârâta a încheiat cu reclamanții Contractul de credit bancar nr._ prin care a împrumutat acestora suma de 51.500 EURO, pentru o perioadă de 290 de luni.
Potrivit art. 9 din contractul de credit nr._/2008, reclamanții aveau de achitat comision de rambursare anticipată, comision de transformare și un comision de administrare în sumă fixă, în valoare de 25,75 euro iar potrivit art. 9 din contractul de credit nr._/2008, reclamanții aveau de achitat comision de rambursare anticipată, comision de transformare, comision de urmărire riscuri și un comision de administrare în sumă fixă, în valoare de 20 ron.
Prin prezenta cerere de chemare în judecată reclamanții au solicitat în esență ca, prin sentința ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv al comisionului de administrare, să se dispună restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, să fie obligată banca la comasarea celor două credite și la prelungirea perioadei de creditare, solicitându-se totodată constatarea caracterului abuziv al altor clauze și comisioane.
Întrucât, deși li s-a pus în vedere, reclamanții și-au precizat solicitarea dosar în ceea ce privește caracterul abuziv al comisionului de administrare, instanța nu va supune analizei celelalte comisioane prevăzute în contractele încheiate între părți.
Analizând clauza convențională a cărei anulare se solicită prin prisma susținerilor părților și ale dispozițiilor legale în vigoare instanța va reține că, clauza înscrisă la art. 9 din contract nu este abuzivă pentru următoarele argumente:
Cu privire la incidența art. 4 din Legea nr. 193/2000 în cauza de față instanța reține că, potrivit art. 1 alin. 3 din acest act normativ "se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii". Potrivit art. 4 alin. 1 "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților". La alineatul 2 se arată că "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențele natura ei cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".
Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul românesc Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
În preambulul acestei directive se arată că evaluarea caracterului inechitabil nu se efectuează asupra condițiilor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al mărfurilor sau serviciilor furnizate; obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la evaluarea corectitudinii altor condiții.
Așadar, legiuitorul european permite analiza obiectului principal al contractului în evaluarea corectitudinii altor condiții pentru a se putea realiza scopul edictării normei, respectiv protecția adecvată a intereselor consumatorului.
În prezenta cauză, instanța nu are dreptul să analizeze prețul creditului astfel cum a fost agreat de părți și să se substituie acestora, ci doar să constate dacă anumite clauze îi permit uneia din părți să modifice obiectul unei obligații.
Este real faptul că, Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de banca, în care consumatorul nu putea sa intervina, putând doar sa adere sau nu la el.
Potrivit art. 4 alin.3 din Legea nr. 193/2000, daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte dovezi în acest sens.
Ori, în cauza banca a făcut o astfel de dovadă prin simplul fapt, recunoscut de altfel de reclamanți, că reclamanta a fost angajată a pârâtei în perioada 1995-2010, ultima funcție ocupată de aceasta fiind cea de consilier client zonă rapidă. Astfel, în anul contractării ambelor credite, reclamanta, în calitate de angajat al pârâtei avea posibilitatea concretă și de netăgăduit să cunoască în amănunt toate clauzele contractuale pe care și le-a asumat prin semnarea contractelor și cu care de altfel a fost de acord.
Pe de altă parte, așa cum am reținut, în spiritul legii si al directivei este exclus din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv elementele obiectului principal al contractului prin raportare la pret dar, cu conditia ca acea clauza care le determina sa fie clara, neechivoca, exprimata într-un limbaj usor inteligibil.
Faptul că, comisionul de administrare perceput de pârâtă face parte, fără putere de tăgadă, din prețul contractului nu exclude pur si simplu clauza de la controlul instantei, instanta trebuind sa analizeze si cealalta conditie, si anume daca clauza este clara, neechivoca si exprimata într-un limbaj usor inteligibil.
Or, în speță instanța nu poate să invoce obligația consumatorului - care în situația de față era angajat al pârâtei - de a manifesta un nivel minim de conștientizare, el neputând profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț.
Potrivit dispozițiilor art. 9 din contractele de credit încheiate cu reclamanții, aceștia aveau obligația de a achita:"comision de administrare de 25,75 euro reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului", respectiv „ Comision de administrare de 20 ron reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului."
Or, instanța va constata faptul că reclamanții nu au nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a înțelege faptul că se obligă să achite o sumă de 20 de lei sau 25,75 euro lunar cu titlu de comision de administrare.
Mai mult, pe lângă faptul că limbajul clauzei prin care pârâta percepe comision de administrare este ușor inteligibil și pentru o persoană care nu are cunoștințe de specialitate, în acest dosar instanța nu poate să ignore faptul că reclamanta avea cunoștințe de specialitate, fiind angajata pârâtei, activând în consecință în sistemul bancar a cărui funcționare nu-i putea fi străin.
Cât priveste conditia bunei credinte, nu se poate retine o rea credinta generala a bancii, legea de altfel necerând sa existe acesta, ci doar ca o clauza sa nu creeze în detrimentul consumatorului si contrar bunei credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor.
Potrivit art. 1 lit. a din Lista anexa la Legea nr. 193/2000, este considerata abuziva clauza care da dreptul profesionistului sa modifice unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv întemeiat care sa fie precizat în contract.
Astfel, CJUE a statuat ca din perspectiva protecției consumatorului împotriva conditiilor de creditare inechitabile si pentru a-i permite sa cunoasca pe deplin conditiile executarii ulterioare a contractului, art. 4 din Directiva 97/102 impune ca la încheierea contractului debitorul sa fie în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligatiei sale. (hotarârea Berliner Kindl Brauerei).
Astfel, instanța reține că, la data încheierii convențiilor de credit analizate nu exista nici o dispoziție legală prin care să fie limitat numărul comisioanelor pe care B. le putea percepe clienților săi, iar ulterior, prin dispoz. OUG nr. 50/2010, s-a prevăzut posibilitatea băncilor de a percepe comisionul de administrare. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. 3 din OUG 50/2010, „comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/acordării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului". Administrarea creditului are în vedere toate acele operațiuni bancare, care sunt desfășurate pe întreaga durată a creditului pentru corecta și la timp parcurgere a tuturor etapelor creditului. Aceste operațiuni țin, toate, strict, de relația contractuală dintre bancă și împrumutat.
Or, în speță instanța reține fără echivoc că, așa cum rezultă din clauza prin care se percepe comisionul de administrare din ambele contracte atacate, valoarea acestui comision este prevăzută în sumă fixă de 20 lei, respectiv 25.75 euro.
Cu referire la lipsa negocierii și existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților instanța reține că, analizând comparativ cele două contracte de credit și ținând cont de faptul că reclamanta era angajata pârâtei la acel moment instanța va constata faptul că în prezentul dosar nu se poate reține o lipsă a negocierii clauzelor contestate din ambele contracte.
În ceea ce privește condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța reține că, fiind vorba de contracte de credit, obiectul acestora este reprezentat de punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț.
Astfel, în cadrul contractelor de credit, analiza comparativă are în vedere nu numai dreptul Băncii de a percepe un cost - pentru pârâtă, comisioanele percepute pentru acordarea împrumutului împreună cu dobânda reprezentând însăși cauza încheierii convențiilor de credit, deoarece ele reprezintă o parte din venituri, sursă generatoare de profit, care nu poate fi altceva decât scopul existenței unei bănci ca și persoană juridică -, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția clienților o sumă de bani importantă ce urmează a fi restituită de-a lungul unei perioade mai lungi de timp. De asemenea, în aprecierea dezechilibrului instanța ia în calcul și dreptul clienților de a primi de îndată, după momentul semnării contractului de credit, suma de bani.
Or, în speță, perceperea comisionului de administrare nu a creat un astfel de dezechilibru, valoarea acestuia fiind menționată de bancă în mod cert încă de la data semnării contractelor de credit, cu a căror clauze reclamanții au fost de acord, mențiune făcută olograf de către aceștia pe chiar cuprinsul contractelor.
În consecință, față de starea de fapt reținută și în temeiul dispoz. legale invocate va respinge ca neîntemeiată solicitarea reclamanților de a se constat caracterul abuziv al comisionului de administrare din cuprinsul contractelor de credit supuse analizei.
Prin prezenta cerere reclamanții au solicitat și obligarea băncii la comasarea celor două credite, respectiv la prelungirea perioadei de creditare.
Or, instanța va respinge și aceste solicitări reținând pe de o parte că, ea nu poate interveni în mecanismul contractual cu încălcarea principiului pacta sunt servanda, consacrat prin dispozițiile art. 969 din Vechiul cod civil iar pe de altă parte solicitările reclamanților privind comasarea creditelor și prelungirea perioadei de rambursare nu au nici un suport legal, instanța urmând să constate faptul că acestea sunt inadmisibile.
Împrejurarea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și întinderea obligațiilor exacte ce le reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și au fost de acord prin semnarea convenției, cu plata comisionului de administrare, determina în speță lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000, motivele de fapt invocate de reclamanți fiind de altfel străine de obiectul cauzei.
În temeiul dispoz. art. 453 N.c.p.c. va obliga reclamanții la plata în favoarea pârâtei a sumei de 5499,65 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepțiile: inadmisibilității acțiunii reclamanților, lipsei calității de consumator a reclamantei și excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Respinge pe fond acțiunea civilă formulată de reclamanții F. C.-D., CNP._, și FELECA F.- M., CNP._, ambii cu domiciliul în Cluj-N., ., . în contradictoriu cu pârâta: B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, cu sediul în București, Sector 3, B-ul Regina E., nr. 5, cod poștal_, CUI_, J_ .
Obliga reclamanții la plata în favoarea pârâtei a sumei de 5499,65 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.06.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A. MoșRaluca L.
Dact. /Red. Am.M.
5 ex./28.10.2014
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 3888/2014.... | Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 8988/2014.... → |
|---|
